Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Devianta școlară- strategii

de prevenire si control

Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice

Specializarea: Asistență Socială
Materie:Asistența socială a persoanelor delincvente
Profesor: Lect. dr. Carmen Palaghia
Student: Marcu Georgiana.
Predictorii violenței în mediul școlar

Grupul de studiu pentru vinovații de agresiuni violente și serioase de la biroul de Justiție pentru
minori și de prevenire a delincvenței (OJJDP) din Ministerul american al Justiției reunit timp de
2 ani, 22 de cercetători dintre cei mai străluciți criminologi și specialiști în munca socială pentru
o identificare minuțioasă a factorilor predictivi ai violenței juvenile. Aceștia au analizat toate
lucrările(în engleză) din domeniu, iar după un protocol riguros, au selectat 66 de studii care au
încercat să identifice acești factori.
1. Factori de risc individual -
Sunt problemele legate de complicațiile natale și perinatale, probleme de sănătate,
tulburări psihologice internalizate, probleme de temperament legate de concentrare și
hiperactivitate, agresivitatea, preferința pentru comportamentul antisocial, inițierea
precoce în comportamente violente, abuzul de droguri și alcool. Numeroase studii adaugă
acestor factori și o inteligență scăzută, legată și de un mod inadecvat de reolărea a
problemelor.
Dintre acești factori unii nu sunt predictori sau predictori foarte slabi ai violenței
grave și delincvenței manifeste. E vorba mai ales de toate problemele medicale și
perinatale.
2. Factori de risc familial
Sunt cel mai bine documentați, ceea ce ridică o problemă: daca nici o cercetare nu
a ezitat să analizeze rolul familiei și în general rolul familiei populare în geneza violenței,
alte instituții de socializare, printre care școala, nu sunt atât de mult puse în discuție.
Factorii familiali cei mai predictori ai delincvenței juvenile sau tulburărilor de
comportament sunt: criminalitatea parentală, maltratare și abuzul sexual al părinților,
lipsa de interes, și implicare a părinților pentru activitățile școlare sau din timpul liber al
copiilor.
3. Factorii de risc asociați cu școala-
 Factorii școlari avuți în vedere sunt: eșecul școlar, absenteismul, și abandonul
școlar, problemele disciplinare frecvente, schimbările frecvente de școală, angajamentul
slab față de școală și angajarea slabă în activitățile școlare.
4. Factorii de risc legați de ceilalți copii-
Implicarea într-un anturaj de delincvenți, în special la nivelul bandelor sau când
este vorba de frați, este un predictor puternic al unei violenței cu un probabil rol inițiatic.
Pe de altă parte, izolarea, conflictele frecvente cu alți copii anunță tulburări ulterioare
frecvente.
5. Factorii de risc legați de mediul social-
Statutul social inferior și sărăcia, dezorganizarea comunitară, prezența armelor și
a drogurilor în preajmă, expunerea la violență și rasism, prezența infractorilor adulți în
comunitate, sunt factori care explica delincvența, dar și tulburările de comportament.
6. Acumularea factorilor de risc-
Nu există o cauză unică a violenței. Nici un factor, luat în parte, nu este o
explicație suficientă. Avem de-a face cu un sistem hipercomplex, iar pluralitatea cauzelor
necesită răspunsuri diferențiate. ”Cu cât este mai mare numărul factorilor de risc la care
un individ este expus, cu atât mai mare este posibilitatea ca acesta să se angajeze într-un
comportament violent.” spune Hawkins.

O creștere inegală a violenței? Revenirea asupra factorilor socio-economici.

Este dovedită expunerea mondială și inegală a violenței în școală? Anchete declarative în

rândul cadrelor didactice, arată în mai multe țări, o creștere semnificativă a problemelor de
violență sau a comportamentului tulburător de comportament. Totuși, puține anchete
demonstrează sau infirmă această creștere. Dar câteva rezultate ale unor studii de lungă durată
constituie indicații importante.

Combaterea violenței

Naivităților simpliste ale analizei le corespund prea adesea ”soluții” la fel de

reducționiste. Eroarea care constă în perceperea violenței în școală exclusiv ca o violență
importantă în școală este o orbire comună, care contribuie la recomandarea unor soluții serioase
ce accentuează de fapt, fenomenul pe care pretind că îl combat.

Standarde științifice în evaluarea programelor

O metodă foarte specială și inovatoare de evaluare a programelor, meta-analiza.

Termenul de meta-analiză a fost folosit inițial de Glass, în 1976, într-un articol dintr-o revistă de
cercetare în educație. El o definește ca ”o analiză globală care face sinteza rezultatelor din
diferite studii, prin metode statistice adecvate”.
 Trei standarde sunt admise în mod comun pentru evaluarea eficacității programelor:
rigoare experimentală, dovada efectelor disuasive și reproducerea acestor efecte pe mai multe
eșantioane, O evaluare de înaltă calitate a programelor de prevenire trebuie să arate, cu o înaltă
semnificativitate statistică, reducerea prevalenței comportamentelor violente sau diminuarea
victimizării.

Există trei tipuri de prevenție care se bazează pe trei categorii de beneficiari:

-prevenția primară (intervenții universale) 80% din populația școlară
-prevenția secundară (5% și 15%) trebuie încercate intervenții specifice, pentru a evita
cronicizarea problemelor de comportament.
-prevenție terțiară (între 1% și 7%) constituie copii care prezintă probleme grave, uneori
cronice ce comportament și au nevoie de ”o supraveghere profesională”.

Agresivitatea indiferenței

Evidența formelor de manifestare și diagnosticare a agresivității în școală și analiza

violenței indiferenței în cadrul relațiilor elevi-profesori, profesori-elevi, elevi-elevi, profesori-
profesori, școală-familie, școală-societate.
Dacă agresivitatea individului și a grupurilor reprezintă întotdeauna semnul unui apel l
comunicare, atunci cauzele necomunicării se grupează atât în indiferența responsabililor, cât și în
refuzul interrelaționării.
Agresivitatea indiferenței poate lua mai mute forme: să nu participi, să nu răspunzi, să nu
te implici, să nu gândești, să nu creezi, să nu trăiești evenimentul din jur, cel mai grav, să nu-ți
trăiești propria stare. Copii fără copilărie, tineri fără visare și trăire, adulți fără împlinire, bătrâni
fără tihnă și satisfacția muncii (tradusă prin respectul și recunoștința altora), toate acestea produc
șirul reacțiilor agresive, datorate indiferenței sistemului eliberat de norme obligatorii, de ritualuri
cu semnificație sacră, de valori nespuse efemerelor sensuri autoinstituite. Refuzul comunicării
din partea celor ignorați, neascultați și uitați se întemeiază apoi pe memoria grea a promisiunilor
de nimeni respectate.

Agresivitatea noilor mijloace de comunicare. Câțiva oameni/lideri construiesc orașele și viața

socială după modele alese de ei. Între timp mulțimea este adormită, hipnotizată, în stare de
nemișcare, iar în jurul ei se petrec toate transformările determinate pentru viețuirea și gândirea
lor. Noua memorie este una impusă forțat și artificial și nicidecum acumulată direct și personal.
 Educatorii devin tot mai conștienți de consecința nefastă a indiferenței adulților față de
copii și tineri. Agresivitatea indiferenței este sporită de indiferența față de esența ființei umane,
de neraportarea la transcendența divină și sau axiologică.
Mai există și agresivitatea instituționalizată, astfel încât relațiile de învățare iau această
formă nu doar când se manifestă între elevi dar și între profesori-elevi, după cum nu lipsește
agresivitatea modelelor de interrelaționare socială.

Agresivitatea - Comportament Distructiv

I.1. Definiții și lămuriri conceptuale

Relația profesor-elev este una de tip special, bazată în primul rând pe comunicare fie
verbală, paraverbală sau nonverbală. Actul comunicării poate veni în sprijinul, dar și în
detrimentul relației; ca proces psihosocial de influență, comunicarea presupune acceptare,
receptare și producerea de modificări la nivel comportamental și atitudinal.

De cele mai mult ori menținerea stării de confuzie și dezechilibru comunicațional

degenerează într-o formă de agresivitate, mai întâi latentă, după care ea devine manifestă prin
limbaj și comportament.
În dicționarul de psihologie coordonat de Ursula Șchiopu (1997, 78) se regăsesc mai
multe definiții ale agresivității, fiecare cu un punct diferit de plecare,
- ”comportamente încărcate de reacții brutal, distructive și de atacare”
- ”atitudine bătăioasă, general spus, însușire de a trăi și de a asigura trebuințele principale
vitale prin forță”
- ”o reacție înnăscută ca o formă de adaptare”
- ”rezultat al frustrațiilor”
Precizez faptul că există o diferență între agresivitate și violență, determinată atât de
originile, manifestările, factorii favorizanți cât și de intensitatea cu care se prezintă fiecare.

I.2. Factori determinanți și modalități de manifestare

Eleanor Guetzloe (1997) consideră că există 3 comportamente esențiale ale agresivității:

- Originile
- Instigatorii
- Întărirea

Deoarece influența societății și a grupurilor de prieteni este foarte mare la vârsta școlarității, iar
neajunsurile sistemului școlar contribuie din plan la declanșarea actelor violente. E, Guetzloe
(1997, 20), distinge 5 condiții care favorizează învățarea și manifestarea violenței.
1. Copilul observă numeroase acte de agresiune
 2. Copilul este obiectul agresiunii
3. Copilul are puține ocazii oferite să dezvolte legături pozitive socio-afective cu alții
4. Copilul este pregătit pentru propria agresiune
5. Asociații de copii cu diverse scopuri malefice.

II. Profesorul- Personalitatea Autoritară și Democratică

Dragostea de copii este prima condiție pentru a deveni un educator bun. Ioan Nicola (1994, 402)
enumeră și aptitudini generale și speciale ale unui bun educator:
- Aptitudinea de a cunoaște și înțelege psihicul celui supus acțiunii educative
- Aptitudinea empatică ce presupune a privi toate influențele prin prisma celor care i se
adresează
- Aptitudini organizatorice ce prevăd organizarea propriei munci
- Spiritul de observație, tactul pedagogic și măiestria pedagogică

III. Modalități de relaționare profesor-elev

III.1. Monologul profesorului-semn al ignorării elevului

Clasa este spațiul interacțiunilor și întâlnirilor umane, al schimbului de experiență, locul

în care personalitățile se modifică în timpul stimulărilor reciproce pe orizontală sau verticală.
Calitatea relației profesor-elev este grav afectată dacă primul pune o barieră între sine și
ceilalți și nu este preocupat de crearea unor situații propice dezvoltării personalității
educatorului.

III.2. Consecințele agresivității în relația profesor-elev.

În relația cu elevii, unii profesori ignoră în totalitate psihologia copilului și a relațiilor

interumane, recurgând la diverse expresii și gesturi necontrolate, cu efecte negative nebănuite
asupra celor educați.

IV. Autoritatea și libertatea extremă- premise ale agresivității în relația

profesor-elev
IV.1. Autoritatea - formă de abuz de putere

Relația profesor elev are uneori o nuanță dictatorială, profesorul care știe totul și este
învestit cu autoritate și putere socială, ordonă discipolului care este în curs de perfecționare.

IV. 2. Condițiile raportului de autoritate profesor-elev

În acest caz autoritatea este un mijloc de a atinge obiectivele educaționale. Însă copilul nu trebuie
să se simtă constrâns, pentru că imediat va interveni teama care determină anxietate și deprimare.
Profesorul trebuie să își impună autoritatea în mode constructiv, să favorizeze crearea
unei ambianțe plăcute de colaborare.