Universitatea „Ovidius” din Constanța

Facultatea de Litere
Studii de Românistică
Anul I
Masterand: Onea Elena-Cătălina

DELINCVENȚA JUVENILĂ ȘI
CONDIȚIILE APARIȚIEI ACESTEIA
 Integrarea în mediul social presupune respectarea anumitor norme unanim acceptate, pe
care se bazează, de altfel, procesul de socializare. Relațiile care se stabilesc între membrii
societății se fundamentează pe adoptarea unor modele de conduită. Abaterea de la acestea
reprezintă sursa unor comportamente inadecvate, care pot crea adevărate probleme de adaptare.
Conceptul pe care urmează să îl discutăm are în centru tocmai depărtarea față de tiparul pe care îl
presupune normalitatea. Delincvența este un fenomen social pe care dicționarul îl definește ca
presupunând săvârșirea unor delicte. Pentru a înțelege semnificația, este necesar să analizăm
noțiunea de „delict”: „fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se
sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională”. Pentru a particulariza, vom face
trecerea către delincvența juvenilă care implică săvârșirea delictelor de către minori.
D. W. Winnicott (1964) discută în studiul său intitulat Copilul, familia și lumea
exterioară problema delincvenței juvenile, care se dovedește a fi extraordinar de complexă,
sugerând că, în genere, acest tip de comportament se află în raport direct cu mediul familial din
care tânărul provine. În primul rând, de reținut este faptul că delincvența juvenilă este un
fenomen caracteristic tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului, ceea ce înseamnă că familia
reprezintă încă una dintre principalele influențe. Relațiile familiale și maniera în care părinții
reușesc să răspundă unor gesturi cu valoare distructivă reprezintă un punct de plecare important.
Winnicott susține că face parte din normalitate această experimentare permanentă a copilului,
chiar și atunci când încalcă unele norme:
„Cum este un copil normal? Mănâncă, crește și zâmbește? Nu, un copil normal nu este așa. Dacă are
încredere în proprii părinți, un copil normal face toate grozăviile din lume. De-a lungul timpului, el testează
puterea de a distruge, de a dezmembra, de a speria, de a-i obosi pe ceilalți, de a-i epuiza, de a minți, de a
fura. Toate motivele care duc oamenii în tribunale (sau în spitalele de nebuni) își au echivalentul normal în
copilărie, în relația copilului cu propriul lui cămin.” (Winnicott, 1964, 287)
Principala problemă izvorâtă de aici este faptul că nu în orice mediu familial se regăsește
toleranța și înțelegerea ca principale coordonate, ceea ce face misiunea copilului de a adopta un
model comportamental pozitiv mult mai dificilă. Odată ce va simți lipsă de siguranță și anxietate,
tendința sa este de a căuta răspunsuri în afara căminului său. Astfel, șansele de a se abate de la
normele sociale prin adoptarea unor modele nepotrivite cresc în mod considerabil, anturajul,
cercul de prieteni reprezentând mai ales în perioada de adolescență influențe decisive asupra
dezvoltării comportamentale și mentalitare a tânărului. Orientarea către soluții imediate devine
astfel necesară, întrucât tinerii sunt, în fond, viitorul societății, iar multiplicarea unor astfel de
probleme ar putea cauza un dezechilibru al întregii comunități. S-au identificat patru stiluri de
creștere, în conformitate cu studiul Adei Ioana Dobrescu: stilul părintelui cu tendințe autoritare
(stil bazat pe toleranță, sprijin, căldură, educație corespunzătoare), stilul dicatatorial (bazat pe
impunerea excesivă a autorității și a unui număr mare de limitări), stilul indulgent (care, deși
presupune un nivel crescut de sensibilitate în comparație cu stilul dictatorial, va implica un număr
mult mai redus de restricții) și stilul indiferent (bazat pe un grad redus de sensibilitate și
restricții). Cel mai eficient s-a dovedit a fi stilul părintelui cu tendințe autoritare, toate celelalte
stiluri enumerate favorizând apariția delincvenței juvenile (Steinberg, 1994).
În acord cu site-ul politiaromana.ro, minorii nu răspund penal pentru delictele comise
până la vârsta de 14 ani. Tinerii care au vârste cuprinse între 14-16 ani răspund penal dacă se va
dovedi că au avut discernământ în momentul comiterii faptei în cauză. De la 16 ani în sus,
minorii răspund penal pentru actele săvârșite, asemenea majorilor. Conform lui W.H. Sheldon,
ruptura de nivel apare tocmai în raport cu așteptările pe care societatea le are în ceea ce privește
reacțiile și faptele copilului. Acțiunile lor pot fi considerate iresponsabile, lipsite de discernământ,
iar uneori gravitatea lor este ignorată și pusă pe seama naivității specifice vârstei. Totuși,
înfăptuirea unor acte care nu se aliniază principiilor promovate de societate ar putea avea urmări
neprevăzute, astfel că fenomenul trebuie să fie urmărit cu atenție și implicare.
Măsurile pe care sistemul legal le adoptă în raport cu delincvența juvenilă s-au schimbat
de-a lungul timpului. În trecut, abaterile minorilor erau aspru sancționate, însă acum, soluțiile
propuse sunt altele. În locul unei sancțiuni propriu-zise, se recomandă integrarea
copilului/tânărului în programul unor școli de corecție.
Cauzele acestui tip de comportament sunt analizate din multiple perspective. O serie de
autori vorbesc despre aspecte legate de rasă, sex, lipsa unui trai decent, alții asociază tendințele
comiterii delictelor cu evenimente din copilărie, traume precum abuzul fizic sau chiar cel sexual.
(Cann & Kwaku Kattah) Literatura de specialitate prezintă o serie de teorii privind delincvența
juvenilă. Prima dintre ele, înaintată de Robert Merton, dezbate problema apariției delincvenței pe
fondul unei insuficiențe a resurselor în satisfacerea propriilor nevoi pe care o experimentează
copiii/tinerii. Din moment ce nu își pot atinge scopurile prin mijloacele de care dispun, apelează
la metode care se află în dezacord cu normele sociale. Mulți dintre tineri împărătășesc aceleași
dorințe și aspirații, însă, în realitate, șansa de succes este mai mare în cazul celor care provin din
medii sociale care le pot favoriza evoluția. Copiii/tinerii care provin dintr-o pătură socială
defavorizată din punct de vedere socio-economic se vor confrunta cu problemele declanșate de
frustrările permanente care se leagă de incapacitatea de a atinge un nivel de egalitate cu cei care
dispun de resurse materiale. Găsim o astfel de abordare și în lucrarea Adolescența azi. Aspecte
psihosociale (2016) aparținând Adei Ioana Dobrescu, făcându-se referire la teoria anxietății
socializate, emisă de Anna Davies. Astfel, se menționează relația deosebit de importantă care se
stabilește între comportamentul adolescentului și modelele culturale la care acces. Se pare că
teoria a fost utilizată de o serie de psihologi care doreau să demonstreze proveniența acestui
comportament antisocial, punând accent pe apartenența la o clasă socială caracterizată prin statut
economic scăzut: „Valorile clasei de «jos» se referă doar la realizarea câștigurilor imediate (...)
Deoarece nu urmăresc câștigurile pe termen lung, tinerii aparținând acestei clase nu resimt o
«anxietate» atât de mare cum o percep aceia care fac parte din clasa mijlocie și care-i obligă să se
supună presiunilor exercitate de valorile clasei lor.” (Dobrescu, 2016, 35) Robert Agnew (1992)
va complete teoria lui Merton, discutând alte posibile cauze ale delincvenței. În plus față de
Merton, acesta menționează dispariția punctelor de sprijin din viața tânărului: pierderea
partenerului/partenerei, divorțul părinților, moartea cuiva drag sau schimbarea bruscă a
domiciliului și necesitatea integrării într-un nou grup de prieteni, colegi etc. Studiul său mai
vorbește și despre stres, abuz, conflicte familiale, eșec școlar și chiar expunerea la
comportamente deviante.
„The subculture theory”, adusă în atenție în 1955 de către Albert Cohen, pune în lumina o
altă posibilă cauză a apariției delincvenței juvenile, și anume existența unor subgrupuri cu o
structură bine definite, ai cărei membri acționează în funcție de propriile principii și norme.
Crearea unor astfel de grupuri izolate va favoriza nașterea unor comportante antisociale. Astfel,
Cohen susține că delincvența juvenilă este un produs direct al modului în care este organizată
societatea. Tânărul care comite un delict, așa cum este furtul, o face pentru a se integra în
subgrupul în funcție de regulile căruia se ghidează, chiar dacă acestea se află în conflict cu
realitatea și etica socială.
Conform studiului aparținând lui Cann și Kattah, factorii care stau la baza delincvenței
juvenile pot fi clasificați în felul următor: factori ai riscului individual (care țin de abuzul de
substanțe interzise, hiperactivitate, IQ scăzut, performanțe școlare scăzute, comportament
antisocial, factori emoționali care pot viza, de exemplu, starea de sănătate precară etc.), factori
legați direct de interacțiunea în cadrul școlii și al comunității în genere (grupuri care promovează
astfel de comportamente, un mediu social dezechilibrat) cât și factori care privesc viața familială,
aspect pe care l-am dezvoltat și anterior. De altfel, hiperactivitatea și impuslvitatea sunt
considerate în cadrul mai multor cercetări științifice factorii care ar putea determina manifestarea
comportamentului delincvent pe termen lung. Ada Ioana Dobrescu amintește și un alt posibil
factor al dezvoltării unor astfel de comportamente, și anume schimbările hormonale:
„Schimbările hormonale au impact asupra comportamentului și caracterului tinerilor, unii dintre
ei trecând prin criza de identitate manifestată prin: iritabilitate, timiditate, agitație, orgoliu, adicții
(consum de alcool, droguri, substanțe etnobotanice), comportamente delincvente, schimbări de
poziție sau de dispoziție.” (Dobrescu, 2016, 12 apud. Vallières, 2013)
În lucrarea Diferențe interindividuale (1999) aparținând lui Ann Birch, delincvența este
asociată cu un tip de personalitate numită dissocială, ale cărei particularități tind să se extindă și
să caracterizeze individul și în viața de adult: „Personalitatea dissocială se relevă în jurul vârstei
de 15 ani, prin absenteism școlar, vandalism sau delincvență. La vârsta adultă, individul nu este
interesat să aibă o meserie sau un loc de muncă, nici să se mențină în limitele legii sau să
reacționeze responsabil față de familie sau parteneri.” (Birch & Hayward, 1999, 185). Studiul
coordonat de către Adrian Neculau, Psihologie socială. Aspecte contemporane (1996), pune în
lumină o altă definiție a conceptului de delincvență, susținând că reprezintă, alături de
infracționalitate, una dintre formele de vârf ale agresivității. Conform studiilor pe care autorul le
pune în discuție, rata manifestării unor astfel de comportamente se află într-o îngrijorătoare
creștere.
Se poate constata în cazul tinerelor o tendință a de a lua drept reper mass-media în ceea ce
privește modelul comportamental dar mai ales tiparele ce țin de aspectul fizic. Tinerele care
consideră că nu se încadrează în parametri promovați de acest mediu vor avea o stimă de sine
scăzută și există șanse mai mari ca ele sa adopte atitudini nepotrivite, ca rezultat al acestei
influențe: „consum de alcool, droguri, delincvență.” (Dobrescu, 2016, 76 apud Archibald et. al.,
apud Klaczynsky, 2004) Andra Dascălu clasifică delincvenții juvenili în articolul său intitulat
Delincvența juvenilă – un fenoment social tot mai des întâlnit în funcție de o serie de criterii
specifice, respectiv: prezența sau absența intenției, numărul infracțiunilor comise, gradul de
normalitate, gradul de responsabilitate și motivația pe care se fundamentează comportamentul
delincvent.
Printre pedepsele care se aplică în cazul delincvenței juvenile minorilor, discutăm
următoarele articole de lege regăsite pe site-ul poliției române:
 Art. 100 C.p. „Față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i
se poate aplica o pedepasă. Măsurile educative care se pot lua față de minori sunt:
-mustrarea;
-libertatea supravegheată (timp de un an);
- internarea într-un centru de reeducare;
- internarea într-un institut medical-educativ.”
 Art. 109 C.p. „Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda
prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate.
Asta înseamnă că, dacă pentru o faptă prevăzută, de exemplu, pedeapsa închisorii între 6
și 10 ani, minorului i se va aplica pedeapsa închisorii între 3 și 5 ani.
BIBLIOGRAFIE

1.BIRCH, A., HAYWARD, S., Diferențe interindividuale, București, Editura TEHNICA, 1999
WINNICOTT, D.W., Copilul, familia și lumea exterioară, București, Copyright 1964, Editura
Trei, 2013, versiune electronică disponibilă la https://books.google.ro/books?
id=oya5CgAAQBAJ&pg=PA286&dq=delincventa+juvenila&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjv25
q84b7uAhVTkMMKHWJBCRUQ6AEwBXoECAYQAg#v=onepage&q=delincventa
%20juvenila&f=false
2.CANN, V., KWAKU KATTAH, J., Articole on juvenile deliquency, versiune electronică
disponibilă la https://www.academia.edu/38408220/Juvenile_Delinquency_pdf
3.DASCĂLU A., SINGH A., Delincvența socială – un fenomen social tot mai des întâlnit,
Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe sociale, Nr.
1/2012, versiune electronica disponibilă la file:///D:/Descarcari/2_ANDRA_DASCALU.pdf
4.DOBRESCU, A.I., Adolescența azi. Aspecte psihosociale, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2016
5.NECULAU, A., Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Editura POLIROM, 1996

SITOGRAFIE
https://vl.politiaromana.ro/files/pages_files/DELINCVENTA_JUVENILA.pdf
https://dexonline.ro