EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALĂ

ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂTII

1. Consideraţii introductive
Au existat opinii, în unele teorii ale comportamentului, care susţineau că acesta este influenţat
de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică şi care i-ar determina pe oameni să
comită fapte de natură infracţională.
Poziţia însă nu este agreată de teoriile controlului care motivează că, comportamentul
criminal, aparţine naturii umane, iar dacă nu ar exista constrângerea oferită de lege, omul ar
comite infracţiuni în mod natural.
La asemenea susţineri se ridică totuşi întrebarea: de ce oamenii, în marea lor majoritate, nu
comit infracţiuni?
Teoriile controlului social încearcă să dea un răspuns prin prezentarea motivelor care vin şi
impun oamenilor un comportament corect.
Dacă, totuşi, se întâmplă să se comită infracţiuni, aceasta s-ar putea datora slăbiciunii forţelor
de constrângere şi nu datorită tăriei forţelor care împing individul să procedeze ilegal.
E. Durkheim a descris cu lux de amănunte situaţiile în care constrângerile sociale au căzut,
aceasta întâmplându-se îndeosebi, datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate. Practic,
teoria se apropie de teoriile controlului social, în principal datorită faptului că descrie forţele
care-i determină pe oameni să recurgă la comportamente criminale (nelimitarea nevoilor
umane).
Teoria controlului social studiază acele tehnici şi strategii care reglează comportamentul uman
şi îl conduce către conformare, către respect faţă de regulile sociale, fie că acestea comportă
influenţe ale familiei şi şcolii, credinţe religioase, valori morale, prietenii etc.
Cu cât o persoană este mai implicată şi mai angajată în activităţile şi valorile convenţionale,
cu atât mai mare este ataşamentul pentru părinţi, pentru cei iubiţi, şi, cu atât mai puţin
probabil aceste persoane încalcă regulile societăţii, ori pun în pericol relaţiile şi aspiraţiile
sociale.
Conceptul de control social a apărut la sfârşitul secolului al XIX-iea, fiind folosit pentru prima
dată de E.A. Ross, cel care avea să fie fondatorul sociologiei americane. Potrivit lui Ross,
sistemul de credinţă ghidează mai degrabă decât legea, ceea ce oamenii fac sau ar trebui să
facă. De atunci conceptul a evoluat, astfel că azi controlul social este conceptualizat ca
reprezentând orice fenomen care conduce pe om la conformare.
Pentru mulţi valoarea controlului social constă în reprezentarea sa ca mecanism după care
societatea îşi controlează membrii, ca atare, controlul social ajunge să definească ce înseamnă
comportamentul deviant, ce este bine şi ce este rău şi, în general, ce înseamnă încălcarea legii.
Teoreticienii care au optat pentru această poziţie, consideră legea, normele, obiceiurile,
moravurile, etica şi morala ca fiind forme ale controlului social.

2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Toby, Nye şi Reckless
2.1. Teoria lui Albert Reiss
În anul 1951, Albert J. Reiss a reanalizat evidenţele oficiale ale instanţelor judecătoreşti
pentru 1.100 cazuri de infractori juvenili cu vârste între 11 şi 17 ani, cărora le-a fost revocată
eliberarea provizorie. Cu această ocazie a descoperit că tinerilor le-a fost revocată eliberarea

1
provizorie îndeosebi când nu mergeau în mod regulat la şcoală şi când ei erau descrişi de către
profesori ca elevi problemă.
De asemenea, a mai stabilit că revocarea a avut loc cu predilecţie la tinerii care erau
diagnosticaţi psihiatric cu un control mai slab al ego-ului sau superego-ului şi când psihiatrul
recomanda un tratament intensiv într-o instituţie izolată de comunitate.
Reiss a motivat că, în ambele cazuri, diagnosticarea şi recomandările profesorilor au fost
făcute pe baza evaluării „controlului personal" al tânărului, a modului în care el s-a abţinut de
la realizarea nevoilor sale prin modalităţi care vin în conflict cu normele şi regulile
comunităţii.
Argumentele lui Reiss erau totuşi nesemnificative, deoarece, în ultimă instanţă, opiniile sale
şi-ar fi regăsit mai repede rădăcinile în teoria lui Freud. De aceea, ulterior, completându-şi
susţinerile, Reiss avea să aprecieze că delincvenţa este rezulatatul:
1- unui eşec al aplicării normelor de comportament permise de lege, acceptate social; 2 -
lipsei controlului social;
3 - lipsei unor reguli sociale care să dicteze comportamentul în familie, în şcoală şi alte
grupuri sociale importante.
Soluţia optimă pentru eliminarea factorilor de risc care cauzează delincvenţa şi îndeosebi
violenţa şcolară, pare a fi aceea propusă de Tom Morganthau, şi anume, elaborarea unor
programe viabile de prevenire de la o vârstă cât mai fragedă'. Asupra acestor aspecte vom
reveni în detaliu într-un alt capitol, unde vom aborda separat problema înţelegerii şi prevenirii
delincvenţei juvenile2.
2.2. Teoria lui Jackson Toby
Jackson Toby a introdus în anul 1957 conceptul că tinerii, pentru a comite o crimă, trebuie să
aibă o „miză în conformitate". El susţinea că toţi tinerii sunt tentaţi să încalce legea, însă, sunt
unii dintre ei care riscă mult mai mult dând curs acestei tentaţii. Aşa de exemplu, tinerii care
învaţă bine vor risca nu numai o pedeapsă pentru că au încălcat legea, ci ei îşi primejduiesc şi
carierele viitoare. De aceea, aceşti tineri au o mare „miză în conformitate" faţă de lege. Cei
care învaţă slab au mult mai puţin de pierdut, fiindcă ei riscă să fie doar pedepsiţi pentru fapta
pe care au comis-o, deoarece aşteptările lor viitoare sunt deja compromise. De aceea, aceşti
tineri au un stimulent mult mai redus în a rezista tentaţiilor de a face ceea ce vor.
Toby mai susţinea că, în comunităţile cu un mare număr de tineri cu mize joase în
conformitate, se poate înregistra o rată a criminalităţii mult mai ridicată, având în vedere
aceste mize ale fiecărui tânăr în parte.
La şase ani după publicarea studiului lui Reiss, Jackson Toby i-a propus un model diferit de
control personal şi social. Ca atare, el susţine că dezorganizarea socială a cartierelor
mărginaşe este explicaţia criminalităţii mai ridicate în unele dintre acestea. Astfel, în
cartierele mărginaşe, familia şi comunitatea sunt neputincioase în controlul comportamentului
membrilor săi, iar infractori provin, de regulă, din astfel de cartiere. Cu toate acestea
dezorganizarea respectivă nu poate explica de ce un individ devine vagabond în timp ce altul
nu.
Toby susţine că, deşi în aceste cartiere sunt indivizi care răspund la condiţiile oferite de
dezorganizare, crezând că valorile convenţionale oferite de aceea zonă sunt şi acelea care lui
pot să-i asigure mai multe şanse de success, în aceleaşi cartiere, însă, sunt şi persoane care îşi
menţin interesul pentru conformitate la condiţiile oferite de dezorganizare, respectând în

2
continuare legea. Mai direct spus, Toby ne previne că, atunci când încercăm să vorbim în
general despre o crimă, este bine să admitem ambele explicaţii: la nivel de grup
(dezorganizare socială) şi explicaţiile date la nivel individual (declaraţia conformativă).
Toby, de asemenea, a acordat atenţie şi modului în care tinerii învaţă la şcoală, afirmând:
„pentru a fi corecţi ar trebui să reamintim că baza pentru comportamentul şcolar constă în
educaţia de acasă şi în cea comunitară".

2.3. Teoria lui Ivan Nye

În 1958, F. Ivan Nye a efectuat un studiu care pornea de la ideea de bază că,familia, este cea
mai importantă sursă a controlului social pentru tineri.
Ideea că ambii factori (interni şi externi) sunt implicaţi în controlarea comportamentului uman
a interesat şi interesează un număr mare de cercetători. Ivan Nye susţine că, controlul
interiorizat sau reglarea individuală, este consecinţa unor norme care au fost interiorizate.
Controlul indirect provine din identificarea individului cu noncriminalii şi din dorinţa de a nu
stânjeni părinţii şi prietenii prin acte împotriva aşteptărilor lor.
Controlul social depinde în primul rând de cât de bine a fost pregătit copilul de familie pentru
activitatea şcolară, în legătură cu anturajul şi, în general, în legătură cu atitudinea sa faţă de
muncă. Controlul direct este un control pur extern, care depinde de reguli, restricţii şi
pedepse.
El a susţinut cu argumente că cele mai multe comportamente delincvente s-au datorat faptului
că nu a existat un control social suficient.
Pentru a da mai multă credibilitate teoriei sale în legătură cu rolul pe care familia îl are asupra
tinerilor, Nye a efectuat un test pe 780 băieţi şi fete, cu vârste între 15 şi 17 ani, incluzând în
activitatea de supraveghere a acestora o gamă largă de probleme referitoate la viaţa de familie,
dar şi 6 indicatori care constau în:
- absenţele nemotivate de la şcoală;
- sfidarea în faţă a autorităţii părinteşti;
- furtul de obiecte cu o valoare mai mică de 2$;
- cumpărarea sau consumul de băuturi alcoolice (inclusiv acasă);
- distrugerea cu intenţie sau degradarea proprietăţii publice ori private;
- au avut o relaţie sexuală cu o persoană de sex opus.
În funcţie de cât de frecvent au afirmat că au comis aceste fapte de la intrarea în liceu, aproape
o pătrime dintre tineri se plasau în grupul „cel mai delincvent", iar restul se încadrau în grupul
„cel mai puţin delincvent".
Evaluarea s-a făcut astfel: tinerilor care au susţinut că nu au comis niciodată un act delincvent
de la începutul liceului li s-au acordat zero puncte, acelora care au spus că au comis o dată sau
de două ori le-a fost acordat 1 punct, iar aceia care au comis trei sau mai multe fapte le¬au
fost acordate 2 puncte. Băieţii de 15 ani sau sub această vârstă care au acumulat 5 sau mai
multe puncte pentru cele 6 ofense au fost plasaţi în grupul - „cel mai delinvent", împreună cu
băieţii de 16 ani (şi peste) şi care au acumulat cel puţin 7 puncte. Nye, a susţinut că o asemena
divizare a diferenţiat adecvat între adoslecenţi şi a recomandat extinderea aplicării testului în
şcoli, pentru a-i identifica pe aceia care sunt predispuşi la comportamente criminale.
De asemenea, Nye a mai constatat că tinerii din grupul „cel mai delincvent" dispuneau ori de
o libertate totală, ori erau lipsiţi complet de aceasta; dispuneau de sume mari de bani; nu

3
recunoşteau autoritatea părinţilor sau îi dezaprobau; aveau părinţi care uneori erau veseli, iar
alteori morocănoşi, erau nervoşi, iritabili, dificil de a-i satisface şi care „luau lucrurile forţat",
atunci când tinerii aveau necazuri.
Tinerii ale căror mame erau casnice şi care erau renegaţi de părinţii lor au fost mai frecvent
găsiţi în grupul „cel mai delincvent". În schimb, tinerii din grupul „cel mai puţin delincvent",
proveneau, de regulă, din familii care mergeau regulat la biserică, care nu s-au mutat foarte
des şi locuiau în mediul rural. Aceşti copii proveneau, cel mai probabil, din copilul cel mai
mare sau cel mai mic la părinţi, dintr-o familie mică, aveau o atitudine favorabilă faţă de
părinţi, fiind de acord cu sumele de bani pe care le primeau de la aceştia şi le ascultau sfaturile
cu atenţie.
În total, Nye a testat 313 relaţii între tineri şi părinţii lor şi a găsit căcorespundeau teoriei sale,
167 erau nesemnificativi şi doar 7 dintre aceştia o contraziceau.
Alţi autori au privit controlul direct într-un mod diferit. Astfel, controlul părintesc, poate
depinde de factori cum ar fi destrămarea căsniciei, angajarea mamei sau numărul de copii în
familie, factori care indică o oarecare pierdere a controlului direct. Dar şi aici problema pare a
fi la fel de controversată, fiindcă, alte studii indică o relaţie nesemnificativă între căsniciile
destrămate şi delincvenţă, cu excepţia delictelor minore cum ar fi chiulul şi fuga de acasă. De
altfel, acelaşi lucru se poate spune şi despre consecinţele angajării mamei sau numărul
membrilor de familie". Un studiu mai recent, făcut în Statele Unite ale Americii pe 1.886
bărbaţi demonstrează că, în tot cazul, controlul părintesc direct ca măsură de stricteţe şi
pedeapsă este într-adevăr corelat cu comportamentul delincvent iar peste acest aspect nu se
poate trece cu uşurinţă.
De altfel, contribuţia lui Nye la dezvoltarea teoriei controlului este unanim recunoscută.
Totodată, Toby a subliniat că cercetările lui Nye presupun în aparenţă că aceleaşi procese
cauzale ar fi implicate şi în cazul delincvenţilor cu fapte mai grave, ceea ce ar putea face ca
alţi cercetători să nu fie de acord cu ele. În final, Toby concluzionează că trebuie acordată o
mare atenţie atunci când se va face interpretarea rezultatelor lui Nye.

2.4. Teoria înfrânării sau a constrângerii

În 1961, Walter C. Reckless a propus o teorie a conţinutului controlului în care a încercat să
prezinte într-un mod mai organizat conceptele şi variabilele din teoriile precedente. Intenţia
era de a crea o teorie generală a crimei şi delincvenţei.
Teoria sa a fost numită teoria înfrânării sau a constrănqerii', El a argumentat că toţi indivizii
sunt afectaţi de o varietate de forţe care-i împing spre crimă şi o altă varietate de forţe care-i
reţin de la crimă. Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă
protectoare, ambele furnizând apărare, protecţie şi izolare împotriva crimei.
Acele forţe care-l împing pe individ către crimă au fost numite presiuni sociale şi ele includ
condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar şi lipsa oportunităţilor. De
asemenea, Reckless a susţinut că, între forţele care-l împing pe individ către crimă sunt şi
impulsurile sociale care au ca efect îndepărtarea unei persoane de la normele general
acceptate de convieţuire, ca de exemplu: prieteniile cu persoane rău famate, subcultura
criminală sau delincventă, mass media, grupurile deviante etc.
Există, totodată, o a treia categorie de forţe care împing pe individ la crimă iar pe acestea
Reckless le-a numit impulsuri biologice sau psihologice. El a motivat că acestea vin din

4
interiorul fiecărui individ şi ele îl pot conduce la crimă. Aceste impulsuri includ agresivitatea,
ostilitatea, oboseala, tensiunile interne, nemulţumirea etc.
Împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ către crimă, există forţele
conţinutului intern şi extern, care vin şi îl reţin pe individ de la comiterea unor crime sau alte
fapte de natură delincventă.
Conţinutul extern constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca: moralitatea,
consolidarea instituţiilor statului, norme rezonabile şi aşteptări pe măsură, disciplina,
coeziunea, formarea şi dezvoltarea unui sens al apartenenţei la proprietate, al identităţii etc.
Conţinutul intern constă în auto-controlul pe care îl are individul, în tăria ego-ului, a
superego¬ului, sensul responsabilităţii, toleranţa la frustare, rezistenţa la diversiuni, orientarea
către un scop ş.a.m.d.
Reckless a susţinut că teoria sa este o teorie generală, care poate explica delincvenţa şi crima
mult mai bine decât alte teorii, care descriau doar presiunile specifice şi impulsurile.
Cercetări mai recente au stabilit, totuşi, că în teoria lui Reckless există o relaţie moderată între
conceptul lansat de acesta şi delincvenţă, iar studiile acestuia au fost criticate că au implicat o
metodologie greşită.
Teoria conţinutului extern şi intern are drept piloni idei vagi, afirma Schrag, iar presiunile şi
impulsurile sunt definite doar prin enumerarea funcţiilor lor, care de fapt, nu sunt altceva
decât o listă de dorinţi.
Forţele care acţionează în favoarea conformităţii sunt forţe care, în realitate, acţionează în
favoarea delincvenţei. De exemplu, „prietenii rău famaţi" sunt enumeraţi la imbolduri
(impulsuri), în timp ce „relaţiile de susţinere" (care ar trebui să închidă lista prietenilor buni)
sunt clasificaţi ca un conţinut extern. Aceste probleme aşezate într-o logică inversă, fac teoria
dificil de testat.
Dacă privim teoria lui Reckless ca pe un cadru de lucru general, în care pot fi văzute mai
multe teorii ale crimei şi delincvenţei, atunci putem să adăugăm că nici deciziile pe care le
propune nu sunt foarte precise, singura contribuţie care trebuie reţinută fiind cea care face
referire la conceptele de conţinut intern şi extern.
Totuşi, agresivitatea în sine, nu este un comportament anormal aşa cum se mai susţine şi azi
de către unii dintre noi.
Se apreciază că, agresivitatea şi stresul emoţional, sunt foarte necesare în atingerea unui scop,
care, deseori, nu este criminal.
Problemele trebuiesc abordate combativ, fiindcă astfel, având un scop, este suficient pentru a
crea abur afectiv în boilerul nostru şi pentru a acţiona tendinţele agresive.
Problemele încep să apară atunci când individul este blocat sau frustrat în atingerea scopului.
Aburul înăbuşit, aflat sub presiune, caută să găsească o ieşire. Direcţionarea sa greşită sau
nefolosirea sa poate deveni o forţă distructivă. Într-o asemenea situaţie, de exemplu,
muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi
copii sau .... bate pisica. Aceşti indivizi, însă, îşi pot descărca agresivitatea şi asupra propriei
persoane, lovindu-se sau mutilându-se singuri.
Se apreciază că, răspunsul la agresivitate, nu este eradicarea ei, ci înţelegerea ei şi canalizarea
în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.
Este necesar, în cazul prezentat mai sus, să se furnizeze un debuşeu adecvat agresivităţii, ea
devenind la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât iubirea şi tandreţea.

5
Simpla înţelegere a mecanismului ne ajută să reglăm binomul frustrare-agresivitate, fiindcă,
altfel, agresivitatea prost direcţionată în loc să atingă o ţintă se va împrăştia în orice direcţie,
situaţie care nu poate fi acceptată. Nu poţi rezolva o problemă creând alta.
Supapele de siguranţă ale aburului afectiv trebuie să funcţioneze ... Practicarea exerciţiilor
sportive, de exemplu, constituie un bun debuşeu pentru aburul agresivităţii.
În cazul identificării condiţiilor care favorizează criminalitatea, s-ar putea să învăţăm mai
mult din greşeli, decât din reuşite în combaterea crimei.

3. Teoriile moderne ale controlului

3.1. Teoria abaterii a lui David Matza
Teoriile moderne ale controlului au constituit o replică puternică la teoriile care prezentau
delincvenţa juvenilă ca fiind cauzată de factori speciali biologici, psihologici sau sociali. În
lucrarea sa „Delincvenţa şi mişcarea", David Matza, afirma că teoriile tradiţionale ale
delincvenţei puneau în prim-plan constrângerea şi diferenţierea, evidenţiind faptul că
delincvenţii sunt total diferiţi de nondelincvenţi şi că diferenţa îi constrânge pe primii să
încalce legea.
Despre diferenţe, unele teorii susţin că ele sunt biologice sau psihologice, iar constrângerea ia
forma unei necesităţi. Altele, afirmă că diferenţele sunt de ordin social, iar constrângerea vine
şi apără valorile care ar putea fi afectate.
Matza a luat atitudine împotriva acestor teorii, acuzându-le că au previzionat şi explicat prea
mult delincvenţa, fiindcă, majoritatea delincvenţilor ocazionali sunt angajaţi din rutină în
comportamente de ocolire a legii, ca de altfel orcine altcineva, dar, dacă ar fi să dai crezare
acestor teorii, delincvenţii ar trebui să comită infracţiuni tot timpul. În plus, se atrage atenţia
că pe aceste teorii nu se poate conta, datorită faptului că cei mai mulţi dintre tineri devin
delincvenţi şi îşi stabilesc un mod de viaţă din eludarea legii, când ating vârsta unei
adolescenţe mai târzii sau pe cea a unui adult timpuriu.
La o vârstă fragedă, chiar dacă factorii care cauzează delincvenţa sunt prezenţi, ca de exemplu
lipsa de oportunităţi legitime, totuşi, delincvenţa în sine dispare. De altfel, în 1960, David
Matza a propus o perspectivă oarecum diferită asupra controlului social, care explică de ce
unii adolescenţi comit ilegalităţi, sau, nu mai au în preocupările lor comiterea unor asemenea
fapte.
Matza susţine că libertatea şi similaritatea cauzează mai repede delincvenţa decât
constrângerea şi diferenţierea.
Această nouă propunere, după opinia sa, crează mişcarea (acea acţiune de a mişca şi rezultatul
ei).
Mişcarea apare în ariile structurilor sociale, unde controlul a fost pierdut şi unde
delincvenţilor li se oferă posibilitatea de a încălca legea. Într-o asemenea situaţie, cauzele care
duc la delincvenţă pot fi accidentale şi imprevizibile din punct de vedere teoretic, iar
readucerea la respectul legii poate fi similar (adică, tot accidental şi imprevizibil). Într-un
asemenea context, nu se scot în relief cauzele pozitive ale delincvenţei, ci mai degrabă s-ar
descrie condiţiile care face posibilă mişcarea delincventă atunci când controlul social este
pierdut.
Matza susţine că, într-o asemenea situaţie, există delincvenţi nu fiindcă au fost constrânşi, ci
fiindcă sunt „mişcători", adică oscilanţi. El a realizat mai multe interviuri personale cu tineri

6
delincvenţi şi susţinea că aceştia nu apreciază comportamentul delincvent, nefiind de acord cu
el cel puţin din punct de vedere moral, însă, au existat mereu circumstanţe atenuate care nu
puteau să nu fie luate în atenţie, astfel că acţiunile lor delincvente au fost „fără vină".
Prin descrierea făcută de delincvenţi a acestor circumstanţe, ei se află în vecinătatea celor
oferite de textele legale cu privire la intenţie, accident, autoapărare etc., dar cu o arie mult mai
largă, deseori considerându-se nevinovaţi pentru acţiunile criminale întreprinse.
Delincvenţii fac, însă, uz excesiv şi extensiv de aceste prevederi ale legii, pentru a argumenta
că fapta imputată „nu se dovedeşte". Este şi motivul pentru care, deseori, ei susţin că nu au
fost trataţi corect (din punct de vedere juridic), chiar dacă uneori admit şi faptul că au comis
actul respectiv.
Matza susţine că, din moment ce sensul moral al legii a fost pierdut de sensul
iresponsabilităţii şi de cel al injustiţiei, minorul se găseşte într-o stare de „mişcare" şi de aceea
el va alege dintre acţiunile delincvente sau dintre cele legale.
Dacă minorul va prefera acţiunile delincvente în locul celor legale, atunci unele cauze ale
delincvenţei pot fi „pozitive". În această situaţie, minorul realizează că el nu-şi exercită nici
un control asupra conduitei sale şi asupra destinului ce îl aşteaptă. Într-un asemenea caz,
minorul va încerca să facă ceva, să-şi dea un răspuns la cauzele care provoacă evenimentele în
care este antrenat. Acest mod disperat de a se găsi pe sine, furnizează motivaţia de a comite
noi acte de delincvenţă. Dacă aceste acţiuni au fost comise, el devine motivat să-şi continue
activitatea ilegală, deoarece el a învăţat raţionamentele morale necesare pentru a se considera
pe sine nevinovat, mai ales, datorită faptului că a învăţat şi mijloacele tehnice de a ieşi din
astfel de necazuri.
În final, Matza susţine că între individ şi lege există o „legătură" care creează responsabilitate
şi control şi care, în cea mai mare parte a timpului, păstrează limita dintre comportamentul
individului şi lege. Dacă tânărul a depăşit limita permisă de lege, acesta, va intra într-o stare
de derivă; se află pe marginea prăpastiei şi va oscila între crimă şi lege, filtrând când cu una,
când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie, pe care o amână mereu. Astfel, individul
oscilează între acţiunea criminală şi respectul legii. Dacă totuşi comit infracţiuni, aceşti tineri
îşi vor căuta nişte tehnici defensive, care îi eliberează de constrângerile ordinii morale ce îi
împiedică să încalce legea: Negarea responsabilităţii („Nu a fost vina mea şi am fost victima
circumstanţelor"); Negarea daunelor („Au şi ei asigurare şi nu a fost rănit nimeni, deci, care-i
problema?"); Negarea victimei („Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"); Condamnarea celui
care condamnă („Pun pariu că şi judecătorii au făcut rele mult mai mari decât pentru ce am
fost arestat"); Apelul la loialitate („Ce era să fac, erau prietenii mei"). Această teorie a lui
Matza este cunoscută în cercetarea criminologică sub titlul de teoria abaterii.
Matza nu a prezentat un suport clar teoretic şi, mai ales, practic pentru teoria sa. Studiile
întreprinse, în majoritatea lor, arată că delincvenţii nu împărtăşesc valorile şi codul moral al
celor nondelincvenţi.

3.2. Teoria controlului social a lui Travis Hirschi

Travis Hirschi, este unanim acceptat ca fiind unul dintre cei mai reprezentanţi teoreticieni ai
teoriei controlului social. El a argumentat că nu trebuie să se caute prea multe explicaţii
pentru a ajunge la motivele care duc la delincvenţă, deoarece „noi toţi avem un instinct
animalic şi de aceea suntem în măsură să comitem şi acte criminale".

7
Plecând de aici, Hirschi a propus o teorie a controlului, în care indivizii sunt strâns legaţi de
grupurile sociale (familie, şcoală etc.) şi, ca atare, este puţin probabil ca aceştia să comită acte
de natură delincventă'.

3.2.1. Elementele legăturii sociale

Hirschi Travis susţinea că cel mai importante elemente al legăturii sociale sunt:
a) ataşamentul, afecţiunea şi sensibilitatea pentru semenii noştri. De altfel, acest ataşament
corespunde, în mare măsură, şi concepţiei lui Reiss cu privire la controalele personale, cât şi
conceptului lui Nye cu privire la controalele directe şi indirecte;
b) angajamentul este un alt element al legăturii sociale, el asigurând încrederea pe care
individul o are în societatea în care trăieşte, dar şi riscul pe care şi-l asumă dacă se angajează
într¬un comporament deviant. De altfel, putem să afirmăm că angajamentul este similar cu
ceea ce Toby numea „miză de conformitate";
c) implicarea în activităţi stabilite convenţional în societate. Acest element este stabilit în
sensul comun al observaţiei că „mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului" şi că, dacă
indivizii sunt ocupaţi cu rezolvarea unor probleme cotidiene legale, aceasta face ca
oportunităţile pentru activităţi delincvente să nu mai opereze.
d) credinţa (crezul) în valorile morale şi sociale, element pe care Hirschi îl consideră foarte
important.
Matza susţinea că delincvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le neutralizează cu
scuze, astfel că, ei, pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie2. În contrast, Hirschi
susţine că „există o variaţie în măsura în care oamenii cred că s-ar putea supune regulilor
societăţii şi, mai departe, cu cât o persoană crede mai puţin că trebuie să se conformeze
regulilor, cu atât este mai probabil ca el să le violeze". De aceea, Matza susţinea că
delincvenţii sunt legaţi de ordinea morală convenţională şi, pentru a comite ilegalităţi, ei
trebuie mai întâi să se elibereze de aceasta. Hirschi avansează ideea că tinerii sunt
independenţi de ordinea convenţională, şi, ca atare, sunt liberi să comită sau nu acte
delincvente.
Pentru a-şi susţine teoria, Hirschi a efectuat un test pe 4000 de tineri liceeni.

3.2.2. Teoria de alarmă

În eforturile sale de a explica legăturile care ar putea să existe între respectul pentru autorităţi
şi comportamentul criminal, Travis Hirschi l-a citat pe psihologul Jean Piaget: „Respectul este
izvorul legii.". Hirschi a continuat comentariul susţinând că acest lucru este posibil aşa cum
putem avea ca părinţi respectul copilului nostru (dragoste sau frică) care, în general, acceptă
regulile adulţilor. Dacă acest respect este nedeterminat, regulile vor avea tendinţa de a pierde
caracterul lor obligatoriu.
Evident, în societatea românească avem mulţi indivizi cărora le lipseşte respectul faţă de
autorităţi, faţă de lege în general şi faţă de victimele lor.
Recent, mass-media românească a semnalat înmulţirea numărului furturilor de maşini care
tinde să scape de sub control. Societatea românească a fost îngrozită când, la începutul anului
2001, la Timişoara, a fost ucis prin împuşcare poliţistul Saşa Disici care a surprins mai mulţi
hoţi de maşini. Dar respectul pentru autorităţi nu s-a îmbunătăţit ci, în lunile care au urmat,
infractorii au comis în continuare, zilnic, zeci sau poate chiar sute de furturi de maşini.

8
Primul Ministru, în mod justificat, a anunţat opinia publică, că furtul de maşini a devenit o
problemă naţională şi că se află în atenţia guvernului.
Situaţia era întrucâtva asemănătoare celei din S.U.A. din anul 1992, când directorul F.B.I. a
anunţat că furturile de maşini au devenit o problemă naţională'.
Cum a fost posibil ca dintr-un simplu furt de maşină, fenomenul să capete amploare atât de
mare?
Doi americani, Tod W. Burke şi Charles E. O'Rean atrăgeau atenţia într-un articol publicat în
1993 în revista „Police Chief" că problema a devenit complicată deoarece producătorii de
maşini au creat sisteme antifurt din ce în ce mai sofisticate şi sisteme de urmărire a
autoturismelor furate. Ca atare, infractorii „specializaţi" în acostarea şoferilor la stopuri, în
staţiile PECO, la intrările pe autostradă sau pe liniile de centură ale oraşelor mari, aplică
principiul „loveşte şi jefuieşte".
Teoria celor doi americani, susţinută şi de ideile lui Hirschi despre respectul faţă de autorităţi,
a dat naştere unei noi teorii în cercetarea criminologică, intitulată „teoria de alarmă". Această
teorie are ca punct de plecare aroganţa şi încrederea exagerată a infractorilor, care ţin să
creadă că sunt invincibili şi că armele pe care ei le posedă vor vorbi pentru ei.
Indivizii cu asemenea preocupări se consideră puternici şi au credinţa că, acţionând în forţă,
pot să învingă.
La Los Angeles, din 70.000 de autovehicule furate, susţine un raport recent, peste 5.000 au
fost furate „cu frică şi forţă" iar criminalii au folosit arme, cuţite, instrumente ascuţite, săbii
etc.
Aroganţi în faţa autorităţilor, hoţii de maşini din România să fi învăţat de la hoţii din Statele
Unite noi moduri de comportament?

3.2.3. Concluziile testului lui Hirschi

Chestionarul pe care l-a folosit Hirschi conţinea pe lângă elemente referitoare la familie,
şcoală, relaţii interpersonale şi 6 întrebări, din care 3 se refereau la comiterea infracţiunii de
furt (bunuri cu o valoare sub 2$, între 3$ şi 50$ şi peste 50$). Celelalte trei se refereau la:
- dacă tânărul a luat vreodată o maşină ca să se plimbe (să dea o tură) fără permisiunea
proprietarului;
- dacă a trântit vreodată cu intenţie un lucru care nu-i aparţinea;
- dacă a bătut sau rănit vreodată, intenţionat, pe cineva (altcineva decât fraţii sau surorile).
Hirschi a folosit, de asemenea, înregistrările şcolare şi datele oficiale ale poliţiei.
Concluzia la care a ajuns era că, în general, nu exista nici o legătură între actele delincvente
înregistrate oficial şi clasa socială de care aparţin făptuitorii, însă, a acceptat că pot fi cazuri
ca unii tineri provenind din familii foarte sărace să fie mai predispuşi la a comite acte de
delincvenţă. De asemenea, el a mai găsit diferenţe minimale rasiale, deşi ratele oficiale ale
poliţiei erau cu totul altele.
Hirschi a analizat şi efectele ataşamentului faţă de părinţi, şcoală şi semeni, ocazie cu care a
descoperit că, indiferent de clasa socială sau rasă şi indiferent de antecedentele prietenilor lor
în materie de delincvenţă, băieţii care erau mai ataşaţi de părinţii lor, era mai puţin probabil să
comită acte de delincvenţă decât cei care erau mai puţin ataşaţi.

9
Această descoperire confirmă teoriile controlului, însă, intră în contradicţie cu teoriile
culturale, unde ataşamentul faţă de prietenii devianţi sau părinţii devianţi este asociată cu o
creştere a delincvenţei.
Asocierile cu alţi delincvenţi ar putea să sporească un comportament delincvent numai când
controalele sociale nu se mai fac sau sunt sporadice. Totodată, în urma testului său, a mai
desprins concluzia că, tinerii cu mize mari în conformitate, sunt mai puţin probabil să aibă
prieteni delincvenţi, iar atunci când îi au, este puţin probabil să comită acte delincvente ca şi
aceştia.
Tinerii cu miză redusă în conformitate se află, însă, într-o altă situaţie, aceştia comiţând fapte
delincvente cu cât sunt mai expuşi influenţelor criminale.
Teoriile controlului susţin că un tânăr cu aspiraţii scăzute şi aşteptări reduse are un
angajament mai mic în conformitate, adică el riscă mai puţin să se antreneze în activităţi care
să eludeze legea.
Constatând aceasta, Hirschi intră în contradicţie cu teoreticienii stresului, deoarece aceste
teorii localizează sursa de stres în prăpastia care se naşte între aspiraţii şi aşteptări.
Teoriile stresului susţin că tinerii cu aspiraţii înalte dar cu aşteptări scăzute datorită
oportunităţilor care le sunt blocate, sunt cei care comit în mod frecvent acte de delincvenţă.
Hirschi descoperă însă că, „cu cât este mai înaltă aspiraţia unui tânăr, cu atât este mai scăzută
rata delincvenţei, indiferent de aşteptările elevului". El a mai stabilit că băieţii de vârstă
şcolară care acordau mai puţin timp rezolvării temelor, care spuneau că sunt plictisiţi sau şi-au
petrecut mult timp vorbind cu prietenii, erau mai probabili de a se implica în acte delincvente.
Acestea pot fi posibile, susţinea cercetătorul, fiindcă tinerii respectivi duceau o lipsă de
implicare în activităţile convenţionale.
În final, Hirschi nu a găsit suportul pentru a susţine existenţa unei culturi a clasei de jos, aşa
cum a fost descrisă de Miller. De altfel, nici nu şi-a propus în mod special acest lucru. El a
găsit însă că, credinţele, pe care le susţinea Matza şi pe care le-a descris ca elemente ce
eliberează delincventul din limitele morale ale legii, se întâlnesc foarte frecvent la tinerii
incompetenţi din punct de vedere şcolar, indiferent că aparţin claselor de jos sau de mijloc. De
aceea, el a concluzionat că valorile clasei de jos nu sunt culturale şi nici nu pot fi transmise
ereditar. Valorile respective „sunt disponibile tuturor membrilor societăţii, mai mult sau mai
puţin egali; ele sunt acceptate sau respinse în măsura în care ele sunt sau nu conforme cu o
poziţie realistă a societăţii americane". De aceea, Hirschi crede că: „clasa tatălui poate să nu
fie importantă, dar clasa copilului este în mod cert".

3.2.4. Auto-controlul
În 1990, într-o lucrare intitulată „Teoria generală a crimei", Travis Hirschi şi colaboratorul
său Michael Gottfredson propun un nou model de control personal şi social, teză care susţine
că infracţiunea (crima) este comisă datorită înclinaţiei individului pentru un asemenea gest.
Iniţial, cei doi nu au agreat această idee, însă, ulterior ei şi-au revizuit opiniile şi au susţinut că
toate crimele, de la cele comise cu mare violenţă la ofensele mai minore, sunt comise ca
urmare a faptului că, criminalii, au înclinaţia de a comite asemenea fapte. Această „teorie
generală" a înclinaţiei de a comite crime, prezentată, cred, mai sugestiv în schema alăturată,
presupune că infractorii au un control limitat asupra comportamentului şi dorinţelor lor. Când
nevoia pentru plăcerea de moment depăşeşte interesele pe termen lung, crima se produce.

10
Modelul lui Hirschi-Gottfredson de auto-control presupune că, acesta, atunci când este slab
exercitat, devine o variabilă care explică toate crimele, aşa cum facem diferenţierea crimei în
funcţie de vârstă, sex sau rasă.
Care este cauza unui autocontrol slab? O socializare inadecvată şi practici deficitare de
creştere şi educare a copiilor, la care se adaugă un ataşament diminuat, care, în final, toate la
un loc fac să crească posibilitatea unor acte impulsive ce la un moment dat să fie scăpate de
sub control.
În opinia susţinătorilor acestei teorii, indivizii cu un auto-control slab au tendinţa de a fi
implicaţi în evenimente care deşi unele nu sunt sancţionate de lege, sunt repudiate de mulţi
oameni, ca de exemplu: băutura, fumatul, accidente în urma cărora au loc autodistrugeri de
bunuri, incendieri de locuinţe şi alte evenimente nedorite.
Problema principală a acestei teorii este că ea nu poate fi încă dovedită cu claritate. De aceea,
vor mai fi încă necesare cercetări în acest domeniu pentru a evalua forţa modelului
auto¬controlului.
4. Evaluare critică
Teoriile controlului social au suscitat o serie de aprecieri, pro şi contra, materializate într¬un
număr important de studii care - în majoritatea lor - au prezentat argumente care să le susţină.
Cu toate acestea, multe studii s-au axat pe fapte relativ neînsemnate, comise de tinerii
nondelincvenţi.
Studiile şi teoriile lansate în acest sens, atât de Nye cât şi de Hirschi, vin să confirme această
afirmaţie. Chiar Hirschi admite că „delincvenţii sunt atât de nereprezentaţi în aceste
completări de chestionare, că rezultatele nu trebuie luate în serios". El admite că, dacă în
studiile întreprinse ar fi inclus şi delincvenţi cu fapte mai grave, concluziile studiilor sale ar fi
fost mai veridice.
Dacă ar fi procedat aşa, dimpotrivă, cred că Hirschi şi-ar fi diminuat din rezultatele studiului
său. Dar critica aceasta i-a adus-o şi Toby studiului lui Nye, ea fiind completată şi cu
argumentul lui Matza, că s-ar putea ca delincvenţii care au comis fapte grave să nu fie
„mişcători" (migratori), dar în schimb să fi fost constrânşi să comită acele fapte.
Hirschi a descoperit că o implicare accentuată a tinerilor în activităţile convenţionale face ca
delincvenţa să fie mai redusă, dar, tot el este acela care remarcă faptul că: „Ceva este greşit în
teoria mea. Se pare că problema este această definiţie a delincvenţei pe care am folosit-o şi
care face ipoteza implicării virtuale tautologică."
Teoriile controlului atribuie în mod greşit agresivităţii umane cu care ne naştem o asemănare
cu moştenirea violenţei de către animale. Dar, problema dacă oamenii sunt în esenţă
împăciuitori sau agresivi a făcut obiectul unor dezbateri pentru filosofi, psihologi, teologi,
antropologi ş.a., timp de peste 2000 de ani, iar acum face şi subiectul dezbaterilor dintre
criminologi.
Aşadar, cu toate că teoria controlului social a ocupat câteva decenii un loc de frunte în
cercetarea criminologică, totuşi, apreciem că aceasta explică doar delincvenţa şi nu crima
comisă de adulţi. Atitudinea, dorinţele, credinţele, deşi sunt deseori deviante, ele sunt cel mai
frecvent caracteristici ale adolescenţilor, însă, şi legăturile sociale sunt de asemenea un factor
semnificativ în comportamentul post adolescentin.
Hirschi a susţinut că actele antisociale rezultă din lipsa efectivă de valori, credinţă, norme şi
atitudini care să o inhibe, însă, aceşti termeni nu sunt niciodată clar definiţi. Hirschi nu a

11
descris lanţul de evenimente care rezultă din relaţiile deficitare sau neadecvate şi a creat
divizări artificiale între tineretul socializat şi cel nesocializat. El a explicat prea puţin viitorul
comportament al delincvenţilor, iar măsurarea relaţiilor sociale a fost adeseori facută
nesemnificativ.
Criminologii, în pofida criticilor pe care le aduc, recunosc că Hirschi a adus o contribuţie
majoră în dezvoltarea cercetării în domeniul identificării cauzelor şi condiţiilor care generează
crima.
Cred, totuşi, că evaluarea pe deplin a teoriilor controlului social în ceea ce priveşte explicarea
crimei nu o putem face acum, ci ea este rezervată viitorului.
Înclin să mai cred că explicaţiile actuale date teoriei controlului ar putea fi aplicate doar unor
forme mai puţin grave ale delincvenţei şi crimei şi nu generalizate la paleta întregului
fenomen infracţional (criminal).

5. Implicaţii şi concluzii
Cercetarea criminologică a fost dominată pe parcursul timpului de mai multe teorii, multe
dintre ele fiind prezentate în acest curs, însă, teoriile stresului, cele care de o bună perioadă de
timp guvernau peste cercetarea criminologică occidentală, au început treptat să intre sub
influenţa teoriilor controlului, în special aşa cum acestea au fost formulate de Hirschi.
Nu de puţine ori s-a pus problema integrării acestor teorii, pentru a le uni, combinând teoriile
tradiţionale, sperându-se într-o mai bună explicare a fenomenului criminalităţii. Dar
integrarea presupune o serie de probleme şi mulţi specialişti susţin că dificultăţile vor deveni
şi mai mari, atunci când se va încerca împăcarea diferenţelor esenţiale dintre teorii, fiind mult
mai bine dacă ar fi elaborate teorii individuale şi mai precise.
Ce legătură ar putea avea lipsa oportunităţilor sociale cu ataşamentul faţă de părinţi sau de
şcoală? Evident că această legătură există şi ea ar putea avea implicaţii profunde, atât în ceea
ce priveşte ataşamentul faţă de părinţi, cât şi faţă de şcoală. Tânărul, fără oportunităţi sociale
de realizare, poate cădea pradă unor vicii din care să nu mai aibă nici o scăpare (consum de
droguri, alcoolism etc.), mânaţi îndeosebi de impulsul că ei nu au confirmat aşteptările şi
încrederea părinţilor. Atunci, s-a propus o teorie de forţare, astfel ca blocarea accesului la
oportunităţi sociale să nu constituie o diminuare a ataşamentului, o slăbire a puternicelor
legături stabilite în copilărie, fiindcă, dacă ar dispare aceste legături sociale, şansa crimei ar
avansa mult.

12