CURS IV

6. Privire generală asupra unor factori endogeni

6.1. Vârsta şi criminalitatea
Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general, adolescenţa şi tinereţea sunt
caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale vieţii căror le sunt specifice acţiunile
periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc. Perioada maturităţii presupune deja o
altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care încearcă să elimine riscurile, dând
o mai mare importanţă raţiunii, calculelor şi analizei.
Există un consens general că între creşterea în vârstă şi săvârşirea de infracţiuni există o
legătură invers proporţională. Indiferent de statutul economic, marital, de rasă, sex ş.a.m.d.,
tinerii comit infracţiuni mai des decât cei vârstnici. Dacă în criminologia generală s-a
demonstrat existenţa unei curbe a criminalităţii legate de vârsta făptuitorului, conform căreia
oamenii mai tineri comit mai multe infracţiuni, această afirmaţie nu poate fi susţinută în cazul
criminalităţii gulerelor albe, datorită specificului acestui tip de criminalitate, care de cele mai
multe ori reclamă încrederea celorlalţi şi acces la anumite fonduri 1. Infracţiunea care face
parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care are un statut
socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau de altă
natură referitoare la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a
credulităţii altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior
descoperirea.
Cu toate că până acum se considera că în cazul tinerilor există predispoziţia de a comite
crime în grup –încurajaţi fiind de anturaj-, studiile mai recente demonstrează că cel mai mare
număr de infracţiuni comise de tineri nu sunt comise în participaţie.
Predispoziţia la crimele comise cu violenţă oscilează de-a lungul timpului. Un studiu
realizat în SUA demonstrează că deşi tinerii cu vârste sub 18 ani reprezintă aproximativ 6%
din populaţia totală, comit în jur de 25% din infracţiunile grave. În general, vârsta la care se
comit cel mai des infracţiuni împotriva proprietăţii este în jur de 16 ani, iar în ceea ce priveşte
violenţa 18. În acelaşi timp, adulţii cu vârste de peste 45 de ani, care reprezintă o treime din
populaţie comit 7% din infracţiuni. Rata criminalităţii persoanelor mai în vârstă a rămas
stabilă de-a lungul ultimilor 45 de ani (în timp ce delincvenţa juvenilă a crescut în mod
semnificativ). Motive: creşterea „prestigiului” în cercul de prieteni, colegi; o dată cu creşterea
în vârstă se dezvoltă capacitatea de a întârzia gratificarea şi de a amâna câştigul imediat în
favoarea unui câştig viitor; creşte tendinţa de a adera la moravurile convenţionale, căsătoria,
formarea unei familii şi crearea de legături de lungă durată; existenţa unui cumul de factori
(psihilogici şi sociali) care determină o tendinţă de scădere a asumării de riscuri.
6.2. Sexul şi criminalitatea
În general rata criminalităţii este mult mai ridicată în rândul bărbaţilor. O statistică
demonstrează că peste 80% din crimele grave, crimele săvârşite cu violenţă sunt comise de
bărbaţi. Totuşi în ultimul deceniu se constată o creştere cu 9% a criminalităţii săvârşite de
femei. Teoria lui Lombroso –ipoteza masculinităţii –femeile care comit infracţiuni au
1
Todd R.Clear, prefaţă la David O. Friederichs, Trusted criminals. White collar crime in contemporary society, Ed.
Wadsworth, 2010, S.U.A., p. XIX

1
trăsături masculine –crimele erau legate de sexualitate, femeile, în opinia lui Lombroso, fie
sunt naive, fie manipulează bărbaţii pentru a obţine câştiguri. Astfel de teorii nu mai pot fi
susţinute de criminologia modernă. Criminalitatea femeilor a fost de multe ori mascată,
justiţia refuzând să ia măsuri împotriva femeilor, tendinţă legată de aspectele culturale de
protecţie a femeilor. Astfel de teorii sunt respinse în prezent, însă nu în totalitate. Există teorii
(nedemonstrate) conform cărora o cauză a comiterii infracţiunilor ar reprezenta-o hormonii
androgeni. O teorie mai credibilă este aceea conform căreia socializarea ar fi responsabilă
pentru diferenţele dintre criminalitatea comisă de bărbaţi şi de femei. În primii ani de viaţă
nu există diferenţe semnificative de violenţă, dar fetele sunt socializate, crescute să fie mai
puţin agresive şi sunt supravegheate mai îndeaproape de către părinţi. Diferenţe mai notabile
apar între vârstele de 3 şi 6 ani, când copii iau contact pentru prima dată cu mediile sociale.
Băieţii sunt mai dispuşi spre agresiune fizică, în timp ce fetele manifestă o agresivitate pasivă,
o tendinţă de excludere a celor nedoriţi prin mijloace ce nu pun presupun violenţă fizică (de
ex. prin critică) dar care nu exclud violenţa psihică. În cazul băieţilor agresivitatea este văzută
ca o cale de a câştiga status social şi putere, fie prin intermediul unor grupuri deviante, fie
prin practicarea unor sporturi violente. Fetele capătă aptitudini sociale care le ajută să rezolve
conflictele fără a recurge la violenţă. Psihologii au subliniat şi alte diferenţe: fetele sunt
superioare în abilităţile de conversaţie, în timp ce băieţii au o mai mare capacitate de a
vizualiza în spaţiu. Fetele învaţă să vorbească mai repede şi să pronunţe mai corect şi sunt
mai puţin predispuse la probleme cu cititul.

6.3. Minorităţile şi criminalitatea

Unele statistici din S.U.A. arată că afro-americanii reprezintă 12% din populaţie dar comit
40% din crimele violente şi 30% din crimele împotriva proprietăţii. O posibilă explicaţie ar
reprezenta-o tratamentul inegal din partea justiţiei, polarizarea culturală şi socială. De multe
ori accesul minorităţilor la resurse şi oportunităţi este unul mai redus. Afirmaţia este valabilă
şi în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei, mai ales având în vedere tendinţa pe care o au
oamenii de a-şi compara reuşitele cu cei din imediata apropiere.
Diferenţele culturale au un rol foarte important în privinţa criminalităţii săvârşite de
minorităţi sau împotriva acestora (a se vedea secţiunea unde sunt analizate Diversitatea
culturală şi relativismul unor valori ca factori criminogeni).

6.4. Ereditatea
Una dintre problemele cele mai dezbătute în criminologie o reprezintă procentul în care
criminalitatea este influenţată de factorii ereditari. Deşi în criminologia recentă erau în
general respinse teoriile lui Cesare Lombroso şi ale lui Enrico Ferri, o cercetare recentă, prin
care s-a realizat o corelare a tuturor studiilor publicate cu privire la gemeni, în ultimii 50 de
ani, (studiul aplicându-se la peste 14 milioane de perechi de gemeni) s-a arătat că trăsăturile
biologice moştenite ar fi în proporţie de 49% (Polderman şi alţii, 2015). Prin urmare,
influenţa factorilor de mediu ar fi de 51%. Ştiinţa modernă încă mai caută gena criminală, iar
în unele studii (între anii 1960-1970, dar şi mai recente) se afirmă chiar că ar fi fost
identificată o astfel de genă. Chiar dacă o astfel de genă ar fi identificată cu precizie, credem

2
că ea singură nu poate determina, în mod necesar, un comportament criminal. Criminalul nu
trebuie şi nu poate fi perceput ca o fiinţă captivă a destinului biologic; aceasta ar însemna că
însăşi fundamentul tragerii la răspundere penală lipseşte, întrucât fără libertate de voinţă şi
acţiune nu poate fi vorba despre responsabilitate penală, iar mecanismul trecerii la act ar fi o
noţiune lipsită de importanţă.
Ereditatea face parte din cadrul larg al factorilor criminogeni endogeni proprii
personalităţii criminalului. Criminalitatea reală reflectă şi contribuţia unor anomalii (lacune)
morfo-funcţionale înnăscute sau survenite care, fără a fi patologice, interacţionează în
procesul săvârşirii actului. Unele dintre persoanele care suferă traumatisme cranio-cerebrale
şi encefalopatii (afecţiuni sau boli ale creierului) ajung să se automarginalizeze, acţiune din
care poate rezulta slăbirea inhibiţiei, rezistenţă redusă la frustrări, incapacitatea
autocontrolului.
Simpla existenţă a ascendenţilor sau descendenţilor nu este o dovadă certă a eredităţii
criminalităţii deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul determinant şi cum
nu se poate stabili exact contribuţia eredităţii şi a mediului social este greu de precizat care
anume are o contribuţie mai mare, însă nu este exclus ca în anumite cazuri ereditatea să aibă
o preponderenţă mai însemnată (cazul copiilor proveniţi din părinţi infractori şi care au fost
încredinţaţi spre adopţie sau plasaţi în instituţii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind
delincvenţi)2. Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă existenţa unei distincţii clare
între gemenii monozigoţi (proveniţi dintr-un singur ovul fecundat –identici) şi cei dizigoţi.
Majoritatea indivizilor împart 99% din genele lor, gemenii dizigoţi împart 99,5% iar cei
monozigoţi pot împărţi chiar 100% din gene. Johannes Lange a stabilit, în urma unui studiu
realizat pe 12 perechi de gemeni monozigoţi adulţi de sex masculin că dacă unul dintre ei
avea dosar penal, şi celălalt a avut un astfel de dosar, în 77% din cazuri. În acelaşi timp, într-
un grup de 17 gemeni dizigoţi, procentul a fost de 12%; într-un grup de 214 perechi de fraţi
de vârste apropiate procentul a fost de 8%. Într-un alt studiu, realizat pe 32 perechi de gemeni
identici, ce au fost despărţiţi la scurt timp după naştere au fost evidenţiate importante
asemănări.
Malformaţiile corporale, prin ele însele nu pot determina comportamentul criminal, însă
pot influenţa comportamentul individului, îngrădind participarea la viaţa socială, creând
complexe de inferioritate ce împing individul spre retragere şi comportament deviant3.

7. Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază criminalii de
non-criminali4. Trecerea la act se bazează pe procese mentale conştiente sau inconştiente, pe
fapte care pentru unii indivizi au devenit obişnuite chiar dacă într-o mare măsură sunt vagi.
Aceste elemente sunt determinate de anumite reguli de acţiune sau de anumite obişnuinţe
care dirijează comportamentul individului în anumite circumstanţe pentru a obţine anumite
rezultate5. În unele situaţii (în cazul multor dintre infracţiunile economice, de pildă) trecerea

2
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă, Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pp. 214-215
3
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 216-217
4
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 173
5
Tănăsescu, 2010, p. 114

3
la act este o acţiune lucidă, conştientă şi premeditată. Autorul pune în balanţă eventualul
câştig şi riscul, acceptând sau pregătindu-se chiar pentru posibilitatea de a fi prins. Trebuie
să remarcăm că există şi acte criminale care nu se realizează prin intermediul acestui
„mecanism” şi care sar peste etapele pe care le vom drescrie în continuare (mai ales actele
ce se săvârşesc sub impulsul unui puternic stimul de moment, o stare emoţională foarte
puternică, atunci când ideea realizării actului este una din pasiunile dominante ale vieţii
făptuitorului etc.).
Un autor6 arăta că 99,9% din viaţa criminalilor este similară cu cea a celorlalţi oameni,
dar că modul în care creierul acestora funcţionează ar fi unul diferit. Astfel, în urma studiilor
realizate pe 41 de persoane condamnate pentru infracţiuni de omor, scanările tomografice 7
au indicat diferenţe semnificative, atunci când au fost comparate cu cele ale unor persoane
„normale”. Chiar în grupul ţintă au fost sesizate diferenţe, între criminali şi criminali în serie
(tomografia unui ucigaş în serie din grupul ţintă, Randi Kraft8 arată o funcţionare foarte bună
a zonei prefrontale). Diferenţele au fost observate mai ales în modul de funcţionare a zonei
cortexului prefrontal, care la criminali a avut o activitate mai redusă în timpul testării. O
posibilă explicaţie a acestor diferenţe, oferită de autorul lucrării indicate9 ar avea la bază
următoarele elemente (cu rezerva că, având în vedere complexitatea violenţei ca fenomen,
disfuncţiile prefrontale nu pot explica fiecare caz în parte):
-la nivel emoţional, funcţionarea redusă a zonei prefrontale duce la pierderea controlului
unor părţi mai primitive ale creierului, aşa cum este sistemul limbic, care generează emoţii
primare, ca furia;
-la nivel comportamental, aceste deficienţe pot conduce la tendinţa de a încălca reguli şi
în cele din urmă la comportament violent;
-la nivelul personalităţii pot conduce la o gamă largă de modificări ale personalităţii, la
impulsivitate şi incapacitatea de a reprima unele porniri;
-la nivel social pot duce la imaturitate şi lipsă de abilităţi sociale;
-la nivel cognitiv pot duce la pierderea flexibilităţii intelectuale şi la o mai slabă capacitate
de rezolvare de probleme.
Chiar dacă am accepta că în cazul unor persoane există o predispoziţie biologică în
comiterea actului criminal, aceasta nu înseamnă însă, aşa cum am mai arătat, că este necesară
înlăturarea răspunderii. Agresiunea este un act voluntar prin care individul renunţă la o
rezolvare raţională a conflictului, la conceptele juridice, la influenţele educative10.
Mecanismul trecerii la act poate fi observat atât în cazul actelor criminale comise cu
agresiune, cât şi în cazul celor săvârşite împotriva patrimoniului. Nu există un astfel de
mecanism în cazul faptelor săvârşite din culpă.
O primă etapă11 a trecerii la act ar reprezenta-o depăşirea reţinerilor generate de oprobiul
social, proces denumit „autolegitimare subiectivă” şi care, aşa cum arăta Pinatel, este asigurat

6
Raine, 2013 p.66
7
Ibidem, p. 238
8
Randi Kraft a fost condamnat pentru uciderea a 16 persoane între anii 1972 şi 1998, dar se pare că ar mai fi ucis 51
de tineri.
9
Ibidem, pp. 67-68
10
C. Păunescu, 1994, p. 15
11
G. Ungureanu, op. cit., 2002, p. 215

4
de egocentrism. Obstacolele materiale ce pot împiedica executarea crimei sunt învinse prin
agresivitate. O a doua etapă ar reprezenta-o starea de „indiferenţă afectivă” moment în care
făptuitorul nu este reţinut de sentimentul că produce un rău aproapelui său. În sfârşit, cea de-
a treia etapă o reprezintă trecerea efectivă la act, fiind relevante aici atât modul de comitere
cât şi acceptarea sau preconizarea rezultatelor faptei. Drumul spre crimă poate fi oprit în
oricare etapă, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, ce pot fi eventual stimulate de
împrejurări externe12.
Autolegitimarea faptei presupune evaluarea (uneori subconştientă), punerea în balanţă a
valorilor sociale la care făptuitorul a aderat în trecut şi a eventualelor consecinţe ale actului
criminal. Este o etapă a contradicţiilor, în care invidiul conştientizează, de cele mai multe ori,
că fapta îl va scoate în afara societăţii, în afara normelor. Justificarea aparentă pe care şi-o
însuşeşte diferă în funcţie de natura actului criminal. Este de multe ori o luptă îndelungată
între argumente pro şi contra, mai ales dacă este vorba despre indivizi care nu au un trecut
criminal. Este posibil ca în această etapă decizia de a comite fapta să fie luată cu ajutorul unui
eveniment accidental sau cu ajutorul anumitor substanţe (alcool, narcotice etc.).
În cea de-a doua etapă o importanţă covârşitoare o are personalitatea criminală, fiind vorba
aici despre impactul pe care îl are o situaţie concretă asupra personalităţii. La nivel general,
societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al
motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării
acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute13. De multe ori ştiinţele
juridice ignoră personalitatea reală (cu unele excepţii, spre exemplu în cazul individualizării
pedepsei), punându-se accentul nu atât pe structura interioară a persoanei cât pe conformarea
faţă de normă. Considerând situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei,
rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării
antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a acestei
diferenţe de grad14. Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în care
aceştia să poată fi încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este predispus la crimă şi cine
nu va comite niciodată o astfel de faptă. Tocmai de aceea şi modul în care individul ajunge
la la starea de indiferenţă faţă de gravitatea faptei şi a rezultatelor sale, este unul diferit.
Momentul comiterii faptei a fost puţin analizat din perspectivă criminologică. Chiar dacă
majoritatea autorilor vorbesc despre mecanismul trecerii la act şi despre etapele acestuia,
trecerea efectivă la act este în general ignorată, fiind mai degrabă analizată prin paradigma
altor stiinţe penale. Trecerea efectivă la act se poate realiza chiar şi în lipsa unei deliberări,
situaţie în care este probabil ca fapta să fie comisă într-o manieră improprie sau să eşueze.
Aşa cum am mai arătat, drumul crimei se poate opri în oricare dintre aceste etape sau pot
exista situaţii atipice în care fapta este comisă fără respectarea acestor etape. Ca şi în cazul
personalităţii, în modelul de trecere la act factorul afectiv joacă un rol esenţial15. Declanşarea
emoţională foarte puternică influenţează decisiv modul de comitere a faptei (spre exemplu
poate determina încadrarea faptei la omor calificat, atunci când este săvârşită prin cruzimi).

12
V Cioclei V., Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 169
13
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, 1996, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 13
14
Nistoreanu, Păun, op. cit., 1996, p. 174
15
G. Ungureanu, op. cit., p. 213

5
Faptele violente comise în urma unei îndelungi deliberări criminale pot duce la o stare de
eliberare, la un sentiment de împlinire, de succes pe care îl simte autorul. După această stare
de tranziţie pot apărea eventuale regrete sau teamă ca fapta să nu fie descoperită. Se pune
întrebarea dacă o faptă lipsită de relevanţă penală ar putea avea o relevanţă din punct de
vedere criminologic. În opinia noastră conceptul de criminalitate îl cuprinde pe cel de
infracţiune dar nu poate fi redus la acesta. Există situaţii când, deşi au fost parcurse etapele
mecanismului criminal, cu privire la faptă există o cauză de nepedepsire penală (spre exemplu
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului). Totuşi, astfel de fapte au relevanţă din
punct de vedere criminologic, fiind vorba despre un individ capabil nu doar să planifice ci şi
să pună în executare un act. Nu orice act de devianţă trebuie să fie însă privit ca un act de
natură criminală.
În literatura de specialitate16 s-a arărat că infractorul care îşi premeditează crima are, de
obicei, inteligenţă peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie plăsmuite. Este probabil genul de persoană care are maşina bine înţreţinută. Crima
este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând dovadă de
mobilitate şi călătoreşte mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul
sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care ei îl consideră
tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei străini,
cu care are ceva trăsături comune17. De multe ori el urmăreşte reportajele de ştiri privind
crima şi frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi
evenimentul sau pentru a-şi continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său şi poate
declanşa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în
scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa şi de obicei îşi aduce propria armă. Cadavrul
este de cele mai multe ori mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru
a lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc
unde poate fi bine ascuns18.
Infractorul care nu îşi premeditează crima are de obicei, inteligenţa sub medie, este
singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului
crimei19. El are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat
social. Infractorul acţionează impulsiv sub stres şi, de obicei, va selecta o victimă din propria
lui zonă geografică. El nu posedă un vehicul şi evită oamenii, în general. Este, de obicei,
descris ca un incompetent din punct de vedere sexual şi nu are relaţii sexuale în adevăratul
sens al cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat. Utilizează stilul de atac „fulger”, luându-
şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană, agresorul acţionând brusc în afara
fanteziei sale nu are un „plan de joc”, nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat,
de obicei, îşi depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Alte acte
sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Arma crimei este adeseori lăsată la
locul faptei20.
16
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 41
17
Ibidem
18
Ibidem
19
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 41
20
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 42

6
 Delincvenţa juvenilă

Încă din dreptul antic existau unele diferenţieri de tratament între minori şi adulţi. În China
de pildă, minorul sub 7 ani putea să fie iertat, cu excepţia infracţiunii de trădare. În dreptul
roman discernământul era o stare de fapt, ce putea fi dovedită de la caz la caz. Două vârste
prezentau o importanţă deosebită: vârsta de 7 ani (vârstă sub care nu se punea în general
problema existenţei discernământului) şi vârsta cuprinsă între 7 şi 14 ani (12 ani pentru fete).
Din punct de vedere penal, minorii care nu aveau vârsta de 7 ani nu puteau comite o faptă cu
intenţie şi prin urmare nu puteau fi vinovaţi de comiterea unei crime. Minorul răspundea din
punct de vedere penal numai cu caracter excepţional, atunci când se stabilea că, deşi era
impuber, avea capacitatea de a înţelege ce se întâmplă , când avea reprezentarea propriilor
fapte. O pedeapsă propriu zisă, nu putea fi pronunţată pentru o faptă comisă înaintea ajungerii
la pubertate, însă în vechiul drept, această rezervă privea doar pedeapsa cu moartea21. Vârsta
de 18 ani era privită ca o perioadă a tinereţii (plaena pubertas) şi numai la varsta de 25 ani
era asimilat cu adultul.
Devianţa reprezintă ansamblul de acte ce deviază de la normele legitime cu caracter
socio-cultural, acceptate în cadrul unui anumit grup sau sistem social. Fenomenul devianţei
poate fi abordat din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice, în funcţie de tipul de normă
care este violată22. Fără a constitui în mod necesar acte criminale, devianţa în cazul minorilor
poate reprezenta acte de delincvenţă juvenilă. Factorii delincvenţei nu sunt numai de ordin
individual ci, în special, de ordin social. Marea majoritate a delincvenţilor provin din familii
dezorganizate, dar un important factor generator de delincvenţă este reprezentat şi de grupul
ce întreţine o subcultură bazată pe valori negative, deviante23. Au fost identificate anumite
categorii şi grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite „subculturi delincvente”, ale căror
norme şi valori sunt în contradicţie cu cele ale restului societăţii. Aceste grupuri sunt
dominate de o stare de spirit specifică (în principal, sentimente de izolare, frustrare,
insatisfacţie socială şi individuală), stare determinată de dezvoltarea lor economică mai
redusă şi de existenţa unor bariere şi interdicţii sociale, care, în plus, împing aceste grupuri
în zona periferică, marginală a socialului. Situaţia periferică şi marginală în societate a
acestor grupuri are ca efect respingerea şi contestarea parţială sau totală a normelor şi
valorilor societăţii globale şi adoptarea unor modele şi norme proprii de comportament şi
conduită. „Subculturile delincvente” au apărut ca o reacţie de protest faţă de normele şi
valorile societăţii şi din dorinţa de anihilare a frustrărilor generate de statusul marginal şi a
anxietăţii.
În producerea delincvenţei pot contribui însă şi alţi factori (aşa cum am mai arătat),
precum mass-media sau producţiile cinematografice etc. Analiza conceptului de delincvenţă
juvenilă se concentrează asupra conceptelor de responsabilitate individuală, capacitate
intelectuală precum şi a relaţiilor dintre infractorul minor şi mediul social 24. În explicarea
fenomenului analizat se au în vedere elemente precum prevederile juridico sociale,

Ş. Cocoş, A. Măgureanu, op. cit., p. 92

21
22
C. Bulai, Probelemele sociologiei dreptului, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972
23
Lygia Négrier Dormont (coord.), op. cit., p. 208
24
G. Nistoreanu, C. Păun, op. cit., p. 323

7
manifestarea liberă a individului, posibilitatea comparaţiei între responsabilitatea socială şi
umană şi corelarea actului individual cu necesitatea socială25.
În legislaţia noastră, împotriva minorilor cu vârsta între 14-18 ani se ia o măsură
educativă. Conform art 84 din L nr 272 /2004 împotriva copilului care a săvârşit o faptă
penală şi nu răspunde penal se poate lua una dintre măsurile prevăzute la art 59:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgență;
c) supravegherea specializată.
Conform art. 60 din aceeaşi Lege, de măsurile de protecţie specială (măsuri ce nu au
caracter penal), beneficiază: „a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți
din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi
instituită tutela;b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinților din motive neimputabile acestora;c) copilul abuzat sau neglijat;d) copilul găsit sau
copilul părăsit în unități sanitare; e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală și care nu răspunde penal”.
Au fost dezvoltate mai multe teorii care încearcă să explice fenomenul delincvenţei
juvenile, dintre care amintim:
Teoria oportunităţii diferenţiale -încearcă să ofere explicaţii structurale privind
delincvenţa, pornind de la inegalităţile ce există cu privire la oportunităţile pe care le au
membrii societăţii pentru a atinge scopurile considerate dezirabile din punct de vedere social.
Având în vedere că pentru majoritatea membrilor societăţii sunt stabilite scopuri, ţinte
dezirabile similare, precum şi mijloacele prin care acestea pot fi atinse şi că nu toţi membri
societăţii au posibilitatea de a le atinge, pot apărea mai multe situaţii:
-individul reuşeşte, cel puţin parţial, să atingă aceste scopuri (de ex. obţinerea unui status
social ridicat, dezvoltare personală, acceptare de către societate, o stare materială bună etc.)
şi este integral socializat;
-individul eşuează în atingerea scopurilor prin folosirea mijloacelor legale, apelează la
mijloace ilegale, însă fără succes, situaţie în care devine marginalizat;
-individul eşuează în atingerea scopurilor prin folosirea mijloacelor legale şi apelează cu
succes la mijloace ilegale.
Conform acestei teorii, indivizii ce aparţin claselor de jos sau unor subgrupuri culturale
se lovesc de prea multe piedici în atingerea scopurilor, prin urmare sunt, de multe ori, forţaţi
să recurgă la căi ilegale. O primă a acestei teorii a fost cu privire la lipsa unor studii care să
arate că, într-adevăr diferenţa între oportunităţile indivizilor este un factor determinant în
actele de delincvenţă. Totodată, teoria nu reuşeşte să explice devianţa ce există în cazul
anumitor tipuri de criminalitate (spre exemplu crima organizată).
Teoria învăţării conform căreia comportamentul criminal este unul învăţat, existând chiar
posibilitatea învăţării şi în cazul comportamentului agresiv.
Teoria etichetării (la care ne-am mai referit anterior)

25
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 225

8
 Perfecţionarea legislaţiei referitoare la minori reprezintă o cerinţă care se adresează nu
numai organelor legislative , dar şi întregii societăţi , prevenirea delicvenţei juvenile ca şi
recuperarea delicventului minor prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia constituind
una din preocupările fundamentale ale societăţii moderne , căreia îi revine datoria imperioasă
de a se ocupa sistematic şi prin toate structurile sale de prevenirea unor eşecuri în problema
educării şi formării tinerei generaţii adoptând soluţii care să reflecte un mod nou de abordare
a acestei problematici în acord cu complexitatea personalitaţii umane , în general şi a celei
aflate în stadiul de formare , în special .
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenţa perturbărilor
familiale asupra delicvenţei juvenile a fost realizată în America de soţii Glueck, care, în
lucrarea “Unraveling Juvenile Delinquency” au constatat următoarele:
- un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei,
sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic, au părinţi despărţiţi ori
necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor delincvenţi este mai
amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de comportament sunt mai
puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt stresaţi din cauza coeziunii
reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile,
a lipsei de supraveghere şi chiar de interes din partea părinţilor. În acelaşi timp, la copii
delicvenţi se remarcă o atitudine de ostilitate şi indiferenţă faţă de familia din care fac parte,
precum şi faţă de societate.
De-a lungul timpului încercările de a diminua infracţionalitatea, în special acţionând
asupra infractorilor minori, a îmbrăcat cele mai diverse forme, incluzând chiar măsuri
eugenice (ipoteza că originea crimelor este una ereditară). În prezent asistăm la tendinţa de a
scădea vârsta la care începe răspunderea penală. Au existat numeroase voci înainte de intrarea
în vigoare a noului Cod penal care susţineau că nivelul de dezvoltare al tinerilor este unul
mai ridicat, astfel încât ar fi necesar că răspunderea penală să înceapă o dată cu împlinirea
vârstei de 13 ani. Totuşi, niciunul din argumentele aduse nu au demonstrat în mod clar o mai
bună înţelegere a faptelor, o maturitate mai pronunţată a adolescenţilor faţă de generaţiile
anterioare. Accesul la tehnologie şi capacitatea copiilor de a utiliza calculatorul sau alte
mijloace tehnice moderne nu constituie în mod necesar o dovadă a maturităţii afective sau o
responsabilitate penală mai accentuată. Asfel, similar cu reglementarea penală anterioară, nu
poate fi vorba de răspundere penală până la împlinirea vârstei de 14 ani. Există şi în prezent
sisteme de drept unde este posibilă judecarea tinerilor sau chiar copiilor ca adulţi, dacă se
dovedeşte că au avut discernământ la momentul săvârşirii faptei (spre exemplu în SUA sunt
judecaţi ca adulţi aproximativ 200000 de copii în fiecare an). Vârsta reprezintă interes
deoarece în raport cu ea, se constată atât o curbă specifică cu evoluţia numerică, dar şi
tipologia legată de natura infracţiunii. În cazul minorilor infractori, statisticile indică
preponderenţa acelora care dovedesc: forţă, temeritate, nesăbuinţă şi lipsă de experienţă,
fiindu-le frecvente manifestările de: furturi, vagabondaj, speculă, tâlhărie, violenţă şi
prostituţie. Codul penal ,deşi foloseşte noţiunea de discernământ pentru delimitarea minorilor
care nu răspund penal de cei care – în perioada cuprinsă între 14 si 16 ani – pot răspunde
penal, nu cuprinde nici o definiţie a acestui concept. Această noţiune a primit mai multe
accepţiuni: discernământul ar consta în conştiinţa minorului că încalcă o dispozitie a legii

9
penale; discernământul ar implica nu numai conştiinţa intelectuală a caracterului delictuos al
faptei, ci şi o oarecare dezvoltare a conştiinţei ; în fine , în altă opinie, chestiunea s-ar reduce
la a se şti dacă este mai bine pentru un copil să fie pedepsit ori să fie supus unor măsuri de
educaţie, ceea ce ar presupune ca, în mod sistematic, chestiunea discernământului este
rezolvată prin negativă. Din punct de vedere penal, aşa cum arăta V. Dongoroz, prin
discernământ înţelegem capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa,
în raport cu un anumit fapt; discernământul este deci capacitatea penală mărginită la o speţă
concretă, iar nu generalizată la orice manifestare a unei persoane.
În procesul complex de socializare, conceput ca proces de formare a personalităţii umane
prin învăţarea şi interiorizarea treptată a valorilor şi normelor, cunoştinţelor şi deprinderilor
sociale, într-un cuvânt a modelului socio-cultural prescris şi recunoscut de societate şi a
capacităţii de a îndeplini anumite roluri sociale intervin şi anumite micromedii sociale care
constituie surse de socializare negativă, cu relativă constanţă în structura specifică a
fenomenului delincvenţei26.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi)
a relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii
monozigoţi fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale
similare, în schimb niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi
studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea
sunt :
– inafectivitatea
– lipsa stăpânirii de sine
– influenţabilitatea.
Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de inteligenţă. Diferenţa
între I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte, între gemenii dizigoţi diferenţa este de
9,9 puncte, în timp ce între fraţii obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a ajunge la 17 puncte
între fraţii neînrudiţi, crescuţi în acelaşi mediu.
-experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din
părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, cu personal specializat. Rezultatul
a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani, aceştia au părăsit căminul pentru a duce o existenţă
delicventă.

Trăsături ale delincventului juvenil27: toleranţa scăzută la frustrare, autocontrol

deficitar, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor disociale
şi antisociale comune, nedezvoltarea sentimentelor morale şi a motivelor superioare de ordin
social. La toate acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloul structural: indiferenţa şi
dispreţul faţă de activităţile sociale utile (învăţare, muncă), opoziţie faţă de normele juridice,
morale şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statusul de delincvent, dar
mai ales, imaginea falsă despre autonomie şi libertate individuală concepută sub forma forţei
brute, a agresivităţii şi violenţei. Incapacitatea de a amâna obţinerii satisfacţiei este şi ea o

26
A. Dincu, op. cit. (1993), p. 155
27
N. MItrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000, p. 347

10
trăsătură caracteristică a delincventului juvenil. Aceasta se traduce în imposibilitatea
delincventului de a desfăşura activităţi pe care le consideră inutile sau plictisitoare, dacă nu
primeşte o recompensă imediată; nu are capacitatea de a urmări recompense abstracte sau
recompense pe care le poate primi după scurgerea unei perioade îndelungate de timp.
S-a demonstrat că hiperactivitatea începe înainte de împlinirea vârstei de 5 ani, iar unii
specialişti apreciază că ea debutează chiar înaintea vârstei de 2 ani, apoi va marca momente
de progres pe perioada copilăriei, tinzând să persiste chiar şi în anii adolescenţei. Aceasta
este asociată cu stări de nelinişte, impulsivitate şi atenţie dificilă28.
Instabilitatea emotiv-acţională, inadaptarea socială, căutarea satisfacţiei materiale sau
morale, duplicitatea comportamentului său. Astfel, instabilitatea emotiv-acţională este
asociată conturării profilului personalităţii delincvente, cunoscute fiind reacţiile discontinue,
salturile nemotivate de la o extremă la alta, inconsecvenţa în reacţii faţă de stimuli.
Instabilitatea emoţională se conturează deci, ca o trăsătură esenţială a personalităţii
insuficient maturizate a infractorului, la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant carenţele
dezvoltării personalităţii, traumatizării sale, decât nivelul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială are drept cauză o insuficienţă a maturizării sociale, a carenţelor
educative şi socio-afective legate de grupul de referinţă29. Această caracteristică este cu atât
mai importantă cu cât este vorba despre o vârstă critică, un ultim moment în care ar putea fi
înlăturate în mod eficient atitudinile antisociale.
Imaturitatea psihică derivă şi din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant, exercită
asupra delincventului o stimulare cu mult mai mare decât faţă de ceilalţi indivizi. Stimularea
excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a delincventului cât şi din forţa specifică a
stimului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Lipsa unei cenzuri morale
este astfel considerată ca o caracteristică a infractorului, alături de inhibiţia socială înţeleasă
ca o rezultantă a formării intereselor în direcţia antisocială.
Tot ca o trăsătură a personalităţii infractorului minor, apare duplicitatea comportamentului
ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite. Infractorul minor este conştient
de caracterul antisocial şi distructiv al acţiunilor sale, lucrând de multe ori în taină, observând,
plănuind şi totodată ferindu-se de controlul adulţilor şi în special al autorităţilor.
Deşi comportamentul delincventului minor este determinat de instabilitate emoţională şi
acţională, totuşi acesta poate să acorde un interes precis intereselor delincvenţiale 30, poate
urmări şi duce consecvent la îndeplinire anumite activităţi criminale. Cunoaşterea rezultatului
fiecărui act criminogen, evaluarea acestuia prin analiză şi evaluarea greşelilor constituie o
condiţie esenţială în elaborarea şi perfecţionarea activităţii infracţionale, a deprinderilor
delincvenţiale31.
Statistic s-a demonstrat că băieţii comit mai multe acte de delincvenţă. Aceasta deoarece
ei comit mai des fapte de natură violentă. Totuşi, în ultimele decenii numărul fetelor care
comit acte de violenţă a început să devină din ce în ce mai mare.

28
T. Amza, op. cit., p. 405
29
Maria Paşca, Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Ed. Ardealul, Târgu Mureş, 2005, p. 21
30
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 33
31
Ibidem, p. 34

11
 Majoritatea delincvenţilor juvenili aderă la grupuri de „socializare negativă”32, ca urmare
a unor factori specifici precum: lipsa relaţiilor afective în familie; privarea minorului de
bunuri necesare traiului zilnic; frustrarea şcolară sau profesională; abandonul şcolar; lipsa
unor activităţi sau lipsa de comunicare. Din cercetările realizate, peste 60% din minorii ce au
fost instituţionalizaţi în şcoli de reeducare au făcut parte din grupuri ce le-au influenţat
dezvoltarea în mod negativ33.
De cele mai multe ori actul delincvent se caracterizează prin violenţă. Victimele pe care
le alege de regulă minorul delincvent sunt persoane lipsite de apărare, vulnerabile.
Caracteristic acestei vârste, în ceea ce priveşte actul delincvent este achiziţia treptată a
comportamentului violent, ce poate duce la dezvoltarea unor adevărate „cariere criminale”.

Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă

Factorii de risc pentru delincvenţa juvenilă au fost evidenţiaţi de statisticile existente până
în prezent. Totuşi, de multe ori este dificil a decide că un anumit factor de risc reprezintă o
cauză certă a delincvenţei sau un simptom, o tendinţă antisocială34.
1. factori prenatali –în cazul copiilor cu mame adolescente s-a demonstrate că aceştia sunt
mult mai dispuşi să devină delincvenţi. Procentul afirmat în unele studii este cu 50% mai
mare decât în cazul celorlalţi copii.
2. hiperactivitate şi impulsivitate –s-a demonstrat că aceste trăsături se manifestă de
regulă înainte de împlinirea vârstei de 5 ani, conform unor opinii chiar începând cu vârsta de
2 ani. Manifestarea acestor trăsături indică o predispoziţie pentru comiterea de fapte penale.
3. conform unor teorii (nedemonstrate însă) inteligenţa scăzută este un factor ce contribuie
la delincvenţa juvenilă. Trebuie să remarcăm însă că nu neapărat inteligenţa cât starea de
frustrare contribuie la fenomenul delincvenţei. Inteligenţa crescută nu presupune în mod
necesar o reducere a fenomenului infracţionalităţii (cel puţin nu în toate formele
fenomenului).
4. rolul părinţilor şi al familiei –un factor specific în România este reprezentat de plecarea
părinţilor în străinătate şi creşterea copiilor de către rude sau chiar abandonarea acestora.
Conform unei statistici realizate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava,
criminalitatea în rândul minorilor a crescut într-un singur an cu 90% iar în rândul tinerilor cu
47%. 44 de copii au fost omorâţi de părinţii lor, 36 violaţi, au existat dosare penale pentru
rele tratamente în 39 de cazuri. Numărul infracţiunilor sexuale asupra copiilor s-a dublat în
perioada 1998-2000 şi în prezent este în creştere. Majoritatea copiilor care trăiesc pe străzi
se prostituează dar peste 90% refuză să vorbească despre abuzuri. În jur de 10% dintre fetele
care trăiesc pe străzi se prostituează de la 9-10 ani.
Aproximativ 80% din delincvenţii minori provin fie dintr-un mediu prea strict fie dintr-
un mediu haotic.
Un număr foarte mare dintre tinerii care comit acte de delincvenţă juvenilă sunt copii
abuzaţi. Statistic, de cele mai multe ori autorii abuzurilor sunt chiar părinţii. În cele mai
multe cazuri, părinţii abuzivi au un mariaj instabil, sunt divorţaţi sau au fost şi ei, la rândul

32
S. Rădulescu, M. Banciu, op. cit., p. 114
33
I. Brădet, op. cit., p. 143
34
T. Amza, op. cit., p. 403

12
lor, supuşi unui tratament abuziv. Au fost realizate mai multe clasificări ale părinţilor abuzivi,
dintre care ni se pare relevantă următoarea35 :
- părinţi cu înalt grad de agresivitate, cu o manifestare continuă;
-părinţi rigizi, compulsivi, reci afectiv;
-părinţi care sunt persoane pasive şi dependente;
-părinţi care au frustrări, de cele mai mule ori taţi foarte tineri.
5. familii dezmembrate şi separarea cuplurilor
6. privarea socio-economică
7. influenţa actului de şcolarizare
8. influenţa colegilor care au comis aceleaşi fapte
9. influenţa comunităţii
10. mişcările de gang
11. rolul influenţei de circumstanţă -teoria alegerii rationale- teorie conform căreia o serie
de infracţiuni se produc ca răspuns la oportunităţi specifice (spre exemplu anunţul pe o reţea
de socializare că o familie pleacă în vacanţă –reală invitaţie pentru furtul din locuinţă sau alte
infracţiuni).
Prevenirea delincvenţei juvenile constituie un mijloc de măsuri şi programe, atât de natură
legală cât şi economică sau socială, luate pe termen lung sau foarte lung. Dintre acestea
enumerăm: programe de îmbunătăţire a intelectului preşcolar; educaţia părinţilor; programe
economice –eradicarea sărăciei; influenţa conjuncturilor asupra delincvenţei; influenţa
programelor şcolare; prevenirea infracţiunilor în comunitate; o mai bună consiliere a tinerilor
etc.
Privind structural, cea de-a treia secvenţă a modelului de integrare, reintegrarea
socială apare şi este absolut necesară în cazul persoanelor sancţionate penal, sau
contravenţional, aplicându-se în corelaţie directă cu tipul de sancţiune la care acestea
au fost supuse. Reintegrarea socială presupune luarea în calcul a dimensiunii sale:
- educaţionale (şcolară, profesională, de timp liber)
- ocupaţionale (colectivitate-şcolară şi de muncă)
- de grup (familie, comunitate de domiciliu, grup de prieteni, rude, alte grupuri formale
sau informale), momente asupra cărora ne vom opri în capitolul următor şi vizând direct
infractorul minor.
În cadrul legislaţiei noastre, referitor la raportul infractor-victimă, figura centrală o
reprezintă cel ce săvârşeşte fapta antisocială şi o foarte mică atenţie se acordă celui ce suportă
efectele directe ale comiterii infracţiunii, mai ales în cazul infracţiunilor de violenţă36.

35
E. Merril, Physical abuse of children, 1962 indicat de Tudorel Butoi (coord.), Victimologie, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2019, p. 171
36
Tudorel Butoi, Luminiţa Nicolae, Doinel Dinuică, Dan Voinea, Constantin Zărnescu, Valentin Iftenie, Ioana
Butoi, Alexandru Butoi, Manuela Prodan, Victimologie, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2019, p. 204

13
 CURS V
Prevenirea criminalităţii şi reacţia socială împotriva criminalităţii

Pedeapsa şi Politica penală

Teoriile criminologice ale reacţiei sociale
-impunerea legilor şi reacţia socială
-pedeapsa din perspectivă criminologică
-modelul represiv
-modelul preventiv
-modelul apărării sociale
-modelul curativ

PERSPECTIVĂ CRIMINOLOGICĂ ASUPRA PEDEPSEI

Pedeapsa este o sancţiune specifică dreptului penal. Necesitatea acestui tip de sancţiune a
fost argumentată prin varii teorii, atât prin teoriile retributive, pe concepţia potrivit căreia
pedeapsa este privită ca mijloc, ca instrument folosit pentru atingerea unor scopuri sociale37
(utilitariste), în interesul sau folosul public sau (mai recent) pe teoriile mixte, potrivit cărora
sancţiunea este atât o formă de retribuţie proporţională cu vina, dar şi orientate spre realizarea
finalităţilor dreptului penal sau chiar pe teorii ale „carităţii”, conform cărora criminalul este
o persoană bolnavă, astfel încât ceea ce justifică pedeapsa este dorinţa de a-l vindeca. Credem
că orice teorie modernă cu privire la pedeapsă ar trebui să aibă în vedere caracteristicile
esenţiale ale sancţiunii, astfel încât pedeapsa trebuie să capete, pe lângă un caracter retributiv
şi preventiv şi unul reformator. Este general acceptat în teoriile moderne (încă de la lucrările
lui Cesare Beccaria) că un rol important în prevenirea criminalităţii îl are nu atât asprimea
pedepsei, cât eficienţa acesteia, celeritatea aplicării şi egalitatea în aplicarea sancţiunilor.
Totodată, scopul pedepsei nu este acela de a intimida, ci de a proteja valori. Una dintre marile
transformări pe care le-a suferit dreptul penal a fost reprezentat de „dispariţia supliciilor” –
cum o numea Michel Foucault- „în câteva zeci de ani (aici Foucault se referă la codurile
penale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea) a dispărut corpul torturat, dezmembrat, amputat,
însemnat simbolic pe faţă sau umăr, expus viu sau mort, oferit ca spectacol. A dispărut corpul
ca ţintă principală a represiunii penale. Pedeapsa va tinde, prin urmare, să devină partea cea
mai ascunsă a procesului penal”38. Autorul menţionat vorbeşte deci despre un dublu proces
în evoluţia pedepselor: dispariţia spectacolului şi anularea durerii.
În acord cu cele de mai sus, trebuie totuşi să observăm că pedeapsa nu poate fi lipsită,
nici în prezent, de o componentă intimidantă. Acolo unde raportul de conformare nu
37
Cristina Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 114
38
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, pp. 13-14

14
funcţionează, unde legea penală nu este respectată din convingerea subiecţilor şi datorită
suprapunerii între valorile acestora şi cele protejate de lege, norma juridică penală validă şi
legitimă ar trebui să fie respectată măcar din teamă de pedeapsă. Ineficacitatea pedepsei nu
trebuie să fie văzută ca un argument pentru neaplicarea viitoare. „Dacă cu toată pedeapsa,
criminalitatea nu dezarmează, este evident, că fără pedeapsă, ea va lua proporţii uriaşe”39.
Multe dintre pedepsele popoarelor antice ne şochează prin brutalitatea lor. În spaţiul
Asiro-Babilonian (codul lui Hammurabi) copiii erau traşi la răspundere şi pedepsiţi pentru
faptele săvârşite de către părinţii lor40. Unii infractori erau alungaţi din rândul familiei sau
comunităţii41. Atunci când hoţul profita de un incendiu pentru a fura, pedeapsa era moartea
prin foc; la acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor fugiţi (art.
16 sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru a nu mai putea fi recunoscuţi
şi revendicaţi de stăpânii lor -art. 227). Tot cu pedeapsa capitală era pedepsit cel care vindea
un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea în păstrare –fără martori sau acte scrise-
diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui sclav (art. 7), cel care revendica un lucru
străin, ce nu-i aparţinea (art. 9).
În India Antică, femeia dintr-o castă superioară care comitea adulter, era sfâşiată de câini
într-un loc public, iar complicele ei era ars pe un „pat” de fier înroşit în foc42.
Uităm însă uneori, cât de recent a apărut de fapt principiul umanismului pedepsei. Iată de
exemplu care erau pedepsele stabilite prin Ordonanţa nr. I din 1670, în Franţa43: moartea,
tortura sub rezerva probelor, galerele pe termen limitat, biciuirea, recunoaşterea publică a
greşelii, proscrierea. Pedeapsa cu moartea se putea executa prin44: spânzurătoare;
spânzurătoare după ce i se tăia mâna dreaptă condamnatului sau îi era străpunsă limba;
tragerea pe roată (pentru crime mai grave); sfărâmarea oaselor până survenea moartea;
arderea de vii (în unele cazuri după ce le era străpunsă limba); dezmembrarea corpului prin
folosirea cailor şi decapitarea.

POLITICĂ PENALĂ

În explicarea conceptului de scop penal, se foloseşte şi noţiunea de „Politică penală”, care

poate fi definită ca un „ansamblu de norme şi măsuri propuse legiuitorului, precum şi al
procedeelor admise într-un stat pentru stagnarea, reducerea şi eradicarea fenomenului
infracţional”45. Politica penală este diferită, în state diferite, sau chiar în zone ale statelor, în
funcţie de natura infracţiunilor care predomină într-o anumită arie geografică sau chiar într-
o anumită clasă social㸠din cauză că motivele pentru comiterea de infracţiuni sunt aproape

39
Traian Pop, Curs de criminologie, Ed. Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, p. 186
40
Art. 154 şi 158 Codul lui Hammurabi
41
Art. 210 şi 230 Codul lui Hammurabi
42
Legea lui Manu, Cartea XVIII
43
J.A. Soulatges, Traité des crimes, 1762, pp. 169-1711, apud Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Ed.
Paralela 45, Piteşti, 2005, pp. 45 şi 46
44
Idem
45
I. Tănăsescu, C.Tănăsescu, G. Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 60

15
mereu complexe şi politica penală a unui stat trebuie să conţină pachete de măsuri complexe
şi eficiente, care au legătură cu realitatea socială, pentru prevenirea săvârşirii de infracţiuni.
Politica penală a fost definită ca un „ansamblu de procedee prin care corpul social
organizează răspunsul la fenomenul criminal”46 sau mai scurt, „politica penală reprezintă
studiul tuturor mijloacelor de luptă contra crimei, preventive sau represive”47.
Traian Pop arăta48 că politica criminală este ştiinţa care ne învaţă: a adapta concluziunile
sociologiei criminale lato sensu la necesităţile şi posibilităţile particulare ale cutărei ţări în
cutare timp, în scopul de a combate criminalitatea cu mijloacele şi instituţiile cele mai proprii
şi eficace, prin tactica cea mai bună; a aplica raţional dispoziţiile dreptului penal în vigoare
în conformitate cu scopul ce-l urmăreşte; a arăta inconvenienţele şi imperfecţiunile dreptului
penal dăunătoare scopului acestuia şi a arăta direcţiunea şi principiile în care şi după care
trebuie perfecţionat dreptul penal şi instituţiile sale.
Politica penală bazată pe concluziile sociologiei juridice ne-a arătat şi îndemnat, ca
apărarea social să nu se limiteze la represiune, ci să se întindă şi la prevenţie; să nu ducă la
distrugerea criminalului, ci la redarea acestuia societăţii; ca să se dea o largă aplicaţiune
măsurilor de siguranţă, de educaţie şi ocrotire; ca pedeapsa privativă de libertate de scurtă
durată să fie evitată şi înlocuită cu alte pedepse; ca durata pedepsei să depindă de realizarea
funcţiei sale, care variază după natura infractorului.

Prevenirea criminalităţii
Scopul general al criminologiei este identic cu cel al ştiinţelor penale, respectiv
fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine înţelegerea şi
prevenirea fenomenului infracţional, disciplinele respective susţinându-se reciproc,
conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive şi represive care se aplică în practică.
Prevenirea criminalităţii a fost considerată dintotdeauna ca obiectiv principal al politicii
penale, dar a rămas un concept vag, insuficient definit teoretic.
Prevenirea se poate realiza fie prin descurajarea făptuitorului (datorită asprimii
pedepsei) fie prin abţinerea, reticenţa acestora în comiterea de crime. Teoriile moderne
converg spre ideea de corecţie aplicată făptuitorului, în locul pedepsei. Aşa cum arăta
Bentham, oamenii sunt fiinţe care caută plăcerea şi evită durerea.
Prevenirea criminalităţii –în primul rând preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima
dată a acelor acţiuni sau inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare
pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală. Prevenirea se îndreaptă, în sens larg,
împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea şi adâncirea unor
procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate
de legea penală. Comportamentul deviant are o sferă de cuprindere mai largă decât în
dreptul penal. Obiectul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care
determină sau favorizează săvârşirea faptei ilicite, factori ce precedă încălcarea legii
penale. În raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia

46
M. Delmas-Marty, Modèles et mouvements de politique criminelle, 1983, p. 13, indicat de Jean Pradel, Droit pénal
général, ed. 22, Ed. Éditions Cujas, Paris, 2019, pp. 58-59
47
Jean Pradel, Droit pénal général, ed. 22, Ed. Éditions Cujas, Paris, 2019, p. 59
48
T. Pop, Traian Pop, Curs de criminologie, Ed. Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, p. 120

16
 combaterii cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu
obiective apropiate sau mai depărtate. Acţiunea preventivă nu va produce efecte dacă se
va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale. Prevenirea criminalităţii
trebuie să vizeze fenomenul în întregul său iar nu ca totalitate de infracţiuni săvârşite pe
un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem. Prevenirea criminalităţii
este un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de
măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic
destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea,
neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional. Activitatea de
prevenire presupune întotdeauna şi o latură vizionară, fără de care conţinutul acesteia ar
fi golit de un suport real şi sortit eşecului49.
„Elaborarea unei strategii globale a prevenirii infracţionismului, complexitatea,
variabilitatea şi diversitatea formelor de realizare a activităţii de prevenire necesită
elaborarea unor studii care să anticipeze acţiunea unor factori criminogeni, modalităţile
diferenţiate prin care aceştia s-ar putea manifesta la nivelul general al fenomenului sau
la nivelul particular al infracţiunii concrete, etapa cercetărilor de predicţie constituind
astfel o etapă obligatorie a cercetării criminologice”50.
Funcţia de prevenire a pedepsei depinde nu de asprimea şi duritatea acesteia, ci de
certitudinea şi inevitabilitatea pedepsţei51. Întârzierea aplicării pedepsei, neaplicarea
pedepsei determină pierderea autorităţii şi eficacităţii pedepsei. Modificările legislative
frecvente, incertitudinea legii, aplicarea arbitrară a legii conduc şi ele la o lipsă de
încredere în statul de drept, în lege în general şi în eficacitatea pedepsei.
Noţiunea de prevenire este susceptibilă de mai multe clasificări, dintre care vom
reţine ca cele mai importante următoarele:
- Prevenirea generală
După Cesare Beccaria cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât
omul se va abţine să comită actul incriminat; cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai
rapidă, cu atât efectul preventiv este mai eficient. „Este imposibilă prevenirea tuturor
dezordinilor care rezultă din bătălia universală a pasiunilor omeneşti. Ele cresc,
multiplicându-se progresiv cu populaţia şi cu încrucişarea intereselor individuale pe care
nu este posibil să le dirijăm geometric către interesul public. În aritmetica politică
exactităţii matematice trebuie să-i substituim calculul probabilităţilor”52. Acelaşi
Beccaria arăta că „scopul pedepselor nu este de a chinui şi de a îndurera o fiinţă sensibilă,
nici de a ierta o infracţiune deja comisă. Corpul politic care, departe de a acţiona prin
pasiune, este moderatorul liniştit al pasiunilor individuale, poate el găzdui această
cruzime inutilă, instrument al mâniei şi al fanatismului sau al tiranilor slabi? Strigătele
unui nefericit amintesc, oare, de timpul care nu poate fi întors pentru a restitui acţiunile
deja consumate? Aşadar, scopul nu este altul decât de a-l împiedica pe vinovat să aducă

49
R. Stănoiu, Metode… op. cit., p. 94
50
R. Stănoiu, Metode… op. cit., p. 180
51
T. Amza, C. Amza, op. cit., p. 174
52
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 47

17
 noi prejudicii concetăţenilor săi şi să-i descurajeze pe ceilalţi să comită fapte
dăunătoare”53.
Prevenirea criminalităţii prin modelul intimidant a fost înlocuită de teoriile
doctrinei pozitiviste care considera că trebuie înlăturată imaginea clasică a omului
rezonabil, stăpân pe actele sale şi întotdeauna liber să aleagă între bine şi rău- Enrico
Ferri –pentru obţinerea prevenirii nu este suficientă o pedeapsă severă, sistemul
sancţionator având o importanţă limitată. Modelul propus de doctrina pozitivistă afirmă
necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic care să elimine sau să limiteze
rolul factorilor care generează acest fenomen.
Considerăm că nu atât asprimea pedepsei, cât promptitudinea şi egalitatea în
aplicarea sancţiunilor devin mai eficiente în prevenirea generală a criminalităţii şi a
recidivei.
De remarcat că acţiunile umane sunt înţelese mai bine într-un context mai larg. Aşa
cum arată studiile sociologice (E. Durkheim de ex.) este mai uşor de observat un grup
de oameni, deoarece reacţia grupului poate fi prevăzută, spre deosebire de reacţia unui
singur individ care, de multe ori, acţionează într-un mod imprevizibil.
În doctrină54 s-a arătat că necesitatea reglementării juridico-penale are o dublă
condiţionare: pe de o parte interesul societăţii de a-şi asigura ocrotirea efectivă a
sistemului său de valori prin stabilirea precisă a faptelor periculoase socialmente şi a
sancţiunilor necesare pentru prevenirea şi combaterea acestora, iar pe de altă parte
acelaşi interes al societăţii ca apărarea socială să se realizeze în strictă conformitate cu
voinţa sa şi cu respectarea riguroasă a drepturilor infractorului. Politica penală apare
deci ca o parte sau un aspect al politicii generale a statului, ce cuprinde ansamblul de
măsuri şi mijloace de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, precum şi
ansamblul principiilor de elaborare şi aplicare a acestor mijloace şi măsuri, adoptate la
un moment dat, într-o anumită ţără; politica penală este orientată în două direcţii
principale şi anume spre prevenirea faptelor periculoase pentru valorile sociale şi spre
reprimarea celor care au săvârşit astfel de fapte55.
Prevenirea generală implică şi măsuri împotriva devianţei.
În „Larousse-Dicţionar de psihiatrie” (1997), devianţa este prezentată ca „orice tip
de conduită care iese din normele admise de o societate dată”.
În acest context, devianţa rămâne diferită de delincvenţă în sensul că normalitatea
sa nu se asociază în mod obligatoriu cu o încălcare a regulilor (civile sau penale) ale
societăţii. Ea şochează totuşi societatea prin modurile de a fi şi de a trăi diferit existente
în mediul social şi cultural în care îşi duce existenţa individul deviant. Dacă pe plan
individual devianţa nu este decât o tendinţă proprie de a adopta un comportament în
contradicţie cu unul sau mai multe sisteme normative individualizate, pe plan social, ea
poate să apară ca un pericol, riscând să perturbe grav interacţiunile dintre deviant şi
mediul său şi să primejduiască echilibrul general al societăţii.

53
Cesare Beccaria, op. cit., p. 60
54
C. Bulai, B. Bulai, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 15
55
C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 23

18
 Cea mai importantă formă de luptă cu criminalitatea săvârşită este lupta post-
delictum, care trebuie să fie promptă, imediată şi inevitabilă56. Prevenirea este eficientă
dacă vizează măsurile luate împotriva criminalităţii în general iar nu defalcat pe diferite
tipuri de infracţiuni sau delicte.
-Prevenirea specială –complexul de măsuri destinate să împiedice săvârşirea unor
fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit deja o infracţiune –include şi
impunerea unei pedepse mai aspre recidiviştilor.
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat către modelul social,
cât şi în direcţia modelului situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea criminalităţii nu
se mai realizează doar prin măsuri de drept penal, ci constituie şi domeniul de acţiune al
controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale) cât şi informal (organizaţii non-
guvernamentale, specialişti din diverse domenii, organizaţii comunitare etc). Se pune
accentul pe educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare prin relevarea
efectelor nocive ale criminalităţii, prin consecinţele acestui fenomen. Un rol important
revine mijloacelor de informare în masă. Cea mai importantă pârghie o constituie
controlul social specializat, respectiv justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda financiară.
Istoria (recentă) a cunoscut şi măsuri inumane şi absurde de prevenire specială, cum ar
fi practicile eugenice (ameliorarea fiinţei umane prin măsuri genetice –interzicerea
procreării pentru indivizi ce suferă de boli psihice grave sau pentru indivizi consideraţi
„inferiori”).
-Prevenirea primară –definită ca o strategie preventivă de bază care, prin măsuri
specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ etc. încearcă să anihileze atât
situaţiile criminogene cât şi rădăcinile adânci ale criminalităţii. –crearea condiţiilor
necesare socializării pozitive a membrilor societăţii –şcoală, angajarea tinerilor,
programe educaţionale –măsuri educative împotriva minorilor care săvârşesc fapte
penale
- Prevenirea secundară –are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate şi
transpunerea în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod
concret cu fenomenul infracţional –activitatea desfăşurată de organele legislative şi
executive.
- Prevenirea terţiară –include activităţi destinate evitării riscului de recidivă la
persoanele care au mai săvârşit infracţiuni –tratamentul, reeducarea, resocializarea şi
reinserţia socială a infractorilor.

Modele ale reacţiei sociale la criminalitate

Reacţia socială poate fi privită sub două aspecte57:
a) înainte de săvârşirea faptei (ante-factum);
b) după săvârşirea faptei (post-factum).
Dacă în ceea ce priveşte atitudinea ante-factum a reacţiei sociale se poate vorbi de
programe de măsuri care vizează prevenirea şi combaterea faptelor antisociale,
56
T. Amza, C. Amza, op. cit., p. 177
57
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, Elemente de criminologie, pp. 28-36

19
 atitudinea post-factum este dată de tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit
infracţiuni precum şi complexul de activităţi desfăşurat pe perioada detenţiei cu privire
la tratamentul, educarea şi reeducarea precum şi reinserţia socială a acestora.
Problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura
în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de
apărare antiinfracţională, după cum, elaborarea unei politici adecvate de prevenire şi
control a criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.
Conform unor teorii, noţiunea de crimă poate fi definită numai în relaţie cu reacţia
socială, poate fi definită doar de reacţiile pe care oamenii le au cu privire la ea58. Totuşi,
o astfel de concepţie este în opoziţie cu noţiunea de pedeapsă în dreptul penal. Altfel
spus, raţiunea pedepsei nu se poate întemeia pe reacţia socială ci pe lege şi necesitatea
pedepsirii anumitor fapte, chiar dacă acestea ar fi acceptate de către majoritatea
societăţii. Persoanele cu un comportament criminal încearcă să îşi justifice acţiunile (sau
inacţiunile) astfel încât ei nu au, de cele mai multe ori, percepţia că faptele lor sunt
criminale (justificări din cele mai variate, precum „legea este proastă”, „şi alţii au făcut
la fel şi nu au fost pedepsiţi”, „nu am avut de ales” etc.) şi nici nu se percep pe ei înşişi
ca fiind criminali. „Etichetarea” unei persoane ca fiind „criminal” are o serie de
consecinţe atât pentru psihicul său cât şi pentru modul în care este perceput de societate
(de ex. dificultatea de a se angaja după ce a executat o pedeapsă). Acesta este motivul
pentru care „etichetarea” trebuie să se producă numai după pronunţarea unei hotărâri
definitive a instanţei şi să nu aibă un caracter absolut. Acuzaţiile publice aduse unei
persoane îne. timpul anchetei penale pot constitui o etichetare prematură şi uneori
nereală, afectând astfel în mod real prezumţia de nevinovăţie. Persoanele cu un
comportament criminal încearcă să îşi justifice acţiunile (sau inacţiunile) astfel încât ei
nu au, de cele mai multe ori, percepţia că faptele lor sunt criminale (justificări din cele
mai variate, precum „legea este proastă”, „şi alţii au făcut la fel şi nu au fost pedepsiţi”,
„nu am avut de ales” etc.) şi nici nu se percep pe ei înşişi ca fiind criminali.
A fost exprimată şi opinia conform căreia „societatea crează crima prin intermediul
legilor”. Un exemplu în acest sens ar putea fi incriminarea infracţiunilor informatice.
Observăm totuşi că deşi înainte de incriminare nu putea fi vorba despre infracţiuni,
comportamentul deviant exista deja, nu a fost creat prin apariţia normei de drept penal.
Justificarea oricărei legi, scopul oricărei legi este apărarea uneia sau mai multor
valori sociale. Şi legea penală urmăreşte acelaşi lucru, cu predilecţie apărarea valorilor
fundamentale, cum ar fi: viaţa persoanelor, integritatea coroporală a persoanelor,
onoarea, demnitatea, proprietatea publică sau privată, încrederea în valorile sociale
esenţiale ale societăţii ş.a59. Pedeapsa, care trebuie să apară atunci când o valoare socială
este încălcată, când se produce un pericol social, nu este scopul legii, ci doar
instrumentul necesar apărării valorilor. Astfel se poate afirma că scopul reglementării
juridice penale este acela de a preveni infracţiunile. Doar atunci când prevenirea nu se
realizează poate şi trebuie să apară pedeapsa. Majoritatea raporturilor de drept penal sunt
de conformare. Subiecţii de drept nu încalcă normele, fie din convingerea intimă că
58
G. Ungureanu, op. cit., p. 322
59
A.F. Măgureanu, Principiile ramurilor de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 40-43

20
 respectarea acestor norme este necesară, fie de teama pedepsei. Este preferabil ca într-o
societate să se realizeze respectarea legii din convingerea intimă a membrilor acelei
societăţi că legile sunt utile şi bune. Atunci când cei cărora li se aplică legea o vor
respecta doar din teama de a nu fi pedepsiţi, nimic nu îi va opri să o încalce, atunci când
vor considera că au o şansă, fie ea cât de mică, de a eluda pedeapsa. Dimpotrivă, ei nu
vor încălca legea, chiar atunci când pedeapsa este foarte mică, dacă vor considera că
acea normă este necesară şi că se potriveşte întocmai cu valorile în care ei cred. Atunci
când are loc comiterea unei infracţiuni ia naştere un raport de conflict şi din acest
moment începe dreptul (şi în acelaşi timp obligaţia) statului, prin organele sale, de a
trage la răspundere penală pe făptuitor. Sancţiunile prevăzute de legea penală sunt destul
de aspre, tocmai pentru că s-a adus atingere unor valori fundamentale, cum ar fi dreptul
la viaţă, proprietate sau alte drepturi fundamentale. Prin pedeapsă se asigură intimidarea
celui care a săvârşit o infracţiune, astfel încât să nu o mai săvârşească din nou, cât şi
intimidarea celorlalţi subiecţi de drept. Prin pedeapsă nu se urmăreşte însă producerea
de suferinţă, venită ca o răzbunare din partea statului, ci reeducarea şi reintegrarea
socială a făptuitorului.
O importanţă deosebită trebuie să o aibă măsurile educative ce se pot aplica
minorilor. Chiar dacă asigurarea acestor măsuri poate fi uneori costisitoare, costul va fi
cu siguranţă mai mic decât cel al săvârşirii de infracţiuni. Există unele infracţiuni care
prezintă în principal un cost material, cum sunt cele împotriva patrimoniului, spre
exemplu, infracţiunea de distrugere, însă sunt şi infracţiuni al căror rezultat periculos nu
poate fi cuantificat în bani, cum este cazul infracţiunii de omor, caz în care nimeni nu ar
putea calcula o valoare echivalentă în bani pentru o viaţă umană. Cu atât mai mult, în
aceste cazuri, măsurile care pot fi luate de stat trebuie să fie întotdeauna eficiente,
indiferent de costurile ridicate pentru asigurarea lor, întrucât pierderea ar fi cu siguranţă
mai mare prin producerea infracţiunii. În explicarea conceptului de scop penal, se
foloseşte şi noţiunea de „Politică penală”, care poate fi definită ca un „ansamblu de
norme şi măsuri propuse legiuitorului, precum şi al procedeelor admise într-un stat
pentru stagnarea, reducerea şi eradicarea fenomenului infracţional”60. Politica penală
este diferită, în state diferite, sau chiar în zone ale statelor, în funcţie de natura
infracţiunilor care predomină într-o anumită arie geografică sau chiar într-o anumită
clasă social㸠din cauză că motivele pentru comiterea de infracţiuni sunt aproape mereu
complexe şi politica penală a unui stat trebuie să conţină pachete de măsuri complexe şi
eficiente, care au legătură cu realitatea socială, pentru prevenirea săvârşirii de
infracţiuni.

1. Modelul antic
Dreptul penal al antichităţii, incriminând şi sancţionând cu pedepse faptele
vătămătoare pentru valorile sociale, nu făcea decât să etatizeze represiunea, fără a
schimba concepţia existentă cu privire la pedeapsă ca răzbunare pentru răul produs de
infractor. Nivelul cu totul precar al dezvoltării cunoştinţelor despre om şi societate făcea

60
I. Tănăsescu, C.Tănăsescu, G. Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 60

21
 să nu existe preocupări cu privire la scopul şi raţiunea pedepsei. Răzbunarea apărea ca
o soluţie naturală în faţa unei agresiuni. Nu se poate vorbi deci de existenţa, în această
epocă, a unei ştiinţe a dreptului penal sau a politicii penale. Se admite însă că putem
vorbi despre unele începuturi de filozofie penală, constând în interogaţii asupra libertăţii
de voinţă a omului sau asupra raţiunii pedepsei61.
Nici în antichitate şi nici în evul mediu faptele ce urmau să fie reprimate nu erau
precis determinate prin lege şi nici pedepsele care urmau să se aplice, fapt care lăsa câmp
larg arbitrariului judecătorilor. Criminalitatea, ca şi persoana infractorului rămâneau
necunoscute. Majoritatea gânditorilor epocii considerau că omul este înzestrat cu
libertate de voinţă (liber arbitru) şi că trebuie să dea seamă în faţa societăţii de faptele
sale. Acesta este motivul pentru care nu existau preocupări pentru cercetarea cauzelor
criminalităţii. Iluminismul avea să aducă unele schimbări, prin gânditori precum
Grotius, Puffendorf, Hobbes, Locke, Rousseau sau Cesare Beccaria (acesta propunând
abolirea pedepsei cu moartea şi a torturii în celebra sa lucrare „Despre crime şi
pedepse”), dezvoltând astfel concepţiile ce aveau să facă parte din aşa numita „şcoală
clasică”.

2. Modelul classic
Modelul preventiv de politică penală având ca fundament principiile doctrinei
pozitiviste, pornea de la tezele de bază ale acestei şcoli, care erau următoarele (Enrico
Ferri):
a) în faţa instanţei, trebuie să primeze comportamentul infracţional şi nu actul
incriminat;
b) pentru a înţelege comportamentul infractorului, trebuie relevată influenţa
factorilor ereditari şi de mediu, care i-au marcat evoluţia;
c) trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi
liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău;
d) infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale, pe care le poate descoperi
numai ştiinţa, este determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă;
e) justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea
infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.
Ferri considera că sistemul sancţionator nu este cel care să aibă rolul determinant
în ceea ce priveşte prevenirea comiterii de fapte antisociale. Din contră, el propunea mai
degrabă luarea unor măsuri cu caracter social şi economic, pe care le aprecia drept
elemente favorizatoare ale criminalităţii. Astfel, printre măsurile propuse de el erau
limitarea consumului de alcool, iluminatul străzilor, reducerea timpului de lucru şi
altele. Era astfel întemeiată şcoala socială, fiind propuse primele măsuri ample ce exced
sfera penalului şi care au servit ulterior definirii noţiunii de politică penală. Unele dintre
măsurile propuse au fost ulterior greşit înţelese sau aplicate (de ex. prohibiţia în S.U.A.
între anii 1920-1933, prin care era interzisă producerea, transportul şi distribuţia

61
Bogdan Nicolae Bulai, Costică Bulai, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 33-
50

22
 alcoolului) care în loc să contribuie la diminuarea criminalităţii s-au constituit în
veritabili factori criminogeni.
În modelul clasic pedeapsa era stabilită după gravitatea faptei şi gradul de vinovăţie
a făptuitorului, reprezentând o reparaţie pentru răul produs. Prin urmare, o dată ce
pedeapsa era executată, se considera că “datoria” condamnatului era plătită şi că el este
reabilitat, concepţie lipsită de realism, care izola pe făptuitor de fapta comisă şi care nu
lua în calcul nici mediul din care provenea infractorul, nici mediul în care acesta avea
să se întoarcă.

3. Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalităţii prin reducerea

necesităţii de a săvârşi fapte penale. Este un model generos dar care presupune mari
eforturi materiale şi umane, deci o anumită bunăstare a societăţii unde se aplică. Necesită
şi atragerea comunităţii în procesele specifice şi în acţiunile concrete de prevenire,
presupunând o bună coeziune socială. Prezintă şi un handicap serios deoarece
stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor precum şi opinii
diferite cu privire la priorităţile prevenirii –interesul comun este relativ restrâns şi
vizează mai ales prevenirea criminalităţii violente, a celei stradale şi a delincvenţei
juvenile, a infracţiunilor care lovesc în intersele tuturor grupurilor sociale. În consecinţă,
modelul social de prevenire poate avea o incidenţă şi rezultate relevante în societăţile cu
o dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (ţările nordice) şi
aplicabilitate discutabilă în ţările a căror politică se bazează pe un liberalism excesiv ori
în ţările sărace.

4. Modelul situaţional (tehnologic)62

-reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a faptelor
antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse.
Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali, urmărind
reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte antisociale, modelul situaţional
are în vedere potenţialele victime, încercând să le determine să utilizeze variate
precauţiuni care reduc riscul victimizării. Anumite aspecte ale acestui model se
adresează infractorilor în ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora
(prin creşterea riscurilor). Există două categorii de măsuri:
-A. măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracţiunilor
-măsuri prin care ţintele devin mai dificile –materiale ce nu pot fi sparte, seifuri,
alarme (camerele de filmat din Londra)
-măsuri prin care se înlătură ţintele
- măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor –verificarea
pasagerilor la aeroport
B.măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc infracţiuni.
-marcarea proprietăţii
-supravegherea tehnică

62
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 242-246

23
 -asigurarea supravegherii zonale –activ de patrulare- desfăş de poliţie, agenţii
specializate şi chiar de cetăţeni.
Spre deosebire de activitatea de prevenire, esenţialmente extrajudiciară, cea de
combatere a criminalităţii este prin natura ei o activitate nemijlocit judiciară, atât
represivă dar şi preventivă de specialitate63.

63
Idem

24