Referat la Criminologie

Teorii ale eredităţii

 Teoriile lui Lombroso sunt rezultatul studiilor de antropologie criminala. Pe aceasta baza a fost
elaborata teoria criminalului innascut in care se sustine teza conform careia indivizii care au un anumit
profil antropologic sau anomalii cu deficiente anatomo-morfologice au o tendinta innascuta spre crima.
Aceste anomalii au fost denumite de Lombroso stigmate: asimetrie craniana sau faciala, nas plat, maxilare
proeminente, urechi mari, sensibilitate scazuta la durere etc. O alta idee este aceea ca individul cu tendinte
criminale are o regresiune atavica (nefunctionala). Acestia sunt indivizi degenerati, cu esecuri genetice.
(cf. Lombroso).1

Stiintific, teoria lui Lombroso nu a fost agreata de specialistii in domeniu, dar practicienii
au folosit repere din aceasta teorie in solutionarea de cazuri.

In Anglia teoria lombrosiana a fost putin acceptata, iar cercetarile s-au realizat in alte directii.
Astfel, s-a dat o importanta deosebita ereditatii in geneza criminalitatii.

Istoria ne demonstrează că din antichitate s-a încercat explicarea fenomenului uman plecând de la
ideea ereditării, arătându-se deseori că, copiii, se asemănau cu părinţii lor în multe privinţe: maniere,
aspect fizic, dispoziţie etc. Ştiinţific însă, primele încercări în a explica ereditarea au apărut în preajma
anului 1850 şi detaliate, îndeosebi în următorii 50-75 de ani. Pe acest parcurs, la început, Francis Golton
şi studentul său Karl Pearson, folosind noile metode statistice, au măsurat gradul de asemănare sau de
corelare determinat de ereditare. De concluziile celor doi avea să se folosească Charles Goring, care,
uzând de noile metode statistice, face analiza fenomenului criminal şi ajunge la concluzia că, crima, este
moştenită în acelaşi mod în care erau moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate.

Adeptii acestei teorii a ereditatii si-au indreptat studiile asupra familiilor cu gene , acrediteaza ca
asa cum gemeni sa nasc in familiele in care au mai existat asa si criminalii sa nasc din familiile unde au
fost mai multi criminali in evolutia familiei .

In urma cercetarilor se stabileste ca 68% din urmasii infractorilor devin ei insisi infractori. Se
considera ca cei care mostenesc predispozitii deviante devin incapabili sa se adapteze la o viata sociala
normala. Cercetarile in aceasta directie se regasesc in SUA, in Suedia si Danemarca. De pilda, au fost
realizate studii asupra copiilor adoptati care au testat ipoteza conform careia comportamentul delincvent
al acestor copii adoptati urmeaza linia de conduita a parintilor biologici. Constatarile sunt fundamentate
pe cercetari empirice si nu iau in considerare alte variabile ale mediului social, indeosebi al familiei
adoptive, precum si alti factori care pot influenta comportamentul in evolutie al omului, conexati cu
caracteristici ale programului genetic (din fecundare)

Charles Goring, medic într-un penitenciar englez, a susținut că originea criminalității se regăsește
în zestrea ereditară a fiecărui individ . Pentru a-și fundamenta aceste ipoteze, Goring a reținut constatarea
care a reieșit din alte experimente, potrivit căreia copii care au plecat de mici din familie cu deprinderi
negative au devenit infractori în aceeași măsură ca și cei ce au rămas în aceste familii mai mult timp.
Studiile sale au arătat că majoritatea din descendenții infractorilor devin la rândul lor infractori, așadar,
factorii genetici sunt prioritari factorilor de mediu.

Este evident că fiecare dintre argumentele lui Goring prezintă serioase semne de întrebare. În acest
sens, faptul că Goring a dat la o parte efectele mediului şi a încercat să stabilizeze efectul moştenirii în
controlul şi explicarea criminalităţii i-a atras, pebună dreptate, critici foarte severe, cu toate că, probabil,
el nu a dispus de nişte măsurători precise ale factorilor de mediu. Pe nedrept, a suprasolicitat în aprecierea
factorilor ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a făcut decât să sublinieze eşecul influenţei mediului
între factorii, care, probabil, s-au dorit comuni în ştiinţa criminologică a acelei perioade, aşa cum a spus-o
la un moment dat chiar Goring. Lee Lewis a încercat să reanalizeze problema acestor studii, iar dovada că

1
Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, 1998, p. 165-186 si 216-236.
„crima tinde să bântuie familia“ avea să fie găsită doar într-o foarte mică măsură. Cu toate acestea, însă,
semnificaţia muncii lui Goring nu ar trebui subestimată, chiar şi în situaţia în care alţii au susţinut că
crima poate fi cauzată ori de mediu, ori de ereditare. Nu trebuie uitat faptul că el a fost primul care a
sesizat că, crima, ar putea fi rezultatul conexiunii dintre cele două, viziune pe care şi azi o susţin mulţi
criminologi.

Considerând crima moștenită în același mod în care erau dobândite trăsăturile fizice și de
personalitate și minimalizând efectele mediului în favoaea moștenirii ereditare, Goring a fost supus la
numeroase critici din partea celorlalți criminologi, care au apreciat că singura contribuție criminologică a
cercetătorului englez a constat în a înlocui teoria criminalului înnăscut cu teoria eredității, fără a o
demonta sistematic pe prima.2

Această teorie a eredității elaborată de Goring a fost importantă deoarece nu a însemnat un

drum blocat, ci a deschis noi direcții de cercetare. Linia dominantă a studiilor lui Goring a fost preluată în
cercetările criminologice de arbore genealogic, studiile criminologice având ca subiecți frații gemeni și
copii adoptați.

Cercetările de arbore genealogic realizate de criminologii americani Dugdale și Estabook

au încercat să demonstreze că în familiile în care întemeietorii au fost cunoscuți cu antecedente penale
exista posibilitatea mult mai mare ca descendenții să devină la rândul lor infractori. Astfel, ei au conchis
că ereditatea constituie principala cauză a criminalității, dar concluziile lor nu au rezistat criticilor privind
inexacității de ordin metodologic și știnnțific.

În cercetările criminologice având ca subiecți gemenii s-a pornit de la presupunerea că, dacă se
recunoaște existența unui tip de criminal înnăscut, ar trebui admisă și ideea că persoanele cu gene
identice, cum este cazul gemenilor monozigoți pot manifesta același comportament. S-au făcut cercetări
pe grupe de 5000-13000 de perechi de gemeni şi a rezultatcă există deosebiri între monozigotici şi
dizigotici; în cazul primilor, în peste 60% din cazuri au comportament asemănător3.

Metoda gemenologică reprezintă studiul gemenilor. Aceştia sunt fraţi care s-au născut împreunăşi
sunt foarte asemănători. Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind
curiozitatea. În criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant ereditare de
cele de mediu.

Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi
suntidentici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată – gemeni bivitalini sau
dizigoţi şi nu sunt identici.

Teoria complementelor cromozomiale xxy, xyy a fost determinată de studiul lui Goring.
Pornind de la teoria lui şi profitând de evoluţia geneticii unii criminologi au pus crima pe seama
dezechilibrelor cromozomiale. Printre aceştia se numără: Klinefelter, P. Jacobs, M. Brunton, M. Melville.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi) a relevat
existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii monozigoţi fusese
închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale similare, în schimb niciunul din

2
Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 62-64.

3
Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
218-243 si 276-297
gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau
la baza comportamentului criminal. Acestea sunt :4

 inafectivitatea
 lipsa stăpânirii de sine
 influenţabilitatea.

Şi alte studii ale gemenilor scot vinovată ereditatea. Un exemplu este studiul psihozelor cu urmări
antisociale.

Astfel :

Psihoza Gemeni monozigoţi Gemeni dizigoţi

Schizofrenie 80% 13%

Sindrom maniaco-depresiv 77% 19%

Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de inteligenţă. Diferenţa între
I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte, între gemenii dizigoţi diferenţa este de 9,9 puncte, în
timp ce între fraţii obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a ajunge la 17 puncte între fraţii neînrudiţi,
crescuţi în acelaşi mediu.

Influenţa eredităţii asupra delicvenţei a fost studiată şi prin prisma copiilor infractorilor adoptaţi în
familii integrate social, dar care devin infractori. Este teoria adoptivilor şi a fost studiată de Barry
Hutchings şi Sor-noff Mednick.

Cercetăriile ulterioare înlătură motivaţiile pe care se bazează aceste teorii. ,,Conduita, poate fi
imorală, dar calităţi mintale imorale nu există. Omul moşteneşte anumite tendinţe spre reacţiune, adânc
rădăcinate, care sunt în ceea mai mare parte egoiste şi care vin în contact cu spiritul său gregar”. Astfel, se
poate vorbi de moştenirea unor structuri psihice care poate favoriza conduita criminală. ,,Crima în sine nu
este înnăscută. Constituţia ereditară a criminalului are caracter indirect. Temperamentul familial,
manifestat în primul rând în conduita antisocială a părinţilor, nu este o insuşire criminală ci o înzestrare
vagă şi mult prea generală, analogă slăbirii congenitale care poate afecta temperamentul, inteligenţa,
fizicul”.5

Cercetători precum J. Lange, în lucrarea sa Crima ca destin, și K. Christiansen au încercat să

demostreze că gemenii monozigoți au comportamente asemănătoare, chiar identice.Unul din argumentele
care plasează ereditatea printre factorii care determină delicvenţa la vârste fragede a fost studierea
comportamentului copiilor cu părinţi infractori, scoşi din acel mediu şi plasaţi în familii nedelicvente.

Alexandru Roşca menţiona în lucrarea ,,Delicventul Minor” experienţa unui filantrop din
Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume
construită, cu personal specializat. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani, aceştia au părăsit
căminul pentru a duce o existenţă delicventă.

4
http://www.stiucum.com/drept/criminologie/Principalele-curente-in-crimin55928.php

5
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 182-189
 Un alt caz celebru este al unei fetiţe ce a fost scoasă din sânul unei familii de infractori, spre a fii
plasată într-un cămin normal. O perioadă conduita fetiţei a fost ireproşabilă, după care a început să mintă,
să fure, ca în final să ajungă într-o instituţie specială pentru minori.6

Pe baza acestor studii se poate concluziona că ereditatea este răspunzătoare de criminalitatea

copiilor. Dar nu este în totalitate adevărat. Dacă ar fii aşa, delicvenţa juvenilă ar fi uşor stopată prin
interzicerea reproducerii la infractori (deşi ar fii în contradicţie cu drepturile omului). În acelaşi timp
această concluzie nu oferă un răspuns la întrebarea de ce comit infracţiuni şi minorii proveniţi din familii
oneste? Ceea ce se moşteneşte nu este criminalitatea ci anomalii care o pot determina. Pe lângă ereditate
trebuiesc luaţi în seama şi alţi factori. Când se studiază o familie delicventă trebuie luaţi în considerare şi
factorii de mediu, pentru că este posibil ca şi tatăl şi fiul să fii comis aceeaşi infracţiune, dar vinovat să fie
mediul sau situaţia economică.7

În ultimele decenii, biologii au urmat tradiţia lui Cesare Lombroso, Raffaelo Garofalo şi Charles
Goring în încercarea de a răspunde întrebărilor care se pun în legătură cu comportamentul uman. Aşa de
exemplu, geneticienii, au argumentat că posibilitatea de a te purta violent sau agresiv se poate moşteni.
Altfel spus, în timp ce criminalii nu sunt născuţi infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a
comite crime o poţi avea încă de la naştere.

Pentru a demonstra că anumite trăsături sunt moştenite, geneticienii au studiat copii născuţi din
părinţi infractori şi care au fost adoptaţi de părinţi noninfractori. Au urmărit prin aceasta să ştie dacă,
comportamentul copilului adoptat, este similar aceluia al părinţilor naturali sau biologici. Cercetările lor
au avut un rol important în disputa dintre ereditate şi împrejurări. Alţi biologi au căutat răspunsurile, ori
în hrana inadecvată, ori în influenţa hormonilor.

Cert este că, toate aceste cercetări, aveau să conducă spre o biocriminologie modernă, prin
intermediul căreia au fost căutate răspunsuri la cauzele şi condiţiile care generează criminalitatea.
Biocriminologia studiază aspectul fizic al individului transfigurat uneori de anumite boli psihologice. Aşa
de exemplu, se cunoaşte faptul că adulţii care suferă de o depresie severă au deseori anormalităţi ale
funcţionării creierului, înregistrate şi în timpul somnului. La fel, copiii deprimaţi relevă aceleaşi probleme
psihice, iar copiii ai căror părinţi suferă de o depresie psihică sunt de patru ori mai dispuşi decât un copil
normal, să aibă o boală similară. Depresia apare ca o condiţie moştenită şi se manifestă deseori prin
perturbări psihice şi fizice.

Este important ca medicii să nu omită în tratamentul lor şi aspectul psihologic al problemei.

Criminologii care analizează cauzele crimei din punct de vedere sociologic şi psihologic, pot să aibă
surpriza de a întâlni aspecte psihologice similare cu acelea găsite în studiul despre depresii, adică,
anormalităţile biochimice şi disfuncţiile sistemului nervos să fie aceleaşi, probe care pot sugera o
predispoziţie genetică la infracţiune, la crimă.

Toate cercetările au impus aceeaşi concluzie – caracterele umane (aptitudini, capacitate

intelectuală, grad de rezistenţă) sunt determinate de un factor ereditar şi de unul ambiant. Uneori este mai
importantă ereditatea, alteori mediul. Dar … mediul nu poate face mai mult decât îi permite ereditatea !

6
https://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-delicventei-juvenile/
7
Prof. univ. dr. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, p. 65-73.
 Bibliografie

Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993

Cercel Anamaria, Stănciulescu Marcel, „Criminologie”, editura Paralela 45, Pitești, 2007.

Cioclei Valerian, „Manual de criminologie”, Ediția 4, editura C.H.Beck, București, 2007.

http://www.stiucum.com/drept/criminologie/Principalele-curente-in-crimin55928.php

https://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-
delicventei-juvenile/

Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997

Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2000

Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, 1998