Sunteți pe pagina 1din 46

FACTORII CARE DETERMINA DELINCVENŢA

JUVENILĂ

DENISA-OANA PĂTRAŞCU
FACTORII CARE DETERMINĂ DELICVENŢA JUVENILĂ

Infracţiunea este o maladie a societăţii şi impune acesteia să ia toate


măsurile de apărare şi îndreptare a consecinţelor criminalităţii. Măsurile nu pot
fi luate fără a cunoaşte fenomenul criminal în ansamblul său, dar şi în
particularitatea lui prin studiu de caz. Această cunoaştere nu se poate face fără
cunoaşterea infractorului, fiind necesară atât din punct de vedere teoretic, cât şi
practic. Teoretic, pentru a ne da seama dacă există şi în ce măsură există un
raport de cauzalitate între delincvenţă şi factorii personali şi de mediu, şi din
punct de vedere teoretic pentru a putea lua măsurile cele mai indicate.
Studiul ştiinţific al delincvenţei juvenile este important nu numai
datorită măsurilor terapeutice imediate ci şi ca instrument prin care poate fi
controlată manifestarea criminalităţii la adulţi.
Felul de organizare al societăţii, raporturile dintre membrii ei la un
moment dat ne influenţeză conduita. Cei mai afectaţi de schimbările sociale sunt
copiii, care nu au posibilitatea de a înţelege schimbările şi nici capacitate de
adaptare. Schimbările survenite la vârsta copilăriei pot lăsa traume care să se
reflecte în comportament într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară
cunoaşterea minorului. Factorii care determină un comportament asocial pot fii
multiplii: ereditatea, cadrul familial, inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi
inegalitatea socială, factorii de ordin psihologic.
Infracţiunea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din
punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracţiunii trebuiesc căutate la
individ. Unii delincvenţi prezintă nativ tendinţe antisociale care se manifestă
devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Putem spune
despre aceştia că sunt victimele propriei constituţii psihice. Aceştia ajung de
timpuriu în conflict cu legea, şi dintre ei se recrutează cel mai mare procent de
recidivişti.
Inteligenţa scăzută este un alt factor care determină criminalitatea.
Motivaţia dată de specialişti în argumentarea impactului inteligenţei asupra
delincvenţei ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate
prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se
abţină de la impulsul antisocial.
Anomaliile psihice care pot duce la infracţiune sunt cel mai des native,
dar pot fii determinate şi de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca
rezultat modificări comportamentale.

2
Condiţiile de mediu - certurile, neînţelegerile din familie, lipsa de supra-
veghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să
determine o conduită delicventă chiar la persoane cu o constituţie psihică
normală.
La întâlnirea factorilor individuali şi sociali şansele ca infracţiunea să
aibă loc cresc foarte mult.
Cauzele care determină delicvenţa juvenilă sunt variate şi necesită o
cunoaştere cât mai amanunţită a delicvenţilor, atât în plan individual cât şi
social.

1. FACTORII PRENATALI AI DELICVENŢEI JUVENILE

a) NOŢIUNEA DE EREDITATE ÎN CRIMINOLOGIE

În secolele XVII-XVIII, reprezentanţii filosofiei engleze, Locke,


Shaftersbury şi Hutcheson, concepeau delicvenţa ca o abatere nativă de la
regulile de conduită. În acest context moralitatea şi imoralitatea erau considerate
caracteristici native ale psihicului.
Asemănătoare cu această concepţie este şi teoria lui Cesare Lombroso.
După acesta, criminalul, caracterizat printr-un şir de stigmate de degenerare,
vine pe lume lipsit de orice simţ moral. Caracteristica acestor teorii, întâlnită şi
la alţi autori, este considerarea devianţei ca o însuşire biologică unitară
moştenită.
În secolul XIX aceste teorii sunt reluate de Francis Golton şi Karl
Pearson. Aceştia au măsurat gradul de asemănare sau de corelare dat de
ereditate. Urmând paşii acestora, la începutul secolului XX, Charles Goring
explică crima ca o moştenire ereditară motivând prin asemănarea crimelor
făcute de părinţi şi cele ale copiilor, şi din asemănarea crimelor fraţilor.
Deasemenea susţinea că tinerii, ai căror părinţi fuseseră închişi în perioada
copilăriei lor, devin infractori, în cele mai multe cazuri, la atingerea vârstei pe
care o aveau părinţii lor când au fost închişi. El negă rolul mediului asupra
criminalităţii, afirmând că o perioada lungă de timp cât părintele a fost închis nu
a avut influenţe asupra delicvenţei minorului. Ca o măsura de prevenire, Goring
propunea interzicerea reproducerii.
În 1921 apare o lucrare, ,,Crima ca destin” al lui Johannes Lange, care
studia factorul eredităţii în delicvenţa gemenilor. Pe filonul studierii gemenilor
merg şi alţi criminologi : Delgaard, Kringler.

3
Teoria complementelor cromozomiale xxy, xyy a fost determinată de
studiul lui Goring. Pornind de la teoria lui şi profitând de evoluţia geneticii unii
criminologi au pus crima pe seama dezechilibrelor cromozomiale. Printre
aceştia se numără: Klinefelter, P. Jacobs, M. Brunton, M. Melville.
Influenţa eredităţii asupra delicvenţei a fost studiată şi prin prisma
copiilor infractorilor adoptaţi în familii integrate social, dar care devin
infractori. Este teoria adoptivilor şi a fost studiată de Barry Hutchings şi Sor-
noff Mednick.
Cercetăriile ulterioare înlătură motivaţiile pe care se bazează aceste teorii.
,,Conduita, poate fi imorală, dar calităţi mintale imorale nu există. Omul
moşteneşte anumite tendinţe spre reacţiune, adânc rădăcinate, care sunt în ceea
mai mare parte egoiste şi care vin în contact cu spiritul său gregar”1. Astfel, se
poate vorbi de moştenirea unor structuri psihice care poate favoriza conduita
criminală. ,,Crima în sine nu este înnăscută. Constituţia ereditară a criminalului
are caracter indirect. Temperamentul familial, manifestat în primul rând în
conduita antisocială a părinţilor, nu este o insuşire criminală ci o înzestrare vagă
şi mult prea generală, analogă slăbirii congenitale care poate afecta
temperamentul, inteligenţa, fizicul”2.

b) ROLUL GENEZEI ÎN DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI


DEVIANT

Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice,


psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii
eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii şi genele, care, prin
fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i se transmit caracte-
rele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constitue zestrea
ereditară.
Ereditar este ceea ce se transmite prin ovulul fecundat, în timp ce con-
genitale sunt toate însuşirile înnăscute, care sunt cele ereditare la care se adaugă
şi altele (de exemplu, în cazul unei infecţii transmise intrauterin).
Întrebările legate de transmiterea ereditară sunt: ce se transmite?, de la
cine şi cui se transmite?, cum se transmite?. Voi răspunde în ordine la întrebări,
astfel: se transmit de la părinţi, bunici caracterele ereditare prin intermediul
genelor. Regulile de transmitere ereditară sunt de 50% de la tată şi 50% de la
mamă. Unele caractere de la părinţi sunt dominante şi evidente, altele sunt

1
B. Hollander, ,,The Psychology of Miscounduct”
2
C. Bart, ,,The Young Delinquent”

4
recesive, ascunse, acestea din urmă nu apar la prima generaţie ci abia la a doua,
a treia.
Cercetarea rolului eredităţii asupra criminalităţii s-a facut prin mai multe
metode, si anume: metoda cercetării cromozomiale, metoda genealogică,
metoda gemenalogică.

METODA CERCETĂRII CROMOZOMIALE


Evoluţia înseamnă diversitate genetică, iar aceasta presupune existenţa
transformărilor genetice. Fiecare modificare are valoarea unui experiment,
aruncă în arena vieţii un unicat biologic, cu un destin propriu. Istoria speciilor
este de fapt istoria singularităţii biologice, a succeselor şi a esecurilor evoluţiei.
La organismele superioare materialul genetic este concentrat în nucleul
celulelor germinale, mai exact în cromozomi. Fiecare cromozom este constituit
din A.D.N. şi proteine. A.D.N.-ul este cel care condiţionează caracterele eredi-
tare şi care asigură transmiterea lor din generaţie în generaţie.
Toate celulele umane au 46 cromozomi (particula colorată a nucleului),
mai puţin cele germinale care au fiecare câte 23 cromozomi. Celula-ou are 46
cromozomi (23 materni, 23 paterni). Prin jocul întâmplării vor trece într-o celula
fiica un număr variabil de cromozomi materni şi paterni. Statistic sunt posibile
70 trilioane de combinaţii3. Există posibilitatea ca o celula-ou să fie formată
exclusiv din cromozomi proveniţi doar de la unul din părinţi, dar o asemenea
posibilitate este neglijabilă. Astfel posibilitatea ca un copil să primească
exclusiv caracterele paterne ale unui tată criminal sunt de 1: 8.388.6084.
De aici rezultă o consecinţă importantă: delicvenţa nu implică prezenţa
unei gene specifice. Dar s-a demonstrat corelaţia dintre anumite accidente
cromozomiale şi delicvenţă. Se întâmplă uneori ca doi cromozomi să nu se
separe şi să treacă împreună într-o celulă. În acest fel una din celulele germinale
va avea 24 de cromozomi, iar alta 22. Dacă vor întâlni o celulă germinală de sex
opus, ce va avea un număr normal de cromozomi se va forma o celulă-ou cu 47
sau 45 de cromozomi.
Ereditatea poate însemna doar o anomalie biochimică care perturbă rela-
ţiile individului cu mediul său. Comportamentul antisocial este o formă de ma-
nifestare a unei tulburări organice. Accidentele cromozomiale care determină un
astfel de comportament sunt:
Femeile 47, XXX . Acestea au o dezvoltare fizică normală, pot procrea,
dar din punct de vedere psihic prezintă o labilitate crescută manifestată în
anumite situaţii prin violenţă (posedă putere fizică), stări depresiv-paranoice, un

3
D.M. Bonner, S.E. Herres ,,Heredity”, Englewood Cliffs.N.J.Prentice Hall,1982
4
Studiu aparţinând J. Rostand, L Homme, Galimard, Paris, reed. 1996

5
procent însemnat din aceste femei sunt întâlnite în spitalele de înapoiaţi mintal.
Frecvenţa anomaliei este relativ mare – 1,007%5.
Bărbaţii XXYY . Au o dezvoltare fizică normală, predomină înalţimea
mare, fiind în general sterili. Prezintă tulburări psihice de timpuriu, tolerează
dificil frustrăriile, un număr impresionant de dedublari de personalitate corelate
cu manifestări violente ce par premeditate până la detaliu. Nu s-a putut stabili
frecvenţa anomaliei, dar 2% din delicvenţii cu tulburări de comportament
analizaţi o prezentau.
Bărbaţii 47, XXY. La fiecare 1000 de nou-născuţi unul are un cromozom
X suplimentar. Acesta va influenţa dezvoltarea gonadelor, consecinţele fiind
sterilitatatea şi înapoierea mintală. Caracterele sexuale secundare sunt slabe, de
aceea se consideră că existenţă acestui cromozom X determină homo-
sexualitatea.
Bărbaţii XYY. Aceasta constituţie cromozomială are o pondere de 1,1%
din populaţia masculină. Nu se cunosc cu exactitate influenţele existenţei
cromozomului suplimentar Y, dar în lotul de control format în proporţii egale de
minori cu handicap psihic şi delicvenţi minori frecvenţa era de 2%, adică de 18
ori mai mare decât la restul populaţiei.
Bărbaţii YY. O parte din copii YY au un risc mai mare de a prezenta
deviaţii comportamentale. Deşi s-a vorbit mult despre corelaţia dintre delicvenţă
şi cromozomii YY după cercetările recente din cadrul Universităţii Standford
(1999) se apreciază că Y-ul suplimentar favorizează, nu determină
comportamentul antisocial. Toate anomaliile cromozomiale de sex – care
implică prezenţa cromozomilor Y – antrenează un grad oarecare de înapoiere
mintală şi în secundar tulburări de comportament. Bărbaţii YY comit infracţiuni
minore – furturi, înşelăciuni – mai rar crime sau infracţiuni ce presupun un grad
crescut de inteligenţă. Marea majoritate a acestora sunt integraţi social şi nu au
probleme cu legea.
O altă perspectivă a eredităţii este legătura dintre aceasta şi inteligenţă.
Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a acestiu aspect, statisticile relevă că la
fiecare 600 de nou-născuţi unul are un cromozom suplimentar, din perechea
21, ,,vinovat” de apariţia unor malformaţii majore, asociate cu o înapoiere
mintală profundă. Dintre aceştia 15% sunt instituţionalizaţi, restul putând fii un
pericol social.6
Ereditatea are impact asupra criminalităţii dar nu trebuie privită ca un
factor exclusiv. Datele statistice obţinute prin diferite metode7, apreciază că:
-metoda comparativă:
5
Contantin Maximilian ,,Geneza individualităţii” pag. 45-59, ed.Sport-Turism, 1979
6
J. Larmat ,,Genetica Inteligenţei”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1977, pag 112
7
Alexandru Roşca ,,Minorul Delincvent”

6
Delicvenţi Delicvenţi Alcoolici Alcoolici Bolnavi Bolnavi
psihic psihic
Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv. Delicvenţi Nedelicv.
Tatăl sau 3.03% 1% 12,12% 4% 24,24% 3,5%
Mama
Fraţii 4,24% 0,5% 0% 0% 9,66% 3,5%

-tabela lui Charles Goring:

Tip de crimă Asemănarea părinţi-copii Asemănarea între fraţi


Crimă în general 60 45
Crime contra proprietăţii 45 46
Crime de furt 60 23
Crime de violenţă 50 46
Crime de fraudă 15 17

METODA CERCETĂRII GEMENALOGICE


Metoda gemenologică reprezintă studiul gemenilor. Aceştia sunt fraţi
care s-au născut împreună şi sunt foarte asemănători. Gemenii au fost studiaţi
din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind curiozitatea. În
criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant
ereditare de cele de mediu.
Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini
sau monozigoţi şi sunt identici – dar marea majoritate provin din doua ovule
fecundate deodată – gemeni bivitalini sau dizigoţi şi nu sunt identici.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13
monozigoţi, 17 dizigoţi) a relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile
acestora. Astfel, când unul din gemenii monozigoţi fusese închis, s-a constatat
că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale similare, în schimb niciunul
din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi studiu s-au
observat trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea
sunt :
- inafectivitatea
- lipsa stăpânirii de sine
- influenţabilitatea.
Şi alte studii ale gemenilor scot vinovată ereditatea. Un exemplu este
studiul psihozelor cu urmări antisociale8. Astfel :
8
C. Maximilian ,,Selecţia Naturală şi Polimorfism”ed. Academiei RSR Bucureşti, 1988

7
Psihoza Gemeni monozigoţi Gemeni dizigoţi
Schizofrenie 80% 13%
Sindrom maniaco-depresiv 77% 19%

Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de


inteligenţă. Diferenţa între I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte,
între gemenii dizigoţi diferenţa este de 9,9 puncte, în timp ce între fraţii
obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a ajunge la 17 puncte între fraţii neînrudiţi,
crescuţi în acelaşi mediu.9

STUDIUL ADOPTIVILOR
Unul din argumentele care plasează ereditatea printre factorii care
determină delicvenţa la vârste fragede a fost studierea comportamentului
copiilor cu părinţi infractori, scoşi din acel mediu şi plasaţi în familii
nedelicvente.
Alexandru Roşca menţiona în lucrarea ,,Delicventul Minor” experienţa
unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din
părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, cu personal
specializat. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani, aceştia au părăsit
căminul pentru a duce o existenţă delicventă.
Un alt caz celebru este al unei fetiţe ce a fost scoasă din sânul unei
familii de infractori, spre a fii plasată într-un cămin normal. O perioadă conduita
fetiţei a fost ireproşabilă, după care a început să mintă, să fure, ca în final să
ajungă într-o instituţie specială pentru minori.
Pe baza acestor studii se poate concluziona că ereditatea este
răspunzătoare de criminalitatea copiilor. Dar nu este în totalitate adevărat. Dacă
ar fii aşa, delicvenţa juvenilă ar fi uşor stopată prin interzicerea reproducerii la
infractori (deşi ar fii în contradicţie cu drepturile omului). În acelaşi timp
această concluzie nu oferă un răspuns la întrebarea de ce comit infracţiuni şi
minorii proveniţi din familii oneste? Ceea ce se moşteneşte nu este
criminalitatea ci anomalii care o pot determina. Pe lângă ereditate trebuiesc luaţi
în seama şi alţi factori. Când se studiază o familie delicventă trebuie luaţi în
considerare şi factorii de mediu, pentru că este posibil ca şi tatăl şi fiul să fii
comis aceeaşi infracţiune, dar vinovat să fie mediul sau situaţia economică.
Toate cercetările au impus aceeaşi concluzie – caracterele umane
(aptitudini, capacitate intelectuală, grad de rezistenţă) sunt determinate de un
factor ereditar şi de unul ambiant. Uneori este mai importantă ereditatea, alteori
mediul. Dar … mediul nu poate face mai mult decât îi permite ereditatea !
9
Dobzhansky Th. ,,Heredity and the Nature of Man”, ed. The New American Library, NY, 1999, pag 113

8
2. IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA DELICVENŢEI

a) ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR


Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi
formarea tinerilor în vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În
cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect, influenţe educaţio-
nal-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său
de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influen-
ţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile edu-
caţionale, folosind anumite metode. Unele strategii folosite – de părinţi bine in-
tenţionaţi – nu duc întotdeauna la rezultatele scontate, mai mult pot avea exact
rezultatul opus.
Importanţa relaţiilor minorului cu familia nu trebuiesc minimalizate. La
începutul existenţei sale singurul contact al copilului cu exteriorul este cel avut
cu familia. Prezenţa mamei în aceasta perioada este de neînlocuit. Între mama şi
copil trebuie să existe de la început relaţii de afecţiune, pentru ca acesta să nu
suporte mai târziu deficienţe psihice de tip schizofrenic. În primul an de viaţă,
copilul începe să-şi construiască personalitatea în funcţie de caracterul său şi de
influenţele externe, care pentru moment vin din partea familiei. Acesta este mo-
tivul pentru care mama trebuie să aibă o atitudine afectuasă dar fermă.
Factorul familial se studiază în criminologie pe mai multe planuri.
Un factor esenţial al dezvoltării personalităţii unui copil îl reprezintă cli-
matul familial. Acesta este o formaţiune psihosocială complexă, ce cuprinde an-
samblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce carac-
terizează grupul familial o perioada de timp. Acest climat, care poate fii pozitiv
sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de
părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor.
Referindu-se la climatul familial M. Gilly afirma că ,,minorul are nevoie de pă-
rinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fă-
ră să dea dovadă de slăbiciune”.
Acesta ar fi cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal, dar
nu tot timpul este aşa. Un climat nefavorabil poate fi determint de: lipsa de auto-
ritate din partea mamei, lipsa de acord între părinţi asupra problemelor de auto-
ritate, lipsa de calm şi de stabilitate în comportamentul părinţilor, intoleranţa pă-

9
rinţilor faţă de unele manifestări ale copilului, aplicarea de pedepse corporale şi
privaţiuni, ridicarea vocii şi ameninţări.
Creşterea copilului depinde de afectivitatea părinţilor faţă de copii, de
seriozitatea acestora; cercetările arată ca în multe familii: lipsa de afectivitate
determină în 32% din cazuri manifestări antisociale, antipatia în 20% din cazuri,
excesul de tandreţe în 13% şi slăbiciunea manifestată faţă de copii în 16% din
situaţiile analizate10.
Climatul familial poate fi analizat după mai mulţi factori :
-modul de raportare interpersonală al părinţilor
-sistemul de atitudini parentale în raport cu societatea
-modul în care e perceput copilul în familie
-modul de manifestare al autorităţii părinteşti
-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor
-modul de aplicare al recompenselor şi sancţiunilor
-gradul de deschidere şi de sinceritate al copilului faţă de părinţi

b) TIPURILE DE FAMILII ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

1. FAMILIA DEZORGANIZATĂ
Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie
cauza comportamentului deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta
concepţie se consideră depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei
este vinovată de comportamentul deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip
de familie dezorganizată.
În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca
urmare a separării părinţilor datorită unor motive, precum :
-familia incomplet unită sau nelegitimă ,
-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a : anulă-
rii căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii ,
-familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna fără o comunicare reală şi
fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional) ,
-familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, con-
centrare, boală ,
-existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului con-
jugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală
incurabilă.
Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmos-
fera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a a-
fecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel,
10
N.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi ,,Psihologie Judiciară”, ed. ,,Şansa”, 1994

10
din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de 297 delicvenţi rezulta că :
separarea părinţilor a determinat la 22,8% din chestionaţi să aibă atitudini anti-
sociale, despărţirea părinţilor a fost cauza delincvenţei la 42% din minorii
delincvenţi, imoralitatea mediului familial a fost motivul acţiunilor antisociale
în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecţi proveneau dintr-un mediu
familial normal.
Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a
determinat urmatoarele concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii
dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinţi,
18% au un părinte decedat, 6% au părinţi divorţaţi, 13% au părinţi separaţi.
Dintre subiecţii acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din
cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial
în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenţi
constant din familie.
Proporţia relaţiilor anormale dintre părinţi este mai mare în cazul
delincvenţilor juvenili, astfel după studiu lui Alexandru Roşca :

Relaţii maritale Delicvenţi băieţi (235 Delicvente fete (37 cazuri)


cazuri)
Fam. Normală 31,06% 24,32%
Tatal în viaţă mama 11,91% 13,51%
decedată
Mama în viaţă tatal 26,80% 21,62%
decedat
Ambii părinţi decedaţi 17,44% 16,21%
Părinţi despărţiţi în fapt 6,80% 5,40%
Părinţi necunoscuţi 5,95% 18,91%
Total relaţii maritale 68,90% 75,70%
anormale

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema


părinţilor vitregi, soţii părintelui la care a rămas spre creştere copilul. Unele
studii şi-au îndreptat atenţia spre această situaţie care are influenţă asupra
delicvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă delicvenţa este
influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere pe
care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de
concurenţă pe care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe
să aibă un comportament deviant, pentru a atrage atenţia. Proprorţiile relevate
de studii apreciază că : legătura între actele delicvente a 8,08% din băieţii

11
delicvenţi şi 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46% din băieţi şi
10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacţie generată de mama
vitregă, şi doar 2,55% din băieţii şi 5,4% din fetele adoptate de o familie
manifestă un comportament deviant.
Deficienţele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe
baza asocierii delicvenţei cu dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe
un lot de minori delicvenţi ce proveneau din familii normale ce reprezentau
48,3% din totalul delicvenţilor şi 51,7% din familii dezorganizate rezultă că nu
dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului
delicvent al tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în
insuficienţele procesului de socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor
funcţii de bază.
Disoluţia grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate
în 43,7% din cazuri), deficienţele stilului educativ al familiei (în 45,8% din
cazuri, s-a constatat o lipsa de unitate şi orientare parentală în aplicarea
sancţiunilor faţă de minor, iar în 54,6% din cazuri, părinţii nu cunoşteau
activităţile minorului), precum şi atitudinile antisociale ale mediului familial (în
32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin
parazitism social, alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii
factori care au influenţat conduita minorului, determinandu-l ca în anumite
situaţii favorizante, să comită şi să reitereze acte cu caracter predelicvent sau
delicvent.

2. FAMILIA ÎN CONFLICT

Există unele familii care, deşi sunt ,,organizate” se caracterizează prin


accentuate stări conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot
întinde pe diferite perioade de timp, plecând de la forme relativ simple – ceartă,
neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor obligaţii familiale – la forme complexe –
agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de
penetrare destructivă la nivelul personalităţii soţilor, dezorganizând familia şi
împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale acesteia.
Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea
ce nu a împiedicat o clasificare a cuplurilor conflictuale. Situaţiile conflictuale
crează o situaţie-stimul cu efecte puternice asupra personalităţii copilului, în
funcţie de acest criteriu se diferenţiază 5 tipuri de cupluri conflictuale. Astfel :

12
Căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa
conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi
conflictul este oricând potenţial, rar se ajunge la disoluţia cuplului. În general,
după trecerea perioadei de criza, cuplul îşi revine. Copii crescuţi într-un astfel
de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât verbal - necunoscând o
alta forma de susţinere a punctului de vedere - cât şi fizic - de cele mai multe ori
pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea diferendelor. Minorii
delicvenţi proveniţi din astfel de familii petreceau la întâlnirile cu membrii
grupului infracţional una sau mai multe zile împreună în proporţie de 47,8%.
Căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a
sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec
puţin timp împreună, manifestă dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi
leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită de implicarea emoţională relaţia
nu are perspective, dar rar se ajunge la separare soţilor. Este genul de relaţie cel
mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină o
interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor, procentul fiind
68,4%.
Căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin
aceea că pasivitatea caracterizează de la început relaţia. Acest fapt se poate
datora direcţionării interesului spre alte activităţi, sau datorită personalităţii
partenerilor.
Căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului
este foarte importantă, dar partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla
în poziţii de rivalitate.
Căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai
multe puncte comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată
sentimentele de unitate, vitalitate şi centralitate a relaţiei lor.
În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare
eveniment desfăşurat în familia lor. Efectul principal al relaţiilor conflictuale
din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental şi pierderea
posibilităţii cu identificarea cu acest model.
Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului
conflictual, fug de acasă şi caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi
antisocial. Din cadrul lotului studiat de V. Dragomirescu, 62% din minori
provin din familii conflictuale, procentul creşte la 72% când stările conflictuale
sunt asociate cu consumul de alcool, astfel : 43,9% tatăl consumă zilnic alcool,
în 23,6% consum ocazional.

3. CLIMAT FAMILIAL HIPERAUTORITAR

13
Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii asociate cu
brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări îşi lasă puternic amprenta
asupra copilului. Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină,
treptat, modificări în dimensiunea atitudional-relaţională a personalităţii
minorului – traduse în stări apatice, atitudini de revoltă, protest, transformându-
se din victima în agresor.
În categoria profilelor de părinţi severi, prezentate de Nicolae Mitrofan
se includ următoarele tipuri :
Tatăl dominator, are personalitate puternică, este foarte exigent. Pentru
el soţia şi copii sunt fiinţe slabe care trebuiesc conduse şi protejate. Copii sunt în
general timizi şi inhibaţi, dar pot fi dominatori asemeni tatalui, caz în care pot
apărea rupturi brutale în relaţia tată-fiu.
Tatăl tiran, are o personalitate ştearsă motiv pentru care abordează o
autoritate în salturi. Copilul este realmente debusolat reacţionând la atitudinea
tatălui prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate creând dezechilibre, accentuate
în momentul realizării mediocrităţii tatălui.
Tatăl demisionar, este cel ce nu se simte pregătit să-şi educe copilul.
Este mereu ,,ocupat”. Copilul poate crede că nu este iubit, sau se poate învi-
novăţi de atitudinea părintelui. O altă reacţie este abordarea unui comportament
de frondă, cu caracter antisocial. Absenţa tatălui o poate face pe mamă să aiba
carenţe afective, sau din contră să aibă un exces de afectivitate, care pot
determina un traumatism ce se exteriorează sub forma unei crize de identitate,
generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.
În ochii părinţilor copii pot fi priviţi ca : o fiinţă nedezvoltată şi lipsită
de valoare care trebuie certată ; copilul cuminte care trebuie să facă ceea ce i se
spune şi să corespundă exigenţelor părinţilor ; ,,sălbaticul” care trebuie dresat şi
ale cărui atitudini trebuiesc reprimate.
Statisticile evidenţiaza rolul unei atitudini hipersevere în manifestările
delicvente ale minorilor . Soţii Sheldon, au construit Tabelul Predicţiei Sociale
care reliefează legătura dintre mediul familial şi delicvenţa juvenilă :

FACTORI PREDICTIVI SCOR DE DELICVENŢĂ


1. Disciplina minorului asigurată de tată
-Severă, dar prietenoasă 9,3%
-Slabă 59,8%
-Prea severă sau neregulată 72,5%
2. Supravegherea minorului de către mamă
-Corespunzatoare 9,9%

14
-Exemplară 57,5%
-Necorespunzatoare 83,2%
3. Afecţiunea tatălui pentru minor
-Caldă şi supraprotectivă 33,8%
-Indiferentă sau ostilă 75,9%
4. Afecţiunea mamei pentru minor
-Caldă şi supraprotectivă 43,1%
-Indiferentă sau ostilă 86,2%
5. Coeziunea familială
-Puternică 20,6%
-Slabă 61,3%
-Absentă 96,9%

În general copilul nu răspunde la brutalităţile tatălui direct, ci în


comportamentul lui faţă de alţii. Conform statisticilor aproximativ 80% din
delicvenţii minori provin dintr-un mediu strict sau haotic. L. Berkowitz afirmă
că ,,un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte respins de tatăl
său, va învaţa modul de educare agresiv, obiectul agresiunii sale fiind toţi
deţinătorii autorităţii”.

3. FAMILIA HIPERPERMISIVĂ

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului


parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor
de exprimare a copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii
de apărare a acestuia împotriva posibilelor pericole. Părinţii depun eforturi mari
de a proteja copilul, chiar într-o manieră exagerată.
Una din consecinţele imediate ale exercitării unei atitudini
superprotectoare este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale
copiilor. Pot apărea atitudini de îngânfare, de exacerbare a eului, de
supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi
voinţa în mod dominator.
R. Vincent înscrie în tipologia părinţilor care adoptă o conduită
hiperpermisivă şi protectoare pe ,,tatăl-bomboană”. Acesta tinde să-şi însu-
şească atitudini materne. Copiii crescuţi fără constângeri, avându-i pe ambii

15
părinţi la dispoziţie, nu vor putea mai târziu să suporte frustrările sau un cadru
disciplinar.
Acelaşi autor remarca existenţa alaturi de ,,tatăl bomboană” a ,,copilului
inocent”, acesta are aură angelică şi este adorat pentru perfecţiunea lui. Un alt
tip este ,,copilul rege”, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate
sacrificiile.
Statisticile apreciază existenţa unui procent mare de delicvenţi provin
din familii protectoare şi în acelaşi timp permisive. În general, astfel de familii
sunt monoparentale, mamele având în general o astfel de atitudine, astfel 45%
din delicvenţi au primit o educaţie de tip permisiv din partea mamei şi 30% din
parte tatălui.

3. STRUCTURA FAMILIEI

Cercetarea criminologică a studiat şi raportul dintre structura familiei,


educaţia primită de minor şi delicvenţă. Acest factor este relativ, studiindu-se în
raport cu obiceiurile, rolul jucat de familie ca grup social în fiecare societate,
familia rurală se deosebeşte de cea urbană în special prin numărul membrilor
săi, deseori familia rurală fiind mai numeroasă. În structura familiei din zone
geografice diferite există diferenţă.
Numărul membrilor unei familii este important pentru dezvoltarea
minorului deoarece acesta intra în contact de mic cu tipologii umane diferite cu
care este obligat să comunice şi nu în ultimul rând prin modul de împarţire a
drepturilor şi responsabilităţilor familiale.
Unii criminologi consideră copilul unic mai puţin predispus spre delic-
venţă decât copiii cu număr mare de fraţi. Motivul se pare că este determinat de
scăderea autoritaţii în familiile cu mulţi copii. Pe de altă parte în literatura de
sociologie a devianţei se consemnează rolul negativ asupra procesului de
socializare în familiile cu un singur copil. Statisticiile făcute pe perioada
ultimilor 3 ani apreciau legătura între numărul copiilor dintr-o familie şi delic-
venţă : 22% pentru familiile cu 1-2 copii, 53% în cazul familiilor cu 3-5 copii şi
25% în familiile cu peste 5 copii. Se apreciază că numărul mare de minori
delicvenţi în familiile cu 3-5 copii se datorează atât exemplului dat de fraţii
delicvenţi cât şi problemelor economice cu care se confruntă o familie
numeroasă.
Există şi alte puncte de vedere, care nu evidenţiază influenţa numărului
de copii asupra delicvenţei juvenile decât în subsidiar, prin greutăţile materiale
care pot determina delicvenţa, dar acestea intră în componenţa altui factor

16
criminogen. În argumentarea acestui punct de vedere se oferă următoarea
statistică:

Nr.
Co-
pii/ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
fam.
Bă- 14,4 14,4 20,5 12,2 14,5 10% 9,1 1,36 0,9 0,45 0,45 0,45
ieţi % % % % % % % % % % %
Fete 21,9 18,7 18,8 12,5 12,5 9,37 3,12 - - 3,12 - -
% % % % % % % %
Ne- 6,76 18,0 21,3 20,5 13,8 9,77 4,51 3,0 0,75 1,0 - 0,5
deli- % % % % % % % % % % %
cv.

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii minorilor este foarte


important. Delicvenţa juvenilă este determinată şi de influenţa familiei, dar
aceasta singură nu reprezintă decât un procent mic din totalul criminalităţii
minorilor, însă a minimaliza influenţa directă şi indirectă (prin catalizarea altor
factori – personalitate, situaţie materială deficitară) pe care o are familia asupra
delicvenţei juvenile, ar fi o greşeala regretabilă cu efecte în timp.

3. INFLUENŢA FACTORULUI PSIHIC ASUPRA


DELICVENŢEI

În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în


etiologia crimei, alăturându-se factorilor biologici şi sociali. Unii autori
consideră factorii psihici având o importanţă mărită comparativ cu restul
factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii biologici şi sociali pot acţiona
doar dacă trec prin factorii psihici şi dacă factorii sociali şi fizici sunt
interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi,
dorinţe şi planuri mintale care se pun apoi în aplicare.
Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din
perspectiva psihiatriei cât şi a criminologiei. O determinare din perspectivă
psihiatrică clasifică aceşti factori în 3 categorii : factori motivaţionali, factori
cognitivi, factori conativi.

17
Factorii motivaţionali sunt factorii propulsivi, cei care determină la
acţiune. Aici se înscriu trebuinţele, mobilurile, tendinţele, emoţiile, dorinţele.
Factorii cognitivi sunt factori de cunoaştere a situaţiei, a mijloacelor de
acţiune. Intra în această categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-
nativi, intelectivi.
Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinţei,
a planului de acţiune. Aceste categorii de factori există în realizarea de
obiective licite, dar şi ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de
a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în
mişcare a hotărârii.
În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, tempera-
mentul. În planul psihic pot exista abateri spre anormal de la trăsături
psihopatice şi nevrotice la patologia psihică (paranoia, schizofrenia).

1. FACTORII MOTIVAŢIONALI

Studiile coroborate ale criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor au


demonstrat rolul activ al instinctelor, dorinţelor, tendinţelor, emoţiilor în
motivarea întreprinderii oricărei acţiuni umane, inclusiv ale acţiunilor criminale.
Prin motiv se înţelege tot ce ,,dezlănţuie, susţine, motivează” o acţiune. Aici
Alexandru Roşca cerea să se facă o demarcaţie clară între motiv şi stimulent,
prin acesta din urma se înţelege un obiect care incită sau precipită, fără să
dezlănţuie o anumită acţiune.
În psihologia britanică conceptul de instinct a fost extins de la noţiunea
de sursă biologică de acţiuni, la element înnăscut şi limitat la o reacţie rapidă şi
stereotipă legată de o trebuinţă şi tendinţă în slujba căreia stă. Fără trebuinţă
instinctul nu acţionează (fără a-i fi foame, copilul nu caută mâncarea).
Mobilurile crimei se clasifică în primare – de bază – şi secundare –
derivate. Mobilurile primare sunt : instinctul de conservare care împinge la
căutarea apei, hranei, odihnei ; instinctul sexual, care împinge la căutarea
prezenţei persoanelor de sex opus şi în anumite cazuri a aceluiaşi sex, are o
mare importanţă în săvârşirea de infracţiuni contra persoanei ; instinctul
combatitiv ce constă în mobilizarea energiilor proprii când apar piedici în
atingerea satisfacerii trebuinţelor, trezirea acestui instinct este asociată de mânie
şi poate determina infracţiuni cu grad mărit de violenţă ; dorinţa de a fi
remarcat (în special la adolescenţi), de aserţiune de sine prin impunerea în faţa
altor persoane, de a conduce pe alţii, de regulă aceste dorinţe sunt asociate cu
stări emotive specifice – invidie, vanitate, ambiţie, furie, de la care se ajunge la

18
conflicte, infracţiuni ; instinctul achizitiv, care constă în adunarea de bunuri,
valori, bani, până la un punct acestă tendinţă este pozitivă, dar poate lua o formă
gravă, de avariţie, lăcomie, chiar cu manifestări patologice (cleptomania), ce pot
fi cauza unor delicte.
Mobilurile secundare, dezvoltate din mobilurile primare, sunt : emoţii
complexe, derivate din emoţiile primare, ca de exemplu mânia determinată de o
stare de conflict dacă va fi persistentă se va transforma în ură, un sentiment
derivat. În măsura în care o persoană se opune alteia mânia, respectiv ura creşte
în intensitate, şi poate fii motivul unor infracţiuni ; din emoţiile primare –
trecătoare – se formează alte stări emoţionale persistente, dorinţele. Acestea
sunt stări emoţionale la care obiectul emoţiei nu este prezent, ca de exemplu
pofta de a mânca o anumită mâncare, care există în lipsa acelei mâncări. Aceste
dorinţe pot fii generatoare de acţiuni criminale. Emoţiile aflate în corelaţie cu
experienţa pot genera resentimente faţă de o persoană, care într-o conjunctură
conflictuală pot fii mobil de acţiuni criminale. Pe tulpina trebuinţelor se
dezvoltă alte mobiluri psihice, interesele. Astfel în legatură cu tendinţa organică
de foame se dezvoltă interesul pentru alimente. Când interesul este egoist şi
pentru materializarea lui se întreprind acţiuni delicvente, devine sursă
infracţională.

2. CARACTERUL – GENERATOR DE ACTE CRIMINALE

În psihologia modernă s-a acordat o mare importanţă caracterului. La


începutul secolului XX s-a format chiar o ramură a acestei ştiinţe –
caracteriologia. Obiectul de activitate al acestei ramuri este caracterul uman,
fiind definit de McDagall şi Al. Shand ca una din trăsăturile generale şi de bază
ale omului, ce îşi are sursa în complexul de trăsături privind trebuinţele,
tendinţele, emoţiile şi sentimentele care alcătuiesc elementele componente
psihice dinamice ale omului. Pe linia aceasta, caracterul reprezintă ierarhizarea
şi organizarea tuturor acestor tendinţe, emoţii şi sentimente. Ierarhizarea tendin-
ţelor se face în funcţie de tendinţa dominantă, care orientează întreaga viaţă
psihică şi îi dă o anumită caracteristică, un anumit caracter.
Manifestările minorilor cu tendinţe sociale puternice sunt sociabile,
societatea modelându-i uşor, nemanifestându-se antisocial, în timp ce un copil
cu tendinţe solitare poate fii mai greu ancorat social.

19
Caracterul uman este important pentru a cunoaşte modul de ierarhizare a
dorinţelor fiecărui subiect, dar el singur nu poate fii mobil infracţional. Pe lângă
caracter acţionează şi factorii psihici de cunoaştere – percepţie, memorie,
gândire, astfel încât viaţa emotiv-activă este orientată de inteligenţă, caracter şi
personalitate.

3. TEMPERAMENTUL, FACTOR CRIMINOGEN

Crimele sunt activităţi umane, ce reprezintă reacţiile în anumite situaţii


sau condiţii de mediu. Aceste acţiuni sunt determinate de anumite mobiluri şi
nevoi, orientate de idei şi scopuri. Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al
faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile crează faptele criminale şi urmările
acestora, iar acţiunile criminale sunt consecinţele acestor factori.
Pe lângă conţinutul psihic al acestor acţiuni un loc important îl are
forma psihică de desfăşurare a acestor activităţi criminale care este determinată
de aspectul temperamental. Acţiunea criminală poate lua forma unei acţiuni
energice sau molatice, forma impulsivă sau din contră, calculata. Acestă
dinamică a acţiunilor are importanţă deoarece sunt de durată şi constante -
caracterizând modul de manifestare – şi contribuie, alături de mobiluri, la
comiterea crimei.
Psihologii consideră că temperamentul are origine ereditară, fiind în
proporţie de 93 % înnascut şi mai puţin dobândit (procentul nu este foarte
relevant datorită relativităţii factorului studiat).
În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a
organismului. Emoţiile puternice determină o accelerare a pulsului cardiac, o
respiraţie accelerată obligând sistemul nervos central să aibă o reacţie de
feedbeck. Aceste reacţii sunt unice, neîntâlnindu-se la persoane diferite şi nici la
aceeaşi persoană – datorită atât diversităţii reacţiilor la care e supus corpul uman
cât şi adaptării rapide a acestuia.
Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt : impulsivitatea,
iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiţia. Acestea sunt legate şi determină
metabolismul, sistemul glandelor endocrine şi legăturile cu sistemul nervos
vegetativ.
Rapiditatea şi încetineala reacţiei constă în felul de a reacţiona, modul
obişnuit de activitate, care poate fii un mod mai rapid sau mai lent. S-a constatat
faptul că minorii delicvenţi reacţionează mai greu decât minorii nedelicvenţi. Se
pare că acest factor se află în corelaţie cu nivelul de inteligenţă, cu debilitatea
mintală şi cu lipsa de prevedere.

20
Impulsivitatea este o trăsătură de temperament care se caracterizează
printr-un mod excesiv de reacţii spontane, primare şi necontrolate de conştiinţă.
Delicvenţii minori sunt mai impulsivi decât nedelicvenţii de aceeaşi vârsta, în
special cei care au comis infracţiuni cu grad mare de violenţă.
Sensibilitatea constă în rezistenţa subiecţilor la stimulente negative.
Cercetările realizate au demonstrat că delicvenţii minori supuşi la sunete de
mare frecvenţă nu au reacţionat, ceea ce demonstrează că delicvenţii sunt mai
puţin impresionabili decât nedelicvenţii.
Puterea de stăpânire de sine este o însuşire de temperament importantă.
Aceasta acţionează în special în momentele de acţiune. În criminologie, se arată
că în momentele de criză multe persoane sunt tentate să comită infracţiuni, dar
datorită stăpânirii de sine reuşesc să se abţină. Acest lucru nu se petrece cu
făptuitorii care nu au puterea de a se stăpânii.
În funcţie de factorii temperamentali s-a facut o clasificare a tipologiilor
umane, astfel :
1 1) emotiv, activ, primar (E.A.P.) – colerici – sentimental, extrovertit
2 2) emotiv, activ, secundar (E.A.S.) – pasionali – sentimental, intravertit
3) emotiv, neactiv, primar (E.n.P.) – nervoşi – intuitiv, extravertit
4) neemotiv, activ, primar ( n.A.P.) – sentimentali – intuitiv, extravertit
5) neemotiv, activ, secundar (n.A.P.) – flegmatici – gândire, extravertit
6) neemotiv, neactiv, primar (n.n.P.) – amorfi – senzaţii, extravertit
7) neemotiv, neactiv, secundar (n.n.S.) – apatici – senzaţii, intravertit
Cercetările întreprinse de psihologi au evidenţiat legatura care există
între diferitele tipologii umane şi delicvenţă. Se pare că nervoşii sunt
excitoemotivi ; extrovertiţii - turbulenţi, instabili, predispuşi la nervoze.
Colericii şi pasionalii dispun de mijloacele active de protecţie contra inadaptarii,
în timp ce amorfii şi apaticii au tendinţe mai mari spre devianţă. Tipul flegmatic
nu a fost întâlnit la delicvenţii minori investigaţi. La tipurile sentimental şi
pasional s-a înregistrat ceea mai mică delicvenţă.

Tipuri Delicvenţi Furturi Violenţe Ultraj Diverse


Minori
Nervos 36% 33% 30% 30% 28%
Sentimental 5% 8% 5% 8% 4%
Coleric 5% 12% 30% 10% 18%
Pasional 2% 3% - - 9%
Sanguin 13% 4% 10% 12% 18%
Flegmatic - - - - -
Amorf 25% 16% 20% 10% 18%

21
Apatic 14% 24% 5% 30% 4%

Din aceste studii rezultă că marea majoritate a infracţiunilor se comit


de : tipul nervos ( 31% ), tipul apatic ( 22% ), tipul amorf ( 16% ), tipul coleric (
16% ), tipul sanguin ( 12% ).
Se poate afirma că unul din factorii criminogeni este caracterul, iar prin
aceasta să acceptam că unele persoane sunt temperamental predispuse spre
crimă. Însă a generaliza şi a extrapola influenţa temperamentului ar fii o gre-
şeală care ne-ar împiedica să aflăm cauzele reale ale delicvenţei.

4. INFLUENŢA PERSONALITĂŢII ASUPRA DELICVENŢEI

Personalitatea reprezintă sinteza tuturor elementelor care concură la


conformaţia mintală a unui subiect pentru a-i da o fizionomie proprie.
Încercând o sistematizare ce are la baza criterii medico-legale şi
criminologice se face o diferenţă între comportamentul deviant – când se referă
la abaterile de la normele sociale, comportamentul aberant – când se referă la
aspectele psihopatologice şi comportamentul antisocial – când se referă la
aspectele judiciare. În cadrul acestei ultime categorii, putem deosebi urmă-
toarele tipuri : comportament antisocial accidental sau ocazional, compor-
tament predelictual, comportament delictual propriu-zis, comportament infrac-
ţional patologic. La minori predomină primele doua tipuri comportamentale, ce
determină instituirea încă de la această vârstă a unor măsuri profilactice, pentru
a preveni pe linie social-juridică încadrarea în tipul comportamentului delictual
propriu-zis, şi pe linie medicală în categoria comportamentului infracţional
patologic.
Necesitatea de sistematizare, ne conduce la deosebirea următoarelor
tipuri de comportament antisocial întâlnite la delicvenţii minori : comportament
instabil, comportament impulsiv, comportament agresiv cu formele : hetero- şi
autoagresivitate, comportament pervers, comportament reactiv.
În loturile studiate s-a observat ca motivaţia psihopatologică propriu-
zisă în determinarea conduitelor deviante este prezentă în 31% la minorii între
12-18 ani prin reacţii psihopatologice, în timp ce 22,9% din delicvenţii minori
supuşi testului prezentau leziuni sechelare post meningo-encefalopatice şi
31,6% aveau stări psihotice. În cadrul stărilor psihotice, diagnosticul cel mai
frecvent a fost cel de schizofrenie. Delicvenţii cu constituţii psihice anormale
sunt clasificaţi în funcţie de diagnosticul psihiatric în : criminal paranoid – are

22
tendinţa afirmării pe sine exacerbată, caracterizată prin megalomanie, orgoliu
nemăsurat, atitudini egoiste, hipertropia eului ; criminal pervers, care are la
bază tendinţa combatitivă şi se caracterizează prin indisciplină, lipsă de
afecţiune, ranchiună, cruzime ; criminal hiperemotiv are o structură emotivă
normală, dar în situaţii-limită manifestă o emotivitate pronunţată, cu atitudini
conflictuale ; criminal neurastenic are stări de oboseala, surmenaj continue,
cărora nu le face faţă, ajungând să comită infracţiuni uşoare ; criminalul
isteroid are tulburări nervoase care se manifestă prin pierderea echilibrului,
leşin, stări epileptice, paralizii trecătoare, care pot determina comiterea
delictelor.

CONSTITUŢIA RATA DELICTUALĂ CONSTATĂRI


- schizoidă 26,2% - constituţiile : schizoidă,
- perversă 25,6% perversă, paranoidă sunt
- paranoidă 25,6% specifice delicvenţilor
periculoşi
- isteroidă 27,4% - constituţiile isteroidă,
- psihastenoidă 23,9% psihastenoidă - delicte
mijlocii ca gravitate
- cicloidă 20% - constituţiile cicloidă,
- neuroastenoidă 18,4% neuroastenoidă, hiper-
- hiperemotivă 15,9% emotivă – delicte uşoare

Investigările paraclinice şi psihologice realizate prin aplicarea testului


Rosenzweig au relevat unele aspecte ale delicvenţei juvenile. Astfel : un
procent mare a celor caracterizaţi cu potenţial agresiv – 57,14% şi adap-
tabilitate deficitară – 64,3%.

1. AGRESIVITATE PROCENT DELICVENT


- nu s-a reconstituit 27,15%
- potenţial agresiv evident 57,14%
- fără substrat psihopatologic, dar manifestată 14,28%
- evidenţiată pe fond patologic 1,43%
2. ADAPTABILITATE
- reacţii bune de adaptare 22,85%
- adaptibilitate deficitară 64,3%
- inadaptabilitate evidentă 12,85%

23
Pe lângă aceste trăsături, delicvenţii minori sunt caracterizaţi ca
egocentrici, labili, lipsiţi de afectivitate. Studiul lui Jean Pinatel menţioneaza ca
în 15% din cazuri starea periculoasă este episodică, în 20% este cronică, iar
pentru 55% este marginală – din această categorie se recrutează cei mai mulţi
recidivişti.
Egocentrismul se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la
propria persoană, atât din punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. Sub raport
mintal persoana îşi face o imagine pozitivă despre ea, considerând că propria
persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, totul
raportându-se la sine şi pentru sine. Sub aspect afectiv, se dezvoltă exagerat
sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia
şi mânia faţă de ceilalţi oameni. Egocentricul ajunge cu uşurinţă în conflict cu
ceilalţi oameni şi la comiterea de infracţiuni – contra persoanei şi contra
patrimoniului.
Labilitatea este denumirea dată unei structuri psihice slabe, schim-
bătoare. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi:
afectivitatea supusă unor fluctuaţii ; prevederea redusă şi nesigură ; iniţiativa,
însoţită de renunţare ; puterea de voinţă, şovăitoare şi schimbătoare ;
influenţabilitatea şi sugestibilitatea pronunţate ; luarea de hotărâri pripite şi apoi
părăsite ; relaţiile de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare. Labili-
tatea este influenţată de tipurile de criminali : la criminalul normal, labilitatea se
manifestă în anumite limite care iniţial nu atrag atenţia, în timp ce la criminalul
cu probleme psihice, labilitatea poate fii un factor criminogen important .
Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine trăsătură
caracteristică a unor criminali şi constă în absenţa unor emoţii, sentimente ce
însoţesc relaţiile interumane precum simpatia, prietenia, oferirea ajutorului.
Indiferenţa afectivă este o trăsătură a persoanei care se comportă fără a încerca
emoţii şi înclinaţii altruiste ce l-ar reţine de la crimă. Această stare poate fi
determinată de un deficit bioconstituţional moştenit, dar poate fii şi de ordin
educativ sau social. Un exemplu dat de Di Tullio ar fi acela al copiilor crescuţi
de părinţi cu atitudini şi comportări dure, care încep să-şi copieze involuntar
părinţii.
La categoria de vârstă între 9-18 ani ca elemente favorizante se adaugă
întregul complex de transformări neuroendocrine şi de maturizare cerebrală,
conduitele deviante atrăgând atenţia asupra necesităţii depistării anomaliilor de
dezvoltare şi a substratului neuropsihopatologic.
În problema etiologiei crimei, factorii psihici care-i determină pe
infractori la crimă, ocupă un loc important. De altfel, în ultimele decenii, în
lucrările de criminologie, acestor factori li se acordă o mare atenţie, uneori

24
ocupând primul loc – de exemplu în criminologia psihologică, criminologia
clinică, caracteriologia criminală.

4. DELICVENŢEI INFLUENŢA INTELIGENŢEI ASUPRA


DELICVENŢEI JUVENILE

1. INTELIGENŢA, FACTOR CRIMINOGE

Inteligenţa este calificarea calitativă a capacităţii de gândire şi se


manifestă prin sesizarea a ceea ce este esenţial, prin capacitatea individului de a
se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situaţii noi pe baza experienţei
acumulate anterior. Se deosebeşte de la individ la individ, chiar dacă gradul
numeric de inteligenţă este acelaşi, profunzimea, celeritatea, creativitatea, tipul
de inteligenţă diferă, de la om la om.
Inteligenţa este de mai multe tipuri : teoretică, practică, analitică,
sintetică, toate aceste forme regăsindu-se sub diferite raporturi la fiecare individ,
dar spunem că acesta are acel tip de inteligenţă care este dominant.
Un factor important în etiologia crimei este capacitatea de judecată şi
nivelul mintal al delicventului. Inteligenţa este un factor psihic care joacă un rol
important în procesul de adaptare socială, comportare, muncă. Criminalul este
deficitar din aceste puncte de vedere, deci se poate aprecia că nivelul lui de
inteligenţă este mai redus decât al persoanelor nedelicvente. Acest punct de
vedere este regăsit în criminologia clasică.
Progresul ştiinţific a făcut posibilă testarea acestei teorii. În cadrul
grupurilor de delicvenţi minori şi tineri se regăsesc un număr mare de persoane
cu carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Se pare că acest factor îi
împiedică să anticipeze consecinţele şi implicaţiile acţiunilor întreprinse.
Statisticile relevă faptul că printre persoanele cu un coeficient de inteligenţă mai
mic se numără mai mulţi infractori decât printre persoanele mai inteligente,
astfel :

Coeficient de inte- Categoria mintală Delicvenţi Nedelicvenţi


ligenţă
0 – 69 Debili mintal 31,13% 2,77%
70 – 79 Marginiţi 24,8% 7,98%

25
80 – 89 Submediocri 21,9% 17,73%
90 – peste 90 Normali, superiori 11,9% 70,8%

Studiile efectuate pe loturile de minori delicvenţi au semnalat mai multe


aspecte:
- procentajul întârziaţilor mintal creşte pe măsură ce ne ridicăm de la delicte
uşoare la crime cu grad crescut de gravitate ;
- pentru recidivişti, procentul debililor mintal este de 47,3% ;
- procentajul delicvenţilor cu deficienţe intelectuale este aproximativ egal cu cel
al delicvenţilor cu tulburări emotive ;
- delicventul minor trăieşte mai mult în prezent, acţiunile lui desfăşurându-se
sub presiunea impulsurilor de moment ;
- gradul scăzut al gândirii critice faţă de propria persoană ;
6 - dificultate în prevederea urmărilor acţiunilor întreprinse ;
- capacitatea slabă de a trăi anticipativ o serie de stări sufleteşti ;
- absenţa emoţiilor şi a stărilor simpatetice ;
- slaba inhibiţie ;
- incapacitatea de a-şi frâna instinctele şi tendinţele antisociale.

Oamenii nu sunt egali între ei, nici din punct de vedere intelectiv.
Populaţia este diferenţiată în funcţie de gradul de inteligenţă în: slab dezvoltaţi (
25% ), cu inteligenţă normală ( 50% ) şi cu inteligenţă dezvoltată ( 25% ). În
funcţie de gradul de inteligenţă – C.I. = V.M./ V.C.*100 (C.I.= coeficient de
inteligenţă; V.M.= vârstă mentală; V.C.= vârstă cronologică) – delicvenţii
minori se clasifică astfel :

Categoria mintală Coeficient de inteligenţă Procent delicvent


Debilitate mintală Sub 60, 60 2,2
Inteligenţă de limită 70 – 79 6,0
Normal spre inferior 80 – 89 16,2
Normal 90 – 109 49,4
Normal spre superior 110 – 119 16,5
Superior 120 – 129 7,4
Excepţional 130, peste 130 2,3
(ANEXA nr. 3)
Din aceste statistici rezultă că aşa cum nu toţi tinerii cu un coeficient de
inteligenţă scăzut devin delicvenţi, nici prezenţa unor capacităţi intelectuale
normale nu constituie întotdeauna o garanţie sigură a abţinerii minorului de a
aluneca pe panta devianţei.

26
Unii autori au încercat să evidenţieze legăturile existente între unele
forme de devianţă şi nivelul de dezvoltare intelectuală. Tabelul realizat de C.
Murchinson evidenţiază relaţia care există între unele forme de delicvenţă si
inteligenţă :

Tipul devianţei Nivel intelectual superior Nivel intelectual inferior


Excrocherii 52,9% 22%
Tâlhării 40,5% 30,6%
Furturi 40,7% 31,8%
Agresiuni 35% 36,9%
Delicte săvârşite în familie 35% 43%
Delicte sexuale 26,3% 47,6%

Se observă ca în măsură ce gravitatea infracţiunii creşte, scade nivelul


de inteligenţă (purtare rea 22%, tâlhărie 34%, omucidere 47,3% - pentru debili
mintal). Inteligenţa este un factor criminogen important, iar asocierea nivelului
scăzut de inteligenţă cu o stare materială defavorabilă sau cu deficienţe afective
fac să crească probabilitatea criminală cu 78%, de aceea societatea trebuie să
adopte măsurile necesare pentru a evita transformarea minorilor cu deficienţe
intelective în delicvenţi juvenili.

2. LEGĂTURA DINTRE FUNCŢIONAREA SISTEMULUI


NERVOS CENTRAL ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Electroencefalograma (E.E.G.) culege, înregistrează şi analizează


activitatea bioelectrică transcraniană a generatorilor cerebrali. Ea reflectă numai
o parte din fenomenele electrice cerebrale rezultate din activitatea metabolică şi
funcţională a neuronilor şi a formaţiunilor cerebrale corticale şi subcorticale.
Activitatea bioelectrică cerebrală spontană se desfăşoară ritmic şi se
menţine constantă, datorită unor mecanisme de sincronizare locală, care
însumează activitatea funcţională a milioane de neuroni ce descarcă cu aceeaşi
frecvenţă, în aceeaşi fază şi în acelaşi timp. Formaţiunile subcorticale
acţionează asupra activităţii bioelectrice corticale, adaptând-o stimulilor intero-
şi exterceptivi şi influenţei hormonale. Aceste unde electrice sunt înregistrate de
E.E.G., şi sunt caracterizate prin morfologie, durată, amplitudine, frecvenţă şi

27
reactivitate. Ritmurile normale sunt : ritm alfa cu o frecvenţă între 8 – 13 c/s ;
ritm beta între 14 – 30 c/s ; ritm teta între 4 – 7,5 c/s ; ritm delta între 0,5 – 3,5
c/s, (Anexa 1 conţine desfăşurarea ritmurilor bioelectrice corticale normale şi
patologice).
La copil, aspectul normal al traseului este în strânsă relaţie cu procesele
fiziologice de maturare a creierului şi prezintă o variabilitate individuală
dependentă de factori ereditari şi dobândiţi. După vârsta de 8 ani ritmul undelor
înregistrate de E.E.G. se apropie de ritmul normal pentru adult, cu variaţii
individuale.
Unii criminologi au făcut corelaţie între undele cerebrale anormale,
înregistrate, şi delicvenţă. Aparatura actuală de realizare a electroencefa-
logramei nu reuşeşte să diferenţieze schimbările de frecvenţă care apar din di-
verse cauze (factori emoţionali – stresul în care stă minorul în timpul investi-
gaţiei – factori endocrini, precum şi factori neidentificaţi) de undele anormale ca
urmare a unor dezechilibre la nivelul cortexului. Prin intermediul E.E.G. se pot
detecta diverse afecţiuni – anomalii lezionare, paroxistice (din timpul anumitor
crize – epileptice, schizofrenico-paranoidale) care determină tulburări com-
portamentale.
Psihiatrii atrag atenţia asupra corelaţiei care există între delicvenţa
juvenilă şi ritmurile de anumită frecvenţă – ritm alfa lent şi oscilant, ritm beta
difuz şi ,,choppy”, ritm teta difuz, ritm iota – specific în acţiunile criminale, ritm
pi şi delta hipersincron.
Expertiza psihiatrică legală realizată obligatoriu în procesele penale ale
delicvenţilor minori atestă legătura existentă între delicvenţa juvenilă şi
frecvenţele anormale ale ritmurilor înregistrate de E.E.G..
Este dificil de prevenit delicvenţa în funcţie de electroencefalogramă
pentru că de obicei aceste testări se fac la cerere sau în cazuri izolate
(traumatisme, intervenţii chirurgicale), în plus vârsta fragedă a subiecţilor poate
determina diagnostice eronate din cauza maturizarii diferenţiate.

5.INFLUENŢA MEDIULUI ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

1.MEDIUL ŞCOLAR – FACTOR DETERMINANT AL


DELICVENŢEIMINORILOR

28
Stabilirea idealului educativ, a modelului uman este un deziderat al
oricărei societăţi, un rol activ revenindu-i şcolii. Într-o proporţie fericită se poate
spune că este atins idealul educativ şi în mare măsură copiii de 7 ani care intra
în şcoală o părăsesc, peste ani, tineri adaptaţi social. Există însă un procent de
minori care nu reuşesc să se adapteze mediului şcolar, sau sunt nevoiţi să-l
abandoneze din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea
de a învăţa).
Criminologii au observat că mulţi minori delicvenţi au o atitudine
negativă faţă de şcoală. Cercetându-se gradul de instructie şcolară al delic-
venţilor minori s-a constatat că :

Gradul de învăţătură Procent delicvent juvenil Procent recidivă juvenilă


Analfabeţi 13% 9,9%
Instrucţie rudimentară 48% 43%
Instrucţie primară 30% 20%
Instrucţie gimnazială 6% 4%
Instrucţie liceală, pro- 2% 16%
fesională
Instrucţie universitară 2% 2%

Studierea delicvenţei din prisma instrucţiei şcolare a dovedit că în cele


mai multe cazuri minorii nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de
disciplină şi perseverenţă la învăţătură. Deasemenea, inadaptarea a început
devreme, din clasele primare şi de la vârste fragede (7 – 9 ani).
Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în : absenţe de la ore, neatenţie,
indisciplină, dezinteres pentru activitatea şcolară, insolenţă faţă de pedagogi. În
relaţiile cu colegii se remarcă prin atitudini antagonice : de la conflicte deschise
la retragere. J.Pinatel caracteriza atitudinea extraşcolară a elevilor-problemă
prin vagabondaj, mici furturi, întârzieri seara acasă, consum de alcool. Acesta
exemplifică prin prezentarea unui minor care neadaptându-se sistemului de
învăţământ, chiulea de la şcoală, iar acest timp îl petrecea la cinematograf unde
intra fără să plătească şi săvârşind furturi de mică valoare (dulciuri, o minge), cu
timpul dezinteresul pentru şcoală s-a accentuat, concomitent cu fuga de acasă,
moment în care ajunge să aibă ca mod de viaţă un comportament delicvent.
Statisticile nipone arată că în anul 1999 numărul actelor de violenţă
efectuate de elevi împotriva profesorilor lor de şcoală generală şi liceu a crescut
cu 20% faţă de anul 1998 (când s-au înregistrat 446 cazuri de vătămare
corporală a profesorilor), an în care delicvenţa juvenilă a înregistrat o creştere

29
de 51,4% faţă de anul 1994. În aceeaşi perioadă, numărul de elevi arestaţi a
crescut cu 7,6% , ajungând la 586.
V.Dragomirescu, în urma analizei unui lot de 210 delicvenţi juvenili, a
evidenţiat următoarea situaţie privind nivelul de pregătire şcolară : 60% din ei
au repetat cel puţin o clasă, 82% au schimbat cel puţin două şcoli, 68% au o
atitudine de indiferenţă şi chiar repulsie faţă de şcoală, 75% au avut rezultate
slabe la majoritatea disciplinelor, dintre care 49% aveau rezultate foarte slabe,
32% din minori au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o altă activitate
utilă iar 9% erau absolvenţi ai învăţământului primar şi erau încadraţi ca
muncitori necalificaţi.
În reconstituirea ,,drumului critic” al multor minori delicvenţi s-au avut
în vedere şi alte aspecte ale neintegrării şcolare, precum : sancţiunile primite
(58,7% au primit sancţiuni pentru abaterile şcolare), atitudinea faţă de corpul
profesoral (58,3% manifestau indiferenţă, 17,5% o atitudine de negare a
acestora).
Situaţia scolară slabă, în unele situaţii este şi urmare a absenţei acţiunii
conjugat-conştientă a mediului şcolar, în 32% din cazuri pedagogii nu cunoşteau
nici un membru al familiei minorului cu atitudini predelicvente, în 53% din
cazuri, cadrele didactice şi colectivul clasei au adoptat o atitudine indiferentă
faţă de minorul predelicvent, ceea ce a dus la marginalizarea şi izolarea acestuia
în raport cu colegii.
Criminologii au făcut legătura între genul infracţiunii comise şi fuga de
la şcoală, astfel :

INFRACŢIUNEA COMISĂ PROCENT DELICVENT


- crima 61,4%
- tâlhărie 72%
- viol 77%
- furt 79%

Copiii inadaptaţi şcolar adoptă într-un procent alarmant atitudini


antisociale, manifestându-se delicvent. Cadrele didactice sunt primele care pot
observa înclinaţiile spre delicvenţă ale elevilor şi pot trage un semnal de alarmă
în această privinţă, dar trebuie subliniat că nu orice elev cu rezultate slabe este
un potenţial delicvent, aşa cum nu orice delicvent are deficienţe şcolare (4% din
delicvenţii juvenili sunt absolvenţi de liceu şi universitate).

2. GHETORIZAREA CARTIERELOR ŞI INFLUENŢA ACESTEIA


ASUPRA EDUCAŢIEI MINORILOR

30
Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin
aceasta se înţeleg atât vecinii de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din
strada respectivă, din cartier. Încă de la începuturile sale, criminologia a
semnalat corelaţia care există între infracţionalitate şi anumite cartiere, în care
locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban creează
premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime.
Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni.
Vârtejul existenţei face ca deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi
,,cu cheia de gât”, nu au alt loc de joacă decât pe stradă, acolo unde se
intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi din familii de inte-
lectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar copiii
străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să
ştim dar care îi pot influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă de-
licvenţa juvenilă apare ca un fenomen urban generat de procesele de dezvoltare
socială ce-şi au baza în : migrările de populaţie din mediu rural spre marile
oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor interumane, slăbirea
controlului social exercitat de familie.
Teoria dezorganizarii sociale consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de
socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea
ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi
varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative ale
oraşului (,,cultura hip-hop”). În oraşul New York, secţia 22 de poliţie care
deserveşte partea estică a cartierului Harlem înregistrează la fiecare 3 minute o
spargere, o tâlhărie la fiecare 8 minute, un viol la 6 ore, realizate de grupuri de
minori de naţionalităţi diferite, asociaţi în bande.
In consecinţă, cauzele primare ale delicvenţei juvenile rezidă în inte-
riorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării
spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine ea însăşi o sursă
criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite acte şi delicte
penale.
Considerând devianţa ca un produs direct al dezorganizării sociale unii
autori evidenţiază faptul că delicvenţii juvenili crescuţi în zonele defavorizate
economic comit alt gen de infracţiuni decât delicvenţii minori din zonele rezi-
denţiale.
Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea compor-
tamentului deviant al tinerilor, criminologii consideră că subcultura reprezintă o
subdiviziune a modelelor culturare la care participă o parte din grupurile

31
sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un sistem valoric diferit de cel al
societăţii.
Acest fenomen este amplificat, de tendinţa asocierii minorilor
în ,,subculturi predelicvente” sau ,,bande de la marginea străzii” care oferă
tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca el, cât şi o identitate în
numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se
poate revolta împotriva sistemului social considerat inechitabil.
În perioada adolescenţei tinerii simt cel mai acut nevoia apartenenţei la
un grup. Adolescenţii pun mare preţ pe legăturile de prietenie pe care le
stabilesc, se întâlnesc, discută, fac planuri. Această atitudine nu are nimic
anormal, dacă întotdeauna lucrurile s-ar opri aici, însă uneori discuţiile despre
sistemul economic care-i dezavantajează ajung la afirmarea de resentimente faţă
de persoanele care au o situaţie economică mai bună decât a lor, discuţiile pe
teme erotice îi obligă să abordeze o atitudine artificială, care poate duce la
manifestari penale. Pe un fond de nesiguranţă în care tânărul oscilează între
obedienţă şi revoltă, între independenţă şi imitaţie, anticonformism şi lipsă de
originalitate, va adopta regulile grupului pentru că aceasta este soluţia pentru a
fi recunoscut, acceptat şi stimat de către cei pe care îi admiră şi care-i sunt
prieteni.
Prin contactul cu grupul, tânărul adoptă limbajul, capacitatile şi
aptitudinile asimilând o serie de valori şi norme specifice grupului. Când în
cadrul grupului predomină sentimentele de frustrare, insatisfacţie socială, de
violenţă şi agresivitate apare nevoia negării societăţii şi constituirea alteia nouă
pe baza propriilor valori la nivelul grupului.
Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin
incapacitatea şi imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc – pe
o parte din tinerii delicvenţi i-a tentat la un moment al existentei lor să
îmbrăţişeze cariere precum cea de : poliţist (33%), avocat (21%), medic (4%),
militar (5%), preot (2,3%) – adolescenţii se unesc în grupări delicvente în care
există posibilitatea desfăşurării unor relaţii între rolurile dorite. În cadrul acestor
grupuri respectarea normelor capătă o importanţă fundamentală, deoarece
participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare.
Subcultura grupului influenţează apariţia proceselor de educaţie şi adaptare –
socializare şi integrare socială negativă – contrare normelor sociale. Subcultura
delicventă se caracterizează prin : nonutilitarism, maliţiozitate, versalitate,
negativism.
Un alt aspect al grupului infracţional este mărimea. Se pare că talia
grupului are o mare importanţă aspra existenţei şi funcţionarii acestuia. În
cazul infracţiunii de viol în 17,5% din cazuri minorul a acţionat singur, în

32
32,4% au fost doi coparticipanţi, în 41% au fost trei şi în 54,5% din cazuri
depăşeau cifra trei.
Grupurile pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de criteriul
folosit : după natura atitudinilor sunt grupuri : infracţionale şi preinfracţionale ;
după durata existenţei sunt grupuri : cu durată mică – până la o lună ( 27% ),
medie – între 1 – 6 luni ( 18% ), mare – peste 7 luni ( 55% ) ; după gradul de
organizare : organizare slabă ( 78% ), bine organizate ( 13% ) ; după modul de
luare a deciziilor : le i-a conducătorul ( 8% ), se discută în subgrup, apoi aderă
tot grupul ( 14% ), toţi membrii grupului ( 78% ) ; atitudinea faţă de
disensionişti : rece, prin blocarea relaţiei (48% ), alungarea din grup ( 31% ),
prin bătăi ( 21% ) ; după antecedentele penale ale membrilor grupului : fără
antecedente penale ( 20% ), numai cu antecedente penale (51,1%), structură
mixtă ( 28,9% ) ; după vârstă : numai minori ( 64%), minori alături de majori
( 36% ) ; după frecvenţa întâlnirilor : zilnic ( 60,2%), săptămânal (21,8% ), cel
puţin o dată pe lună ( 18% ) ; după existenţa unui lider necontestat : există în
28% din cazuri, nu e recunoscut de toţi membrii ( 72% ) ; după existenţa unor
modalităţi specifice de recunoaştere ( 69% ).
Corelaţia dintre locul de întâlnire a membrilor grupurilor infracţionale
care au persistat în timp şi genurile de infracţiuni relevă că cele mai multe
omoruri au fost săvârşite de minorii care se întâlneau la domiciliile unora dintre
ei, violurile de cei care-şi petreceau timpul în discoteci, tâlhăriile şi furturile de
cei care petreceau mult timp în baruri şi pe stradă.
Sistemul cultural al claselor defavorizate cuprinde, după părerea lui
Walter Miller, un set de preocupari şi sisteme de referinţă, care sunt ,,probleme
care dirijează o atenţie largă şi persistentă, alături de un înalt grad de implicare
emoţionala” a membrilor grupului. Aceste preocupări sunt :

Domeniul Alternativa acceptată Alternativa inacceptabilă


Contactul nedorit / dorit Comportament care vio- Comportament care tre-
cu autorităţile oficiale lează legea buie să respecte legea
Duritate Curaj fizic, dibăcie, mas- Slăbiciune, incapacitate, e-
culinitate, îndrăzneală, lip- feminitate, timiditate, laşi-
să de teamă, curaj tate, prudenţă
Isteţime Abilitatea de a păcăli,înşe- Naivitate, inabilitate, câşti-
la, excroca; câştigarea ba- garea banilor prin muncă
nilor prin viclenie ; dibăcie grea ; tărăgăneală, prostie,
de spirit neîndemânare verbală
Excitare Senzaţii tari, risc pericol, Plictiseală, monotonie, si-
schimbare, acţiune guranţă, uniformitate, pasi-
vitate

33
Destin Favorizat de noroc, a fi Semn rău, a fi ghinionist
norocos
Autonomie Libertatea faţă de con- Prezenţa constrângerilor
strângeri externe, faţă de o externe, prezenţa unei
autoritate, independenţă autorităţi, dependenţă

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt


alcătuite, în cea mai mare parte din tineri ce prezintă deficite emotive
socializante, mulţi abandonează şcoala, fug de acasă şi au ca modele infractori
celebri.
Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii delicvente este
semnalată şi de datele statistice care stabilesc că : în 21% din delicvenţii minori
de sex masculin şi 19% de sex feminin au comis actele delicvenţă datorită
influenţei grupului ; în 75% din cazuri este vorba de un grup preconstituit ; 80%
din delicvenţi au ca loc de întâlnire strada ; în 97% din cazuri delicvenţii minori
au prieteni delicvenţi ; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte
delicvente de grup provin din familii dezorganizate ; 87% din aceşti tineri au o
şcolarizare sub medie ; 39% din minori nu aveau alt mod de subsistenţă decât
prin săvârşirea de infracţiuni ; 89,4% din minorii de peste 14 ani şi-au început
viaţa sexuală, 16,5% se preocupă să-şi îmbunătăţească imaginea proprie în ochii
celorlaţi membrii, 44,7% caută un mediu care să le asigure securitate
emoţională, stabilitate şi confort.
Mediul îi modelează de cele mai multe ori ireversibil pe minori. Dacă
acesta are o influenţă nefastă şi nu se iau din timp măsuri de protejare a tinerilor
de factorii nocivi, se poate spune că tânărul este pe un drum fără întoarcere în
care delictul este un mod de viaţă.

3. VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Influenţarea modului de viaţă de catre mass-media poate avea şi efecte


nocive, în special asupra adolescenţilor, aflaţi într-o continuă căutare de sine.
Televiziunea este cea mai importantă cale de transmitere a informaţiei dar şi a
mesajelor sublimare. Pericolul emisiunilor cu scene violente nu crează
agresivitatea dar contribuie la transformarea ei în violenţă, acolo unde ea există
deja. O cercetare experimentală, efectuată în cadrul procesului de ridicare a
licenţei de emisie a unui post de televiziune american, a fost realizat pe un lot de
copii care a fost împărţit în doua grupe, dintre care una a fost supusă unui test
ortografic dificil. Eşecul îi face pe aceşti copii să se simtă frustraţi şi furioşi.

34
Apoi, ambelor grupe li s-au arătat emisiunea controversată, în care unul din
personaje este agresat fizic până când moare, ca apoi să li se ceară copiilor să
lovească un manechin. Violenţa de care au dat dovadă ambele grupe a fost
sensibil egală, demonstrând influenţa nocivă a acelei emisiuni.
Experimentul lui L. Berkowitz demonstrează faptul că şi copiii fără
tulburări caracteriale, sau de altă natură, pot fi afectaţi de violenţa emanată de
unele filme, dacă actul de violenţă este comis de eroul pozitiv, deoarece copilul
se identifică cu acesta, iar identificarea creşte prin acordul societăţii şi dacă
violenţa îi permite să reuşească în acţiunile lui. Astfel, unii tineri ajung să-şi
închipuie că pot birui şi cucerii totul ,,cu pumnii”, iar chestionaţi în legătură cu
fapta penală savarşită răspund ,,aşa am văzut la televizor”.
Au impact delicvenţional şi filmele, emisiunile prin care se promovează
un stil de viaţă facil şi luxos, iluzie căreia îi cad deseori tinerele, care compa-
rându-se mereu cu vedetele în vogă, încep să se folosească de farmecele
personale – considerate o investiţie minimă – pentru a obţine anumite avantaje.
Acesta este însă primul pas spre prostituţie.
Jean Chazal consideră că legătura dintre cinematograf şi delicvenţă este
mai mult orizontală decât verticală, în sensul că cinematograful nu este o cauză
directă a delicvenţei juvenile. În acest sens, afirma că atât delicvenţa juvenilă
cât şi vizionarea abuzivă de imagini violente sunt efectele paralele ale unei vieţi
rău organizate. Însă datele statistice ne îndreptăţesc să privim cu îngrijorare
propagarea violenţei prin mass-media, astfel :

Timpul de vizionare a emisiunilor Procent delicvent


violente
Zilnic 64%
4 – 5 ori / săptămână 21%
2 – 3 ori / săptămână 12%
Mai rar de o dată pe săptămână 3%

Adolescenţii care se duc la cinematograf mai des de 5 ori pe săptămână,


ajung să facă complet abstracţie de contingenţele societăţii în care trăiesc şi în
care ar trebui să trăiască. Imaginile filmate îl influenţează într-o asemenea
măsură încât ajung să-i pară realitatea, simţind nevoia să se identifice cu
personajul principal.
Reportajele, care relatează săvâşirea unor fapte penale, suscită
curiozitatea cititorului dar limbajul sugestiv îl pun în postura de participant.
Rolul acestor reportaje nu trebuie să depăşească nota de informare a faptei fără
să ofere date tehnice în legătură cu infracţiunea, ce ar putea trezi interesul altor
persoane de a săvârşi fapte penale. Un efect deosebit îl are accentuarea

35
consecinţelor faptelor penale (de exemplu în cazul crimei - relatări despre
familia îndurerată) precum şi situaţia juridică a făptuitorului (arestat, inculpat,
condamnat), toate acestea trezind involuntar dorinţa de a se înfăptui justiţia şi de
reprimare a accesului infracţional.
Măsurile de protecţie care trebuiesc luate privesc atât familia cât şi
societatea. Aceasta din urmă poate folosi instituţiile de resort pentru a limita
accesul minorilor la anumite emisiuni televizate, restricţionarea canalelor de
televiziune pentru adulţi, evitarea mitizării infractorilor celebrii atât prin
reportajele de senzaţie cât şi prin punerea într-o lumină defavorabilă a organelor
de ordine şi nu în ultimul rând prin cenzurarea textelor unor melodii cu impact
mare comercial, dar defavorabile din punct de vedere educaţional.

6. SĂRĂCIA, FACTOR CRIMINOGEN

1. SĂRĂCIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Explicarea condiţiilor care dau naştere sărăciei au generat elaborarea a


numeroase teorii. În concordanţă cu teoriile tradiţionale, sărăcia reprezenta nu o
condiţie socială determinată de inegalitaţile structurale existente în societate, ci
o problemă indezirabilă generată de conduita imorală şi devianţă a unor indivizi.
În reglementările britanice din secolul al XVI–lea, pauperismul era
considerat infracţiune şi sancţionat ca atare. Conform concepţiilor morale ale
timpului, săracii erau consideraţi o subcategorie socială, formată din ,,fiinţe
degenerate” care aleg în mod deliberat calea sărăciei. Aceste concepţii urmau
fidel interpretările Şcolii Clasice de Criminologie, care aprecia că infractorii
ajung în această condiţie fiindcă reping soluţiile legitime şi aleg calea ilegală.
Această concepţie a fost abandonată o dată cu apariţia darwinismului,
care adopta teoria cu privire la lupta pentru supravieţuire, care permite celor
puternici să acumuleze bunuri, rezervându-le celor slabi o viaţă plină de
privaţiuni.
Lucrarea lui Max Weber, ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a
adus în centrul interpretărilor noţiunea de predestinare, în raport cu care numai
cei aleşi de Dumnezeu sunt favorizaţi de soarta, acceptată de biserica catolică,
în opoziţie cu concepţiile protestante, care consideră succesul economic ca un
semn al graţiei divine, iar sărăcia ca un simbol al decadenţei morale şi un semn
al dizgraţiei divine.

36
Toate aceste concepţii de natură religioasă au fost înlăturate ca urmare a
apariţiei unei interpretări mai liberale bazată pe noţiunea de ,,cultură a sărăciei”.
În acord cu această interpretare, dificultăţile de care se lovesc oamenii săraci se
datorează în primul rând normelor, stilurilor lor de viaţă. Aceste elemente
culturale sunt determinate de lipsa oportunităţilor de participare şi integrare în
cadrul societăţii largi, care izolează societatea săracă între frontierele ghetto-
urilor. Aici stilurile de viaţă sunt bazate pe frustrare, alienare, dependenţă,
complexe de inferioritate. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă ce crează un
cerc vicios din care nu se poate ieşi : din cauza sărăciei copiii nu urmează
formele de învăţământ ce le-ar oferi o carieră şi venituri rezonabile, nereuşind să
câştige în de-ajuns rămân săraci.
Cei care trăiesc în condiţii de sărăcie dezvoltă un sistem de valori şi
convingeri ce reprezintă, de fapt o soluţie la problemele cu care se confruntă.
Acest mod de adaptare implică o multitudine de trăsături, ca : pasivitatea,
resemnarea, orientarea la prezent şi ignorarea viitorului, fatalismul şi lipsa de
putere, nivelul scăzut al aspiraţiilor, dominaţia femeii în cămin datorită
incapacităţii bărbatului de a-şi câştiga existenţa, şi cea mai importanta, tendinţa
spre devianţă.
Unii sociologi consideră că actele şi comportamentele delicvente ale
tinerilor provenind din clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate
deviante, deoarece se conformează modelelor culturale ale acestei clase. Esenţa
acestei culturi consta în fapt, în violarea deliberată a normelor sociale ale clasei
mijlocii.
Sărăcia acţionează ca un factor direct al delicvenţei juvenile într-un
procent relativ mic – 9,52%. Asocierea acesteia cu un mediu promiscuu face să
crescă probabilitatea criminală la 47,97%, iar corelarea sărăciei cu dispoziţile
interne (în special tulburări datorate intoxicarii cu alcool şi alte substanţe) ridică
procentul delicvenţional la 73%.
Am fi înclinaţi să asociem starea materială precară cu săvârşirea de
infracţiuni contra proprietăţii, dar realitatea arată că ponderea lor este de
aproximativ 23%. În 1997 au fost arestate în S.U.A. peste 12 milioane de
persoane, dintre care 7 milioane de minori. Dintre aceştia 11.200 au fost arestaţi
pentru crimă, 50.877 arestaţi pentru viol, 292.400 implicaţi în acte de tâlhărie,
423.975 în vătămari corporale, 584.794 în furturi de maşini, 1.754.386 în
spargeri, 2.923.976 furturi, restul de 955.392 fiind implicaţi în alte infracţiuni.
Este cert ca nu toţi delicvenţii minori provin din familii sărace, dar aceştia
reprezinta mediul cel mai expus delicvenţei. În Romania, pe fondul scăderii
nivelului de trai criminalitatea creşte, astfel în 1993 criminalitatea s-a mărit cu
124% faţă de 1990, în timp ce nivelul de trai s-a deteriorat semnificativ.

37
Cercetările criminologice nu pot face abstracţie în studiul acestui factor
criminogen de situaţia familială. S-a observat că doar 1,5% din delicvenţii
minori proveneau din familii cu o şcolarizare universitară, 45,8% din familii cu
7-8 clase, 41,3%, 4 clase sau mai puţin. În ceea ce priveşte ocupaţia părinţilor,
aceasta se prezintă astfel : 41% erau muncitori necalificaţi, 17% muncitori
calificaţi, 6% funcţionari, 15% fără ocupaţie, 7% zilieri, 13% aflaţi în detenţie.
Nivelul scăzut de instrucţie şi calificare al părinţilor antrenează şi un nivel
scăzut al veniturilor, în 40,2% din cazuri acesta este sub 500.000 lei / membru
de familie, 36,5% variază între 500.000 – 1.000.000 lei, în doar 14,1% era mai
mare de 1.000.000 lei (la nivelul anului 1998).
Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale
obiective prezente în unele familii reprezintă condiţii care afectează buna
funcţionare a grupului familial, conducând la tensiuni, conflicte, dezechilibrul
economic putând degenera într-un dezechilibru psihologic prin accentuarea
stresului şi evadarea din starea de neputinţă prin consum de alcool. Aceste
dificultăţi se amplifică în cazul familiilor cu mai mulţi copii (aproximativ 53%
din familiile cu venituri sub 500.000lei / membru de familie, au mai mult de 4
membrii, în aceste familii în 71,3% din cazuri a existat cel puţin o abatere de la
codul penal) .
Legătura strânsă dintre delicvenţa juvenilă şi sărăcie este o realitate
necontestată, percepută din cele mai vechi timpuri. Ray şi Ina Jeffery opinează
că sărăcia din familie este asociată cu delicvenţa, dar sărăcia nu cauzează
delicvenţa. Programele economice pot atenua acest factor cu implicaţii
criminogene, dar ele nu pot rezolva în totalitate aceasta problemă. O protecţie
socială eficientă, corelată cu programe educative structurate pe nevoile sociale
ar realiza acelaşi obiectiv : diminuarea procentului criminal juvenil.

2. INEGALITATEA ECONOMICA, FACTOR CRIMINOGEN

Economia de piaţă realizează cadrul stratificarii sociale, prin polarizarea


societăţii în săraci şi bogaţi, micşorându-se pătura socială mijlocie. Deseori
copiii provenind din familii cu posibilităţi materiale reduse, dar care le oferă
strictul necesar, îşi crează complexe de reală inferioritate faţă de colegii lor de
vârstă cu posibilităţi materiale mai mari. Ciudat este că şi aceştia privesc de pe o
poziţie de inferioritate pe cei mai avuţi decât ei, şirul continuând la nesfârşit.
Această situaţie este prezentarea materială a conceptului de inegalitate
economică. David Jacobs considera vinovată de creşterea delicvenţei juvenile

38
inegalitatea economică şi nu sărăcia. Alte studii corelează inegalitatea socială cu
infracţiunile contra patrimoniului, astfel criminologul M.A. Alemaskin
consideră drept cauză principală a furturilor săvârşite de minori divergenţa
dintre posibilităţile materiale şi nevoia de a avea ce au alţii. William Bailey
accentuează relaţia dintre inegalitatea socială şi infracţiunile contra persoanei.
Persoanele cu venituri mai mici sunt supuse unui factor de stres
suplimentar. Deseori intrând în contact cu alte persoane şi aflând de realizările
financiare ale acestora apar sentimente derivate de : invidie, frustrare, acestea
suprapuse pe reala neputinţă de a realiza venituri mai mari, pot declanşa o stare
de continuu disconfort care dă naştere la izbucniri violente. Factorul criminogen
este în acest caz un mixaj între factorii psihologici şi inegalitatea economică.
Această stare este multiplicată prin creerea unei imagini artificiale de
către televiziune, cinematograf a unei vieţi facile şi luxoase. Aceste instituţii
vând o imagine comercială care se află în visele fiecăruia din noi, dar pe care
le conştientizăm doar în momentul unei abordări tangibile. Aici poate stau
ascunse cauzele furturilor de maşini scumpe, de bijuterii. În mod cert minorul
aflat în posesia unui obiect de mare valoare furat, de exemplu o maşină de lux
se simte satisfăcut de două ori : se identifică cu personajul din film ce conduce
o maşină asemănătoare şi simte că a învins societatea care-i limitează accesul
la acel bun.
Deşi nu se poate stabili statistic procentul în care inegalitatea economică
influenţează delicvenţa juvenilă, nu se poate face abstracţie de acest factor
criminogen.

6.INFLUENŢA VIEŢII SEXUALE ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

La vârsta adolescenţei apar cele mai mari modificări de ordin fiziologic


din viaţa postnatală. Copilul devine adult, maturizarea fiind pe toate planurile :
se dezvolta osos, muscular, cerebral şi sexual.
Maturizarea hormonală este o problema de fapt, care se stabileşte
individual. Pubertatea crează complexe, apare pentru prima dată nevoia
confirmării de sine, dorinţa de a demonstra chiar şi simpla existenţă, din dorinţa
de a nu trece neobservat. Paradoxal, puberii vor ,,să fie lăsaţi în pace” dar
comportamentul lor dovedeşte contrariul. Frustrarea, starea de continuă
nemulţumire raportată la propria persoană şi extinsă la întreg universul lor îi
face pe adolescenţi să aibă atitudini antisociale. Nu toţi adolescenţii devin
delicvenţi, dar la toţi există dorinţa de a eluda normele sociale, din spirit de
frondă.

39
Dezvoltarea sexuală poate avea implicaţii din cele mai diverse. Apare
intersul pentru sexul opus, concomitent cu teama de a nu fi plăcut de acesta,
apare dorinţa de a fii altfel, dar orice comportament original al altcuiva este
taxat. De aici apar unele probleme ce pot degenera într-un comportament
delicvent, astfel : dorinţa de a fii plăcut cu orice preţ de o persoana de sex opus
implică uneori o insistenţă ce poate fii catalogată din punct de vedere juridic ca
hărţuire sexuală, refuzul unei fete poate trezi dorinţa de a obţine cu orice preţ
favoruri sexuale, transformându-se în unele cazuri în infracţiuni de natură
sexuală (viol, perversiune sexuală), punerea sub semnul întrebării a calităţii
de ,,bărbat” îl poate face pe adolescent să comită infracţiuni contra persoanei –
de la vătămări corporale aplicate celui care a ,,îndrăznit” să facă astfel de
afirmaţii la lovituri şi viol contra persoanei de sex feminin, care nu ia acordat
suficientă atenţie.
Între infracţiunile cu substrat sexual şi relaţia agresor – victimă în cele
mai multe cazuri există o comuniune. În 83% din infracţiunile sexuale cu
agresori minori victima este o persoană cunoscută. În general infracţiunile
sexuale sunt comise pe fundalul unui comportament mai libertin din partea
victimei (dans lasciv, insinuari cu conotaţii sexuale), ironii de faţă cu alte
persoane care vizează capacitatea sexuală a agresorului şi nu în ultimul rând,
consumul mărit de alcool de către agresor. În urma unor cercetări privind
grupurile de minori delicvenţi s-a constatat că cei care au comis infracţiuni de
natura sexuală aparţin grupurilor care frecventează mai des de 2 ori / săptămână
discotecile. Nu a trecut neobservat nici faptul că 89,4% din delicvenţii minorii
şi-au început viaţa sexuală, un procent ridicat dintre adolescenţi urmăresc
programe pentru adulti şi că 69% dintre minorii până în 16 ani au răsfoit o
revistă sau un material pornografic.
Infracţiunile sexuale sunt realizate în general în grup, astfel : în doar
17,5% din cazuri minorul a acţionat singur, în 32,4% din situaţii au fost doi
coparticipanţi, iar procentul creşte la 41% în cazul a trei participanţi şi la 54,5%
în cazul când sunt mai mult de trei participanţi.
Nu trebuie neglijat nici factorul familial, uneori minorul copiază com-
portamentul agresiv al tatălui faţă de persoanele de sex feminin din familie,
alteori agresiunile sexuale sunt rodul unei educaţii greşite primită de la o
persoană de sex masculin pe care minorul o respectă ( de tipul ,,când o femeie
spune ,,nu” este ,,da” ).
Imaginile în care personajul masculin are un mare succes la femei îl pot
face pe tânăr să se simtă nesigur pe propria-i forţă de seducţie, aceasta devenind
un factor de anxietate, care se poate transforma într-o obsesie care să favorizeze
sindromuri psihopatoide ce favorizează schizofrenia, psihoze organice
cerebrale, care sunt alţi factori criminogeni.

40
Există o legătură strânsă între delicvenţa juvenilă şi viaţa sexuală.
Această legătură se realizează pe mai multe planuri, unele au implicaţii directe
(infracţiuni de natură sexuală), altele se asociază cu alţi factori creând frustrări
cu potenţial delicvenţional ridicat.

41
42
43
44
analfabeti
50 analfabeti
50
40
inv. 40 inv.
Rudim entar Rudimentar
30
30
1-4 clase
20 1-4 clase
20
10 5-8 clase
10
5-8 clase
0 liceu, sc.
0 Profesionala

liceu,
sc.profesiona
Gradul de instrucţie al delicvenţilor
la Gradul de instrucţie al
juvenili recidiviştilor juvenili

50
50
40 crim e contra
40 vietii
crim e contra
30
30 vietii crim e de
20 frauda
crim e de
20 frauda crim e contra
10 patrim oniului
10 crim e contr
patrim oniului 0
0
60

Asemănarea infracţiunilor comise de Asemănarea infracţiunilor


copii şi părinţi comise de fraţi

Situaţia familială a minorilor instituţionalizaţi

fam . Norm ala 70


35 parinti
60 despartiti in schizoid
30
50 30 fapt
25 tatal in viata,
m ama 40 25 parinti pervers
20 decedata necunoscuti
30
15 20
m ama in viata, 20 istenoid
10 tatal decedat 15 relatii
10 maritale
5 10 anormale psihostenoid
am bii parinti 0
0
decedati 5
paranoid
0
cicloid

45 neuroastenoi
d
Tipurile de constituţii psihice anormale regăsite la delicvenţii
juvenili

46