Sunteți pe pagina 1din 193

UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

PSIHOLOGIE JUDICIARA

Curs postuniversitar
2002-2003

Autori;

Prof. univ. dr. Mircea Miclea^ şeful Catedrei de Psihologie


Conf. univ. dr. Ioan Buş, coordonator curs
Lector univ. dr- Daniel David
Lector univ. Ar. Adrian Opre
2.2.3, TEORIA GENETICĂ
Dezvoltarea tehnicilor moderne de cerceiare în domeniul genetic a permis
investigarea mior zone noi în domeniul biologiei.
Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea carioripului, respectiv
formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează
existenţa unor aberaţii cromozomiale Ia subiecţii care au mai mult de un cromozom X
sau Y în cariotipul lor. Pornind de Ia aceste realităţi unii autori susţin că anomaliile
genetice, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintala şi la un
comportament antisocial şi criminal.
I-a sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii
în închisori din Anglia, SILA. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii
unei anomalii cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului
criminal,
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de
perechi, sunt obişnuiţi sau autoaomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi
sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi
celălalt Y.
Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom
particular notat cu litera Y: astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula
masculină este 46 X.Y. în urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X
de la mama, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul
diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la
cariotipul normal.
Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul
X, având formula
XXY, anomalie denumita sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această
anomalie au o aparenţă
masculină, sunt înalţi şi slabi, au a pilozitate pubianâ de tip feminin, barbă rara sau
absenta. S-a stabilit că
frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până Ia 10 ori mai mare decât în
rândul populaţiei
generale. *
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă
de omor etc,, dar se poate observa o tendinţă spre "tematică" sexuală:
homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate,
timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale,
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un
cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic,
puţine particularităţi: aparenţă masculina, înălţime peste medie, Q.I, sub medie,
anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături riu sunt
constante.
Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10
ori mai mare decât in rândul populaţiei generale.
Unii autori (Court Brown, Lise Moor, W.RPnce, P.B/Whatmore etc.) tind sâ
considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I. ce caracterizează
pe cei cu anomalii cromozomi ce.
Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie
obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomialâ
nu pot fi generalizate.
2.2.4. TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio,
profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare 'Tratat de antropologie criminală"
a fost publicată prima oară în anul 1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre
crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte
crimmafe, în general grave, m urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce
operează asupra generalităţii oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic on exclusiv
sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect
apreciată decât după criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la
formarea unei personalităţi crimiiiale.
Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenţa sa puternică, aceasta
nu trebuie considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele dismncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc.
Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofmologic, precum şi procesele
involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui
ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care,
diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai
multă probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot
avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminala
preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

2.3. TEORIILE PS1HOMORALE

In general» teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne,


problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii
psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face
dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta
directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

2.3.1. TEORIA ANALITICĂ

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia


psihologică a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre
principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu
hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-diriamice a
fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă
influenţă asupra ailor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în
modul de a concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic,
influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a
fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite
însuşiri specifice omeneşti, anumite servituti faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi
tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile soci ale .Pretenţiile sale
explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi
esenţa fenomenelor biologice.
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o
prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifica, publicând un număr mare de lucrări,
dintre care amintim: "Interpretarea viselor'1 (1900), "Psihopatologia vieţii cotidiene"
(1904), "Totem şi Tabu" (1913), "Metapsibologia" (1915), "Introducere în
psihanaliză" (1916), "Dincolo de principiul plăcerii" (1919), "Eul şi Şinele" (1922),
"Nm prelegeri de psihanaliză" (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie
elogiată, fie supusa unor critici necruţătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât
de vastă, de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul
de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia
inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise),
cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.
Concepţia psihologica a lui Freud, nu poate fi înţeleasă rară cunoaşterea ideilor
sale cu pnvrre la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică
umana cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume;
şinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).
ŞINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de
instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod
conştient. Şinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor
instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune,
neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al
sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel
echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. în vederea reducerii tensiunii, a evitării
disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratifîcaţiei, şinele recurge la două mecanisme:
acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în
reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută sa
realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratifîcaţiei pe plan imaginativ sau
simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în "id" reuşesc să iasă la suprafaţă,
să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând "cenzura" pe care o instituie eul şi
supraeul, aflându-se din această cauză într-
un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al
psihicului. "Răbufnirile" inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă
deghizata, sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijata "în sus" spre lumea
conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a
nu fi recunoscute de către subiect. După. Freud, această pătrundere a refulărilor in
conştiinţa are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este
un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja
consumat,
BUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în
alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi
atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul
garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între
instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele
supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea "constanţă individuala".
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care
constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-
morale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de
formare a idealurilor. El este achiziţia cea mâi recentă, dar totodată şi cea mai fragilă
a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care
persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în ''id11 (şinele) şi se
dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul
personalităţii. Prin rolul şi statusuT său, supraeuf împreună cu eul, contribuie la
refularea în "id" a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor
acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl
împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare,
cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un
triumfal elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât
persoana în cauză este mai matură, mar sănăcoasă şi mai elevată sub aspect sociaL
în concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputatelor trei
categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale.sunt forme de răbufnire (de derulare)
la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc.,
refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi
pedepsit, în vederea uşurSrii stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase
inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea
autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.
Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilărie" au o influenţă
hotărâtoare. In perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în
funcţie de anumite zone exogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza
anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor "fixaţii ale
libidoului" care reprezintă ''predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor
refulate" şi pot genera unele nevroze ori perversiuni,
în concordanţă cu tezele freudicne, până spre sfârşitul celui de-al treilea an de
viaţă, diferenţele cele mai semnificative între cele două sexe rămân încă nedezvăluite
copilului. Fundamental pentru această etapă este conştientizarea de către copil a
diferenţelor genitale. Intrând în raporturi de dragoste, dar şi de gelozie cu părinţii lor,
copiii de ambele sexe experimentează diferite complexe.
Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului
spre un "obiect sexual" exterior, apare şi se dezvoltă "Complexul lui Oedîp". Teoria
psihanalitică desemnează prin "Complexul oedipian", în esenţă, atracţia sexuală
manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţa de părintele de sex opus şi
dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat,
dragostea faţa de mamă este însoţită de dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi admiră
tatâl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl va sancţiona pentru dragostea sa
pentru mamă. Rezolvarea acestui complex (Oedip) are loc printr-un compromis;
băiatul va încerca să se comporte ca orice bărbat, căutându-şî ulterior altă femeie,
probabil asemănătoare cu mama aa.
En cazul fetei, aceasta îşi concentrează toată dragostea asupra tatălui,
blamandu-şi mama. Realizând însă imposibilitatea de a-şi înlocui mama, va ajunge şi
ea la un compromis care-i rezolvă complexul (Electra), identiricându-se cu mama sa
şi căutând ulterior un alt bărbat.
Etapa acestui complex (Oedip/Electra) este o etapă ce se parcurge în mod
inevitabil de orce individ. Modul în care se va rezolva "conflictur, fie prin suprimarea
tendinţelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferenţierii ulterioare între
personalităţile normale şi personalităţile nevrotice. De aceea, Freud vede în cele două
complexe, nucleul nevrozelor.

16
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece
el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce mentă â fi
semnalate le găsim in lucrarea 'Totem şi Tabu", Analizând câteva tabuuri dintre care
unele cu relevanţa, criminologică (uciderea, incestul), Freud considera că
transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul
criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea
crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde Responsabilitatea"
crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite
ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor,
adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri,
poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv
crimei, sentiment care a constituit mobilul cnmei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură
originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că
sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

2.3.2. TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind


concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte
geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este "un instrument
clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional" (Pinatel, 1971).
Pinatel considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există
o diferenţă de natură intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în
circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu
exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa "pragului lor delincvenţial".
Unii indivizi au nevoie de "instigări" exterioare intense, iar alţii de 'Iinstigări',
lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această
diferenţă graduaiă este dată de anumite trăsături psihologice, care, In concepţia lui
Pinatel, alcătuiesc '*nucleul centrai al personalităţii criminalul
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea 1a act
sunt: egocentricul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul
reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul Ia sine însuşi. Labilitatea reprezintă o
lipsă de prevedere, o ''deficienţă de organizare în timp", o instabilitate. Agresivitatea
desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului
până la ostilitate, ea se manifestă printr-un "dinamism combativ", care are ca funcţie
învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor
umane.
Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de
oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de "autoiegitimare
subiectivă" este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de
ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile
să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. în ultimă instanţa, când
subiectul ajunge în situaţia de a comite o crima, este necesar ca el să nu fte reţinut de
sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând ia persoana sau bunurile acestuia.
Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru
componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor,
precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii m
ansamblul ei.
Fiecare din teoriile prezentate încearcă să ofere cea mai bună explicaţie şi să
individualizeze factorii predominant responsabili, implicaţi în fenomenul infracţional.
Unele teorii insistă asupra factorilor bio-constituţionali sau fiziologici, altele asupra
factorilor ambientali şi sociali, altele asupra unor factori psihologici individuali, altele
asupra unor interinfluenţe dintre individual şi social etc.
Nici una dintre teoriile prezentate nu poate ii considerată suficientă şi deplin
consistentă în explicaţiile oferite, dar nici nu poate fi respinsă în totalitate, datorită
nevalidăni ei practice. Din punctul de vedere al validităţii există diferenţe foarte mari
între diverse teorii, însă nici una nu oferă explicaţii detaliate pentru toate manifestările
comportamentului infracţional.
Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelariL Fiecare teorie
surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare,
nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din
integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să evidenţiem
personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.

17
CAPITOLUL III
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

3.1. COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut,


trebuie abordat rnultidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de:
criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină
legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică infracţională etc.
IhfracţionaUtatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act
individual, ca act comis de o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de
o acţiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe,
motive, scopuri etc.
O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului
ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi
decât o concepţie sistemicâ integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor
psihocomportamentale.
Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologi ce, psiho-sociale
şi psiho-morale, luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea
fenomenului şi a comportamentului infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui
sistem teoretico-ştiinţiilc şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare
pentru realitatea concretă.
In România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului
problemelor economico-sociale graye, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi
a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia
lacunară şi supraîncărcarea sistemului justiţiei penale, corelate cu deficitul de
personal şi logistică, au tăcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie
limitat.
Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate,
elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul
economi co-flnanciar. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţeanului, ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor starului de
drept, societatea democratică în ansamblul său.
O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de
infractori autohtoni şi acţionează in cooperare cu aceste, în domeniul traficului de
droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor modeme de
sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de deşeun toxice, atacul cu arme de
foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din ţară o gamă largă de produse, de la cele
de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte de valoare aparţinând
patrimoniului naţional.
O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune, fals şi uz de fals realizate
prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în
domeniul operaţiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numărul
infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume
consistente de bani pentru asigurarea "protecţiei", sechestrarea de persoane, violenţele
între grupurile rivale de infractori etc.
Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia unor manifestări de
descompunere morală şi degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea
avutului public în interes personal, obţinerea unor avantaje materiale pentru
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, încheierea unor afaceri şi tranzacţii prin eludarea
normelor morale şi legale. O astfel de stare de criză, are un efect demoralizator asupra
întregii societăţi.
Criminalitatea organizată are o psihologie aparte. îşi fac simţită prezenţa
persoane inteligente, cu o cultură infracţională avansata.
Criminalitatea organizată se caracterizează prin:
1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de comunicare şi deplasare
rapidă, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de pază şi alarmare
electronică, măsuri de contracarare a identificării prin dezinformare, false identităţi,
distrugeri de probe, crearea de alibiuri);
2) gravitatea consecinţelor (distrugeri uriaşe, inducerea sentimentului de
insecuritate, panică socială, pierderi de vieţi omeneşti);

19
3)ierarhizarea structurilor de subordonare in mediile criminale ( conducerea
acţiunii, împărţirea profitului, reinvestirea profitului);
4)utilizarea corupţiei, şantajului, până" la cele mai înalte nivele sociale
(funcţionari publici, oameni de afaceri, oameni politici),
în ultima perioadă s-au diversificat infracţiunile comise prin violenţi
(omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlharii, vătămări corporale grave - ca
forme ale violenţei private, şi conflicte de grup* interetnice, intereonfesionale,
profesionale, acte de Terorism), Violenţa este intim legată de esenţa umană şi de
funcţionarea societăţii. Violenţa, acoperă o gamă largă de comportamente individuale
şi sociale, având o etiologie proprie- ^
Analiza etiSbgică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de
cauze: standardul economic, şomajul, alienarea psihosocială, criza de autoritate, criza
morala etc.
înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se
concretizează în act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte
aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului: posibilitate şi realitate;
necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop.
Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu
genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi
se obiectivează ca legătură independentă tje voinţa omului între două subsisteme sau
elememe ale aceluiaşi sistem care se succed, unul provocându-1 pe celălalt.
Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte
cauza şi care, din perspectivă crirninologică, are drept conţinut interacţiunea
factorilor biopsihosociali ce determina. In mod necesar, infracţiunea. Cauza este
condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată
ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.
Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui
producere este determinată de aceasta. între cauză şi efect se stabileşte un raport de
necesitate. Constanţafccesnji raport este mediată de condiţii. Cauzele provoacă
aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea
condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor m raport cu acţiunea aceloraşi cauze.
Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte,
fenomenele sunt, în acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de
altă parte, în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul
lor acţionând in strânsă legătură cu diverse condiţii. Odată apărut, efectul poate avea
un rol activ asupra cauzei care 1-a generat, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.
Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele
comportamente infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi
influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului.
Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare.
Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau
încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului
infracţional derivă din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte
reiaţii prezente în. structura şi dinamica sa. Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi
Ea nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de
izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor po&ibile, opnndu-se îndeosebi la
mobilurtle şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii
studiate.
Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nc>dal al intersecţiilor din
lanţurile cauzale care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât
valoare de cauză» cât şi de efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda
duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui
mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediata din
lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care 5-a ajuns la duşmănia
respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de
manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.
înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de
sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. în etiologia infracţionali se
împletesc cauzele interne ce ţin de natura Umană, sociala a persoanei şi cauzele
externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, îrr cazul
iniracţiumlor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali)
care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea
calica de ce o persoană, 'm anumite condiţii, trece fa actul infracţional, pe când alta,
în împrejurări similare, nu face acelaşi lucru. Condiţia ce se desprinde este că, în
domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza
internă.

20
Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în
lanţul cauzal, presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric
concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legităţile care 11
guvernează.
Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii
fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o
parte, unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate,
necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează
ansamblul de legi care II guvernează, pe de altă parte.
Actul infracţional» ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul
interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi,
de ambianţă. In ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate
prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil
comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate infracţională.
Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile
dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi
funcţiile psibice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-
volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este
generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului
responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la
satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofrda perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere
reprezintă o procesuaiitate care cunoaşte multe inconstante în desfăşurarea ei.

3.2. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, tre.buîe avute în


vedere cele trei faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza
infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţiortală.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare
personalităţii infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică
doua elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b)
circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează,
Jh săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă,
mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv.
Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese
de analiză şi sinteza, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând
profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii
de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi
prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează
după modelul unor sinteze aferent-evoiutive, servind deliberărilor asupra mobilului
comportamentului infracţional. în calitate de pas iniţial al formării mobilului
comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este
de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia
externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa
individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de
împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul
procesului de deliberare depinde în mare măsura de gradul de intensitate al orientării
antisociale a personalităţii infractorului.
In faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei,
determinate atât de •predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările
favorizanîe cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens
consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica
psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în
joc, în procesul de deliberare intervin criterii motivaţiotiale, valorice, morale, afective
şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de
asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a
acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de
alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională
propriu-Eisâ, Planul de acţiune, m desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea
etapelor, mijloacele de realizare etc), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a
comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă
în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea
hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
21
actelor preparatorii presu^tând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea
de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui
comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a
comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea,
aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionate
intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele
percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori,
context spaţirHemparal ai desfăşurării faptei etc), în funcţie de proprietăţile lor fizico-
chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste
stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o
caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea
unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea
ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mânuşilor, diverse accidentări
etc,), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este
tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii si sancţiunii. Faza
postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat "în
bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioara.
Comportamentul infractorului în această etapă este refiesiv-acţional, întreaga
lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul
faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de
contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penala a autorilor.
In acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că
era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se
îndepărta în timp util de locul uifractiimii şi de a apărea cât mai curând în alt loc,
unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şr crea probe, bazându-
se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească ou exactitate
succesiunea in timp a celor două evenimente- Alteori, infractorul apare în preajma
locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la
desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime,
modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în
spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni
întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un "alibi"
nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri clnd persoane
cară întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei,
^pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipica
recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
în urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-
ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să. inspire compătimire
pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns "siliţi de
împrejurări". Când aceste strategii nu au succes, unii infractori manifestă aroganţă
faţa de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la
nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra
celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente
care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform
legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul
săvârşirii infracţiunii- cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului,
uneori chiar şi în timpul executării pedepsei,
în momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat
pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de
simulare. Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până ia încercări
sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii
tactice determinate nu numfli de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are
faţa de anchetator. Dacă infractorul simte că ii domină pe anchetator (fie m
capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei
lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui
decât în faţa unor dovezi puternice. Daca realizează superioritatea anchetatorului,
atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele
ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în
depoziţii, recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare- revin asupra celor
declarate, pentru ca în final să facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în
Codul penal (Arf, 745 lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după
săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta

22
?n prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe
tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact
împrejurările legate de aceasta,
Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal
ar n" să î se întocmească un profit psihocomportamental, în vederea aplicării unui
program corecţional corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezida în faptul ca
diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea
mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti
etc).
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportarnental al
infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat
comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea
programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact
asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

3.3. TIPURI DE INFRACTORI

Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune


cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice,
psihologice3 sociologice, economice, culturale etc), care implicit influenţează sau
determină comiterea infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate
comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează
printr-o seama de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se
regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea unei tipologii a
infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de
trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar
trebui sa ofere o imagine sintetică asupra infractorului.
Aspectete juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea,
identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii
unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi
specifice.
în criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomina încă tipologia lui E,
Seelig şi tipologia lui J. PinateL

3-3.1- Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe


individuale şi sociale deosebite (vătămare corporala, tentativă de omor, lovitură
cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate,
emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte
scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se
manifestă şi pnn folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, arma, baston etc, iar
agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu
predilecţie 3a infractorii cu o constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe
ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii
emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul
infracţional agresiv.

3.3.2. Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare,


şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de
întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni; furt, tâlhărie, abuz
de încredere, înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune
fiscală, luarea de mita etc. In funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor
prezintă anumite particularităţi specifice.

33.3- Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de


fiinţă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă
profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un
subsistem relaţional-val orie şi de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de
atitudim-valori.
23
îniractorul caractcrial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului,
unele deficienţe in capacitatea de organizare şi ierarhizară a valorilor sociale. Acest
tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism,
dorniriaţie, încredere excesiva în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală,
inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, hpsa emoţiilor şi a sentimentelor
superioare etc. Este fbartc revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care Ie corniţe sunt: furtul, înşelăciunea,
abuzul de încredere, distrugere* prin incendiere, omorul- violul eic.

3 J.4. Infractorul sexuaj

Acest infractor se caracterizează P^n- impulsivitate, brutalitate, violenţă,


indiferenţă afectiva, autocontrol scăzut, impuls sesual puternic, devieri ale instinctului
sexual, perversitate, afectarea simţulm moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiaia
prin de^mhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.
Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor, pot determina
comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu tematica sexuală: viol,
incest, pedofilie sflu chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe
partenerul său sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc) şi moral (sfidat»
batjocorit, umilit etc). Uneori, îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea
partenerului, când acesta se afla în agonie. în schimb, masochistul îşi satisface
impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat
etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu
are un sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie
faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfi£soariî în condiţiile
dictate de impulsul sexual puternic, 1* sfârşitul cărma infractorul se simte "eliberat"
organic şi psihic,

3.3*5. Infractorul ocazional


Infractorul ocazional comite o faptă penali datorită unor incitaţii exterioare, a
unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi
sunt decisivi ( ocazra îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia
descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor şi a psihologilor
criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o contribuţie a
filatorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la
infracţiune şi pe o persoană care, in alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O
caracteristica a infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin; sugestibilitate, sensibilitate,
impresionabilitate, autocontrol psihocomporlarnental scăzut, luarea rapidă a deciziilor
etcln funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este
de mai multe feluri:
a), infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi
prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite furturi dm magazine, încalcă ordinea
publică sau, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul caxe săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive
puternice (mânie, furie, ură, jignire etc), pe caxe nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile
(situaţie materială precară, criză financiară momentana etc), poate comite o
infracţiune;
d). infractorul care comite uri delict din imprudenţă, din neprevedere
(automobilistul care încalcă regulile de circulaţie).

33.6- Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de "carieră" este format şi socializat în direcţia


comiterii infracţiunii. Unica lui sursă de existenţa o constituie infracţiunea. Reluzu]
muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor.
Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare,
neimplicându^e în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este

24
^specialitatea" sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent,
provenind dtntr-un mediu social disfuncţional.
In cadmf acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a),
infractorul profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigandu-şi
existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare
(cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al
inteligenţei, cât şi a pregătirii şcolare, capacitate redusa de rezolvare a dificultăţilor
zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie
scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional activ,
dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din
buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt
specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, sâ-si aleagă victimele şi să-şi
îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El
planifici acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De
cele mai multe orr comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi fri bandă (furturi
prin spargere din locuinţe, magazine, Hoteluri, bănci, case de bani, furturi de
autovehicule, comrabandă, escrocherii etc-). Se caracterizează printr-un nivel de
inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie
şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un
autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă Ia frustrare şi nu poate realiza afectai
aşteptării etc.
în general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind
mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca
făcând parte din viaţa sa. în penitenciar, intrând in contact cu alţi infractori, are
posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând Ia un
adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai in
vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de
judecata şi pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar
acţiunea este profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni,
nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile
lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici
îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i
determina acţiunea infracţională farâ uri mediu favorabil, reprezentat de condiţiile
socio-economice.

3.3.7- Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După


comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni.
Acesta se caracterizează prin; imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate,
egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenă afectiva etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea intr-un mod neobişnuit
şi deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece
conform legilor l[baftei" sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa
unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de
autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru
alte situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme
aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii
persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă '.de exigenţele legii
penale. De aceea, individualizM pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa
sau de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea
sau chiar reabilitarea.

3.3.8. Infractorul Ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun.


Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice,
economice, ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc
atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat
adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant
pentru reforme şi schimburi sociale» economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat
în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura
suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că ^ulţi militanţi politici, consideraţi la un
moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile

25
lor au triumfai, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori pontici,
persoanele care comit acte de terorism.

33.9, Infractorii] debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penala este


ridicat, ceea ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul
debil mintal» Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale
(uşoara, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă- Predomina doar
achiziţia de cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite
situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut
Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire.
Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale
propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. îi lipseşte
capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale
se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social,
insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai
periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este
lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în
ambianţa.

3.3.10. Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii


infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi
condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv.
Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic,
precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culrurali, structura personalităţii individului,
capacităţile sale intelectuai~afective şi mohvaţionale, modul cum ele contribifte la
realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizamionie structurală a
personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi
terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică,
stăpânită de idei fixe, de tendinţe si acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este
stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive,
necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia,
ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat
comite faple brutaJe, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din
"senin" (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu
are control tie sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit
nu răspunde penal (Oancea, 1998).
în funcţie de boala de oare suferă, infractorul alienat se poate clasifica în:
infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau
toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă
categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave
care afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).
Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de
săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează
(Banciu, 1992):
\)J)eUncvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii.
Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în
realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale.
Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este
aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice,
operaţionale şi statistice;
2)J)elincvertţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în
realitate şr care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De
regulă, cifra delincventei descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate
delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt
reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc;
3)J)eIincvertţa (criminalitatea) judecată, reprezintâ acea parte din delincventa
descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de
instanţele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele
descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele
nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul
delincventului etc.

26
CAPITOLUL IV

PERSONALITATEA: ÎNTRE NORMAL ŞI PATOLOGIC

Este puţin probabil sa găsim un consens între psihologi cu pn vire la natura


personalităţii. Nu există o perspectivă unică asupra căreia toţi cercetătorii să cadă
de acord. Este dificilă găsirea unui acord nu numai în ceea ce priveşte definirea
personalităţii, dar mai cu seamă privitor Ia caracteristicile acesteia. Mai degrabă
decât sa caute o convergenţa, psihologii aparţinând diverselor şcoli, au avansat
definiţii şi teorii ale personalităţii pe care le-au susţinut şi apărat cu o pasiune şi o
convingere demne de invidiat.
Dintre nenumăratele modele teoretice vă vom supune atenţiei doar pe
acelea care au reuşii realmente să se impună în comunitatea ştiinţifică şi anume:
psihanalitică», bejiaviorisjju umanistă cognitivă, a trasaturilor şt cea a învăţării
sociale- Emulaţia lor, în oferta de modele explicative, este de altfel firească dacă
luăm in calcul faptul că aceste abordări reprezintă principalele forţe ce operează
activ în cadrul întregii psihologii şi nu doar în domeniul personalităţii.
Tn ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce
numim sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală "Ce este
personalitatea" rămâne în continuare o problemă dificil de soluţionat. Nu există,
cel puţin până acum, un răspuns definitiv ia această întrebare. Fiecare teorie
poate fi parţial corectă, sau putem spune că toate sunt parţial corecte, ceea ce ne
face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată este în fapt unul
cumulativ. El ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor
deja avansate.
Cei mai mulţi dintre noi înţeleg intuitiv ce înseamnă personalitatea. Deşi
până acum nu a fost acceptată o definiţie universală a personalităţii, majoritatea
psihologilor sunt de acord asupra unor consideraţii generale. Absenţa unui
consens asupra naturii personalităţii precum şi asupra celei mai potrivite
modalităţi de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură şi în dezacordul
privitor la definirea termenului ce o etichetează. Propunem totuşi o definiţie de
lucru care s-a dovedit acceptată de reprezentanţii mai multor curente psihologice
contemporane. Conform acestora personalitatea se referă la acele caracter
isdcj_ aje unei persoane care justifica consecvenţa paterna rilorşale
comportamentale.

I. MODELE TEORETICE ALE PERSONALITĂŢII

De ce studiem teoriile personalităţii?

Lipsa unei consonanţe între teoreticieni în ceea ce priveşte explicitarea


personalităţii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce încearcă sâ o
transpună în modele descriptiv-explicative. explice. într-o situaţie similară, cea a
inteligenţei, cu toate că psihologii nu au ajuns la un numitor comun în privinţa
definiţiei acest lucru nu i-a împiedicat să utilizeze în continuare conceptul de
inteligenţa, să elaboreze diverse modalităţi de evaluare a acesteia, în virtutea
cărora au purces firesc la predicţii comportamentale. Raţionamentul poate fî
extrapolat şi în cazul personalităţii.
Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile ei
fiind bazate de cele mai miute ori pe rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de
muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi provocator
de spus despre abisurile fiinţei umane. Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord
ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne
explicăm aceste disensiuni; 1, complexitatea subiectului discutat; 2. contextele
istorice şi personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3.
faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, de curând intrată în spaţiul
ştiinţificităţii, înplus trebuie semnalat faptul căpieocuparea privind investigarea
personalităţii este mult mai recentă, primele formulări de o anumită pertinenţă le
regăsim începând abia cu anii "20. Or, în dezvoltarea unei ştiinţe 80 de ani
reprezintă o perioadă relativ scurtă pentru a permite cristalizări.
Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o
curiozitate firească de a ştii căt mai mult despre cauzele şi mecanismele
propriului comportament, marea noastră majoritate ne pune adesea o serie de
întrebări. De ce ne comportăm, gândim şi simţim într-un anumit fel? De ce o
persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una
sociabilă iar alta timidă? Ce ne face

27
pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în
aceeaşi casa sa fie atât de diferiţi? Ce factori ajnlă pe anumiţi indivizi să devină
oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu acelaşi potenţial cad
dintr-un eşec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea
de a descoperi culisele motivelor şi temerilor noastre este foarte puternica în cei
mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne
va permite să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi
nesfârşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.
Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalităţii este unul practic.
Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat şi în care doreşte sa tacă
carieră el lucrează şi va lucra cu oameni şi pentru oameni. înţelegerea naturii
personalităţii umane va spori calitatea relaţiilor interpersonale atât de importante
pentru succesul profesional dar şi pentru o inserţie adecvată în comunitate.
Mai există şi un alt motiv pentru a studia personalitatea şi probabil acestea
este cel mai vital şi mai irezistibil motiv. Dacă evaluăm nenumăratele probleme
şi erbe cu care se confrunta omenirea acum începutul mileniului IU (iminenţa
unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc,), vom găsi cu
siguranţa de fiecare dată aceeaşi cauză: oamenii însăşi. Toate acestea ar putea fi
mult ameliorate printr-o deplină înţelegere a fiinţei umane. Abrabam Maslow,
unul dintre titanii gândirii umaniste spunea: "Dacă vom reuşi sâ îmbunătăţim
natura umană atunci vom îmbunătăţi totul, şi aceasta deoarece doar astfel vom
înlătura cauza primă a dezordinii mondiale."

A. Teoriile psih analitice ale personalităţii

a. Modelulfreudian
în primele teoretizări ale psihicului uman, Frejjj^_dgjînjX_5gugţur^ termeni de
in^Oji^liErjL^iCEConjtient 5i_ conştient - modelul topografic. Mai precis,
eiaÎEicercaFsOcniţe2e'o imagine a psihicul uman în termeni ai nivelelor de
conştientă, considerând că viaţa psihică poate fî descrisă prin concepte ce
reflectă gradul de conştientizare a unui fenomen, în acest sens el defineşte trei
nivele ale conştientei: conştient, preconştient şi inconştient. Coriştientiil se
relaţjpneaza cu toate aceleJfeflpniene_de_ care noi suntem_*!&onştienţi" la un
moment dat. Freconştientul decupează fenomenele care pot deveni conştiente
dacâjie focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul decupează fenomenele
inaccesibile conştienţi şt care nici. nu_pot fi conştientizate decât in condiţii cu
totul speciale. Cu toate că Freud nu a fost prima persoană care a acordat atenţie
proceselor inconştiente, el a fostlotuşi primul psiholog care a explorat analitic
calităţile proceselor inconştiente şi le-a rlevat imporanţâ majoră pe care acestea
le au în derularea experienţelor cotidiene. Recurgând la analiza viselor, lapsus-
urilor, nevrozelor, psihozelor şi ritualurilor, Freud s-a străduit să descifreze
proprietăple inconştientului. Ceea ce el a descoperit a fost un "spaţiu" psihic în
care totul devine posibil. Inconştientul este ilogic (ideile contrare pot coabita fără
conflict aici), el negliTeagăJhngul (evenimente din perioade difente de timp
coexistă şi se suprapun) şLşpajjul (relaţiile spaţiale şi de mărime sunt eludate aşa
încât obiecte imense pot fî găzduite de cele minuscule iar elemente obiectiv
distanţate se pot regăsi în acelaşi loc).
La origini teorii^jjsihanalitica esţe_o teorie motivaţională^a
comportamantului uman. Ea sugerează că cele mai multe dintre
comportamentele noastre sunt motivate de influenţe inconştiente.
Anulnitegânduri, sentimente şi motive se află în inconştient din raţiuni bine-
justiîicate. Pătrunderea lor în conştient nu ar face altceva decât să ne producă
disconfort şi supărare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din
trecutul personal, recunoaşterea sentimentelor de ostilitate şi invidie, ori
recunoaşterea dorinţei de a întreţine relaţii sexuale cu persoane moral interzise,
ar putea induce un real disconfort celor mai multe persoane. Pentru a evita
asemenea experienţe neplăcute psihicul nostru caută să blocheze pătrunderea
acestora în conştient. Pe de altă parte însă toate aceste conţinuturi ale
inconştientului se pot releva în conduita cotidiană regâsindu-le în acte ratate,
lapsus, false percepţii, comportamente iraţionale etc. Ca atare în ciuda tuturor
eforturilor depuse de psihicul nostru pentru a le păstra ascunse, sentimentele şi
motivele inconştientului ghidează disimulat comportamentele noastre.
In conformitate cu modelului topografic toate emoţiile sunt conştiente. El
subliniază faptul că actul de a împinge" conţinutul psihic în inconştient este
iniţiat de celelalte două instanţe, preconştientul şi conştientul şi ca atare ar trebui
sa fie uşor accesibil conştientului nostru. Cu toate acestea Freud a sesizat că
pacienţii aflaţi în terapie adesea etalează sentimente de culpabilitate. Cel

28
puţin iniţial, acestea erau conştiente ulterior au fost însă reprimate automat fără o
minimă conştientizare a implicării lor în acest proces. Freud a realizat astfel că
modelul topografic este mult prea simplist şi incapabil să explice pe deplin
complexitatea funcţionării psihice.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, în 1923 Freud a dezvoltat o noua teorie -
modelul structural - care desene personalitatea apelând ia trei conştructe: id.jşao
si supra-ego. Freud atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu
trebuie judecate ca trei compartimente separate în mintea noastră; ele se îmbină
precum secţiunile unui telescop sau culorile într-o pictură. Din acest motiv ele
nici nu pot ii tratate separat ci doar în interrelaţie.
Id-nl este singura componentă a personalităţii care este prezentă încă de la
naştere. In concepţia lui Freud originea personalităţii este una biologică, fiind
reprezentată de id^ elementul bazai al personalităţii. Injgjregăsim tot ceea ce
estejjrezeni în organism la momentul naşterii, altfel spus, tot ceea ce este
înnăscut. El "adăposteşte" instinctele si întreaga enereie psihică a individului, id-
ul este înlntregime inconştient, în concepţia Iui Freud el reprezintă "întunericul
din adânc, nucleul inaccesibil al personalităţii un cazan în clocot plin cu
pulsiuniV\ Rolul, sau este de a transforma trebuinţeleJ>ioloflk:e în tensiune
psihică adică în dorinţe. Singurul sân ţel este de a obţine plăcerea şi
deaevi^jie^licerea - principial _plăcerii. împlinirea acestui deziderat este însoţită
de satisfacerea energiei instinctuale şi reducerea tensiunii psihice, id-ul este intru
totul iraţional şi amoral, el ocoleşte constrângerile realităţii şi este străin de
comportamentele autoconservative. Sarcina sa principală este de a forma imagini
mentale pentru acele obiecte care oferă satisfacţie- adică care ^rmit împlinirea
dorinţele^. El este asemeni un copil răsfăţat şi impulsiv care nu suportă frustrarea
şi vrea plăcerea acum şi necondiţionat.
Apărând în jurul vârstei de 6-8 luni, ego-ul începe să se dezvolte din ID.
Formarea ego-ului este ajusteETaTexperienţele ^grporalecăre îl ajută pe copil să
dirjrentieze între~7,eu" şi „non-eu". La această vârsta când_copilu] se atinpe pe
smeTnsuşi ei simte că se atinge, aceasta senzaţie aparte nu apare însg când atinge
alte obiecte.. In plus corpul sau este o sursă de plăcere şi durere care nu poate fi
îndepărtată, aşa cum se întâmplă cu obiectele din jurul său,
Ego-ul este un fel „de faţadă a id-ului, el Îmbracă id-uî aşa precum scoarţa
cerebrală înveleşte creierul". Spre deosebire de id, ego-ul se întinde peste
conştient, preconştient şi inconştient, Ego-ui este singura componentă a
personalităţii capabila să interacţioneze nemijlocit cu mediul. ETgsîe înţelept si
raţional, elaborându-şi planuri realiste menite să satisfacă nevoile id-ului.
P^~e"steşiel preocupat de a obţine plăcerea^ _ego-ul poate totuşi suspenda
principiul plăcerii în favoarea principiului realîtaţtt: gratificarea unui instinct este
amânată până în momentul in care plăcerea poate ii obţinută în absenta unor
consecinţe nedorite.
Supra-egoiU. potrivit modelului freudiari. până în jurul^varstei je 3 ani
copiii nu au sensul binelui şi al râului^ ceea ce îi guno în imposibilitatea de a
utiliza un sistem deontologic. Doar id-ul amoral este prezentlă Rastere, Fentru
început funcţia rftpjajizatoarg pqtejfialifraţă fle către păriflti. de care copilul
neajutorat va depinde mai multă vreme. Ei recompensează anumite
comportamente ale copilului, conHnnanau-şi asriel afecţiunea şi tăcandu-şi
plăcuta prezenţa lor. Dar tot ei sunt cei cel pedepsesc atunci când greşeşte. Acest
lucru constituie un semn ameninţător pentru copil avertizându-J că, cel puţm
pentru o vreme, a pierdut dragostea şi va fi lăsat singur la dispoziţia unui mediu
înconjurător ostil şi periculos.

b. Modele neo-freuâiene

Mai mulţi teoreticieni cunoscuţi ai personalităţii au început ca rreudieni


(Jung, Adler, Horaey, Fromrn, Sullivan etc). In final, totuşi eforturile lor de a
înţelege personalitatea umană i-a Scut să dezvolte concepte diferite semnificativ
de cele ale lui Freud. Când Freud a refuzat să accepte schimbările propuse de ei,
singura lor alternativă a fost să abandoneze psihanaliza şi sâ-şi dezvolte propriile
teorii ale personalităţii.
Pentru aceşti teoreticieni şi pentru cei ce studiază serios personalitatea,
diferenţa dmtre conceptele neo-freudiene şi psihanaliza freudiană sunt
semnificative. Totuşi, mulţi psihologi moderni nu sunt de acord. Ei preferă să se
concentreze pe aspectele personalităţii observabile şi conştiente care sunt maî
uşor de supus rigorilor cercetării experimentale. Şi astfel, ei au privit teoriile lui
Freud şi ale dizidenţilor lui ca fiind destul de asemănătoare deoarece toate aceste
teorii accentuau importanţa proceselor inconştientului.

29
O a doua problema privind teoriile neo-freudiene avea de-a face cu
terminologia, Donnd sâ-şi transmită ideile cât mai eficace şi sa sublinieze
diferenţele faţa de Freud, neo-freudienii au născocit multe concepte noi - atât de
multe, încât să studiezi fiecare teorie e ca şi cum a-i încerca să înveţi o noua
limbă. In parte, din acest motiv, teoriile nco-freudicne au avut o influenţă mai
mică în psihologia modernă decât 3 avut psihanaliza freudianâ.

B. Teoria, trăsăturilor de personalitate

Frima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, când


Gordon Allport, un coleg al lui Murray la Universitatea Haivard, a început să
lucreze la ceea ce acum este cunoscut ca "teoria trăsăturilor". Allport a susţinut
că Freud a supraaccentuat importanţa proceselor incongţjetitului, în loc şă se
concentreze asuora aspectelor vizibile de personalitate: "Ttecă vrei să ştii ceva
despre o persoană, de ce n-o întrebi mai întâi ?" Conceptele lui Allpoit, mai
degrabă decât ale lui Murray, s-au dovedit a fi mai recunoscute printre
cercetătorii în psihologie în ultimele 4 decade (decenii),

Ggrdon Allport
Allport a încercat să descrie şi să explice personalitatea folosind
conceptele familiare de trăsături: prietenos, ambiţios, entuziast, timid, punctual,
vorbăreţ, dominator, generos şi aşa mai departe (accentuând pe acest "şi aşa mai
departe", deoarece el a estimat că există de la 4000 la 5000 de trăsături si 18000
de nume de trăsături). Ca şi Jung5 Allport a susţinut că suntem motivaţi de
planurile noastre de viitor la fel de mult ca şi de cauzele anterioare. El a
irnpârtăşit, de asemenea, credinţa lui Adler, că fiecare personalitate este unică.
Allport si Murray au fost primii teoreticieni ai personalităţii, care au căutat
suport empiric pentru ideile lor conducând experimente formale şi analize
statistice. Allport este autorul unei respectate metode de evaluare a personalităţii
(Studiul Valorilor - The Study of Values) şi cursul său despre personalitate de Ia
Harvard se crede că a fost primul despre acest subiect care a fost vreodată predat
într-un colegiu american. Sunt demne de reţinut câteva dintre concepţiile lui
Allport care în fapt i-au conferit notorietate Spre deosebire de psihanalişti el a
diminuat irnpoiţanţa primilor ani din viaţa individului asupra dezvoltării sale
psihice ulterioare. De asemenea AJrporTirjusţinuţ existenţa unor diferenţe"
calitative intre sistemele rnotivaponaie ale copilului şi respectiv aîeaa^iuluT.
Aceleaşi diferenţe le-aInvocat atunci când" a discutat relaţia normai -patologic.

RaytnondB. Catteît
Chiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de
acord că lista de 4000-5000 de trăsături a lui Allport este inutilizabilă. Pare
rezonabil să tragi concluzia că natura umana nu poate fi atât de diversă şi că
trebuie să fie un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii.
Un astfel de teoretician este R. Cattell, care a susţinut că psihologia trebuie să
devină mult mai obiectivă matematic, dacă vrea să fie o ştiinţă adevărată. Cattell
şi-a bazat vastele cercetări asupra dimensiunilor personalităţii pe o complicată
tehnică statistică cunoscută sub denumirea de analiză tacţoriajă.
Deoarece analiza factorilor este dificil de înţeles şi deoarece Cattell a
folosit un număr de neologisme ciudate, mulţi psihologi preferă sâ-i ignore
munca. Totuşi, ideile sale se bazează pe o cantitate imensă de cercetări empirice
şi unele dintre cercetările sale duc într-o direcţie surprinzătoare - ele susţin
concepte freudiene pe care Allpoitle-a respins în mod special.

Spre mijlocul secolului 20, unii psihanalişti şi psihoterapeuţi s-au lovit de


un fenomen enigmatic. Standardele sociale au devenit mai tolerante (cu vederi
mai largi) decât în perioada lui Freud, în special în privinţa sexualităţii. Teoretic,
liberalismul crescut ar fi trebuit să ajute la alinarea id-ului supărător -
conflictelor supraego-ului şi să reducă numărul nevrozelor. Totuşi, deşi
tulburările isterice au părut să fie mai puţine decât în vremea lui Freud, mai mulţi
oameni ca niciodată au apelat la psihoterapie şi ei sufereau de probleme noi si
neobişnuite ca: gol interior şi depărtare de sine. Mai degrabă decât să spere să-şi
vindece simptomele particulare, aceşti pacienţi aveau nevoie disperata sa
răspundă unei întrebări mai mult filosofice: cum să remedieze aparenta lipsă de
sens a vieţii !or-

30
Unii teoreticieni au încercat să rezolve aceste probleme importante
înăuntrul unui cadru mai mult sau mai puţin psihanalitic (e\; criza de identitate
eriksoniana, concepţia lui Fromm privind fuga de libertate). Totuşi, alţi psihologi
celebri au pus sub semnul întrebării punctele slabe, fundamental raţionale ale
teoriei analitice. Ei au fost de acord ca pătrunderile psihologice ale lui Freud
puteau fi aplicate minunat erei sale. Dar au susţinut că acele concepte ca îd, ego
şi superego şi pesimismul lui Freud asupra naturii umane agravau acum
problemele pacienţilor "moderni", prin descrierea personalităţii ca fiind
mecanică, fregmentată şi rea (malignă). De aceea, teoreticienii umanişti au
preferat să abordeze personalitatea umana ?ntr~un mod mai integrat şi mai
optimist.
CţgUţogers
Rogers nu a fost străin părţii ranchiunoase a anchetei ştiinţifice. în 1939, la
aproximativ 10 ani de la primirea doctoratului în psihologie, poziţia lui Rogers
ca director a unei clinici de îndrumare a copiilor a fost pusă puternic sub semnul
întrebării de ceilalţi psihiatri - nu datorită vreunei întrebări asupra calităţii muncii
sale, dar pe motivul că nici un practician care nu e medic nu poate fi suficient de
calificat să conducă o operaţiune de sănătate mintală. "A fost o luptă
singuratică... o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru câ era pentru lucrul pe care
îl făceam bine şi pentru munca, pe care vroiam foarte mult s-o continuu". Pe
Rogers seriozitatea în muncă 1-a ajutat să câştige recunoaştere şi respect în
domeniul psihologiei clinice. El era foarte optimist în privinţa naturii umane şi
credea ca noi suntem motivaţi de o forţă pozitivă unică, o tendinţă înnăscută de a
ne dezvolta abilităţile constructive si sănătoase ţ actualizarea )
Rogers_a_evidenţiat importanţa interacţiunilor Ţi|nnte- copil, în mod
special acelea care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al
personalităţii care a pusjiccentul pe noţiunea de "sine", care s-a dovedit a fi im
concept important şi mult studiat. Ca şi Keîly, Rogers a atras atenţia asupra
faptului că în lumina noilor descoperiri orice teorie trebuie privită ca ignoranta.

Abraham H. Maslow
In contrast cu majoritatea teoreticienilor personalităţii, Maslow s-a dedicat
în primul rând studiului indivizilor deosebit de echilibraţi. £1 considera că
teoriile barate în întregime pe date clinice nu pot produce decât adevăruri parţiale
despre personalitatea umană. Din acest motiv el a studiat prioritar acei indivizi
rari despre care credea ca au ajuns la cel mai înalt nivel de adaptare. în acest sens
s-a folosit de un eşantion relativ mic format atât din persoane în viaţă cât şi din
personaje istonce ca T. Jefferson, A. Einstein, E, Roosevelt, J. Addams, W.
James si A, Scbweitzer. El a enumerat \ 5 trăsături comune ale acestor "superior
adaptaţi", printre care a inclus: o percepţie mai acurată a realităţii, o cunoaştere
de sine maî bună şi relaţii interpersonale mai profunde şi pline de dragoste.
Teoria lui Maslow este bine cunoscută şi pentru abordarea ierarhica a nevoilor
u^nane, prin care a subliniat farjtul cjLun nivel (ex: nevoia de afiliere) rămâne
relativ neimportant până când nivelurile inferioare (ex. nevoia de securitate) nu
au fost satisfăcute măcar într-o anumită măsură.

D, Teoriile Cognitive

Să presupunem câ observi o mica umflătura pe braţul tău. Dacă


interpretezi umflătura ca fiind expresia externă a unei boli maligne (ex. cancer),
probabil că vei deveni deîndati deprimat. Dar dacă consideri că aceasta umflătură
este "un neg inofensiv", te vei comporta mult mai diferit. In fiecare caz. mediul
extern e acelaşi- interpretarea ta asupra realităţii este aceea care îţi influenţează
comportamentul (cel puţin până te hotărăşti sâ-ţi testezi ipotezele obţinând opinia
unui doctor). Shakespeare a spus: "Nimic nu este ori bun ori rău, doar gândirea
noastră îl face astfel" (Hamlet 11:2), Subscriind unei atari perspective unii
teoreticieni preferă să accentueze aspectele cognitive ale personalităţii.

GeorgeA. Kelly
Pentru majoritatea oamenilor, omul de ştiinţă este o specie aparte: un
profesionist bme pregătit, preocupat de gânduri ascunse, proceduri esoterice şi de
misterele necunoscutului,
în contrast, G. Kelly a susţinut că noi toţi ne comportăm asemănător
oamenilor de ştiinţă. Asta înseamnă că fiecare dintre noi îsi creează propriile
concepte, "predicţii" şi "ipoteze experimentale" pentru a înţelege şi a se descurca
în lumea în care trăim. Şi aceste concepte personale necunoscute

11
sunt cele pe care psihologii trebuie să caute să le înţeleagă, mai degrabă decât să
încerce să-şi impună propriile seturi de concepte asupra întregii umanităţi.
Printre contribuţiile remarcabile ale lui Kelly menţionăm concepţia
conform căreia teoriile sunt unelte limitate, care trebuiesc să fie eventual
ignorate în lumina noilor cunoştinţe; o alternativă revigorantă la pretenţiile
pompoase ale unor teoreticieni de orientare analitică. EI a atras atenţia asupra
importante^ determinanţilor cognitivi subiectivi aa comportamentului uman. A
fost si cercetător şi clinician şi a realizat un instrument psihometric pentru
evăluarea^onsniictel or personale.
Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii
teoriilor personalităţii. Constructele nu sunt nici mai mult mei mai puţin decât
conceptele personale ale creatorilor lor, care se întâmpla să fie mai sistematice şi
mai explicite decât ale majorităţii oamenilor.

B Alternativa behavioristâ

Teoreticienii personalităţii au încercat să explice comportamentul uman în


termeniijşaugejor interioare: instincte,, arhetipuri, sentimente, je inferioritate,
trăsături, nevoi, conflicte si multe altele. T^otuşiTvalidiratea acestor motive care
provin din interiorul psihicului nu este sub nici o formă general acceptată.
Cam în acelaşi timp pe când Freud introducea conceptele de id, ego,
supra- ego, cunoscutul psiholog american J, B. Watson căuta să discrediteze
astfel de teorii demonstrând ca o fobie (frica iraţională faţă de im obiect sau de o
situaţie, care nu este periculoasă în mod obiectiv) poate fi indusă doar prin forţe
externe. Watson a fost favorabil impresionat de munca lui Pavlov, care a fost
primul ce a demonstrat forma simpla de învăţare numită "condiţionare clasică'1-
Pavlov li introdus un câine într-o camera izolata fonic şi i-a prezentat un stimul
neutru (ca lumina sau un sunet) şi imediat după acest stimul câinele primea
mâncare, care-1 flcea să saliveze. După ce aceasta procedură s-a repetat de multe
ori, câinele saliva şi doar la apariţia luminii.
In acord cu procedura lui Pavlov, Watson a făcut experimente tu lin copil
de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice, Watson i-a arătat
lui Albert un şobolan alb inofensiv, pe care Albert 1-a acceptat rapid şi apoi a
lovit cu un ciocan o bara de oţel chiar în spatele capului lui Albert. După doar 7
repetiţii a acestei secvenţe traumatice, Albert a fost condiţionat: el arăta acum o
teama puternică faţă de şobolan, care nu numai că a durat o lună întreagă, dar s-a
extins şi faţă de alte animale cu blană ca de exemplu iepurii. De aici Watson a
ajuns la concluzia că este prostesc să relaţionezi psihopatologia cu orice cauza
interioară, cum ar ii conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego. Din
contră, ej__a__şnsţiD? ft_ ca psihoTngjaar trebui redefînita ca studiul
cnjŢipftrtamMŢti ]] jj ^observabil .
Ca mulţi alţi teoreticieni ai personalităţii» BivSkinner a avut şi el parte de
momente dureroase de respingere profesionala. în cazul său, totuşi, aceste
probleme au implicat un alt domeniu decâi psihologia.
Ţelul originar al lui Skinner a fost să devină romancier. El s-a specializat
în Anglia, la Colegiul Hamilton şi a trimis mai multe povestioare cunoscutului
poet Robert Frost, care i-a răspuns atât de favorabil încât Skhmer şi-a petrecut
ceva timp după absolvire încercând să scrie ficţiune. Totuşi, un an mai târziu şi-a
abandonat visul, ajungând la trista concluzie că nu avea nimic literar de spus şi
c3 doar îşi pierduse timpul, în loc sa-şi atribuie eşecul unei deficienţe pe care o
avea, Skinner s-a decis că era rezultatul inevitabil al circumstanţelor în care se
găsea. Mai târziu, când a început o carieră m psihologie, el a urmat un drum
asemănător: el a_ajnns la cnncTu?ia că, comportamentuljJrnan nueste determinat
njeidecum de cauze interioare, ci doar de efectele mediului jxtenv
Skinner nu a urmărit să demonstreze că stările tensionate interioare (cum
ar fi foamea, setea) şi procesele inconştientului nu exişti. El a susţinut însă că
psihologia poate fi ştiinţă doar dacă îşi restrânge atenţia asupra
comportamentului observabil şi asupra operaţiilor vizibile, care se fac asupra
organismului din afară. SMnner a fost de acord cu Pavlov şi Watson asupra
lâptului că unele comportamente sunt învăţate prin condiţionare clasică, aşa cum
scaunul dentistului devine sursa de anxietate deoarece a fost în mo<f repetat
asociat frezei dureroase, în condiţionarea pavlovianâ, stimulul neutru precede şi
solicită răspunsul condiţionat. Prin contrast, Sldnner a susfauţcB marea
majoritate a

jn
actelor de învăţare depind de ceea ce.se_inta.mp15 după ce survine
comportament"1 Comportamentul nostru operează asupra mediului şi produce
anumite efecte şi aceste efecte determină frecvenţa ulterioară de apariţie a acelui
comportament. Modelul propus de Skinner este cunoscută sub numele de
"condiţionare operan-ă____

Ajbert Bandura
Experimentele lui Skinner cu animale au implicat în mod tipic încercări şi
erori în învăţare. Un şobolan sau porumbel înfometat este pus în cutia lui
Skinner, unde este angajat în comportamente variate: ghemuire, alergare ş.a,m,d.
In cele din urma animalul realizează răspunsul dorit, cum ar fi Împingerea unei
bare sau lovirea cu ciocul a unui disc acte ce vor fi răsplătite cu o înghiţitură de
mâncare.
Bandura a atras însă atenţia asupra faptului că multe procese umane de
învăţare au loc într-un mod destul de diferit. Învăţăcelul nu va deprinde să
conducă un automobil sau să facă o operaţie pe creier prin realizarea unor serii
de comportamente aleatoare şi întărindu-li-se negativ comportamentele ratate
prin ciocniri traumatice sau pacienţi morţi. Bandura a susţinut că dacă şobolanii
şi porumbeii din experimentele Iui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale
cum ar fi înecarea sau electrocutarea, limitele condiţionării operante ar fi fost
evidente.
Bandura a susţinut că noi învăţăm adesea observând ceea ce fac ceilalţi şi
consecinţele comportamentului lor - învăţarea socială sau observaţinală. Astfel
cel ce învaţă să conducă sau studentul la medicina va privi un expert lucrând şi
va trage concluzii variate înainte de a-şi asuma sarcina respectivă. Spre deosebire
de Skinner, Bandura a accentuat rolul aceior cauze interioare ale
comportamentului uman, cum sunt gândurile, credinţele şi aşteptările.

Rezumat

l.Nu există până acum nici o definiţie universal acceptată a personalităţii.


Jntr-o accepţiune mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele
mai importante, relată v~stăbile ale individului care justifică^ consecvenţa
comportamrarului său. Aspectele personalităţii pot fi observabile sau
neobservabile şi respectiv conştiente sau inconştiente.
2.0 teorie este o asumpţie nedemonWată asupra realităţii, una care va
trebui supusă testului
valorii de adevăr. Ea constă într-un set de termeni şi principii, cunoscute ca
concepte, care sunt
concepute sauaplicate de teoreticieni, '
3. Adesea tcorgticjeoii personalităţii nu sunt de acord unul cu celălalt,
deoarece ei explorează o lume relativ nouă şi dificil de descifrat, psihicul uman,
şi ca atare au de-a face cu aspecte desoebit de delicate ale abisului uman.
4.Cele mai cunoscute teorii ale personalităţii sunt: psihanaliza freudiar^â,
tcoriile_neo-freudiene
ale^jui Jung, Adler, Homey, Fromm, Sullivan, Erikşon şi Murray; teoria
trasaturilor a lui AllporLai
Cattell; teoriile umaniste ale lui Rogers şi Maslow; teoria cognitivă a lui Kelly;
şi, versiunile
behavioriste ale lui Skinner şi bandura, " " "'*

EL STRATEGII DE ABORDARE A PERSONALITĂŢILOR DIFICILE

Tulburările de personalitate ridică probleme complexe, greu de abordat şi


deseori, greu de soluţionat sau reprezentând tot atâtea provocări pentru abilităţile
tuturor celor, inclusiv a poliţiştilor, angajaţi în efortul de înţelegere şi corectare a
anomaliilor şi a eşecurilor de ajustare Ia o societate, ea însăşi suferind de
numeroase disfuncţionalităţi.
Conform DSM IV tulburările de personalitate reprezintă "paîtern-uri
stabile de percepere,
reiaţionare şi gândire asupra mediului şi asupra persoanei proprii, care se
manifestă inîr-o largă
varietate de contexte sociale si personale importante, si care sunt inflexibile şi
dezadaptahve,
generând fie tulburărifuncţionale semnificative, fie distres subiectiv". " —'
Devierea de la normă implică abaterea, de la parametrii expectaţi şi
acceptaţi cultural într-o anumită societate şi într-o anumită epoca, în mai multe
planuri definitorii pentru existenţa umană: cogniţie, afectivitate, controlul
impulsurlor şi nevoile de gratificare, precum şi modalităţile de relaţionare cu
alţii- Persoanele dizarmonice foarte frecvent suferă în forul interior şi în viaţa
lor

33
c&

CUPRINS

t
Introducere

Capitolul I
Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară

Capitolul II
Teorii ale fenomenului şi comportamentului
infracţional 1
1
Capitolul m 1
Analiza psihologică a actului infracţional 9
2
Capitolul IV
7
Personalitatea: între normal şi patologic
4
Capitolul V 1
Profilul personalităţii infractorului

Capitolul VI 5
3
6
1
7
1
Delincventa
juvenilă

Capitolul VH
Psihologia
victimei

Capitolul Vin
Memoria
martorilor

Capitolul IX
Problematica psihologică a anchetei judiciare
7
Capitolul X 7
Investigarea psihologică a comportamentului simulat prin 8
tehnica Poligraf 3

Capitolul XI
Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente prin metoda portretului
vorbit 91

Capitolul XH Biblio
Problematica psihosocială a mediului de penitenciar grafie

Capitolul XHI 99
Conduita asertivă: contrapusă comportamentelor de tip
agresiv şi pasiv
109
Capitolul XIV
Autocontrolul emoţiilor negative
117
129

relaţională cu alte persoane, de cele mai dese ori problematică şi încărcată.


Aceeaşi indivizi, cauzează mari dificultăţi altor persoane şi implicit societăţi,
prin nedezvoltarea instanţelor morale sau funcţionarea defectuoasă a
mecanismelor de control al emoţiilor, al agresivităţii înnăscute, al sociabilităţii.
Toate acestea au repercusiuni multiple asupra funcţionării, securităţii şi
echilibrului societal. Dealtfel de cele mai multe ori delicventa, criminalitatea,
violenţa şi omuciderea, abuzul de droguri şi alcool, comportamentele
autodestructive, abuzul fizic şi sexual al minorilor etc. sunt opera persoanelor ou
trasaturi dizarmonice de personalitate.
în cele ce urmează vă prezentăm caracteristicile definitorii ale celor mai
frecvente abateri de la personalitatea statistic normală (incluzând aici
personalităţile accentuate dar şi cele patologice) la care am adăugat din raţiuni
pragmatice strategii eficiente de abordare a acestor persoane. Motivul pentru care
în unele situaţii ( ex. personalitatea de tip borderlme sadică etc.) nu s-a insistat pe
abordări recomandabile este unul destul de evident: aceştia în primul rând
reclamă intervenţie terapeutică de specialitate şi ca atare principala recomandare
este evitarea lor.

Personalitateajlepresivă

Trasaturi
• Pesimism - în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbra a acesteia,
posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ minima! izându-1 pe cel
pozitiv.
• Depoziţie triffţa^- de regulă este tristă şi posacă, chiar şi atunci când lipsesc
evenimentele neplăcute care sa justifice această dispoziţie, ,

* Ahcdonie - nu resimte plăcerea, nici măcar în cazul unor activităţi ori situaţii
considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-uri, evenimente
fericite)
* Aut»depreciere — nu se simte „la înălţime", nutreşte sentimente de
inaptitudine şi inutilitate ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl
apreciază)

Cum să te porţi cu personalităţile depresive


Recomandabil
• Sff-i atrageţi atenţia prin întrebări asupra laturii pozitive a oricărei situaţii. în
orice
situaţie, o personalitate depresiva vede numai aspectul negativ al acesteia.
Pentru ea, sticla
este mereu „pe jumătate goală",
■ Antrenaţi-o în activităţi agreabile care jă tle pe măsura sa. Deseori,
personalităţile
depresive au tendinţa de a respinge acele ocazii ce le-ar putea procura plăcere.
Acest refuz se
datorează mai multor factori: oboseală, teama de a nu fi la înălţimea situaţiei,
atitudine
culpabilizată vis a vis de plăcere şi mai ales teama că situaţia nu va fi tocmai
plăcută pentru
ele,
• Să vă arătaţi consideraţia în mod adecvat. Deseori se întâmpla ca
personalităţile depresive
să aibă o proastă părere despre ele însele, fapt ce Ie întreţine tristeţea.
Afecţiunea şi
consideraţia noastră, cu condiţia însă de a fi sincere, sunt cele mai bune
medicamente pentru
personalităţile depresive.
* înjemnaţi-o sa consulte un specialist De cele mai multe ori, e nevoie de timp
şi diplomaţie
pentru a determina o persoană să consulte un specialist.
Nerecomandabit
* Să-i spuneţi să se „zgâltaie". „ZgâLţâie-teT scutură-îe puţinf", 5J5acă vrei,
poţi!", „Adună-te!"
sunt sfaturi care au fost date personalităţilor depresive de milioane de ori, de
când există
omenirea. Şi dacă acestea continuă să fie repetate, este tocmai pentru că sunt
ineficiente. Chiar
dacă va asculta îndemnul, personalitatea depresivă se va simţi respinsă,
neînţeleasă şi
desconsiderată,
■ Să-i faceţi morală. >>N-ai deloc voinţă", .J^rea te laşi în voia lucrurilor'*,
„Nu-i bine când vezi
totul în negru", „Nu ştii cât trag eu de mine". O atitudine moralizatoare şi
culpabilizanta e tot
atât de potrivită pentru depresiv ca şi faptul de a-i reproşa unui miop că vede
totul în ceaţă sau
unei persoane care şi-a scrântit glezna că şchioapătă.
• Sa vă lăsaţi târâţi în marasmul personalităţii depresive. Fără voia lor,
personalităţile depresive par sâ ne invite să le împărtăşim viziunea asupra
lumii şi a felului de a trăi. Vâzându-3e aşa de triste tu însuţi te întristezi şi
sfârşeşti prin a te simţi uşor vinovat pentru că nu le îfnpărlăşeşti neliniştea.
• Pagă vă este patron: verificaţi periodic sănătatea firmei voastre Dacă va este
soţ/soţie: Îndemnaţi-Ho) să citească acest capitol
Dacă v5 este coleg sau colaborator: complimentaţi-i de câte^ ori gândeşte pozitiv

Personalitatea dependenta

Trăsături
■-—-—— r
■ Nevoia de a fi ajutată şi susţinută de ceilalţi:
este reticentă când este vorba să ia singura* decizii de multe ori îi lasă pe ceilalţi
să ia în numele ei decizii importante prefera sâ-i urmeze pe ceilalţi decât să vină
cu unele iniţiative nu-i place să fie singură ori să facă singură unele lucruri
* Teama de a nu strica relaţiile cu ceilalţi:
pentru a fi pe placul celorlalţi Sflunemercu „da11
este extrem de afectată şi anxioasă atunci când este criticată şi dezaprobată
accepta munci puţin gratificante, pentru a se tace plăcută celorlalţi

Cura să te porţi cu personalitatea dependentă


Recomandabil
• Sa-i lăudaţi mai mult iniţiativele decât izbânzile, sâ-i ajutaţi să banalizeze
eşecurile. Incapacitatea mai multor personalităţi dependente de acţiona
ascunde tocmai teama de eşec şi de urmările lui. înconjurat de persoane pe
care le consideră mai competente ca el, dependentul se teme de criticile ce ar
putea fi aduse iniţiativelor lui. DacJLvâ cere sfatul, înainte de a-i răspunde
chestionaţi-! în privinţa penetului său de vedere. Subiectul dependent va
încerca să vă determine să luaţi decizii în locul lui; de multe ori, veţi fi poate
tentaţi să-i faceţi jocul; fie pentru a-1 ajuta, fie pentru a câştiga timp, fie
pentru că gândiţi că sunteţi mai în măsură să luaţi o decizie, fie pentru că este
măgulitor să faci oficii de înţelept sau de cunoscător. Dar, amintiţi-vă de un
proverb chinezesc: „Daca vrei să ajuţi pe cineva, nu-i da un peşte, învaţă-1
mai bine să pescuiască."
• Vorbiţi-i de îndoielile şi slăbiciunile voastre, nu şovăiţi^ă-i cereţi voi
msiYa_sJatul_ş| ajutorul,
• Faceţi-i să tntelea^ă că sunt o serie de lucruri pe carele puteţi face fără el, dar
ca aceasta nu înseamnă că>l respingeţi. Dacă aveţi o seamă de relaţii amicale
sau profesionale, persoana dependentă se va simţi respinsă, dată deoparte
(fără să aibă curajul de a mărturisi acest lucru deschis) pentru faptul că aveţi o
viaţa în afara ei.

Nerecomandabil
• Sa luaţi decizii în locul lui chiar dacă v-o cerci nu-i săriţi in ajutor dedate ori
este în
impas. Fiecare sfat ori sprijin acordat încurajează tendinţa ulterioară de a cere
din nou ajutor
şi accentuează sentimentul neputinţei şi al autodeprecierii la individul
dependent.
■ Să-i criticaţi fljţiş iniţiativele, chiar dacă sunt ratate. Fiecare din încercările lui
trebuie încurajată, chiar dacă sunteţi îndreptăţiţi să-i criticaţi felul în care a
procedat şi să fiţi sinceri în privinţa rezultatelor,
■ Să-1 abandonaţi cu desăvârşire, pentru a-1 „învăţa să se descurce singur".
Dacă vreţi să-1 ajutaţi să devină independent este preferabil să procedaţi
progresiv.
• Să-i îngăduiţi să plătească preţul dependenţei sale (să vă ofere cadouri şi s5
facă „munci
murdare*^.
• Să-I lăsaţi să vă invadeze. Dacă nu trasăm limite clare solicitărilor de ajutor
ca şt aversiunii
faţa de singurătate a personalităţilor dependente, fără să ne dăm bine seama
ne putem trezi
„invadaţi" .

Personalitatea pasiv-agresivă

TrăsSimi
• Atât în domeniul profesional, cât şi în viaţa personală, manifestă rezistenţa Ia
exigenţele
celorlalţi
■ Djşgnţă^cesîv de mult ordinele, critică figurile autorităţii
• într-un mod ocolit: „tărăgănează" lucrurile, este intenţionat ineficienta, stă
îmbufîiatâ, „uită"
anumite lucruri, se plânge câ ar fi neînţeleasă ori desconsiderata sau că este
râu tratată.
CumjjItgjKirfl cu personalitatea pasiv-agresivă
Recomandabil
■ Fljljuiiabjii. Personalităţile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce
aduce lipsă de
consideraţie. Dacă le ceri ceva într-un mod abrupt sau cu un aer distant le poţi
trezi Indatâ
ostilitatea.
• Cereţi-Lpârerea ori de câte orjeste posibil.
■ Ajutaţi^ să se exprime direct. Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă un
mod indirect de
a-şi exprima agresivitatea. Persoana care se exprimă în acest fel
are,sentimentul câ se expune
mai puţin riscurilor decât dacă şi-ar exprima făţiş dezacordul (şi uneori nu se
înşealâ)- în multe
cazuri, faptul de a o invita să-şi exprime direct dezacordul înlesneşte
discutarea şi rezolvarea
(parţială) a conflictului subiacent,
• Să-Lreamintiţi regulile io cui uir Când vă confruntaţi cu o seamă de
comportamente repetate
cu o rea voinţa, poate fi util să-i reamintiţi persoanei respective regulile
jocului.

NerecomandobU
• Săjjjarefaceţi că nu î-aţi remarcat opoziţia. Dacă partenerul de viaţă sau
colaboratorul
vostru stă bosumflat, puteţi fi tentat să nT reacţionaţi în mei un fel, aşteptând
să-j treacă. în
majoritatea cazurilor, adoptarea unei asemenea atitudini se dovedeşte a fi o
greşeala. Dacă vă
. prefaceţi că nu percepeţi nici un mesaj, celălalt va fi înclinat să-şi intensifice
represaliile până când va trezi o reacţie. Aşadar, dacă aţi remarcat ceva ce
aduce a rea-vointăT îmbufnare, represalii mascate reacţionaţi imediat printr-o
întrebare prin care îl împiedicaţi pe celalalt să se instaleze confortabil în
propriul comportament pasiv-agresiv.
• SjljcriHcaffjiidoma unui plrialE~Evitaţi discursurile moralizatoare, deşi
acestea sunt cel mai la îndemână pentru ca am fost deprinşi cu acest tip de
discurs întreaga copilărie şi adolescenţă,
• Sj^ă lăsaţi antrenatîn jocul represaliilor reciproce

Daca vă este patron: schimbaţi-vă locul de muncă, vă poate târî şi pe dvs, în


căderea lui.
Saca vă este soţ/soţie: încercaţi să-1 (ol determinaţi sj^se exprime deschis
Dacă vă este prieten sau colaborator: recitiţi acest capitol înainte de îi ieşi în
întâmpinare

Personalitatea paranoică
Trasatori
• Neîncredere^
îi suspectează pe ceilalţi că ar fi râu intenţionaţi în ceea ce o priveşte
se protejează în permanenţa, foarte atentă la ceea ce se petrece înjur, nu are
încredere,
este suspicioasă
pune la îndoială loialitatea altora, chiar şi a celor apropiaţi, adesea invidioasă

36
caută energic şi în detaliu dovezi în jurul bănuielilor sale, fără a ţine seama de
situaţie
în întregul ei
este gata de represalii disproporţionate, dacă se simte ofensată
- preocupata de propriile drepturi, ca şi de problemele de prioritate, se simte
uşor
ofensată
■ Rigiditate^
se arată iraţională, rece, logică şi rezistă oricăror argumente ce vin din partea
celorlalţi
- îi este greu să manifeste tendinţe ori emoţii pozitive, nu prea are simţul
umorului
• Există o infinitate de forme intermediare în care caracteristicile paranoiei sunt
mai puţin pronunţate sau nu apar decât în situaţii stresante. O astfel de formă
mai uşoara este rjerjjonalitatea senzitivă,
• Poate fi folositoare paranoia?
Puţină paranoia poate fi utilă în următoarele împrejurări;
când trebuie să ştii să fii inflexibil în aplicarea legii (poliţist, judecător, serviciul
contencios)
când trebuie să ştii cum să-ţi aperi drepturile într-un conflict fie un conflict cu
administraţia, fie cu proprietarul unui garaj
când trebuie să faci faţă unor adversari posibil vicleni ori primejdioşi (să lucrezi
în
poliţie, la vamă, în cadrul serviciilor antitero sau faci afaceri într-o ţară al cărei
echilibru este instabil) Nu afirmam că toţi cei care lucrează în aceste
domenii ar fi paranoici, deoarece nu este adişvărat, ci că anumite trăsături ale
paranoiei bine controlate pot fi utile în cazul în care activaţi în acest gen de
activitate.

Cum ne purtăm cu paranoicii?

Recomandabil
• Să vă exprimaţi limpede motivele ji intenţiile. Paranoicul va avea mereu
tendinţa de a-şi imagina ci vreţi să-i Tăceţi rău. Prin urmare, nu trebuie sâ-i
daţi indicii care iar confirma bănuielile. Cel mai indicat mijloc este de a
comunica cu acesta într-un mod cât mai puţin echivoc cu putinţă. Mesajele
voastre nu trebuie să lase nici cel mai mic loc interpretării.
• Sa respectati convenienţele cu scmpnlozitate. Dacă aveţi de a face cu un
paranoic fiţi de o politeţe „reglementară", nu-1 lăsaţi să aştepte, răspundeţi de
îndată mesajelor lui, fiţi cu băgare de seamă Ia formulele de curtoazie, fiţi
atent când îl prezentaţi cuiva, nu-I întrerupeţi când vorbeşte.
• Menţineţi un contact regulat cu eL Un paranoic pe care îl evitaţi ar putea
crede că uneltiţi împotriva lui sau ca vă îndepărtaţi repede tocmai pentru că vă
e teamă de represaliile din partea lui după răul pe care i 3-aţi fficut şi pe care
el încă nu 1-a descoperit.
• S5 faceţi referiri la legi ?i Ifl reţnilqmpntg Majoritatea paranoicilor resimt o
anume fascinaţie pentru legi şi regulamente. Adesea, însă cunoaşte mult mai
bine decât voi legile şi regulamentele şi va şti să le folosească în propriul
avantaj. Atenţie - nu vă angajaţi în ceva de care nu sunteţi prea siguri, şi, mai
ales, înainte de toate, consultaţi un specialist din respectivul domeniu.
• -Să-i lăsaţi nnete mici victorii _dar flflnrilţi-va himv cftrp Paranoicul are
nevoie de succese mai mari ori mai însemnate decât noi pentru a-şi menţine
echilibrul. Dacă este privat de aceste succese, riscăm să-i amplificăm furia.
Este important să ştiţi să-i cedaţi în ceea ce vi se pare neesenţial, dar stabilind
totuşi o limita, pentru a nu ceda în ceea ce este esenţialul.
• Să vă caataţt aliaţi tn altă parte. A te confrunta cu un paranoic la serviciu sau
în viaţa personală este adesea o situaţie fhistrantâ, istovitoare. în preajma
celorlalţi poţi afla sprijin, încurajare, sfaturi, mai ales dacă şi ei se confruntă
cu acelaşi paranoic.
Nerecomandpfyll
• Să renunţaţi la a Lămuri neînţelegerile.

37
■ Sjţjp_aţa£3ţjymgţTJnga puf *"•*_& aa ri?*Pr& Stne* Aruncându-Ie cuvinte care
ii rănesc, îi
jignesc le sporiţi violenţa, dorinţa de a vă învinge, de a vă domina, întărindu-
le suspiciunile.
• Sj_conuţe£j£i£eIi. Arătaţi vederii sale doar ceea ce este impecabil, cumpălaţi-
Vă vorbele, nu spuneţi prea multe.
• Nujjârflţi» căci va afla. Să bârfeşti un paranoic este riscant. Cu
hipersensibilitatea în a detecta adversăriipotetic] 51 cu dorinţa de care este
stăpânit de a-şi confirma bănuielile, paranoicul va ştii întotdeauna, într-un fel
sau altul că l-aţi bârfit.
• Să discutaţi poUtica^
• Sâ_^eveoiţlşijvpjj3âŢa5gj£i. Atenţie la a nu reacţiona în aceeaşi manieri ca şi
paranoicii, indignându-vâ la culme, continuând cearta din nimic, trecând la
represalii disproporţionate. Uneori, este de ajuns să iei puţină distanţă, să-i
laşi ceva mai mult spaţiu chiar să încerci sincer să lămureşti o neînţelegere
pentru a dezamorsa un conflict care pluteşte în aer.
Trăsături
d egl a 5 11
• ^3^j_ ţ_^p 'f t do rfig" ' * 9* kţţfc din societate
• Impulsivitate
• Inc^micitatedej^^prnjecte tjg jermen luni»
• Simţ redus al culpabilităţii fp&nft la alianţa tntalto
• Cqroportamenift frgfiYentgJa viitorul sociopat: sQoiaturi, cbiuluri de la
yqaij, abuz d£ alcool sau stupefiantei multiple contacte sexuale ou diverşi
parteneri, evadări prost organi£ateT c ă^^^^mcTFtottnage
■ Aspecte pozitiv^: stabil^nc lîşoj-^pntaptf simţ al umorului, ŞUSţul pentru
risc,

• Recomandare - evitaţi apropierea mai ales înviata personală dar şi în cea


sentimentală.
• Intervenţiile tarapgPţjce sjţjgrpuţL

PersontdUateade. tip_hprderli8e

Trăsături
• Dispoziţii fluctuante, comportamente impulsive
• Stări de furie, emoţii puternice greu de stăpânit? de multe ori urmate de atari
depresive, risc mare de sinucidere
• Abunde alcool, stupefiante
• Imagme incertă asupra propriei persoane
• ^^îeTaceste persoane au tost de Regulă, vicjim£__a]e__uno_r violenţe sau
_abuzuri. sexuale săvârşite de cineva din cei apr<ipiaţi lor (nu toţi copii
maltrataţi ajung borderline, în schimb pot dezvolta unele tulburări psirtice)-
Unii cercetători consideră că exista o legătură între personalitatea borderlirje
dezvoltată încă din copilărie şi tulburările de stress.posHraumatic.

• Recomandare ^ păstrarea un^j distanţe optime, o distanţ^prea mare îl va face


pe borderiine să se simtă frustrat şi să reacţioneze agresiv» inipreviziDll;
adresaţi-vă specialistului- „

Trăşâturt
■ Comportamente sau atitudini menite să provoace suferinţa şi supunere
celuilalt pentru simpla plScerejirrjU^^
suTerinţ&^eluilalt priptr^o serie de compommelîte^penmse, neputându-li-se
aduce învinuirea de încălcare a legii (a-$i pedepsi mai aspru copii decât este
permis, a umili în public pe cineva, a maltrata animalele, a impune celorlalţi
comportamente umilitoare sau degradante)
• Tulburarea apare în adolescenţă, în special ta persoanele de sex masculin.
Exista situaţii
favorizante - antrenament dirijai de o persoană carismatică, înrâurirea unui
grup, nevoia de a
compensa o frustrare, dorinţa de răzbunare.
Personalităţi schimbatele un eveniment traumatic

Trăsături^
• Apare la persoanele care au fost vţctime ale unor evenimente traumatice -
prizonieri în
lagărele de concentrare, supravieţuitori ai unor accidente grave sau catastrofe,
victime ale unei
agresiuni
Recomandare - supunerea victimei la un tratament chiar în primele ore după
expunerea la evenimentul traumatic. T^îanientd e psih_olo_gjc4 în primul rând,
şi constă în aceea că victima e îndemnată să-şi relateze trauma, dar în contextul
unei relaţii terapeutice liniştitoare.
Personalitatea anxioasă
— ■—— '
Trasaturi
• Griji mult prea intense si orea frecvente^penfru sine şi pentru ceilalţi, raportat
lanscurile vieţii cotidiene
• Tensiune JJzjcâ ajesea excesivă
• Permanenta atenţie la riscuri: vigilenţă faţă de tot ce ar putea lua o turnură
neplăcută, pentru a controla chiar situaţii cu un risc redus.

Cum nej>urţăm cu apxiogji?


Recomandabil
• Inspirati-i încredere. Pentru personalitatea anxioasă lumea este ca o maşinărie
uriaşă în care fiecare pieaâ te poate lăsa oricând, producând astfel o „pană".
Dacă-i daţi impresia că nu dumneavoastră veţi pricinui această pană, anxiosul
vă va copleşi mai puţin cu neliniştea sa, ceea ce va face ca relaţiile cu el să fie
mai bună.
• Sjw_ajutaţi să relativizeze Fâcându-1 să se concentreze asupra consecinţelor
reale ale unui eveniment şi asupra posibilelor soluţii, îl veţi ajuta să se
detaşeze şi să-şi reducă din anxietate.
» Sg practicaţi un umor
binevoitor, ■ Iktermmaţi-i s&
se trateze.

ierecorrţgnt
* Să va lăsaţi subjugaţi
* Sâ-ijaa^grin!surprindere. Personalităţile anxioase au o reacţie puternică la
surprize, chiar şi aruncTcâtăVvoTbâ de^urprize plăcute. Când intervine
imprevizibilul, sistemul lor de alarma se declanşează dând naştere unei emoţii
puternice.

■ Sâ-i împărtăşiţi rjrorMk^unmea^străjjeli^ti, Evitaţi sâ-i mărturisiţi ce va


preocupă, cu excepţia cazului în care chiar va poate ajuta. Pentru el nimic nu
este mai angoasant decât să realizeze că lumea este un loc mai primejdios şi
mai incert decât credea el,
■ Evitaţi subiectele d^conveTşaJiejŢenibile,

* Dacă este şeful dumneavoastră: fiţi pentru el un fel de semnal liniştitor


* Dacă este coleg sau colaborator; folosiţi-vă de calităţile lui de anxios pentru a
preveni şi prevedea totul
Rezumând în tabelul de mai jos am inserat ceea ce este recomandabil şi
respectiv nerecomandabil în abordarea oricărei personalităţi dizarmonice.

39
_________RECOMANDABIL__ _________NERECOMANBABIL
încercaţi să le faceţi <ii-si Şa vrei să le schimbi concepţia
schimbe despre lume
comportamentul______________
încercaţi să aflaţi ce temeri gft crezi ca e vorba de o chestiune
ascund de rea voipţâ
cggJUprtamentele dificile 5j le pretinzi o schimbare rapjja gă
Accepta^ojchigibare progresiva__ le fad morala
Trasaţi o imagine clară a
propriilor voastre gj le pretinzi perfecţiunea în tot ce
trebuinţe $i jimite ____ fac şi apnj ,<â
Acceptaţi o schimbare jaşi totul baită________
iacompfetă Să le compătimiţi ori sa le faceţi
jocul__________________________
Nu cedaţiJD privinţa aspectelor
40
vm

&#-;
-
CAPITOLUL V PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

5.1. CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale,


deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol
favorizant, permiţând o fundamentare realista a măsurilor generale şi speciale orientate
către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul
duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa
este impusa infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate.
Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe
când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii in
care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau
al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.
Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe
adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează îdeea de recuperare socială a infractorului.
De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin
filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică
măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria
personală. Toate
/acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a
acţiona şi reacţiona
în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuak care apar mereu în
acest spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea
unor acţiuni atipice cu caracter* antisocial sau disocia!.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare socială, cu deficienţe
de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi
cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă
atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii,
scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.
Studiindu-se diferite categorii de mfractori sub aspectul parncularităţilor
psihologice, s-a reuşit sase stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc
la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent ;4egea:
%_ iNADAPTAREA SOCIALĂ. Este evident că orice infractor este un inadaptat din
punct de vedere social
^adaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt
elemente a căror educaţie s-Jă realizat în condiţii neprielnice şi în mod ncsatisiăcător,
Anamnezele făcute infractorilor arata că, în ^majoritatea cazurilor, aceştia provin din
familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, ^alcoolici etc) unde nu
există cqndiţii^pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde
xjuvelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu ae dâ atenţia
cuvenită normelor ^^gimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.
Atitudinile antisociale care rezultă diu '■^Mfluenţa necorespunzătoare a mediului duc
la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii ^nefavorabile pot fî
actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune,
-* Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar
comportamental este o
'"reacţie atipică,
X DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI,^ Conştient de caracterul
socialmente distructiv al actului
-infracţional1, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de
ochii oamenilor, în "general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominant
puternică a personalităţii, duplicitatea ^infractorului este a doua lui natură, care nu se
maschează numai în perioada în care comite fapta ' infracţională, ci tot timpul. El joacă
rolul omului corect, cinstit al omului cu preocupări de o altă natură
ffecât cele gig ^Sp^iall'tflţi'" '"^fri^AwT "jfW ărtifimfll îr H^nn^regyia artele ci faptele
(v^iHietTp
facându-1 uşor depistam! pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a 'Meţii
duble", îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de
aspectul normal al vieţii.
IA4ATUJUTATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea
infractorului de a prevedea pe termen ţimg consecinţele acţiunii sale antisociale. Există
ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent»

41
ffdând o mică importanţă viitorului. Acesta este centrat pe prezent şi nu
discriminează cert delincventa de :delincvenţâ.
Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de
inteligenţă (Q.L), ci eamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între
pierderi şi câştiguri în proiectarea şi ctuarea unui act infracţional, trecerea la
comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe lime faţă de
pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt,
IMAZU&ITATEÂAFECTIVA. Constă ăl decalajul persistent între proceseîe
cognitive şi afective, în sarea celor dm unna\~DaforM dezechilibrului psiho-afectiv,
imaturitatea afectiva duce la o rigiditate ncâ, la reacţii disproporţionate,
predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul -tiv recurge la
comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
diate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa faţă de
problemele reale şi ortante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică,
este nerealiSt, instabil emoţional, turitatea afectivă asociată cu imaturitatea
intelectuală predispune infractorul la manifestări şi portamente antisociale cu
urmări deosebit de grave,
INSTABILITATEA EMOTIV-ACţlONALÂ,_ Datorită experienţei negative, a
educaţiei deficitare primite
imilie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ
instabil din punct de
re emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează" discontinuitate, salturi
neruotrvate de la o
sriă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimula. Această instabilitate este o
trăsătură esenţială a
malităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde ir
aumatizarea
malităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă face
din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa
(.mei autonomii
ive, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor
"ioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de
autoevaluare şi de
are adecvata, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi
faţă de alţii,
SENŞIŞIIITA TEA DEOSEBITA. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită
asupra lor o stimulare acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce
conferă un caracter atipic reacţiilor îra. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui
sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând lalizarea trebuinţelor şi
intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de
cinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FjţltsiBAjtfZA^q?ieziB& starea celui care este privat de o satisfacţie Jegmmă, care
este înşelat în ţţele_sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare
la nivelul personalităţii m mod ;oriu sau relativ stabil, ca urmare a obsirucţionării
satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului ra ce îi aparţinea anterior.
Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau iţîn
dramatica a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită" ca favorabilă de
către o persoana e fî trăită ca frusrrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o ernotionalitate mărită, şi în funcţie de
temperamentul
luluî, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate -
instabilitate emoţională) se
ijunge la un comportament deviant, individul nemaitinând seama de normele şi
valorile instituite de
te.
Procesul de frustrare implică trei elemente; a) cau?a sau situaţia frustrantă în care
apar obstacole şi
privative printr-o anumită corelare a condiţiiJor interne cu cele externe; b) starea
psihică (trăiri
tuaJe, suferinţe cauzate de privaţiune etc); c) reacţiile comportamentale, efectele
frustrării. Frustrarea
r
oltă din conflict, generându-1 la rândul său, mar ales atunci când starea de frustrare
este rezultatul
t de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul
reprezintă doar o condiţie
3 care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea
trebuie să aibă loc
ie conştiinţă motivaţională" prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie
răuvoitoare. La
ri aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-
au săvârşit.
ilitatea de a pune în acord trebumţele interne cu exigenţele mediului social duce la
apariţia unor
î emoţionale şi stări de
frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de
personalitatea celui cestui agent. în cazul infractorului, frustrarea apare atunci gând
acesta este privat de unele drepturi, lise, satisfacţii etc. care consideră că î se cuvin
sau când în calea obţinerii acestor drepturi se unele obstacole. Frustrarea
infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o tică, de
tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale
de a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcortxcală.

42
^'
-A
;\'
d^i-
%>. Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune, în cadrul unui grup,
subiectul se confrunta cu (intenţule celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă,
deci agresivă, pentru ca subiectul sâ-şi impună ^intenţiile sau pasivă, când acesta îşi
reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi, „;'v Infractorii reacţionează
diferenţiat ia situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi ^rnânare a
satisfacţiei până la un con^ortament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi
piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent
cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de
frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales
de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată
tartorilor conflictuali şi frustrând prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de
trăsături personale cu un cotrtinutjifectiv foarte intens, favorizate de situaţii,
evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frusfraut. Complexul de inferioritate
reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare,
reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a
unei surse permanente de dezechilibru. Pin punct de vedere comportamental,
complexul este un altgorirm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă
o tensiune psihică, ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o
resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul
de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate
neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către
dispreţul, dezaprobarea tacita sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate
incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la
comportamente de tip inferior orientate antisocial.
XPinatel arata că la majoritatea marilor delincvenţi exista un nucleu al
personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului
personalităţii criminale sunt menţionate şi asa-numitele variabile, care se raportează la
aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale
ale individului. în timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la
actul criminal, guveraându-1, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi
motivaţia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la ejjnsuşj. el şi
numai _ef sejiflă în centrul tuturorjucrurilor si situaţiilor^ Atunci când nu-şi realizează
scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.
Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este
un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede
permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. îşi
minimalizează defectele si insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar
atunci când greşeşte în loc sâ-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
LABILITATEAeste!găsjtUjg_personaligţi; care semnifică fluctuaţia emotivităţii,
capricjozitatea si ea atare o accentuată de-g^if^~gprpjrjfţ.1En^ Infractorul nu-şi poate
inhiba sau domina dorinţele, astfel că turuie sale sunt imprevizibile. Instabilitatea
emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul
influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele in faţa pericolului
public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal
*'ui, AGRESIVITATEA reprezintă un comportament vjojenţ şi desiructiv orientat spre
persoane-flhiecte ' sau^gpre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare
orientate asupra unei persoane sau asupra : hnui obiect, acţiuni care au drept scop
producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri /său dureri.
Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan
acţionai sau •Serbai, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionata la o
opoziţie reală sau imaginară. Deşi :^istă şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai
multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă Jdjrectă, cu adresă ţintită,
punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci ţesută să
o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment, El atacă intens şi numai la un
pericol ■'^rninent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală
spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decazând din nivelul autodeterminării
morale.
X- . La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta
comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte
trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai
de intoleranţa la frusirare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea
de a dorniria. Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită
lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi
heteroagresivitatea, Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv
spre propria persoană, exprimându-se prin
ii
;.^i, i--•==•=£

automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere, Heteroagresivitatea


presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum
ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
J.Pinatei mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi
profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă,
fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se
caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a
personalităţii infractorului, acesta maoifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient
INDIFERENŢA AFECTiyA este strâns legată de egocentrism. Ea se
caracterizează prin Iţ^sa-e^noţiilor, a sentimentelor şi a^emgatiei, respectiv,
incapacjtatea ipfractorului_de a înţelege nevoile $i durerile celorlalţi, prin satisfacţia
resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare
şi dezorgStizare'lSţionălL AceasHTaturl a personalităţii infractorului se formează de
Ia vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un
rol important deţinându-I în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale,
precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. Pe obicei,
infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică
atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă
extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şr egocentrism constă în faptul că
infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune .a Trăsăturilor
din nucleul personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv.
Dintre aceste trSsăruri, labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult
pragul delincvenţial.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte
persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au
consistenţa şi. frecvenţa întâlnită la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi
delincvenţi rezidă în pragul delincvenţi al. Astfel, delincventul format, recidivistul, în
opoziţia cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei
situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi
operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale surit mai intense, cu atât
facilitează trecerea la actul infracţional.
Infractorul are o personalitate psiho-morala deficientă. Ca urmare a orientării
axiologice, a sistemului de valon pe care îl posedă, ifirractorul este incapabil din
punct de vedere psihic sS desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate
este dublată de atitudinea negativă fată de muncă, faţă de cei ce desfăşoară o activitate
organizată, productiva. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această
incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive
funcţionează la ei în mod normai, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale
în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă,
lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la
ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibili
ta te. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre
vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte niult deoarece le favorizează
activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un
stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei
creatoare» dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce
contrazice teoria despre inteligenţa nativa, specifică a infractorilor. Analizând modul
lor de lucru, ajungem să recunostem câ este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor,
de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea,
măiestria ior poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o
dexteritate deosebita ce se dobândeşte pe bara unui antrenament îndelungat.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele
obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi
ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în
continuă apărare legitimă faţa de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea
ce capriciul lui de moment pretinde, Elementul lui vital şi în acelaşi tirnp şi o trăsătură
fundamentală a caracterului său este minciuna,
Lipsa untfi microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri soeial-morale, lipsa
unor valori etice câtre care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi
împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv
aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în
urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fî mereu în pericol. Egoismul
elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare
cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă
mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

44
?
|Profilul psihocomportamenta! al infractorului a fost prezentat La modul general,
cuprinzând acele
l elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare
de infractori.
| Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de
excepţii, un joc mare
''/ de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea
unei specialităţi
\infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de (a
un infractor la
I altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.
\ Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii
distincte a
l oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi
psihologice ale
{ infractorilor de diverse "specialităţi".

ţ
t 5.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR
CATEGOKH DE
l INFRACTORI

:- încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât


din punct de vedere
t teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor
modele explicative H privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi
totodată, la evidenţierea unor aspecte privind i formarea şi evoluţia unor asemenea
structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi
la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul
rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi
reinserţie socială. In al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor
judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a
cauzelor.
Prezentăm în continuare particularitâtile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit in lumea infractorilor. Se poate spune că
cerşetorul are o personalrtate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei
dramatice, ştiind sâ-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să
sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal» prin mimica şi costumaţia
adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul
deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage
atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă
emoţională şi un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De
fiecare dată face apel la principiile creştine, invocând divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe
care le preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în
magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora
etc.) sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc).
Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grija şi apar fie etalate . ostentativ, fie abia
discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau
.interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea
trasaturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.
> Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate "reţele" naţionale sau internaţionale, liderii
acestora având
^ . un profit consistent, uneori chiar fabulos, în reţea sunt foarte bine organizaţi,
respectându-şi fiecare ierarhia j -jr şi rolul pe care îl are; unii transportă şi plasează
cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, l :-;Să ia banii rezultaţi din
cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi l
Kasigură şi llprotecţia." Cerşetorul care nu reuşeşte sa adune suma stabilită, este pedepsit
de şeful lui, uneori, l ^'foarte dur.
i J>. gprcx - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine
constă din mişcări
l frelativ simple: întinderea mlinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor,
camuflarea şi ! ^transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul
discret ai sustragerii obiectului şi ş^apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii,
ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit ^identifica. Hoţul lucrează mai mult
cu mâna si cu cqrptij. dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, ^deoarece
pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă.
Caracterul ^predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament
deosebit. DexteriMea_ lui ^caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt
rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, .: numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de
unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase ^fundamentale, nivelul de
dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc). Automatizarea unor mişcări

45
I
specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat si
perfecţionat îi face pe $
unii hoţi "să fiire fără să vrea", 'i
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare prompta în situaţia dată şi
organizarea c
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare,
deşi unele ingenioase, !
se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau
alta, în general, se &
împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze
prin calităţi *
deosebite, deoarece ea este limitată Ja preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după
"şabloane şi reţete1' £
puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia
spre risc este i
deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de
puţine şanse de reuşită, f
Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune
rezistenţă, numai în ţ
ca^ul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita
acţiunii infracţionale |
îl determină pe hoş să fie superstiţios, uneori chiar mistic,

jjs
HOŢUL DFj BUZUNARE SAU ŞUTUL cum i se mai spune, acţionează de obicei,
numai în }
locuri 1 e aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport in comun, stadioane T
săli de spectacole $j
etc). In mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc, unde
întotdeauna se '
păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă fa
îmbrăcămintea infractorului, *
mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din
buzunare sunt cele ;
călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai
largi, ceea ce oferă J
mai puţine obstacole. •
Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc, iar ziua
numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este
grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de 3a serviciu sau de la diverse spectacole.
Când au loc manifestaţii cullural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte şi
spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Daca persoanele au mai consumat şi
băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această
categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile
îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de
scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profila. Acest tip furturi au o incidenţă
mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă in
special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele
acţionează in complicitate cu bărbaţii.
Hoţul din buzunare opexează_de regulă în echipă, fiecare membru având un rol
jine_şiabj]it. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage
portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat.
Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.
Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi
apoi după
"tapiţerie", cum îi spun ei la "faţă". Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu
crea suspiciuni şi 1
pentru a poza în cetăţeni onorabili. întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal,
nu poartă plete, ca să £
nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fî uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt
creoli^jniros a \
pHrfuŢpiTri tari, îşi ung pârul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori
stridente, ceea ce nu are ţ,
nimic comun cu distincţia, l
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele i4husăjiilor"-
expresie pe care o t
atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este
obligatoriu, mai %
ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o
pungă din plastic f
de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt
gesturile tipice în |
staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Aîegându-şi
victima, hoţul începe să |
facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o
contractă..., îşi g
încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este
tot mai |
accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun,
i se schimbă ş
culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din
buzunare dă mereu din ţ
cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent
mişcându-şî arătătorul f
şi indexul mâinii cu care urmează să lăcă "priza". Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se
uită la el, îşi trece de ?
mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etcr

!?
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu
ceilalţi membrii ai ) grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în
comun, ci se intercalează pnntre călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu
sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că î s-a fScut rău cuiva, sunt primii care sar
în ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-1 "opera" pe cel neajutorat.
46
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important in acţiunea infracţională. în
scop preventiv, aşa-zisele "neologisme de tarabă" nu trebuie pierdute din atenţie, în
sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din
categoria răufăcătorii of. Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla
intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă.
k argoul hoţilor din buzunare, cuvântul i;coajă", de pilda, înseamnă portofel;
"ploascâ" - geantă; "lămâi" - bani; "moară'1 - ceas; "spital" - palton; "căldură" -
buzunarul din interior al hainei; "caraimaiie" - buzunarele exterioare; '«nicovală" -
spate; "semans" - buzunarul de la spate al pantalonilor; "fulg" -borsetă; "scafă" - mână;
"lustră'1 - pălărie; "mahăr" - şef: llmuialii" - poliţişti; "arhiepiscop" - persoană cu bani
mulţi; "scalpel" - beţiv; "usturoi" - atenţie; "piper" - nu ţine; "strănut" - e al nostru;
"şalupe" -pantofi; "udătură" - trădare; "boboci" - îl atacăm;' "papura" - pericol mare;
"săpun" - să fugim repede; "sirop"- victimă; "varză" -acoperire; "ţest" - inel; "cercuri" -
cercei (Tandin, 1999),
O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar
mai ales constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale, O serie de organizaţii
transnaţionale şi-au creat legături in rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în
cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă,
obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, în special de lux, se
efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an de fabricaţie), Aceste
reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticata atât pentru anihilarea
sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea
seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi
în deschiderea uşilor.
Unele autoturisme, dupS ce au fost furate li se schimbi imediat, numerele de
înmatriculare, plăcuţele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopstie, sunt
falsificate documentele de provenienţa sau se întocmesc altele false şi sunt transportate
în altă localitate spre vânzare. Alteori, m ateliere clandestine, sunt dezmembrate şi apoi
valorificate ca piese de schimb» în toată ţara. Există hoţi care fura numai piese,
accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi care
fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din
locuinţe, magazine etc), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.
O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop
de distracţie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din
teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care îl abandonează când ajung la
destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Uneori, aceştia profita chiar de
neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului ncasigurate cu yala sau
îşi uită cheiEe în contact, în bord etc,
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în banda şi
prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special
cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului
infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se
recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică.
necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi
calmul, curajul, "sângejej^ce", aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenta în
apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri,
de hoţi. De multe ori când nu săsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători,
distrugând totul.
TÂLHARUL - acţionează de obicei rn^ftaijă sau în locuri deschise mai nutin circulate.
întreaga sa
\ activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică,
somatică adecvată.
.\ Şa particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale* putem aminti
o motricitate sporită
' faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi
tâlharul recurge la
'asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent,
odată planul fiind
}. elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă
acţiunea infracţională.
V .. în ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare
ale tâlharilor s-au
•diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi TXR. - un,
atât în ţara, cât şi în . afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte
autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei
din faţă îl blochează, iar cei din "coarda de urmăritori", mascaţi cu cagule, deghizaţi în
poliţişti etc, înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe
pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la
locul faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a
zădărnici acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai
eficace. Sub nici o formă nu trebuie să "accepte resemnarea.

47
lA'FRA CŢORUL iNfELECTlJA L (escrocul, falsificatorul şantaj istul etc,) - din
punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie,
perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a
părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii
multe şi sus - puse, că este influent şi altruist- Are un aer de gentlemen şi un talent
eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai
puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor
care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune
al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de
pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului
urmărit, accesibil victimei. îşi alege dinfre victimele potenţiale* pe cele mai naive sau
predispuse la înşelăciune. Principala arma de atac a infractorului intelectual este
minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind
un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant,
acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun
prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie
exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care
le interpretează.
Escrocul şi şantajistui se caracterizează în special printr-o elasticitate a
gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea
unor soluţii rapide care duc ta eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe
lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate,
forţând adesea succesul.
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai
ales prudenţa victimei. Relevant este faptul c$ victima intră în jocul escrocului şi
crede afirmaţiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. în
acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de
corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiec#re din cei doi protagonişti să
joace un rol important, în această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie
de insolită complicitate, succesul primului nefîind posibil tară coparticiparea celui de
al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea,
ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional
la stimuli, însă are o percepţie deformata a sensului real al actului său. Acesta nu
aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci
provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acţiunii
întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie
interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de
genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare sâ-şi
asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi
păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri,
persoana aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la
preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc, 5
persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.
Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual
acţionează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligentele pentru a intra în
posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane, de Ia care Ie obţine prin
furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi
se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea
actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare
etc.)-
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la
inspectori în niimsterc, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în
diferite posturi cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit
potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuinţe,
terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic,
obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea
de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.
O altă categorie de infractori sunt "bişniţarii sau şmenarii", care comit
înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar ("şmenuT este un teanc de hărţii' de forma
unor bancnote). între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu
aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani,
"corespunzătoare" tranzacţiei Iniţial, "şmenarul" îi prezintă "clientului" teancul real de
bancnote, w1 mtr-un moment de neatenţie creat specia], schimbă teancul real cu
"şmenuT. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi "şmenul") sunt prevăzute cu
bendiţe identice din plastic, pentru a nu fi sesizata diferenţa. Imediat ce "şmenul" a
fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (■
semnalarea" apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima,
ştiind că a efectuat o
| tranzacţie ilegală, ascunde repede "banii" şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind
mai târziu ce i s-a
| întâmplat.
| De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă
etc»
g vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.
| Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau
destinul
% cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă, ti general, aceasta practică este apanajul
ghicitoarelor De cele
| mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o
intuiţie
ţ remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-Ie
satisfacţii, precum:
jj promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţa lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc,
promitand-le
5 îndeplinirea tuturor dorinţelor.
I De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de
către
| ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea
statusului social şi
| sentimental al victimei. Pe măsură ce încep sa ghicească in palmă, în funcţie de
confirmările sau infirmările
8 victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.
r Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de ia victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc.
r
ţ Vrăjitoarele care "dezleagă" cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă,
coroniţa, seturi de
jj lenjerie pentru pat, perne, care să le "servească" la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate,
chipurile,
ţ deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.
g ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:
irascihililaîe,
l impulsivitate, agresivitate crescujg, labilitate, autocontrol foarte scăzut_al re_acţiilor
instinctiv^emotionale.
'-intolerantă la frustrare, viclenie, perversitate, lirjsa_ erţroatisi indiferentă afectiv^,
compjex de inferioritate
? etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută,
instabil Şi
I superficial in relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii
confiictuale,
i reacţionând violent Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-
un in£diu_carc
• oferă situaţii confiicljjale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
s După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare,
fanatism etc)
şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem
de-a face sau nu
; cu un infractor normal în cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o
relaxare după o
;mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuaie pe calea asasinatului. Este deci o
aparentă
j satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia cofiflictuală in care se
află asasinul este
dublată de irnplusivitate şi agresivitate* de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin
violenţă de ordin
fizic. Asasinul este insensibil Ia durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de
compasiune faţă de ceilalţi. . Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca
urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de
; ', vicisitudini fizice şi psihice.
\ Este necesar să se facă o distincţie între crima accidentală, crima în masj şi crima teroristă.
Dacă
\ distincţia în ceea ce priveşte crima accidentală este evidentă, crima în jnaaă poate fi
detrnită ca o acţiune în
; care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp
relativ scurt şi
| ; aproximativ în aceeaşi arie geografică. In ceea ce priveşte criEnajemrisJă, asasinatele au
Ioc într-o perioadă
x de timp mai lungă, ore sau zile, şi au cu predilecţie, o motivaţie politică. O caracteristică,
atât a autorului
| SJcrimiei în masă, cât şi a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenţă faţă de
preocuparea de a scăpa
| ''fi de consecinţele actelor sale, sau faţă de siguranţa personală. Frecvent, acest tip de
ucigaş se sinucide ulterior
| facţiunii criminale.
I $$* CRlfuflNÂLUL fojSRWp trebuie să comită cel_puîin trei crime, disparate în
timp, având o anumită
| ^-'periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de
ani)5 sunt sadici, au
I ^un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili,
capabili să parcurgă
i ^kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat.
Victimele
!
| ţ]:criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. în
ciuda aparenţelor
ţ^exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar hi
"zona de
l ?* ;confort"5 locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima,
criminalul recurge la
\ ;;;-'diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra
victimei. Cruzimea
l f pactului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere
ale victimei, pe care
i ulterior le poate folosi fie pentru a "savura" momentul atunci când nu are o victimă, fie
pentru a teroriza
: • viitoarele victime,
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind
supuşi unor violenţe -" fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o
personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentru
a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic
sentiment de
inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea
crimelor au un efect "terapeutic", stîmulându-le încrederea în ei înşişi. La unii
criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată
de tendinţele sadice, într-o oarecare măsura şi pentru o perioadă limitată de timp, ei ae
''vindecă" ucigând, înjunghiatul şi strangularea fund metodele preferata. Sub influenţa
alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează.
Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface
glăcereajie care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi
identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai
indiferenţi faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate "profiling'1,
care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în
Virginia, Academia F.B-1. din S.U.A, îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din
toată lumea în aceaslă insolită specialitate poliţienească. Programul de pregătire
durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este experienţa judiciară
de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului
(psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi
experienţa personală, de o uriaşă bancă de date, VICAP (l*Vic-lent Criminal
Apprehension Program") se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste
23,000 de crime comise anul în S.U.A,, dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi
cu elemente despre cazuri asemănătoare cernise în străinătate (Aiexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informaţii (VJCAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă
a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie ui săvârşirea
faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele
utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operacidi Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal,
pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-1
egale. Jh acest demers, profiterol parcurge următoarele etape: studierea detaliată a
dosarului cauzei, efectuarea examenului victirnologic (biografic şi medico-1 egal),
stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei şi în
fînal elaborarea profitului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă
în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit,
asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi,
propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi
la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul:
"psihopat -organizat" sau "psihotic - dezorganizat". La criminalul în serie "psihoric -
dezorganizat", locul crimei este întotdeauna m mare dezordine, o dovadă că
acţionează impulsiv şi nu îşi poate "controla1' în totalitate victima. Adesea, cnmele
sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase- în general, criminalul pătrunde prin
efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe
care o şi abandonează imediat, in schimb, un criminal "psihopat - organizat'* îşi va
planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. Mai rar, se
întâlneşte şi tipul intermediar "organizat-dezorganizat".
A' doua problemă se refera la modul de operare, care poate permite evaluarea
inteligenţei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul
criminalului, de traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc.
Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor
comise de un criminal.
A treia problemă este "semnătura" sau "amprenta" criminalului. Pentru a sfida,
criminalul în serie llpune în scenă" corpurile victimelor sale, depersonalizându-Ie prin
diverse procedee; legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi
plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra
disfuncţionalităţii personalităţii autorului* în unele cazuri, criminalul inscripţionează
pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe
baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această
''semnătură" poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi
înţelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o
recostiruire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului
psihologic al criminalului- Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de
intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi s3 elaboreze strategii de
capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului.
Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determina
să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al
prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în
serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul
din F.B.2. îşi consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi
arestaţi. Acestora, spre deosebire de afţi
/
50
r-r-v

criminali, 3c place să vorbească despre crimele lor. Exploaiând' această "slăbiciune",


proiîlerul învaţă să descifreze şi să interpreteze "cheia" crimei. în alte ocazii, profilerul
elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei» pentru a-1 determina si
mărturisească.
în România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi focadrau în
tipul >ftotic - dezorganizai". Dfi exemplu, Vereş Romulus, cunoscut sub numele de
"Omul cu ciocanul", care în perioada 1972-1974 a terorizat Crujul,
in perioada septembne-decembrie 1972 în municipiul CIuj-Napoca au fost comise
două omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de
diferite vârste (9. 15, 16, 17, 28, 35, $4 ani), unele dintre acestea fiind şi violate.
Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei' dimineaţa (foire orele 06:30-
11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între
orele 20:00-24:00), cînd ie aştepta în bolul blocului sau la intrarea in lift. Criminalul
aplica victimelor lovituri m cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu
ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu tnfundări. Una dintre victime, in
vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit.
Când aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a
acestora, precum fi diferite bunuri sau sume de bani, în cele mai multe cazuri, cnminalul
a incendiat încăperea în care se afla victima, focarul incendiului fiind focalizat de obicei
în dulap.
în urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele
criminale sunt săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria
psihopaţilor sexuali, cu manifestări de sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi
multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii
psihic din municipiul Cfuj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de
14 februarie 1974 apare o nouă victimă, Z.I. in vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă
de criminal în pat, în timp ce dormea, aplicându-i o lovitura în cap cu o sticlă de un litru.
Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia fiind sub perna victimei.
în iama trierii şi reverifîcării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş
Romulus, bolnav psihic descris de către vecini ca având manifestări violente, care
recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Aceste locuia singur, într-un apartament, în care
nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.
Vereş Romulus a fost internat de mai muîte ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu
diagnosticul de parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat
că prima criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de
mecanic de locomotivă pe un tren accelerat nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie
C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.
La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau
adnotări si sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor
violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi filosofică, mai multe caiete scrise gen-
jurnaf. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Vereş
Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se
întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor
şi a jertfei prin foc in dulap.
Prin extinderea cereetărilor cu privire Ia comportamentul Iui Vereş Romulus au
fost descoperite noi elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat
datorită comportamentului său anormal şi violent, de multe ori maltratând-o fără motiv.
Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu "spiritul
Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde
s-au comis faptele.
Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a
manifestat tendinţa unor retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a
tuturor faptelor comise, Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite ou
ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un
omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-1 fî trimis acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi
sexual", şi principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat
modul de operare în cele opt omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării,
probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori, rezultatul expertizelor
biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a reţinut în sarcina
acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a
afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară speciala
din localitatea Stei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului.
Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a
proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial.
Aptitudinile iui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în
unefe privinţe deasupra omului norma], nu-i determină acţiunea infracţională tară un
teren favorabil, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale
51
infractorului contribuie la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării,
depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un ral
important în structurarea dizarmonicâ a personalităţii infractorului îl au şi factorii
externi, de mediu. Comportamentul agresiv, antisocial al infractorului, este în mare
măsură învăţat, dobândit în contextul climatului iamilial agresogen şi în contextul
împrejurărilor de viaţă, tfisfuncţionale din punct de vedere psihosocial.
52
CAPITOLUL VI

DELINCVENTA JUVENILĂ

6-1- DELINCVENTA JUVENILĂ - CONSIDER AŢII TEORETICE

Drumul foarte lung şi complex pe care H parcurge copilul de la existenţa


biologică la cea socială este, în esenţă, drumul umanizării şi socializării acestuia- Acest
fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi
perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de Ia
conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare
şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale
şi certe. în acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea
conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări
exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă
pe care 1-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de
conduită contractate (asimilate).
In societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale,
religioase, juridice Etc), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise,
răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică,
orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţa.
Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din
diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, crrminalistic, juridic etc.,
conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat
sub diverse denumiri: copi£_jaLJi#urari de coTnportament (termen medical); tineri
inadaptaţi (termen sociologic); "copii - prjjblemâ" (termen psihopedagogie);
rranori_oleimcventi (WnenHKiHic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care,
într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale fi juridice, valabile pentru
comunitatea în care trăiesc Conduita normală este reprezentată de comportamentele
socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face
parte minorul
Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi
grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest
model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi
îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi progresul societăţii.
Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, in
mneţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea
diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste*
evazioniste sau deviante. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând
pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau
negativă) a comportamentelor se face prin intermediul ''controlului social", care
reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin
intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri
referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise
anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt ' conforme cu
modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).
;\ţ ' Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor
individuale şi a •'l.r^poriurilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a
societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa .Jinţernă, orientarea şi reglarea
comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul •^şău,
societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi
normelor sociale ţ.;aezirabik, recompensând conduitele conforme cu modeful său etico-
juridic şi respingând pe cele care se J abat de la acest rnodeL
In orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau
informai, direct sau ; indirect (Banciu, 1992)-
Controlul social pozitiv se iundamenteasă pe asimilarea şi cunoaşterea de către
indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire sociala, ca şi pe motivaţia
acestora de a Ie respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se
bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectârii sau
încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de
natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, aceasta formă a
controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile,
prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare,

53
INTRODUCERE

Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale sub dubla sa înfăţişare de


fenomen social întâlnit în proporţii diferite în toate societăţile umane şi de manifestare
individuală sau de grup în care determinările psihologice singulare interacţionează cu
condiţii şi cauze sociale particulare şi generale, presupune o abordare cu caracter
multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologie, medico-legal etc.
Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special,
implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un
deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica
teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a
infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea
practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de
prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social,
între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni şi puncte de
convergenţă, contribuind Ia afirmarea unei discipline aparte, denumită psihologia
judiciară.
Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin
diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul
psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracţional este
întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care
se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o
fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional.
Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului,
iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii
pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub
toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi
factorilor cu ral favorizant, permiţând o fundamentare realista a manifestărilor
acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea
cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în
conturarea programelor de prevenire.
Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi particularităţi ale
fenomenului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care
îi generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual.
Cursul oferă repere teoretice şi practice specialiştilor din domeniul activităţii
judiciare, precum şi tuturor celor interesaţi de cunoaşterea unor probleme de psihologie
judiciară şi comportament simulat.

1
ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma
tată de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.
în funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fî organizat
(instituţional izat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor
organisme şi organizaţii specializate, statale şi sociale şi neorganizat
(rtfinstituţionaJizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate,
cartier etc.)* Din aceeaşi perspectivă controlul social poate ti: formal, realizat prin
intermediu] unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativa, juridică etc. şi
informai, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.
Mijloacele controlului social constau dintr-o sene de instrumente de presiune şi
persuasiune, organizate şi neorganizats^ implicite şi explicite, directe şi indirecte,
formale şi informate, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a
respecta normele morale şi juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate în: 1} psihosociale., prin care se
încearcă realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor,
sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se
realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor
sociale; 2^ institutionalizate, prin care se exercită presiunea socială si este impusă
ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale,
juridice, politice-admini&trative etc; 3) neinstituţionalizaţe, reprezentate de obiceiuri,
tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi
recunoaşterii de câtre majoritatea membrilor unei societăţi, devin adevărate etaloane de
conduită.
în mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi
asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea \l promovează.
Socializarea devine pozitivă sau negativă ca armare a influenţei factorilor sociali, a
interacţiunilor dintre individ şi mediul social. în multe cazuri procesul de socializare se
desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate,»mtre aspiraţiile legitime şi
mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii,
aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit Ia
formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să corniţă acte
infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat pr#a
mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să creascâ într-un mod
care în prezent ridică probleme deosebfte cu privire la integrarea socială a viitorului
adult. în unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale
grave, ca aceea a delincventei juvenile.
Delincventa juvenilă reprezintă un j^njameiL ce include totalitatea mcajcjriloţ^
de norme sociale săvârşite de către tinerii sut^lS ani. încălcări sancţionate penal.
Din perspectiva psihofi^iologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului
Coincide cu copilăria şi adolescenţa. Intre aceste două perioade nu există graniţe
cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadglescen|a, de la
11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-mâ, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de
regală, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează
trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului
însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli» de nelinişti etc. se desfăşoară în medii
şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi
formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele
de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată "vârsta contestaţiei'1.
Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii **protecţioniste" şi llpaternaliste*\
Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi
nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt,
o etapă de maturizare psihologică- Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva
decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi
de a nu accepta nici o idee "de-a gata 1*, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un
raţionament personal.
Termenul de delincventă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
crirmnologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de
criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de [A ani nu răspund penal, chiar dacă ei
comit infracţiuni (pentru aceştia se iau mâstfri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea
familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli
speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat
numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medic o-legală
psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi ÎS ani, având discernământ răspund în faţa
legii.
Definirea delincvenţi juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind
de la evidenţierea ^racteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-
a ajuns la conturarea unui "profil
54
#Iâ

psihologic" al acestuia: înclinaţjg către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este
bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de
exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, m ultimă
instanţă, de fragilitatea eumi; madaptareasocială\ provenită din exacerbarea
sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-î suprime prin schimbarea
frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizare de viaţă şi
muncă; duplicitatea conduitei, manifestata în discordanţa dintre două planuri: unul, cel
al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul
comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori
infracţiunea; dezechilibrul existenţţq/^ exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincventei să se pornească de la conceptul
de maturizare socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca
un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare in societate,
care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem vaiorico-normativ, inclusiv cu
normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului
sociocultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile
din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse
moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării
personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o
parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă
parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor
morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi
caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul
delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi
aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile m rezolvarea de
probleme şi imaginea de sine.
Competenţele sociale se referă Ia abilităţile de a^ utiliza mediul şi resursele
personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste
caracteristici se formează prin influenţa mediului social asupra adolescentului, care la
rândul său influenţează mediul social. Este vorba de un feed-back De exemplu, familia
şi grupul social interacţionează sinergie în influenţarea acestor competenţe sociale ale
adolescenţilor, iar rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi
grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, QJ. fiind asociat cu fiecare dintre
ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincventă şi Q.I. este dependentă de
relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun minorii la dificultăţi de adaptare şcolară
şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Exista cercetări
care atestă faptul ca minori? delincvenţi poseda o deficienţă morală care-i împiedică să
înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.

6.2. FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA


COMPORTAMENTULUIINTRACŢIGNAI.
LA MINORI

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea


devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii; a)
factori individuali, de gerşorjaloiale şi b) factori_extemi, sociali. Din prima categorie
fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura
psihologică particulară a minorului posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-
temperamentaîe etc. în a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-
afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea
devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau
exagera rolul unei categorii de fectori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci
concertat, delincventa Fiind rezultatul interacţiunii fa un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării
unor conduite concrete. Dezacordul poate sâ apară fie prin creşterea solicitărilor de
mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub
nivelul posibilităţilor sale reale.
Dcvianţa comportamentală rezultă din "întâlnirea" specifica a diferiţilor factori
pentru flecare caz în parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia
devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin
individual, de personalitate, 25%
55
cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare
şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al
inadaptării.
Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995} asupra unor minori
din centrele de reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii
judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul
infracţional în rândul minorilor (procentele se refera la subiecţi):
♦98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;
♦ 93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în
familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;
♦93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali
(familie, şcoală, alte forme instituţionaJizate);
♦92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi
perceperea alterată a valorilor democraţiei;
♦87% din subecţti chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile
dezorganizate sau aparent organizate;
♦ 86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea
minorilor spre activităţi folositoare, cultural-educative, care să se defaşoarc în timpul
liber al acestora;
♦82% incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat, de obicei, de
minorii proveniţi din familii cu părinţi alcoolici;
♦79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea
ce priveşte viaţa sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol, perversiuni
sexuale etc;
♦79% menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de
elevii care prezintă deficienţe de adaptare; *
♦78% incriminează - în contexul atitudinal general - inadaptarea şcolară,
aptitudinile şcolare slab dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele caractenale;
♦ 78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o
determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;
♦70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei
minorilor şi posibilităţile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea
unor furturi, tâlhării, înşelăciuni etc;
♦68% se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflicuiale persistente,
consum de alcool ele;
♦67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care
ajung pnn mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie
pentru a adopta un asemenea model existenţial;
♦57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori -
mai ales spre influenţarea spre devianţâ a minorilor marginalizaţi ori Cu deficienţe;
♦4B% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care
inhalează aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea
lor fizică şi psihică;
♦47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de
viaţă urban, fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea
unor infracţiuni;
♦43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi
elevii, menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de
indisciplină din şcoli etc;
+ 35YQ se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce
necupnnderea tuturor minorilor în procesul de învăţământ.
Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate
eşantionului format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi,
precum şi al cadrelor didactice a pus în evidenţa o disfuncţionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor
economico-sociale şi a defrcitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe
foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca;
infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc, fără a
mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi,
aflaţi în seama asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de
integrare şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii
cercetaţi filceau educaţie în mod empiric» bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă.
Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes
56

Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele
mediului * familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii
infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental-
Formele cu deficienţe de structură a , familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un
singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; iu 5% din
cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, avînd un părinte vitreg, E8% din aceste familii
aveau un mediu conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor
care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.
Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa
părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns
prin indiferenţă,
în delincventa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic,
întârzierile de maturizare intelectuala sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea
afecrivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confîctuale în familie,
traume psihice, educaţie incorectă ele), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui
comportament adecvat.
Din anul 1990 delincventa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au
determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de
tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care fa
rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Astfel,
trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţa, a dat naştere unei
inflaţii galopante, necontrolabile, cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. în
această perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul
şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o
disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare, efectul resimţindu-1, în primul rând,
categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de
obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-si poată ameliora condiţiile de existenţă,
folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei.
Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţa de comportamentele
deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii,
influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social
cunoscut sub denumirea de "copiii străzii", care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile
clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc,
devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

■A 6.3. GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI

t^ţ'i Comportamentul, luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are


la bază
| multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi
de educaţie, ;f.Când mediul acţionează organizat, stabil şi asigura satisfacerea trebuinţelor
minorului, atunci 4comportamentul său este pozitiv, tar când acţiunea mediului este nefavorabilă,
comportamentul va fi •^'negativ, deviant.
' ;■ În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul
oferit de
mediul aocjai_ Yw\ repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce
se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a
comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile
temperamentale ale persoanei.
Debutul infracţional al minorului este greu de precizat Acesta capătă semnificaţie într-un
anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului
cu obiecte sau Persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta
preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul
familial şi pot lua expresia unei

57
ostilităţi fa adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de
neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar
injurii şi loviri etc.
La vârsta şcolara pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală,
care merg de la forma preinfracţionafă până ia cea infracţională propriu-zisă. Chiar
dacă minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor
indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc
această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante:
nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul,
minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul
deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de
minori şi valoarea pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat
faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de
scădere, cele din avutul particular cresc Principala explicaţie a acestor tendinţe constă
în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990, prin
achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.
Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:
♦ furturile săvârşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai
redusă a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane,
casete audio şi video, minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru
furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;
♦ manifestă multa fantezie şi ingeniozitate în comiterea flirturilor, pătrund
prin locun inaccesibile unui infractor major;
♦ de regulă nu
folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci
improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător; »
♦ în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile in care sunt
descoperiţi de cele mai multe ori folosesc fuga;
*nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea
lor rapidă;
♦ infractorii minori manifestă multa precipitare în a se debarasa de bunurile
furate, astfel încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre
vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;
♦ de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori
conduse adesea de infractori recidivişti.
După anul 1990 se manifestă o recrudescenţa a infracţiunilor comise de minori
îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile
cauzatoare de moarte). Cea mai mare pane din aceste infracţiuni au fost săvârşite în
grup, având ca mobil jaful, viohiE etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite
de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o
anumită predispoziţie a minorilor ipre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea
unor substanţe halucinogene.
O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant
ascendentă este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip
sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi
locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda
bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu
obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se
foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe
stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori.
Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează
creşteri alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:
♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce
denotă existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;
♦într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au
cunoscut anterior victimele;
♦ 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 63%
s-au consumat în case
părăsite, pe câmp sau alte locuri;
♦în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;
♦ infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât
şi asupra celor
vârstnice.
Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a
recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorit^
multitudinii locurilor şi mediilor favorabile

5S
săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecvenrează barurile, sălile de jocuri mecanice,
locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practica jocurile de noroc, având
astfel posibilitatea sa-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de
bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiyr tâlharii. Minorii infractori din
mediul urban se cunosc intre ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la
care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din
infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de
reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. De cele mai multe
ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii
dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc Constituirea în
grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe ba^ă de legături
infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de
lideri periculoşi cu experienţă infracţionala. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc
localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori
încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la
curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pol
ti sustrase. îşi formează tocuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile
cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează
ipotezele.
Din gmpul de infractori fac parte şi tuinoreie care se grupează, de obicei, pe
lângă barurile particulare deschise toată noaptea, acostând diferite persoane, cu care
'întreţin relaţii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste
persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infracţiuni comise de grupul din care
fac parte minorele.
In mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută
decăt in mediul urban. In acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie
recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat.

6.4. PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE

Profilaxia delincventei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor,


condiţiilor şi circumstanţelor oare pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât
asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin.
Prevenirea şi combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a
fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant
al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea ştiinţifică a înfracţionalitâţii în rândul minorilor implica studii
complexe, interdisciphnare, care s& abordeze etiologia comportamentului infracţional
la nivel individual, de grup şi Ia nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de
control social, asistenţă socială şi educativi care concura la activitatea profilactică şi la
ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. In funcţie de
complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor
trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai primr-o
intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitata printr-un control
social strict, iar in cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un
sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală,
pe o durata care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de
gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincventei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi
şi unitare, cu ; acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi
organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în
vedere:
♦ înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care si contribuie la cunoaşterea
exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi
insuficient consolidate moral;
♦ cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi
abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
♦ avându-se în vedere deficitul de experienţa pedagogică existent în prezent în
interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor
trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă
părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor,
relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa copiilor,
metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etcr;

59
♦ cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor
care prezintă tulburări
de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care
se impurr (medicale,
educative etc); _ „ . . . _ , . _ : ,, L
♦ cunoaşterea pe bază de analiza a stăm infracţionale in rândul minorilor si
elaborarea unor strategii
de diminuare a acesteia;
♦ instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi
combatere a
delincventei juvenile; . . . .
♦ asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea
minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
♦ organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de
cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de rromi.
în prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze
într-o mai mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în
sistemul educativ al societăţii, învăţământul trebuie să răspundă unităţilor
socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii sa aibă posibilitatea
de a se încadra în muncă.
Majoritatea cercetărilor implicate în prevenirea delincventei juvenile operează cu
strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi
învăţare socială. Se propun câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile
cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale
adecvate;
b).stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru
situaţia
victimelor;
c)sfurnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;
d).consilierea tinerilor victimizaţi; »
e).educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive In privinţa
comportamentului sexual inadecvat;
f).utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate:
g).dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;
h).terapia familiala,
Mass-media exercită o influenţă deosebita asupra personalităţii în formare a
minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene,
cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu
firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor mterpersonale, contaminează deosebit
de periculos viaţa si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire,
cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare,
hrană, educaţie, supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în
reintegrarea socială a delincventului minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe
probleme de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei,
psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc„ care să studieze acest fenomen sub toate
aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele safe) pentru a întreprinde cele mai adecvate
măsuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de învăţământ preumversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie
morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă si ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate
cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime
soluţii în problema minorilor.
60
CAPITOLUL VII

PSIHOLOGIA VICTIMEI

7.1.NOŢIUNI DE YTCTIMGLOGEE

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet daca nu avem în vedere ca


orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniu] ştiinţific care
studiază victima este vicţnooliigia.
Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a
criminologiei, se referă Ia starea şi condiţia unei victime individuale sau generale,
stare ce este confirmata prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau
materială. Această stare resultă dm efectul şi consecinţele unei forme de agresiune.
Victimofogia are o fermi şi precisă delimitare ce operează în cadru] raportului dintre o
forma de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a
victirnizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu
sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf» de la pasivitate la
reacţii tensionale, violente.
Analiza si cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima in activitatea
infracţională şi în cea judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive
şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.
într-un sens mai larg orice persoana poate ii_un fel de victimă. Astfel, toţi
suntem victime ale efectelor negative pe care le are civilizaţia asupra noastră; ritmul
de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile noastre-.de a face faţă solicitărilor la care
suntem supuşi, poluarea etc. De asemenea, suntem victime potenţiale ale unor
accidente de circulaţie, ale unor accidente de muncă, iar unii dintre noi ne
autovictiraizăm prin consumul exagerat de băuturi alcoolice, fumatul excesiv etc.
Prin victima se înţelege orice persoană care fără sS-şi H asumat conştient riscul,
deci farâ să vrea. suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale
ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale (Bogdan & colab., 1983).
Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator,
rqirezentat de persoana infractorului- Nu orice persoană lezată într-o acţiune
infracţională este neapărat şi victima. Cel care pune iu mişcare o acţiune infracţionala,
cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victima nici
dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în
flagrant şi împuşcat (de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. De ase^^ea
nu pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile
prejudiciate de activităţilt ice jura.
Asa cum rezulta din studiul actelor infracţionale, între infractor ^t victimă este
de fapt o relaţie de ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii
delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de
atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii,
poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui
eveniment. Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de
multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial, în funcţie de procesul
dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

7,1.1. FACTORI VlCTIMOGErVI

Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă, în cadrul acţiunii


infracţionale, direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente
agresive ale infractorului. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate
victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabil Etatea victimei.
Astfel, unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de
comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o afişează, aeordându-le credit mnrpl,
De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru şi determină victima să
participe în rnod activ la acţiunea infracţionala. Persoanele astfel victJmizate nu
reclama fapta, pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o
situaţie penibilă.
Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, l11^pri>?"n^ n'^T^i ]a provocat,
ci ea consta din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare
susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv ?i total neglijent în
faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în relaţiile
sociale, de familie ori de muncă şi care atrag indignare, cei oare nesocotesc în mod
61
nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată sa
reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care, privite izolat, de
cele mai multe ori nu au explicaţie.
Interesul nostru pentru studiul victimei esle cu atât inai mare, cu cât orice
persoană poate deveni victima unei infracţiuni. Psihologia judiciară urmăreşte
stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi victimă. Aceasta înseamnă să
studiem victima şi infractorul în acelaşi grup social, in aceeaşi cultură sau subculturâ
In care relaţiile sunt supuse evoluţiei fie în sens pozitiv, fie negativ. în analiza unui caz
trebuie să cunoaştem întreaga dinamica a evenimentelor, trebuie ca totul să fie văzut în
context şi nu în afara lui.
Gradul de vulnerabilitate yrcţjmală depinde de două categorii de factori:
ii\-factori persMitatţ- vj^gţă, sex^ pregătit so£io_^ciiiiiiral£, inteligenţă, aspect
bio-constituţional, caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini
(infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenta, naivitatea) ş.a.
bXfaetori situationalî: medii, locuri frecventate, izolorea^sociala, consumul de
băuturi alcoolice, Jocurile,denoroc, relaţiile extracomugale. perversiuni saiijnyersiuni
sexuale^etc.
Realitatea confirmă câ un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor,
vârstnicilor şi
femeilor. ~~. ""
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului câ sunt
fragili sub raportul forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a
acţiunii agresorilor, imatuntate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili,
creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni.
Formele, cele mai grave.de victimigare a-copiiloţ sunt; maltratarea fizică,
incestul, violul, tâlhăria
etc. ~~ * ~~~~ ~~ ~^-
Pgrsgapfite ÎTI y3rgr5 prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală,
deoarece foj^aJiztca. şi psihică este■ multdiminuatg. Prezintă de asemenea, deficienţe
senzoriale şi motorii, dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie etc. De
obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.
Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din
anturajul apropiat (prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc,) sau din cei
"specializaţi" în acest gen de infracţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt:
furtul» tâlhăria, violul, omorul, infractorii cântând să-şi însuşească valorile materiale
pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic,
Îmbrăcăminte etc).
D categorie specială a acestui gen de infracţiuni este maltratarea persoanelor în
vârstă. Aceasta are loc în familie sau în instituţiile de asistenţă socială, fiind infăptuită
în diverse forme: agresiune fizică şi psihică, deposedare de bunuri prin minciună şi
înşelăciune, privare de hrană şi medicamente, izolare socială etc. Toate acestea sunt
fapte greu de stabilit, iar prevenirea şi combaterea lor se realizează cu dificultate.
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor
particularităţi psihologice proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut,
forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă, indiferenţă, consum de băuturi
alcoolice, anturaj dubios etc, toate acestea fiind abil exploatate de infractori,
Ceajnaijntâlnita formă de.yi^ţ-i-mi^1^ a frw1" egte idolul- Acesta este expresia
unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex. feminin, sub
impactul forţei fizice sau a presiunii psihologice. De regulă, violatorii provin fie din
categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din
vedere sau complet necunoscuţi.
O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea si chiar uciderea
acesteia de cStre soţ. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse:
conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate conjugală, alcoolism sau unele boli psihice
de care suferă soţul.
De o complexitate aparte sunt unele cazuri îo care soţia maltratata, ajimpr fa
postura de criminal. ucigându-şi soţul.
In general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile.
Acest lucru este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se
implică mai mult în situaţiile conflictuale violente.
Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicata, iar altele
cu una mai scăzută. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime
se află cele de factor poşta), vânzător, casier, taximetrisk reporter etc. Explicaţia constă
în faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate
unde pot fi atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul
ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.
S-a constatat că ''timpul" şij^spaţiur constituie factori victunoftem. Astfel, în
zilele de sâmbătă, şi duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile
ale săptămânii, iar spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu
violenţă.
62
7.1.2. COMPORTAMENTUL VICTIMA!,

Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar
interacţiunea comportamentală a celor doi "parteneri*' are caracteristici diferite. în
faza_ preinfracţionaiă relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele
mai multe ori, sunt de indiferenţa. De regulă^ iniţiativa aparţine infractorului,
atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii
infracţionale.
în faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victima nu se
modifică în mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamental manifestat
victima îl determina pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe
la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază este marcat
atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care
le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza
postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării
judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul
cercetării, în special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii
infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi
verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune
unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a
faptelor,
în general, depoziţia victimei dejpre evenimentul 3a care a participat depind
e_de_mai mulţi factori:^ dejnoduljn care a perceput evenimentul: b) de modul în care
l-q_păstrat in memorie, c) de modul în care poate să şi-1 amintească; d) de modul în
care poate să-1 exprime; e) de modul in care vrea sau este interesată săTexprime^
Memoria victimei noate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele
copnitiveja care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectiva_asociată
evenimentului jespectiv: c) informaţiile poştevenimenţ; d) modul de reactualizare a
informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent
la sugestibilitatea interogativă.
in cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine
"cineva1', de care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc, in această situaţie
apare fenomenul psihologic numit "schimbare de rol", care duce la modificarea
compo^ampptnlui iniţial' persoana începe Să trăiască noul rol, "pozează" în victimă,
accentuează, amplifică acţiunea infracţională, in acest fel victima câştigă simpatii, se
hucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate "aiusta"
faptele infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. In unele
cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc.
Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe care o realizează
victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedam cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de
orice alt participant la actul infracţional.
Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât
ele joacă un rol special în procesul judiciar, O prudenţă deosebită se impune în
cazurile când victimele suferă traumatisme, ca urmare a infracţiunilor comise prin
violenţă, deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul obiectiv al
depoziţiilor.
Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferile de victime, în numeroase
cazuri grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în
"dezlegarea enigmelor" care apar în elucidarea cazului. în aceste situaţii putem obţine
informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea personalităţii,
preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate,
precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a
mişcărilor m timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului
infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar
şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră psihologică,
care să dezvăluie aspectele "cheie" din viaţa şi relaţiile victimei.
Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu
privire la profilul psibocomportamental al infractorului. O semnificaţie deosebită în
procesul identificării autorului de infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă:
- datele referitoare Ia precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă
este vorba de omor, sinucidere sau moarte accidentală;
- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;
63
- datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale
evenimentului (de loc, timp,
mod de comitere, alte împrejurări seminificative.};
- datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură,
calităţi morale, temperamentale, atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială,
anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc,
relaţii extraconjugale etcO;
- cercul de relaţii al victimei (de, familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc),
mediile şi locurile frecventate, natura relaţiilor (de prietenie, duşmănie, gelozie,
indiferenţa etc);

- informaţii cu privire la mişcarea în timp şi spaţiu a victimei;


- informaţii despre bunurile şi valorile pe care le deţinea victima, dispariţia acestora;
- informaţii cu privire la antecedentele penale, medicale şi morale ale victimei;
în cazul infracţiunilor cu violenţa, situaţia victimei poate lua mai multe variante
posibile :
- victime dispărute:
- victime decedate;

- victime carelupravietuiesc agresiunii^ dar nu pot oferi date despre infractor


din motive obiective (întuneric, infractor mascat, victima legaţi la ochi sau atacată prin
surprindere)!" "~ ~r~ "~~
- victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu-1 denunţă
din teama de răzbunare a acestuia;
- victime care supravie^iiesc_agresiunii- cunosc infractorul dar nu-1
denunţăjjnjmtivepgsonale (prieten, amant etc);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc_jri£iaciQi^1..dar ÎJLJQS—sa-1
denunţe, încearcă să ofere alte exp^^i^p^^Şh^uŢp^mrrăctor; "^
- victime care supravieţuiesc agresiuni^ cunoscjnfoacfQrjiL dar acuză c-
altâj>ersoană pe care_vrea să se răzbune;
- victime care supravieţuiesc, agresiunii, cunosc infractorul- însă încearcă să
pună pe seama
acestuia şi fapte pe care nu le-a corni s;
- victmiejjarejricrim^ faptă Ca fiind infracţiune comisa asupra sa, ou intenţia
de
ajjroiiti^sau de a pedgpşrpe cineva.
Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe
persoana infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu
atât mai puţin protecţiei acesteia.
în democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă
cooperare între poliţie, procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera
serviciilor sociale, sănătate, educaţie şi organizaţii neguveraamentale. Mecanismele de
coordonare instituite permit identificarea eu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui
compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficient' mă-^ri de
soluţionare a unor astfel de cazuri.
Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul
copiilor şi a femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite
domenii (psihologi, sociologi, medici etcO- Victima trebuie contactată cât mai rapid
posibil după consumarea evenimentului, atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de
intimidare din partea agresorului, cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.
Se impune ca legislaţia româna să se armonizeze cu prevederile documentelor
internaţionale şi în domeniul protecţiei victimei.

7.2. CLASIFICAREA VICTIMELOR


Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict
distincte si clar stabilita, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin
arbitrar.
Încercările de clasificare a victimelor implica o multitudine de dificultăţi care
ţan atât de marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de
victimă în comiterea infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de
variabile: vârstă,, sex, pregătire generală şi profesională, rol-status socio-economic etc.
O clasificare victimalâ riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument
deosebit de util pentru prevenirea victimizării multor persoane.
Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat sâ
realizeze diverse clasificări, în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Astfel, ci-
ijninolotpil german Hans von Henjig, pe baza sintezei unor criterii psihologice,
biologice şi socialfc distinge victimele înnăscute de victimele societăţii.
64
Conform acestei clasificări se disting 13 categorii de victime: victime tinere, victime
vârstnice, victime femei, consumatorii de jdgjgo.3 şi stupefiante, imigranţii,
minorităţile etnice, indivizii normali, dar cu inteligenţă redusă, indivizii (temporar)
deprimaţi indivizii acbizitivi (lacomi), indivizii destrăbălaţi şi delpranaţi, mdiyigii_
singuratici (izolaţi), chinuitorii (torturanţii) şi indivizii "blocaţii (în datorii) şi
"nesupuşii" (mai greu victimizaţi). Fiecare dintre aceste tipuri de victime prezintă
caracteristici comportamentale specifice care le conferă un grad sporit de viclimizare.
Criticând clasificarea lui Han$ von Hentig, criminologul american Stephen
Schafer (1977) arată că aceasta nu se referă Ia caracteristicile victimelor, ci mai
degrabă la tipurile de situaţii psihologice şi sociale.
Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific,
criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în
interacţiunea ei cu infractorul.
Tipologia vjctimală a lui Stephen Schafer cuprinde:
pTffifrffcng care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu
făptaşul. Victima nu arc nici o parte de vină în actul irifr&cţional; incidental victima
s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci
care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai pentru că,
întâmplător, la ora respectivă se afla acolo,
In cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii
unilaterale luate de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină,
caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante,
2),Vîetime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis
ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite
atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţa de viitorul infractor
sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii "amoroase'1 cu
iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fe! pot stârni instinctele agresive ale
răufăcătorului, care apoi "trece uşor la act", victimizându-1 pe cel care i-ă provocat
starea de_frustrare,
3),Victime care precipita declanşarea acUuni^j-ăuţărâtoruluL Este cazul
persoanelor care, pnn conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni,
deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură- Comportamentul neglijent al
viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului,
dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o
costumaţie provocatoare etc).
Schafer snblimia că oricât de ademenitoare ar fi "ocaziile1', ele nu au nici un
efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele
moral-legaie. Totuşi şi în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei, care prin
comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac
să devină pradă uşoară pentru infractori.
A),yictime^ slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice
trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic
sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar
de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi
victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le
revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria
expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale,
5). Victime slabe sub aspect sociuisunt considerate de autor acei indivizi care,
prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către
comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime
agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din
anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de
majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul
zel,
6).^j£ţime_aiitoyictimi^ante sunt acele persoane care orientează agresiunea către
propria persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile,
suicidul^cartoforia^tc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă
rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită
în aceste cazuri între infractor şi victimă,
7).J^clime_poliţice sunt persoanele care aude suferit din cauza convingerilor lor,
convingeri, care nu trebujesă se materializeze neapărat în acţiuni.
O interesanta tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face
victimei escrocheriei. Această tipolqflif; nnprinfie patru categorii de victime
erjcţncate-
1)■ jgg*ft"fl_ "veneroasâ" care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori
vreun avantaj material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a
sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi
fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot aici se încadrează "generoşii" care
găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.

65
T).Victimete bunelor ocazii" sunt cele ce fac cumpăraturi ocazionale de la
indivizi necunoscuţi care se pretind a ±1 în "jena financiară momentană" şi oferă la
preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.
V). Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. în această categorie intra religioşii
fanatici, care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, sa renunţe la proprietăţi etc. pentru a
putea fi pe placul unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac
parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ,
4). Victimele lăcomiei $i ale doritorilor de mari câştiguri ilicite? în cazul
acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii.
Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme
sigure de câştig Ia ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai
rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului
vicţimizaţor: victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare rfe mnqTt^ ale tiMriej, ale
violului, ale jurtuluL ale înşelăciunii etc.

7.3. ATIŢOVrCTlMIZAREA

In general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două


categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile
stimulative din exterior. Când forţa agresivă acumulată în interior se orientează spre
persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate, autoagresiune.
Autoagresiunea cuprinde aţiţurtjnj, acte» fapte, manifestări de af*rgfiiyitatfLşi
violenţă faţă de pronria persoană.
Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu
sinuciderea. Această reacţie comportamentală extremă care este suicidul, are la bază
fteyftfjvjjjţyul între forţa gi semnificaţia stirnulilor interni, respectiv externi şi
modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată, că cel care se sinucide o
face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat
în mod tragic fluxul existenţial.
Când exprimarea acestui conflict se face in interior, are loc suprimarea eului,
respectiv sinuciderea. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţm atât de structura
personalităţii, cât şi de structura şi dinamica societăţii.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în,evidenţa elementul intenţional,
faptul că persoana in mod conştient îşi suprimă viaţa. Suicidul este o acţiune voită a
subiectului care constă in suprimarea propriei vieţi .
Situaţiile dificile, tentativele autolitice şi suicidul, exprimă o gravă perturbare a
stării de conştiinţă a acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi
depăşire a funcţionării, în proiecţia lor de afirmare. Aceste constatări cuprind
dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin unor culturi,
tradiţii, relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.
Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru
o persoană şi condiţia sa de existenţă şi afirmare in viaţă. Preocupările dominante în
situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor individuală se pot constitui ulterior în acte de
suicid, acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite polimorfe de auto şi fretero
-agresivitate,
Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori
victimologici. Procesele psihice, dominantele lor psihologice şi patologice deţin
expresivităţi latente, parţial mascate sau aparent ignorate, suprimate sau convertite în
reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care declanşează starea de
criză a riscului vital.
Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane, a
personalităţii şi a unor relaţii interpersonale- Psihologia fiecărei personalităţi exprimă
caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută de evenimentele trăite şi gradul
lor distinct de a acţiona şi reacţiona Ia frustraţii,
in structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente
care în condiţii situaţionale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiţionată
atât de structura specifică a personalităţii sinucigaşului (labilitate, egocentrism,
indiferenţă afectivă etc.)5 cât şi de incitaţiile exterioare, care pot fi chiar de intensitate
minimă, dar resimţite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerinţele şi
sentimentele intime ale subiectului. Ei cred câ moartea este singurul mod de rezolvare
a problemelor pe care le au.
Sinuciderea presupune parcurgerea, a trei faze diferite. (Dragomirescu, 1976):
66
l)^uicidatia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de aşi
pune capăt zilelor Cauzele sunt de natură psihopatologica (tulburări psihice grave,
strări depresive severe, etjlisrn_croni£ etc), de natura socială (eşec şcolar, profesional,
familial eftO ""'^ nnn11'^ pqihrw^wţatica (bnli_ incurabile, infirmităţi fizice,
malformaţii congenitale etc.).
Z)£uicidactia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea
formelor, metodelor şi procedeelor de realizare a actului propriu-zis. In această fază
asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică, este
momentul "exploziei auto distructive" când individul adoptă decizia înfăptuirii
suicidului.
2j).Traumatîzatia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a
modalităţilor autodistructivg. Important în această etapă a conduitei suicidare sunt
metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi urmată de reuşită sau nu, în
acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.
Ale* Thio (1985) diferenţiază trei categorii de suicid si anume:
a\.Suicidiil-ameninţaret Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt,
atingerea unor scopuri în viaţa, tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât sa
moarft. Atunci când nu reuşesc să-şi atingă scopurile propuse unele dintre aceste
persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul sui ci dar).
Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de
ameninţare pe care cei din jur nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa
cuvenită şi nu realizează starea de pericol in care se afla cel ce emite asemenea
avertismente. Pn această situaţie se impune ajutorul social sau medical,
h}Suicidul~tetitativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor
labile, nehotărâte, neconvin^âtoare, ambigue în in ten ţi a_l or. Foarte adesea afirmă
că i4nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc". Cele mai multe tentative de suicid se petrec în
locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă,
c)jfuîcidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având
cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au
comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane- Actul suicidar
implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are soluţie şi
din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.
Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor
care încearcă să se sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare,
cum ar fi: sentimente de scuză, de remuşcare, de vinovăţie, de răzbunare, de
generozitate şi uneori sentimente suprarealiste,
în ceea ce priveşte structura personalităţii, toate statisticile demonstrează că
frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la
vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte accentuate la adolescenţă şi la vârsta a
treia. Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă, în care forţele impulsionale se
confruntă cu exigenţele valorilor morale. La vârsta a treia, legea vulnerabilităţii
determinata de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi
prin raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia, care este
de 3/9.
Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-
zisă, ci numai un procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare, sau trăsături
psihopatologice generale.
Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi amplificarea
sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Tensiunile existente în societate sunt
prezente şi se amplifică şi la nivelul familiei, sinuciderea fiind o soluţie preferată în
faţa dificultăţilor existenţei.
Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se
face pe seama dificultăţilor de adaptare, a eşecului în procesul de şcolarizare, instruire
sau de ordin sentimental, înadaptării pe fondul imaturităţii afective, volitive şi din
punct de vedere a conştiinţei sociale. Se impune identificarea factorilor de ordin
predispozant, favorizau! şi declanşant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc).
Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii stabilesc o corelaţie între grupa de
vârstă şi sinucidere. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat
procent de persoane care se sinucid. Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii,
produc o serie de modificări psihopatologice în personalitatea vârstnicilor care, de
multe ori, declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme, printre care şi
sinuciderea. Pe lingă stările patologice, situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze
economice, cât şi de cauze sociale, relaţionale. Nevoile materiale, sentimentul
abandonului total, lipsa de asistenţă şi protecţie socială, singurătatea, traumatismele
psihoafective etc, fac să crească numărul sinuciderilor la vârstnici.
In peste 90% dirLcazun, sinuciderea este^primul semn al uneLboli psihice,
chiar dacă aceasta nu a fost diagnosticată- Pentru clarificarea eventualelor cauze
psihice ale actului de suicid, se face aşa-numita "autopsiere psihologică". De cele mai
multe ori, subiectul prezintă tulburări psihice, cu toate că pentru cei din jur el părea un
om perfect normal şi cu atât mai mult gestul lui era inexplicabil

67
Frecvenţa sinuciderilor este maijnare la bărbaţi decât la femei. Mariajul
influenţează pozitiv rata sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se
sinucid mult mai frecvent decât celibatarii, urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt
cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare sa constituie un factor de
diminuare a riscului de sinucidere.
Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele
suicidare. Persoanele cu o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele
de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte motivaţia existenţiala.
în cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemăde
intervenţie:
^.Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei si
cuprinde totalitatea masurilor profilactice îndreptate asupra individului sau
comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare, a cauzelor care o pot
genera, în această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri
psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale
(inserţie^ socio-familiala pozitivă, relatii^inţerpersonale pozitive etc). Măsurile
psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice de ordin individual ale conduitei
suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale
conduitei suicidare.
\i)Jttîervenţî<i sau. etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter
curativ îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale,
extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o întreţin sau o agravează. In
această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri
psihiatrice (terapie biologica, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-
sociale (socio-pedagogice, protecţie socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de
intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică intensivă de urgenţă) trebuie
acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun
circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează
circumstanţele socîopatice.
c) Recuperarea sau post-inţeryenţia cuprinde totalitatea masurilor de ejiminare
a urmelpŢcriaei suicidare, de anulare,a^ntipp^inţplm- conduitei suicidare. îndreptate
atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale_SQgiaJe, In cadrul acestor
măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale (psihoterapie,
asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, sociofeapie) şi
măsuri sociale (adaptare familială, profesională, socială).

6.4, MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA


VICTIMIZAMI

Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea


sentimentului de securitate al membrilor unei societăţi. Ideal ar fi ca într-o societate
liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de victimizare, itecare persoană să se
simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială, economică, vârstă, sex etc.
Sentimentul de securitate, atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii,este
expresia unui cadru social stabil si echilibrat
Măsurile de protecţie socială revin în special compartimentelor judiciare
responsabile cu prevenirea infracţiunilor, descoperirea infractorilor şi pedepsirea
acestora. Existenţa normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a
infractorilor diminuează In mare măsură activitatea infracţională şi creşte nivelul de
securizare psihologică a persoanelor. Acţiunea preventivă în jomeniul social
presupune
câteva obiective :
.--— _____—____
♦educarea moral-juridicâ a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării
unor convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conştiente a dispoziţiilor
legale. O asemenea activitate complexă se poate realiza numai printr-o acţiune
sistematică, cu caracter permanent, Ea care să contribuie tofi factorii politici, sociali şi
culturali-educativi cu răspundere în acest domeniu;
♦pregătirea antiinfracţionalâ a populaţiei pentru a cunoaşte normele de
convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau
circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale unor infracţiuni;
♦consilierea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor cu privire la conduita ce se
recomandă a fi unnată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia
negativă a unor stări de fapt şi ajungerea ior în poziţie de victime;
♦ identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile
de cunoaştere specifice organelor judiciare- şi promovarea unor măsuri de protecţie
sau autoprotecţie ale acestora.
68

Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, masuri care
trebuie să aibă un caracter organizai şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizăru\
în ceea ce priveşte prevenirea si evitarea riscului victima] sa încercat să se formuleze o serie
de recomandări integrate in diferite strategii, programe, tactici. Toate aceste încercări comportă un
anumit grad de dificultate, deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care
ele ar putea preveni acţiunile victimizante.
în vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie sociala, cât
şi cele de autoprotecţie.
Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane, unele cu un nivel
cultural ndicat si cu o experienţă bogată de viaţa, nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de
prudentă comportamentală şi ajung cu uşurinţă in postura de victime.
Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata crjmrnalităţii
creşte, determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele,
dar mai ales de cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii, femei, persoane în vârsta,
handicapaţi etc.).
Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze
cât mai multe situaţii de posibil risc victimal, punând accent pe următoarele aspecte:
♦ evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor
cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore
la acţiuni violente;
♦ acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi
pe cât posibil evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea
oricând surprize neplăcute, chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu
persoanele care cer găzduire, care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau
îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor activităţi. în această categorie de multe ori sunt
implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, cu mod de viaţă parazitar, care urmăresc plasarea
unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor;
♦ evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru
consum de băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc; evitarea pe cât posibil a zonelor
aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau
iluminate (unde pot fi victime ale
1 unor infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc), precum recomandarea ca în
asemenea locuri şi la
ore târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă
acestea sunt mai lungi;
♦ îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi
în locuinţă
persoane necunoscute, indiferent de motivul carc-1 invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care
se joacă
j sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă
binevoitor, le oferă
dulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, in parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul
copiilor sub
diverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc). în multe cazuri, asemenea elemente
fac
parte din rândul hoţilor (care iau de Ia copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia
despre starea
materiala şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care
ademenesc si
corup copiii (îndeosebi fetiţele);
y. ♦neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din
partea unor
necunoscuţi, pentru a merge la discotecă, restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul), ori Ia
diverse
ceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de
viol,
tâlhărie etc.; recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la
": acostare;
♦este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să
vândă bunuri de
;
' valoare, si nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi
vizate de
infractori;
♦posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care
pot incita infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la
locuinţe;
•umtăti]e din domeniul colectării, transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia
măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, sisteme de închidere eficiente, case de bani
sigure fixate la sol sau în. perete, instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz, cu pază înarmată;
♦ când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie
abordat un
comportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau
folosirea

69
unor trucuri, cum ar li strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi in
apropiere etc. Când acestea nu dau rezultate, victimele trebuie să ia o atitudine
prudentă şi elastică, de negociere cu cet în cauză pentru a câştiga timp si a nu
accentua tentativele de violenţa ale infractorilor. In situaţiile limita, când atacul este
iminent si deosebit de grav, este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea
faptei, acceptând de nevoie un "tratament de compromis'1, pentru a nu-şi pune în
pericol viaţa.
Cele mai multe împrejurări din viaţă pot 11 tot atâtea prilejuit pentru
declanşarea unor comportamente agresive interpersonale sau de grup; intervenţia
trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune intrapsihică, în primul rând
prin înlăturarea cauzelor conflictualizării, care pot fi obţinute prin adoptarea unei
atitudini afective pozitive, manifestate printr-o vorbire caldă, calină, convingătoare
şi o gestică de bunăvoinţa.
Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate
interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări, in
sensul de a nu acţiona de una singura şi în mod direct, intercalându-se între agresori
şi eventuala victimă, deoarece riscă să devină victima. Sigur că intervenţia hotărâtă
a unor asemenea persoane poate fî salvatoare, dar ea trebuie să fie bine orientată şi
să nu fie riscantă. în acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor
persoane din apropiere şi numai după aceea» cu prudenţă, să încerce aplanarea nu
prin forţa fizică proprie, ci prin dialog, crearea convingerii agresorilor că pot fi
anihilaţi.
O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz
grav de infracţiune comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la
cauzele acestora, la condiţiile care le-au favorizat, frecvenţa lor în timp şi spaţiu,
lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de prevenire, precum
şi la factorii de risc victimal. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte
activitatea specifică de prevenire, coroborându-sc datele concrete obţinute din
studiul de caz cu cele de ordin mai genera! desprinse din analiza globală a
criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.
Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi, reprezintă chintesenţa masurilor de
autoprotecţie.

70
CAPITOLUL VIII
MEMORIA MARTORILOR

Primele cercetări experimentale serioase care vizau impactul factorilor


psihologici asupra practicii juridice si judiciare (Binet, 1900) s-au focalizat pe
domeniul mărturiei abordând următoarele aspecte:
* distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin informaţiile posteveniment;
* distorsiunea involuntara a memoriei martorului prin modul in care i se cere
acestuia reactualizarea evenimentului la care a asistat (ex. modul de formulare al
întrebărilor);
* distorsiunea voluntară a memoriei pentru evenimentul la care martorul a
asistat şi detectarea simulării.
Deşi promiţătoare la un moment dat, aceste cercetări s-au blocat datorită
următoarelor cauze: (]) insuficienta maturizare a ştiinţei psihologice pentru a putea
susţine aplicaţii de anvergură într-un domeniu atât de complex ca domeniul juridic;
(2) datorită metodologiei utilizate şi angajamentului teoretic care favorizau
elaborarea unor concluzii "globaliste şi generale" fără impact pragmatic, în
detrimentul microteoriilor care ar fi putut susţine aplicaţii ţintite .
In consecinţă fondurile de cercetare în acest domeniu au fost retrase sau
drastic reduse , anii '30-'60 fiind "ani negri" pentru psihologia juridică şi cercetarea
în domeniu.
începând cu anii *70 asistăm la o revigorare spectaculoasă a cercetării în
psihologia juridica şi la investiţii financiare serioase in acest domeniu . Cauzele sunt
următoarele;
(1) "umanizarea" sistemului juridic ca urmare a schimbărilor socio-culturale
(ex. vezi accentul pus pe drepturile omului); ca urmare se cer reconsiderate
şi reevaluate aspecte psihologice cu impact asupra practicii juridice;
(2) maturizarea teoretico-metodologică a psihologiei în special pe lima
psihologiei cognitive {ex.
deceniul nouă al secolului XX a fost declarat deceniul ştiinţelor cognitive) cu
impact direct asupra
elaborărilor teoretio-aplicative în domeniu sau în domenii conexe (ex. sistemul
juridic).
Cercetările demarate de "noul val'1 al psihologiei juridice şi judiciare
(Loftiis, 1975; Gudjonsson, 1984; Johnson, 1994 etc.) reconsideră aspectele mai
vechi pe care le clarifică, detaliază, pragmatizează şi în acelaşi timp aduc aspecte
noi cu impact asupra practicii juridice: (1) distorsiunea involuntară a memoriei
martorilor prin informaţii posteveniment; (2) distorsiunea involuntară a memoriei
martorilor prin modul de formulare al întrebărilor Ia rectualizarea unui eveniment;
(3) distorsiunea voluntara a memoriei pentru evenimentul la care martorul a asistat
şi detectarea simulării; (4) impactul inconştient al informaţiilor (probelor) false
şi/sau irelevante asupra deciziilor judecătoreşti si elaborarea unor tehnici specifice
deblocare a acestui efect; (5) dezvoltarea consilierii psihologice şi a psihoterapiei în
domeniul juridic (ex. asisienţa psihologică a victimei şi agresorului, inserţia şi
recuperarea socială după efectuarea pedepsei în scopul prevenţiei recidivei etc.); (6)
aspecte legate de probaţiune; (7) consilierea părţilor implicate în conflict pentru a se
evita derularea procesului; (8) probleme de expertiză psihologică reclamate de
activitatea juridică; (9) elaborarea unor tehnici de sporire a eficienţei şi fidelităţii
mărturiei.

8.1. PROBLEMELE INVESTIGATE

Cercetările realizate de noi până în acest moment au fost orientate pe trei


direcţii principale: (1) distorsiunile involuntare ale memoriei martorilor prin
informaţiile posteveniment şi elaborarea unor tehnici de sporire a eficienţei
fidelităţii mărturiei; (2) distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin modul
in care i se cere acestuia reactualizarea evenimentului la care a asistat; (3) impactul
inconştient al informaţiilor (probelor) false şi/sau irelevante asupra deciziilor
judecătoreşti şi elaborarea unor tehnici specifice deblocare a acestui efect,
8.1,1 Distorsiunile involuntare a memoriei martorilor prin informaţiile
posteveniment şi elaborarea onor tehnici de sporire a eficienţei memoriei
martorilor

A. Distorsinni involuntare flle memoriei martorilor. Analizând depoziţile


martorilor, care reprezintă de fapt aproape întotdeauna* sursa principala de
informaţie în funcţie de care se iau deciziile judecătoreşti, se pot pune o serie de
probleme cu importanta practică certă. Vom prezenta spre exemplificare două dintre
acestea: (1) In ce măsură relatarea unui martor presupus onest poate fi considerată
veridica,

71
nefîind influenţată de alte informaţii colaterale; (2) In ce măsură întrebările
avocaţilor pot influenţa modul de activare a informaţiilor din memorie, şi implicit
modul de relatare a faptelor.
Experimentele prezentate mai jos schiţează răspunsul la întrebările puse
anterior. Loftus (1975) întreprinde un experiment menit să dovedească iaptul că
acurateţea depoziţiior martorilor diferă în funcţie de interfererita cu informaţii din
aite surse (care pot fi neadecvate) despre evenimentul la care au asistat. Un grup de
subiecţi vizionează un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul),
discutau despre anumite aspecte din film care de fapt nu existau în pelicula
prezentată. Puşi să. relateze ceea ce au vizionat, subiecţii din grupul experimenta! au
inclus în mărturia lor o serie de fapte care nu existau în film , dar care erau prezente
m discuţiile complicilor. într-o altă manipulare experimentală (Weigardt, LoRus,
LindsayT 1995),subiecţii investigaţi vizionează un film despre un accident rutier.
După diverse intervale de timp (ex. ore, zile), o parte din subiecţi sunt solicitaţi să
răspundă la următoarea întrebarea vă amintiţi cum anume prima maşină a atins-o pe
cea de-a doua?. Cealată parte a subiecţilor a trebuit să răspundă la următoarea
întrebare: vă amintiţi cum anume prima maşină a izbit-o pe cea de-a doua? bl
ambele cazuri se cerea şi o relatare amănunţită a faptelor, după care subiecţii erau
solicitaţi să estimeze viteza cu care s-a realizat impactul între maşini. Fiind
influenţaţi de modul în care li s-a pus întrebarea anterioară ("atins" sau "izbit"),
subiecţi) din cele două grupe au răspuns diferit. Astfel, primul grup a oferit o
estimare medie de aproximativ 35 mile/oră, iar al doilea grup de 60 mile/oră. Mai
mult, ulterior fiind solicitaţi să răspundă la următoarea întrebare "A-ţi observat
geamurile sparte ale maşinii lovite?" ( care de fapt nu erau sparte în filmul prezentat)
,doar 19 %dm subiecţii cărora anteriorii s-a pus prima întrebarea au răspuns "da1'în
schimb toţi cei cărora li s-a pus a doua întrebare au răspuns afirmativ.
O avalanşă de cercetări experimentale declanşată după publicarea acestui
studiu a confirmat robusteţea acestui fenomen. Altfel spus un avocat deştept prin
informaţiile postevenîment pe care le ofefa martorului şi prin tipul de întrebări prin
care cere reactualizarea evenimentului la care martorului a asistat poate influenta
hotărâtor acurateţea, memoriei martorilor in sensul dorii de el. Mai mult, această
influenţă nu este conştientizată de martor , el având certitudinea că depune o
mărturie acurata şi că informaţiile pe care le oferă sunt adevărate. Altfel spus
martorul nu conştientizează manipularea.
Cercetările realizate de noi detaliază acest efect şi aduce unele constrângeri
pentru realizarea lui. Astfel, asimilarea informaţiilor postevenîment (false) în
evenimentul real este constrânsă de gradul de discrepanţă între componentele
schemei cognitive (scenariul) a evenimentului şi tipul informaţiilor posteveniment.
Informaţiile posteveniment false şi discrepante cu acţiunile reprezentative ale
scenariul nu sunt asimilate in eveniment- Informaţiile posteveniment false şi
discrepante cu acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariul sunt asimilate în
eveniment printr-un mecanism involuntar şi inconştient, această asimilare crescând
pe măsură ce gradul de reprezentativitate al acţiunilor scade. Aceste concluzii se
bazează pe următoarea investigaţie experimentală.
Experiment (Dan Da vid):
Ipoteze: asimilarea informaţiilor posteveniment false în evenimentul ţintă va
fi favorizată de gradul de congruenţă existent între schema cognitivă şi informaţia
posteveniment
Subiecţi. La experiment au participat 80 de subiecţi având vârsta, cuprinsă
între 18-25 de ani, din care 3 5 băieţi şi 45 fete. Ei au fost distribuiţi în patru loturi a
câte 20 de subiecţi în fiecare lot. sugestibilitatea interogativă evaluată cu scala
Gudjonsson a arătat că nu există diferenţe semnificative între cele 4 loturi.
Materiale. A fost pregătit scenariul unui eveniment-mersul la restaurant. El
a fost gradat pe trei nivele. Nivelul 1 sau nucleul tare reprezintă acţiunile cele mai
reprezentative pentru acest scenariu (ex. fac comanda etc.). Nivelul 2 reprezintă
acţiuni mai puţin reprezentative (ex. cer specialitatea casei etc. ). Nivelul 3 este
reprezentat de acţiuni fluctuante în raport cu scenariul (ex. las bacşiş, cer chitanţă
etc.).
Au fost elaborate informaţii posteveniment incongruente cu fiecare dintre
cele trei nivele nivele. Informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 1- ex.
subiectul intră şi se serveşte de la bar. Informaţie posteveniment falsă incongruentă
cu nivelul 2- ex. subiectul intră şi comandă mâncarea preferata . Informaţie
posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3-ex. subiectul plăteşte şi pleacă.
Procedură. Am utilizat patru loturi de subiecţi. Primul lot, lotul de control,
citeşte simplu scenariul evenimentului. Al doilea lot citeşte scenariul evenimentului
şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nucleul tare al
scenariului. Informaţia posteveniment este oferita prin următoarea metodă. Subiectul
citeşte un eveniment ce conţine pe lângă evenimentul iniţial şi informaţii
posteveniment. Lui însă i se prezintă acest al doilea material ca echivalent cu primul
dar prezentat în altă formă ( ex. diateza, timpul etc). Se insistă însă că, conţinutul
este acelaşi.. Ulterior i se cere subiectului si reactualizeze evenimentele sub forma
(ex. diateza, timpul etc.) cuprinsă în primul material. Lotul 1 de subiecţi studiază
încă odată materialul (redactat în altă formă) prezentat anterior fără a fi însă dublat
de informaţii posteveniment false. Al treilea lot citeşte scenariul evenimentului şi
primeşte informaţie posteveniment falsă

72
incongruentă cu nivelul 2 al scenariului. Al treilea lot citeşte scenariul
evenimentului şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3
al scenariului.
Rezultate. Raportând fidelitatea memoriei subiecţilor din loturile 2, 3, şi 4 la
lotul de control 1 se observa că:
lot 1 versus lot 2-1 (38)=1,02 p>(hlO
lot lversus lot 3-1 (38)=5,23 rXCLOl
lot 1 versus lot 4-1 (38)* 6.23 p<0.01 Concluzii şi discuţii. Examinând
rezultatele obţinute se observă că performanţele lotului 1 şi 2 nu sunt diferite.
Aceasta înseamnă că informaţia falsă posteveniment discrepanta cu nucleul tare al
scenariului nu a fost asimilată ca parte componentă a reprezentării pe care subiectul
o are despre eveniment. Performanţele loturilor 3 şi 4 sunt net diferite de cele ale
lotului 1. Aceasta înseamnă că informaţia faUă posteveniment discrepantă cu
acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariului (nivelele 2 şi 3) a fost asimilată ca
parte componentă a reprezentării pe care subiectul o are despre eveniment.
B. Tehnici de_sporire a eficientei memoriei martorilor. Luând în considerare
relativa uşurinţă cu care se realizează denaturarea informaţiei despre un eveniment
ţintă (vezi experimentele prezentate mai sus) coroborată cu importanţa covârşitoare
a unei mărturii corecte în practica juridică, neam propus elaborarea unor tehnici ce
favorizează volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor din memorie.
Cercetările noastre s-au focalizat pe utilizarea tehnicii hipnotice în procesul de
reactualizare a informaţiilor din memorie. Demersul experimental s-a concretizat în
elaborarea unor tehnici hipnotice care sporesc volumul si fidelitatea reactualizării.
Scurt spus, contextul fizic în care se desfăşoară evenimentul indus imaginativ sub
hipnoză poate favoriza volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor despre acel
eveniment. Aceasta deoarece informaţiile despre eveniment din memoria
autobiografică (în care este codat evenimentul) au un dublaj contextual spaţio-
temporal care amorsat poate favoriza reaclulizarea lor şi inhiba reactualizarea altor
informaţii nerelevante. Deşi informaţiile culese prin hipnoza nu sunt considerate
probe în instanţă consideram aceasta tehnica extrem de utilă pentru informaţiile
relevante pe care le poate oferi putând orienta ancheta judiciară sau avocatul pe
piste corecte care ulterior să aducă probe relevante pentru proces. Concluziile care
deriva din cercetările experimentale sunt;
*reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus imaginativ este
cea mai eficienta din punct de vedere al volumului informaţiei corect reactualizate
(alături de reactualizarea sub hipnoza). Mai mult, sub aspectul fidelităţii (raportul
între cantitatea de informaţie corect reactualizată şi cantitatea totală de informaţie
reactualizată), ea este comparabila cu reactualizarea în stare de vcgbe şi
reactualizarea în stare de veghe cu context fizic uidus imaginativ.
•reactualizarea sub hipnoză, deşi eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect
reactualizate in raport cu reactualizarea în stare de veghe şi stare de veghe plus
context fizic indus imaginativ, este ineficientă sub aspectul fidelităţii (se
reactualizează multă informape incorectă).
*reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus imaginativ este mai
eficientă decât reactualizarea în stare de veghe sub aspectul volumului. Această
eficienţă este mai mare pentru memoria episodică (p<0.02) decât pentru memoria
semantică, ♦reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus
imaginativ este mai eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect
reactualizate decât reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus
imaginativ. Aceasta, probabil deoarece sub hipnoză contextul fizic a fost imaginat
mai "viu şi mai intens" decât în stare de veghe, unde factorii perturbatori şi
distractorii erau mai intens prelucraţi de subiect, interferând astfel cu imaginarea
"acurată, şi vie" a contextului fizic. Rezultatele obţinute şi concluziile derivate din
acestea confirmă paternul obţinut în cercetările anterioare (David, 1998) extinzând
astfel concluziile şi eficienţa tehnicilor hipnotice de stimulare a reactualizării
elaborate acolo şi în cazul subiecţilor cu un grad mediu de hipnotizabilitate nu doar
în cazul subiecţilor înalt hipnotizabili.
în concluzie cum afirmam mai sus, contextul fizic al achiziţiei indus
imaginativ sub hipnoză poate eficîentiza reactualizarea în cadrul memoriei
episodice atât sub aspectul volumului cât şi al fidelităţii Aceasta însă repet >în
condiţiile în care se evită formularea unor sugestii de sporire a reactualizării care
deşi eficientizează reactualizarea sub aspectul volumului antrenează concomitente
fidelitate redusă.

73
CAPITOLUL I NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

LI. OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE


^ s Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul
cura acesta se manifesta
^.şi;acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem
multistrat! ficat de discipline ?0teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de
discipline psihologice de ramură adecvate celor mai .^Soiverse genuri şi forme ale
activităţii umane.
*;§$£" Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care într-un
^"fel sau altul participa la înfăptuirea actului dejustiţie şi ale căror decizii au influenţă
asupra vieţii celor aflaţi ,ffcfsub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare
între psihologia generală şi psihologia socială, ^fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii
ca formă specifică de activitate umană.
'***£"; Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală
pentru celelalte ramuri
:}< din sistemul ştiinţelor psihologice. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină
desfăşurarea vieţii
.;!;. psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi
modalităţile sale specifice de
:
. manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de concepte
psihologice corespunzătoare.
; Ea oferă acel cuantum de adevăruri esenţiale şi de fapte reprezentative necesare pentru
descrierea şi
explicarea fenomenelor psihice, punând la dispoziţia celorlalte ramuri psihologice un
limbaj ştiinţific
adecvat, un sistem de termeni consacraţi şi căi principale de investigare a psihicului în
diferite domenii
concrete de activitate
umană.
Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază
fenomenele şi faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din
comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă
în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii,
stări de spirit, sentimente etc.
Psihologia socială are in vedere atât studiul particularităţilor psihice ale oamenilor
ca fiinţe socioculturale, al conduitelor lor în cadrul grupurilor sociale concret-istorice din
care fac parte, cât şi studiul particularităţilor psihologici de grup, colective şi de masă, aşa
cum se manifestă ele în trăiri şi comportamente comune.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se
îndepărtează de Ia normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a
comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la
acţiunea judiciară (infractor, victima, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă,
educator etc,), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile
concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza
preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan, 1973;
Buş, 1997).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, in
primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest
domeniu.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
•particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
♦ mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii
infracţionale; ♦psihologia victimei;
♦psihologia mărturiei judiciare;
♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
♦ mass-media şi infracţionalitatea;
♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan.
3
8.1.2 ^rtor^an^ainvolunţara a memoriei martorilor .piiiUnoţiul de formular
e_aîalt£bârilor la reactualizarea unui eveniment
Acurateţea mărturiei depinde în mare măsura de modul în care i se cere
martorului sa o realizeze. Astfel reactualizarea poate ti făcuta prin relatare libera
(povestirea evenimentului) sau prin întrebări. ALRosca(1934) subliniază că mărturia
cea mai fidelă , în tare apar cele mai puţine erori este reprezentata de expunerea
liberă a evenimentului. Rezultate asemănătoare celor obţinute de Al.Rosca preaintă
si Liptorj (Wells 1978} care în cazul relatării libere obţine un coeficient de fidelitate
al depoziţiei de 91%. Dar utilizând aceasta modalitate de reactualizare nu se poate
şti dacă omiterea unui amănunt este rezultatul unei erori de memorie sau provine pur
si simplu din faptul că cel ce face depoziţia nu s-a gândit sM menţioneze, în cazul
interogatoriului, prin punere de întrebări, martorul este stimulat şi ajutat în procesul
de reactualizare, atrăgându-i-se astfel atenţia asupra lucrurilor care interesează mai
mult justiţia. Ceea ce contează foarte mult în acest caz este modalitatea de realizare
a întrebărilor. Majoritatea cercetărilor privind modul de realizare a întrebărilor scot
în evidenţă un procent mult mai scăzut al acurateţei depoziţiilor decât în cazul
povestirii Astfel Liptoo (Wells 197S) obţine un coeficient de 72% privind acurateţea
depoziţiei realizată prin întrebări sugestive fără a compara însă acest rezultat cu unul
obţinut prin utilizarea unor întrebări nonsugestive. ALRosca (1934) realizează o
diferenţiere a celor două tipuri de întrebări (sugestive/nonsugestive) obţinând
coeficienţi de fidelitate ai mărturiei diferiţi dar nu utilizează seturi de întrebări
separate, el incluzând într-un chestionar cu 40 de întrebări 35 întrebări
indiferente/nonsugestive si 5 întrebări sugestive (Rosca 1934).
Pentru a putea preciza cu claritate nnpactul tipului de întrebare asupra
reactualizării unui eveniment am realizat s-a realizat un experiment (Domuţa, 1996)
în care subiecţilor, după ce au văzut un film scurt, li s-a cerut să răspundă la
întrebări cu grade diferite de sugesîibilitate vizând diverse aspecte din film. Pe baza
rezultatelor obţinute putem Spune că martorii fac mai multe ertiri şi implicit
acurateţea depoziţiei scade fa cazul în care sunt formulate pentru reactualizarea
evenimentului întrebări sugestive. Aceste întrebări "induc în eroare martorul"
deoarece au la bază presupoziţii false. Astfel întrebarea "Culoarea maşinii este
galbenă sau roţiie?" (ea era de fapt albă) are la bază următoarele două presupoziţii:
(1) "Culoarea maşinii este galbenă" sau (2) " Culoarea maşinii este roşie'1. Daca însă
nici una din aceste presupoziţii nu este adevărată atunci este fals orice răspuns la
întrebare prin oferirea uneia dm alternativele sugerate, în întrebările puternic
sugestive atenţia martorului este orientata spre alternativele propuse de interogator,
iar în cazul în care martorul nu mai analizează presupoziţiile care gtau ia baza
întrebării puse, el optează pentru una din alternativele propuse de interogator.
Aceasta mai ales îrj cazul în care nu este sigur de răspuns. S-ar putea spune că
formularea de întrebări ce au la bază presupoziţii adevărate ar juca un rol important
în acurateţea depoziţiilor, dar nu se poate exclude si existenţa altor factori în
întrebare care ar putea influenţa negaUvi fidelitatea răspunsului ,(ex. gradul de
sugestibilitate al întrebării, gradul de deschidere etc), ii practica juridică acest lucru
are o importanţă foarte mare deoarece reactualizarea prin întrebări a unui eveniment
reprezintă o parte importantă atât a anchetelor realizate de poliţie cât şi a mărturiilor
din instanţele de judecata (vezi aici mai ales modul în care avocaţii sau procurorii îşi
Formulează întrebările pentru martori), Bazâdu-ne pe datele obiective obţinute în
literatura de specialitate se poate spune că la începutul oricărui interogatoriu trebuie
s3 stea întrebările nonsugestive ce au o largă deschidere operaţională, iar apoi,
treptat după ce se obţin date certe de la martori să se încerce închiderea sferei
operaţionale prin punerea de întrebări mai ţintite (dar nonsugestive) deoarece la un
moment dat rememorarea unor fapte trebuie sa vizeze aspecte foarte exacte.

8-1-3. Impactul ioconştient ^1 informaţiilor fprobejor) f^se şi/sau ireieyantc


asupra deciziilor judecătoreşti si elajfofareg onor tehnici spedfjţf de frincgre_a
aceshiî efeet
Informaţia falsă este o prezenţă ubicuă în viaţa noastră. Impactul ei asupra
prelucrărilor informaţionale duce la comportamente deiaptative. Deşi conştient
declarăm că o informaţie falsă ţinta nu ne va influenţa comportamentul, cercetările
arata că aceasta biasează deciziile şi comportamentul nostru, prin mecanisme
inconştiente, implicite, care violează hotărârile conştiente şi voluntare anterioare
(Johnson, 19 94). Se ajunge astfel la decizii eronate şi comportamente dezaptatiye.
Io consecinţEL, elaborarea unor tehnici de blocare a influenţei informaţiei false
asupra comportamentului are o relevanţă pragmatică evidentă. Aceasta mai ales în
practica juridică,
!n decursul unui proces multe informaţii prezentate ca probe se dovedesc
ulterior ca fiind false sau nerelevante pentru cazul în discuţie. Pentru luarea unei
decizii corecte ele nu trebuie luate în calcul în cursul procesului decizional. Deşi
judecătorul declară că va ignora probele false sau nerelevante în decizia pe care o va
lua, acestea pot să-i biaseze comportamentul decizional inconştient ducând la
decizii eronate

74
(Johnson, 1994). Elaborarea unor tehnici cognitiv-comportamentale de blocarea
influenţei informaţiei false asupra procesului decizional este în acest caz vitală.
în ştiinţa modernă orice aplicaţie practică de anvergură este precedată de o
cercetare fundamentală riguroasă exprimată într-un nucleu de date teoretico-
experimentale cu valenţe euristice. Cercetările noastre anterioare asupra memoriei
implicite şi asupra uitării intenţionate (David,1996) coroborate cu date dm literatura
de specialitate (Jacoby;199I; Johnsos,1994) s-au concretizat în următorul nucleu de
rezultate experimentale:
* informaţia falsă referitoare spre exemplu la o persoană X sau la un
eveniment se află de cele mai multe ori în memorie interconectata cu informaţia
adevărată referitoare la persoana sau evenimentul respectiv formând o schema
cognitiva comună;
*amorsarea informaţiei adevărate activează, şi informaţia falsă cu care
aceasta este interconectată, putând apare astfel decizii şi evaluări eronate;
*cu cât cantitatea de informaţie falsă este mai mare cu atât impactul ei
asupra comportamentului este mai probabil. Altfel spus, dacă vrei să manipulezi un
om oferâ-i cât mai multă informaţie falsă fără să-ţi pui problema faptului că el ştie
că e falsă; aceasta se va exprima în comportament implicit inconştient.
Influenţa informaţiei false poate fi blocată prin (a) conştientizarea influenţei
pe care ea o induce asupra comportamentului şi (b) prin inhibarea sau dezactivarea
acesteia.
Pornind de la acest nucleu de rezultate teoretico-experimentale am elaborat
următoarele tehnici cognitiv-comportamentale deblocare a influenţei informaţiei
false asupra comportamentului,

(a) Tehnica anticipâriLrgţionale^


Prin această tehnică se încearcă anticiparea influenţelor inconştiente pe care
informaţia falsă le-ar putea induce in comportamentul nostru. Spre exemplu,
informaţia falsă negativă despre o persoană (ex. infractor) ar putea exacerba
deciziile noastre (ex. pedeapsa exprimată în ani de închisoare) faţă de persoana ţintă
(ex, infractor). în consecinţa pentru o decizie corectă se cere o reducere conştientă a
gradului de duritate a deciziei luată faţă de persoana respectivă (ex. reducem în
anumite limite permise de lege anii de închisoare). Odată conştientizate aceste
influenţe, ele pot fi blocate. Astfel apus, influenţa inconştientă devine conştientizată
şi prin aceasta evitată.
(b) Tehnica restructurării globale (mai indicată sub hipnoză):
Ea se bazează pe cercetări riguroase realizate in ultimii ani asupra uitării
intenţionate specifice şi globale (Johnson, 1994),
In acest caz se cere spre exemplu subiecţilor, să uite intenţionat (prin
instrucţia uitării intenţionate globale) întreaga informaţie faţă de o persoană X sau
faţă de propria persoană, adică atât informaţia falsa cât şi informaţia adevărată. Ca
urmare a acestei instrucţii, schema cognitivă referitoare la persoana în cauză va fi
inhibată.
Apoi se oferă/se ia în considerare (se examinează) din nou doar informaţia
adevărata despre persoana X/propria persoana, creandu-se astfel o reprezentare
cognitivă nouă ce conţine doar informaţie adevărată şi care, va putea susţine decizii
şi evaluări corecte ce privesc această persoană, sau propria persoană.
(c) Tehnica informaţiilor alternative;
în acest caz, pentru a evita influenţa informaţiilor false asupra
comportamentului, subiectului i se dă comanda de uitare intenţionată specifică cu
referire la această informaţie, dublata de oferirea unor informaţii adevărate şi
incompatibile cu informaţia fatsă. Informaţia alternativă şi incompatibilă cu
informaţia falsă, va inhiba prin inhibiţie laterală informaţia fal&S , blocând astfel
impactul acesteia asupra comportamentului subiectului.

/
75
8.2. CONCLUZII ŞI DISCUŢII GENERALE
Li ştiinţă viitorul aparţine interrîisciplinarităţii. Parafrazând o afirmaţie celebra spunem
că ştiinţa mileniului HI ori va fi interdisciplinară, ori nu va fi deloc. Capitolul s-a dorit un
exemplu de cercetare interdisciplinarâ a memoriei martorilor integrând două domenii diferite:
psihologia şi ştiinţele juridice. Mai precis printr-o infuzie de cunoştinţe Teoretic o-
experimentale din cercetarea fundamentală psihologică s-a urmărit obţinerea unor aplicaţii de
anvergură in domeniul juridic. Având ca angajament teoretic premisa că orice aplicaţie de
anvergură este precedată de o cercetare fundamentală riguroasă şi pornind de la cercetările
recente efectuate de autori sau prezentate în literatura de specialitate, capitolul s-a concretizat în
următoarele concluzii şi proceduri cu implicaţii practice pentru domeniul juridic:
(1) Informaţiile poşteveniment (IPE) false, pot fi asimilate în scenariul evenimentului
denaturând astfe! prin mecanisme involuntare şi inconştiente memoria pentru acel eveniment.
Această asimilare este cu atât mai mare cu cât informaţia posteveniment este mai discrepantă cu
acţiuni mai puţin reprezentative ale scenariului evenimentului. Este astfel important în practica
juridică a se insista asupra demarcării între eveniment şi IPE prin: (a) o analiză riguroasă a
mediului evenimentului şi a mediului subiectului ulterior evenimentului şi (b) prin coroborarea
informaţiilor din surse multiple;
(2) elaborarea unor proceduri hipnotice de sporire a eficienţei reactualizării
informaţiilor din memorie;
(3) elaborarea unor proceduri si tehnici cognitiv-comportamentale de blocare a
influenţei
inconştiente a informaţiei false asupra comportamentului decizional;
(4) elaborarea unor constrângeri de formulare a întrebărilor vis-a-vis de xm
eveniment ţintă pentru
a diminua riscul denaturăni inconştiente a conţinutului evenimentului prin modul incorect de
formulare a
întrebărilor.

76
*

-^- — i—^-u- -^='^- .--^*-


=...-.^---r--m-'-'^*-..-*- *-.?
£y^;/.^AJ:.j

CAPITOLUL IX PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A


ANCHETAI JUDICIARE

9.1. ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALA

In cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului


sS~şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare Ea aceasta îi
revine anchetatorul ui, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare pocită numele
de anchetă.
Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un orean de stat
(anchetator) desfăşurată sişţemaik_şi orgam&ţţa ştiinţific, în vederea strângerii
dovezilor prjvitoare ^a n fap^Ă fkgii'3 apoi a prelucrării si verificării ^ratm-a pentru a
lămuri împrejurările ki care fapta s-a produs şi pentru a_stabiU răspunderile.
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea
judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de
regulă, două persoane cu interese opuse; un anchetator (conducătorul anchetei) care
caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-1
acopere, să-1 ascundă sau sâ-1 prezinte într-o manierâ care să limiteze căt mai mult
consecinţele care ar urma să decurgă.
în cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul
trebuie să plece de la principiul prezurnrjţîeijie nevinovăţie, care asigură
obiectivitate rezultatelor acesteia.
in relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit
(sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl
constituie convorbirea. In aceasta situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în
forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un
demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionata în care, pe de o parte se
încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau
denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti.

9.2. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITATE DE ANCHETĂ


JUDICIARĂ
Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică
specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri difente:
anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe
aceste coordonate psihologice» stările de tensiune generate de permanenta dispută a
anchetatorului cu partenerii săi au trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru
ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.
Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi
anchetatul sunt: z)jfta?tul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de
anchetator cât şi de infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru
cauză;
b) Ţlanul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator,
infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. în asemenea condiţii,
infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia
anchetatorului;
c) Mânui ascuns- datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor,
fapt ce poate duce Ia eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult
timp neidentifîcat, uneori ani Ia rând, iar alteori cauza intră în prescripţie; ^
d)J?IanuI necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima faţă,
nici anchetatorul şi nici infractorul, acestea fund cunoscute de o terţă persoană
(eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă.
Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională
creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va
desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională,
politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează
ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt
re&imţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii in
cauză (martor, reclamant).

77
în biroul de ancheta, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod
special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trasaturi şi caracteristici dinamico-
funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretai
corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie sâ surprindă atât
componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate.
învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea,
unele stări de suferinţa (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori
de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie
aparte suntrromii).
Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă in faţa unei
conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa
exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este
edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei
anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate iî amplificată
de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de starea de
sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda
unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de
sănătate, probleme.de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o
deconectare a subiectului, o "încălzire'1 a relaţiei interpersonale, care favorizează
chestionarea cu privire la cauza în speţa (în această fază se poate da un sfat, eventual
se poate strecura o glumă).
în cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte
minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat
de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant.
Nerealizarea acestui clhnat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu
manifestări rnimico-gesticulare şi neurovegetatives Labilul emoţional, dar sincer, va
reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile
conjuncturaie*referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de
anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate
ctc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi
stările emoţionale ale anchetatului emotiv. ■
în momentul in care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv
de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică.
Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi
dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surpindeni, anchetatul manifestând, mai
degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând
prompt la întrebări şi punând Ia rândul său o serie de întrebări-.
Altfel stau lucrurile când anchetatul este ehiar autorul faptei- Dialogul
introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar
monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în
dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială,
fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea Firească acelui
context.
Persoana care nu este implicată în cauza penala, dispune în planul
personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de
învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu
uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală,
ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta
penala sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de
comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie
deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga
personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia. .
Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine
referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de^jla cine ştie, amplifică la maximum
tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiiiologice însoţesc starea
de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate captare nu
potH socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau
infirma ca uh^argument în p^uS= ° leza valabilă, constituind indicii orientativi asupra
comportamentului anchetatului.

93r ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI


Aşa cum rezultă, din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau
inculpatului parcurge următoarele etape:
&)■Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei
etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpata) altă persoană decât cea care
a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii
7S
constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în
care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile,
starea de tensiune sau calmul pe care le afişeazS.
h)Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei
întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită sâ declare tot
ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. în această etapă anchetatorul
are posibilitatea să-1 studieze pe învinuit, să-1 observe şi să noteze omisiunile,
ezitările. Toate observaţiile făcute vor Constitui suport pentru stabilirea procedeelor
tactice care vor fi folosite în continuare, în timpul ascultării libere anchetatorul
trebuie sa evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea
afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele
declarate. Trebuie sâ dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm, în general o
atitudine prm care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţa de învinuit.
c\Adresarea de întrebări si ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată.
După ce învinuitul a relatat liber Eeferitor la învinuirea adusă, i se adresează
întrebări cu privire Ia fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuire. întrebările
formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
» săfîe clare şi precise;
♦ săfiejw: înţelesul celui interogat; să nu sugereze_răspunsul;
»sâ oblişe pe învinuit să relateze si nu să determine un răspuns scurt de genul "da"
sau "nu";
«qarrii^nţirr|idp7epe cel ascultat sau să-1 pună in uicurcatura.
Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau
inculpatului au o importanţă deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite
mecanisme psihologice de care este bine ca cei in drept ?ă ţină seama. Urmărind
relatările învinuitului anchetatorul va reţine logica expunerii, cursivitatea
exprimării, siguranţa de sine, contradicţiile posibile etc,, pe baza acestora urmând
să-şi stabilească tactica de acţiune.
Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice,
anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare, O tactică adecvată
presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea
celui ascultat şi la poziţia învinuitului sau inculpatului.
In cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea
învinuitului sau inculpatului:
a^.Folosirea întrebărilor detaliu - procedeu] presupune utilizarea unor
întrebări prin care se solicita învinuitului atfiŞnimtE referitoare la împrejurările
săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor Iui. întrebările
detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declaraţii nesincere,
contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor. Scopul folosirii
acestor întrebări este de a demonstra ftraunitiiliii netemeinicia declaraţiilor sale_g'
de RA determina să renunţe la negarea fapiclor comige.
b) Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite
interyale_ de timp a învinuiţtdui cu privire ia aceleaşiJapte, împrejurări, amănunte.
Intre declaraţiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri,
nepotriviri. Prin acest procedeu se poa'.e demonstra netemeinicia afirmaţiilor
învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.
c) Ascultarea sistematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul
învinuitului sincer, pentru a-1 ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în
cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari,
pentru că îi obligă sâ dea explicaţii logice, cronologice, succesive la toate aspectele
care fac obiectul învinuirii. Prin intermediul întrebărilor problemă învinuitului i se
solicită sâ clarifice sistematic cum a conceput şi pregătit infracţiunea, persoanele
participante şi modul cum a acţionat fiecare.
$)Ascuttarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul
de apărare al învinuitului oesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia
negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea
aceluiaşi învinuit de către dqi şa» mai mulţi anchetatori ce s-au prpgatiijrL i-pffli
special în ^ceg^BcnpjT cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.
etFpfosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea
învinuitului nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. în faţa
unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fepta comisă. Pentru a le
utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine
probele existente la dosar şi valoarea probatone a fiecăreia dintre ele. Este foarte
important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun astfel încât
învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. Orice eroare din
partea anchetatorului poate compromite ancheta. In raport cu personalitatea şi
psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a
probelor de vinovăţie.

79
f)Asculţarea unui învinuit ftau inculpat despre pcdvitatea, {iflortalti
participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză
există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi La săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauaă permite anchetatorului sâ
stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să
înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre
activitatea celorlalţi participanţi Ia infracţiune, lâsăndu-i-se impresia că persoana sa
interesează mai puţin. In acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură
cu infracţiunea săvârşită şi implicit, să facă declaraţii despre propria activitate. Prin
confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au
declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la
sinceritatea celor implicaţi în cauză,
tâ-JustJffcarga^^frttlifi critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci
când învinuitul (inculpatul) refuză să ^cTdeclaraţir Cunoscându-se activitatea
învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a
luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile
date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul
se foloseşte şî în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii.
Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea
constatării nesiucerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar
neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a
timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi
făptuitori.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate
şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea,
folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat.
Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către
anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, precum şi de particularităţile psihice
ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.
Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori;
infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare
de arest, infractorul prins în (lagrant sau descoperit post factum, infractorul care a
acţionat de unul singur sau în grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic
tarat, deformat- De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin,
poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă
natură.
in cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de
care anchetatorul trebuie să ţină seama,

9.4. CALITĂŢILE
PSIHOSOCIALE ALE
ANCHETATORULUI

Abordată din perspectiva psihologică, profesiunea de anchetator penal este


deosebit de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului
cunoaşterea profunda şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a
drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent.
Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează
statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform
gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.
Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii:
a) JVJvelut_se^eral 4e pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui
nivel ridicat de pregătire generala; slf aibă o concepţie clară despre lume şi viaţa,
despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social
bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale
cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al
anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a
personalităţii,
b).CaHfă^£şiho^iBteUcmaΣ- Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze
spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare,
mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele
relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afitmaţii să
fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea
inadvertenţelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului
perspicacitate. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de
discernământ, el trebuie sâ deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de
nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va
putea fundamenta o soluţie judiciară.
Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât
memoria de scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată. Memoria nu cuprinde
numai informaţie pur cantitativă despre relatările
80
anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţa,
socio-culturală, ştiinţifica, filosofică, etică, estetică etc.
Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic
al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie
suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o
stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort
voluntar.
Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficienta a unor situaţii, lapte sau
împrejurări care ii sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie sâ
recurgă şi la imaginaţie. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună
concentrare a atenţiei,
c).CiLUtăţîtejRortd-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta
afectivă a personajiîăţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare in
reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă,
disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond
psihofiziologic general pozitiv.
Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale
afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de
anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Dacă
anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau
ca o persoană care trece cu uşurinţă de Ia o stare psihică la alta, ori preocupat de
propriile probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu
afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important
ca anchetatorul sâ aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al
anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei iată de
persoana anchetată. Capacitatea empaticâ îl ajută pe anchetator, la nevoie, să
simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.
Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează
atât pe cele mai
importante procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia.
Experienţa in domeniul
anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la anchetatori a unor
calităţi speciale^cum ar fi:
perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea şi rapiditatea
deducţiilor şi sintezelor, forţa
argumentării logice,, a căror rezultantă formează intuiţia profesională,
aşa_zisul_^fler'>, * ""
Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături)
posibile Ia un anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului
psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Punerea în acţiune a potenţialului
psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi perfecţiona
procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei, ducând la fundamentarea
ştiinţifica şi, implicit la creşterea eficienţei acesteia.
Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee
tactice adecvate, fie că nu-si pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând
astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul. în acest sens sugerăm câteva din
manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea de sine,
generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală,
carenţe în pregătirea teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului
de rutină, suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată, amplificarea
nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau
manifestări din conduita celor anchetaţi, rigiditate în formularea întrebărilor,
aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu persoanele anchetate.
Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei
prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec,
lipsa simţului autocritic, nerecunoasterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat
şi excesiv, cât şi pesimismul esagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra
colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc,

9.5. TIPURI DE ANCHETATORI

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în


relaţia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări:
+ ancltetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi
ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm si analitic. Intervine
oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor
esenţiale ce interesează ancheta.
* anchetatorul amabil: manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în
relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea.
Atmosfera degajată pe care o creează oferă

81
premisele unui studiu psihologic aprofundat a! anchetatului. Această atitudine
trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta
compromisă.
»anchetatorul autoritar: se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,
impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de
studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a
stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologica a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
4 anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi
exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent,
timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un
mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de
eficienţă, compromiţând ancheta.
♦ anchetatoru^cabotiu; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare
succese uşoare prin mijloace
ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară
care pot provoca stări
cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului,
situaţii care pot prejudicia
rezultatele anchetei.
•anchetatorul^ patern: adopta un comportament îngăduitor în anchetă,
manifestând uneori chiar compasiune faţa de anchetat. Asemcoea atitudine poate fi
speculată mai ales de infractorii recidivist] care riu vor ezita să-şi atenuez faptele.
Dmjerspecdya jmpUcării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului
întracţional^se poate identifica;
fl 1 g
♦ g^^ ^^£jgj^jgj " ^c"; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din
foarte multe detalii, dând fiecăruia oÎnsemnatele deosebită şi insistând în direcţia
verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi
presupune un efort consistent, dar are avantajul câ evită eventualele erori,
♦ anchetatorul de "tip sintetic"; acordă o importanţa diferenţiată informaţiftor
iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind
integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implica un comportament
probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. Demersul
anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori,
DrcU^pectiyain^Iicâ^i co^ anchetatori:
•anchetatorul de "tip[conservator"; utilizează schemele mintale constmite
anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate,
"obligându4e" sâ se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator
poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendinţa
de a "ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu care operează,
*a^heţ^orul_de_^tip_creatQr"; manifestă o atitudine creatoare, face apel la
schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională,
dai el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte
cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. Acest tip de anchetator
descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii,
aparent fără ieşire.
82
CAPITOLUL X

INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT


PRIN
TEHNICA POLIGRAF

10,1. COMPORTAMENTUL NORMAL VERSUS COMPORTAMENTUL


SIMULAT

la sens larg, comportamentul reprezintă maniera Specifică prin care subiectul


uman este determinat aâ răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de
Ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze
3a situaţiile nou intervenite.
In viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu.
Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar
cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest
caz dilemele de comportament, depăşirea tor presupunând din partea persoanei
maturitate socială, plasticitate psihica şi supleţe comportamentală.
Dacă adepţii "behaviorismului ortodox" foloseau termenul de comportament
pentru a face referire ia reacţiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi
observat, înregistrat şi măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor şi tehnicilor
de înregistrare a reacţiilor organismului au fost descoperite şi urmărite noi
modificări interne ce ţin de procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. mai fine
decât cele observate anterior. Astfel s-au distins două modalităţi de răspuns
comportmental:
a) comportamentul aparent care include reacţiile exteriorizate ale persoanei.,
observabile direct,
cum ar ti limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare a membrelor
sau corpului;
b) comportamentul inaparent, care include modificările interne, indirect decelabile,
ce însoţesc
procesele gândirii, emoţiei, limbajului ele., dintre care amintim modificările
ritmului respirator, ale
ritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a
compoziţiei
chimice şi hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii etc.
Exista o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi
comportamentale, în sensul câ unui comportament aparent îi corespund obligatoriu
forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le
corespund manifestări de comportament aparent. Atât modalităţile aparente cât şi
cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de
unicitate pentru momentul respectiv.
Se ştie că orice comportament are concomitente cognitive şi / sau biochimice,
după cum orice modificare biochimică este resimţita în modul de procesare a
informaţiei sau în comportameni. Luând în calcul finalitatea acţiunii, este important
de sesizat cauza principală care optimizează interacţiunea persoanei cu mediul,
putându-se astfel interveni asupra factorilor blocanţi atât la nivel intern, cât şi la
nivel extern (Miclea, 1997).
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a
comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. în
funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi
scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite
simulate.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau
falsifica sensul unei realităţi- Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal
străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se
potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate.
Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.
Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent
al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine.
Aspectul aparent poate El cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de
persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de
confesiune, iar uneori pentru a-1 secretiza, se practică dezinformarea sistematică
după reguli tactice brne definite, pentru derularea organelor judiciare.
Condiţia succesului unei simulări este dată de consisTenţa sa internă, de
abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune
inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a
normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu

83
tactici derutante, simulantul se complace într-uri fals relaţional, stnicturându-şi,
pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul
realităţii, dar o şi preface.
Simularea este întotdeauna motivata, determinată de dorinţe, de interese. Ea
este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite
situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din
dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale
comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, dimmuare>
adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe,
imuabile, intre adevăr şi falsitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru
a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de limbaj si cunoscând foarte bine
realitatea pe care îşi propune să o ascundă.
Unitatea psibo-somaticâ a simulării oferă posibilitatea certă de investigare si
depistare a oricărui comportament simulat.

10.2. CORELATELE PSIHOFIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI


SIMULAT
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin
modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcata de
expresii emoţionale (gesturi, mimică etc) şi printr-o trăire subiectivă.
Emoţia nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci
formează o configuraţie complexă de reiaţii, un răspuns psihofiziologic
multidimensional vis-a-vis de evenimente, Pintre dimensiunile procesului afectiv
distingem:
• modificări cognitive (procesarea informaţiei stimul venită din mediu, care în
funcţie de semnificaţie are
rol activator sau nu);
•modificări organice, vegetative (creşterea arousgaMui fiziologic, activarea cardiacă
şi a sistemului
. circulator, modificări la nivelul motilităţii gastrointestinale, tensiunii musculare,
conductanţei electrice
a pielii etc);
• modificări comportamentale (gesturi, reacţii, mimică, expresii vocale etc).
Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate sepaiat, între ele
existând o permanentă infracţiune sincronă, emoţia fi^d repnlfatiil conlucrJSiji a trei
tipuri de factorii cog^ljvi, organici şi compoitarneritoii. Rezultanta interacţiunii
acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului
cum aceasta resimte situaţia şi se adaptează faţă de ea.
Emoţiile sunt configuraţii cogniriv-motivaţional-relaţional organizate a căror
stare se schimbă în funcţie de modificările din cadrul relaţiei individ-mediu, de felul
în care aceasta este percepută şi evaluată.

Evidenţierea unei emoţii poate fi făcută poniindu-se atât de Ia aspectul


comportamental, cât şi de la cel al corelatelor psihofiziologice pe care aceasta le
implică.
Comportamentul emoţional global reprezintă obiectivarea trăirii emoţionale,
întâlnită atât în aspectul maparent, dar cel mai evident şi mai uşor observabil in cel
aparent. Aspectul aparent, denumit ca expresie emoţională, subsumează întreg
ansamblu] de reacţii somatice şi musculare (faciale, scheletice, viscerale, umorale
etc) pe care subiectul le dezvoltă în momentul experimentării unei emoţii.
Pattemul aparent ai modificărilor emoţionale include: motiKtatea corporală,
tremura] muscular, expresivitatea faciala (mişcările oculare, coloritul epidermic,
tonalitatea vocală, intensificarea activităţii glandelor sudoripare etc).
Pe baza indicatorilor fiziologici utilizaţi atunci când studiem emoţia, putem
obţine o informaţie obiectivă asupra gradului de intensitate pe care acesta-1 implică.
Indicatorii fiziologici utilizaţi pentru a evidenţia gradul de trăire subiectivă a unei
emoţii, sunt: electroencefalograma (EEG), activitatea cardiacă şi a sistemului
circulator (ECG), rata respiratorie, tensiunea musculară, modificările conductanţei
dectnce a pielii (GSR) etc.
Corelatele psihofiziologice şi comportamentale ale emoţiei pot fi întâlnite în
cadrul practicii judiciare, mai specific în domeniul detectării comportamentului
simulat, având rolul de indici indirecţi ai laturii afective care acompaniază persoana
in tot ceea ce face.
84
103. TEHNICI §1 MIJLOACE DE INVESTIGARE A
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci
când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologic c Ia nivelul organismului
acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate
diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul
simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se
accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.
Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la
subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale
săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au
fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor
vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea
respiraţiei, dereglarea_fonaţiei ş^emisiimijdesunete, hipogalîyaţia şi contractarea
subită ajnuşchilor scheletici.
Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui
control voluntar, fiind determinate de gradul dg percepere a riscului de a fi detectat,
rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un
comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul
judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului si gradul de acord asupra lor.
Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă
schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii,
tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi
furnizarea răspunsului.
în funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste
"comportamente11 s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai
cunoscute tehnici de investiaare în acest domeniu sunt:
* Metoda asociaţiei libere;
* Metoda experienţei motrice:
* Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;

• Metoda detectării stresului emoţional în scris;


• Metoda detectărjistresului din voce:
• Tehnica poligraf

10-4- UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMÂNIA

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra


de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligrafii! model
"Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşea, în
vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări
continuate de succesorii săi,
în perioada 1972-1974, psihologul loanBuş, pe vremea aceea student la
Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf
pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra performanţei şcolare.
Rezultatele cercetării s-au materializat în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea
facultăţii. In perioada 1980-2001 psihologul loan Bus a efectuat examinări cu
tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul psihologic de
detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.
în domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi
în cazurile de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de
provenienţă japoneză. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de
Criminalistică dm cadrul Tnspectorultului General al Poliţiei cu aportul Ştir Ion
Anghelescul - şeful institutului. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe
teren, la sediul inspectoratelor judeţene de poliţie. Expertul Tudorel Butoi,
absolventa! Facultăţii de Psihologie Bucureşti, a fost primul psiholog care a folosit
poligraful în domeniul judiciar, pentru detectarea comportamentului simulat. De
asemenea, tot în acea perioadă, au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi
experţii
crirninaîişti dr. Mircea Constantincscu şi [Ion Sanduj din Institutul de
Criminalistică Bucureşti.
în paralel cu tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul
Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de stres psihologic în voce
(Psychological Stress Evaluator - PSE), avându-1 ca expert pe Jean Nichifor,
La început au predominat examinările cu caracter experimental, ulterior
acestea au fost coroborate cu testarea unor subiecţi suspectaţi că ar fi comis diferite
fapte infracţionale, acordându-se prioritate cazurilor de omor cu autori necunoscuţi.
S5
Din anul 1980 aria de aplicare a poligrafului s-a extins treptat, punandu-se
bazele unei adevărate şcoli româneşti de tehnică poligraf. S-au înfiinţat mai multe
laboratoare de tehnică poligraf, care funcţionau în structura inspectoratelor de
poliţie a unor judeţe şi a municipiului Bucureşti, toate aflate sub coordonarea
Institutului de Criminalistică din Inspectoratului General al Poliţiei- Poltgrafele
utilizate iniţial au fost de provenienţa japoneză, iar ca metodologie de lucru, tratatul
american: "Truth and Deception the polygraph (Lie-Detector) Technique11,
Baltimore, 1977, avându-i ca autori pe John E. Reid&FredE, Inbau,
în România funcţionează 14 laboratoare inteijudeţene de detecţie a
comportamentul ui simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei,
Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov,
Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj, Galaţi - enumerate în ordinea înfiinţării),
dotate cu poligrafe moderne de provenienţa americana, la care sunt arondate toate
judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.
Metodologia folosirii tehnicii poligraf este unica, fiind aprobată de Ministerul de
Interne.
în cadrul acestor laboratoare îşi desfăşoară activitatea un număr de 14
specialişti, media testărilor efectuate fiind de aproximativ 500 persoane pe an.
în anul 1997 s-a înfiinţat Asociaţia Română Poligraf (ARP)", Scopul acesteia
este de a promova şi perfecţiona metodologia testării cu tehnica poligraf, de a forma
specialişti în domeniul expertizei poligraf, de a dezvolta reţeaua poligraf în sistemul
poliţiei judiciare etc. In luna aprilie 1998 ARP a fost afiliată la Uniunea Juriştilor
din România,
în perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a
comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii,
care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii
experimentale. Astfel, s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe
baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie intre pattemul de
personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia,
contribuindu-sc în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf.
Tot în această perioadă s~a experimentat o nouă procedură de teslare poligraf,
constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în
chestionarul-test. Rezultatele obţinute confirmă câ introducerea variabilei imagistice
(obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample reacţii psihofiziologice
doar ?n cazul persoanelor direct relaţionale cu infracţiunea. Comparativ cu
procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe,
dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât
pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea
erorilor de detecţie (Buş, 2000).

10.5. DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHMCA POLIGRAF

Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un


înregistrator mecanic sau electronic» cejareia pneumatic modificările de tensiune
arterială, puls, respiraţie^ suplimentat Cjj_.ua sistem pentru înregistrarea rezistenţei
electroderrruce si a micronnşcârilor musculare.
Cu ajutorul poligrafului este posibil să determini minciuna cu o mare
acurateţe, iar instrumentul, testele şi procedurile însoţitoare posedă un mare efect
psihologic, astfel încât persoanele vinovate sunt foarte uşor convinse să facă
m&rturisiri complete.
Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale
organismului în timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea.
Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de
următoarele aspecte: în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga
sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita infracţionala întregul său potenţial
cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână
ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub
forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţioual specific, cu
un rol motivaţional bine diferenţiat.
Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupra planului
conştiinţei,subiectului, caută a evidenţia dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea
ce ştie, adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care o poartă în planul
conştiinţei sale.
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat
pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări
emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze
emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o

86
întrebare în legătura cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă
efortul mintal pe care-1 necesita, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.
Poligraful înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri
psihofiziotogici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodeimică,
tensiunea arterială - puls şi micromişcările neurorausculare. Fiecare parametru
psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici
specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând
concluziile cu privire Ja sinceritatea sau nesinecritatea subiectului, concluzii
consemnate îm-un raport psihologic de constatare tehnico^ştiinţifică.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect
prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice
atât centrale cât şi periferice.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate
sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a
apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să
constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când
reactivitatea psihoemoţională a subiectului m cauză este afectată de foarte mulţi
factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat
dosarul cauzei, pentru a formula împreuna cu cel care instrumentează cauza, cele
mai adecvate întrebări.
Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolata fonic, special
amenajată şi mobilaiă. Camera trebuie să fie cât mai sobră, liră ornamente, tablouri
sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să
denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie
normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua
cameră, aşa-numita "cameră de observaţie", echipată corespunzător acestui scop.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi
al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării,
examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului
invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a Fi ulterior
examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poliga£iirmătoarele categorii de
persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afectium~cardio-
respiratorii jjeyere^cele cu afecţiuni^ neurologice grave (hemiparezC-paralizii),
alcoolicii, persoanele care în momentultestării sunt în suferinţă fizică (intervenţii
chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte
persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
* să nu fie supuse unor anchete obositoare;
* anterior săaibâ asigurata o aHmentaţienormală;
* să rîu fie^menjnţate cu tehnica poligraf;
* să nu fie^ub influenţa hfluţm-iinr alcnpjjqe;
* săjiujîe sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului
nervos central;
* să nu Reduse jn câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri,
experimente);
* să nu participe la confruntări;
* să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezmte persoane
spre recunoaştere etc.
^"CondiţiîT obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea
psihofizioloEJcă a subiectului!
Drice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test si
încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu
privire la faptele şi circumstanţele care constituie ba2a suspectaţii ori acuzării
persoanei ce urmează a fi examinată.
Problematica examenului de laborator pune in ecuaţie starea emoţională a
subiectului. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi
fost examinat cu asemenea aparatura sau implicarea acestuia în cauza penală supusă
investigaţiei, creează o stare de tensiune, de nelinişte generală exteriorizată prin
manifestări caracteristice unui comportament simulat. în situaţia exammării la
poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a
subiectului (labilitatea psmocc^porramentală, trecutul său infracţional, starea de
sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere
reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa
negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la
poligraf.

87
I mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.
Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice
m
cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.
P
Chestionarul utilizat ?n examinarea poligraf conţine în medie 1(1 înţrflfaftp
e tot
numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care corespunde şi pe diagrama
timpul
poligraf, întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul
îestăni
notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul
vocea
afirmativ sau negativ al subiectului semnul 'V sau "-". în chestionar sunt incluse 3
exami
categorii de întrebări: relevante {incriminatorii, critice, acuzatoare), neuţre^i
natoru
de_contrpl.
lui
Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului
trebui
examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoernoţională corespunzătoare
e să
răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu
fie sub
exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre.
contro
l Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui
absolu subiect, in funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a
t. formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt
Atitud necesare cel puţirţ trei teste.
inea Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor
acestu fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodenrucă,
ia tensiunea arterială - puls şi micromişcârile neuromusculare), concomitentă
trebui chestionării subiectului.
e să La sfârşitul examinării se procedează la analiza şi interpretarea diagramelor
fie poligraf. Formularea
obiecti concluziilor constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip
vă şi deductiv, inductiv şi analogic,
rezerv activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca
ată, s£ urmare a răspunsurilor
se obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. !n urma interpretării, atât a
manif diagramelor poligraf, cât şi
este a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se
imparţ poate formula o concluzie
ial în pozitivă, negativă sau incertă. *
privinţ Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test.
a Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor
sinceri generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat»
tăţii calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. In funcţie de
sau situaţie, interviul post-test va fi continuat m biroul de anchetă de către cei care
nesicc instrumentează cauza respectivă.
erităţri
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un
persoa
"I^pmjrjsihologic de_ constatare tehnico-fftimţifică a corntrortamerinjbii JIImulat
nei. O
prin, tehnica poligraf'- ACfi£t raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea
altă
comportamentului simulat şi concluziile rezultate In urma analizei şi mterpretării
atitudi
diagramelor poligraf.
ne l-ar
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifîcă a comportamentului
plasa
simula are penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.
t se Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui
înainte diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei
ază subiectului, se va proceda Ia organizarea unei reexaminări la poligraf.
organe în timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite- De
lor de aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor
cercet subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin diferite manopere sau strategii.

10.6. CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT FRIN


TEHNICA POLIGRAF ÎN ROMÂNIA

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc


investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni
de omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.
Tehnica poligraf face parte din mijloacele modeme, unanim recunoscute şi utilizate pe
plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţjiîce ale celor mai avansate poliţii din lume.
Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific,
care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea integrităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi
onoarei persoanelor. Este o

88
metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi
mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură arat la
inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau
neimplicarea în cauză penală. La efectuarea examinării va fi respectat principiul
liberului consimţământ.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă
întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este
aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu
competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea
investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii
absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important in
activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o
funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează
investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.
Unii invocă tâptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă
demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui im
mijfoc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care
altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt
nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vebiculându-se doar în acele medii în
care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc vafoare tehnicii poligraf. In pofida
acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie
în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea etc), iar în
România este utilizată din ce în ce mai mult.
In România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce
permit:
• eliinjnjţrea suspecţiIor_ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare
economie de timp şi do muncă;
• identificar^AauioriJor_de infracţiuni, indiferent de genul acestora;
• stabilirea amcerjtăţji declaraţilorpersoaneloraudiate:
• stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
• solujionareacontradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca p£rţi
în procesul penal;
• d^isţar^acaracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale etc,
SnjSrăeBca judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul
simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat» fiind practic
adaptabilă oricăror situaţii.
Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât
şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în
examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea
unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.
Faptul că tehnica poligraf este considerată o metoda de investigare
extrajudiciară, că rezultatele testării nu sunt prevăzute de lege printre mijloacele de
probă, nu constituie un impediment pentru folosirea sa în activitatea judiciara.
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobân-
dindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensiva, multifuncţională, de mare eficienţă
împotriva criminalităţii.
Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând
mărturisiri de o reala forţa probalorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de
probă, râmânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate,
iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută
doar în anumite limite.
Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf sunt atributele de
personalitate şi competenţa examinatorului. Se impune ca examinatorul să fie o
persoană inteligenta cu un back-ground educaţional superior, să manifeste interes
pentru activitatea sa. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale
psihofiziologiei comportamentului în general, cât şi al persoanei în special. De
asemenea, examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi:
empatie, perspicacitate, spirit deobservaţie, echilibrul moral-afeetiv,
mţujtiejţrojesjtfnală etc.
"^^^Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus
la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România.
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat,
elaborat de specialiştii îr_ tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a
celor oare instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi
conştiinţei lor juridice.
89

CAPITOLUL KT
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ A PERSOANEI DUPĂ
SEMNALMENTE PRIN
METODA PORTRETULUI VORBIT

11.1, NOŢIUNILE DE SEMNALMENTE ŞI PORTRET VORBIT

Componenta esenţiala a identificării judiciare, identificarea criminalistică a


persoanei după semnalmente constituie o activitate indispensabilă a actului de
justiţie, având ca scop identificarea infractorilor şi implicit, prevenirea actelor
infracţionale.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de stabilite a
identităţii un$i persoane, obiect sau fenomen aflat în legătură cauzali cu fapta
ilicită, prin metode ştiinţifice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Obiect al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru
susceptibil de a fi identificat pe baza urmelor create în câmpul infracţional. Obiectul
identificării este un obiect concret atât prin natura sa, cât şi prin raportul cauzal cu
fapta cercetată.
Deosebirile dintre trăsăturile exterioare caracteristice fiecărei persoane
(aspectul exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau
accidentale etc.) sunt folosite de organele judiciare pentru identificarea infractorilor.
Astfel, pe această bază, se poate crea un sistem de înregistrare şi evidentă a
persoanelor predispuse să comită diferite genuri de infracţiuni. în acest context a
apărut şi a intrat în terminologia judiciară noţiuneade semnalmente.
Semnalmentele sunt trăsăturile exterioare, generale si particulare
aie_cjersoane1or în baza cărora acestea pot fi recunoscute şi identificate.
Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi
identificării trebuie făcută în mod clar^şi sistematic, pentru a elimina confuziile şi
erorik ce pot să apară. Aceasta se realizează prin metoda portretului vorbit, care
reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei
persoane sau ale unui cadavru (culoarea tenului, expresia feţei» culoarea şi natura
părului, forma şi culoarea ochilor, cicatrice,alte detalii).
Portretul _yorbit este un procedeu d_e__jdenrificare criminalistica având ia
baza _descrierea semnalmentelor făptuitorului de către victimg sau martor.
La baza identificării persoanelor după semnalmentele exterioare stă, pe de o
parte, marea varietate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoană de
alta, iar pe de altă parte caracterul relativ constant al acestor caracteristici.
Descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanelor este necesar să se facă
începând eu caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, avându-se în
vedere capul, umerii, mâinile, trunchiul» picioarele, elementele caracteristice ale
fizionomiei umane. Aspectul exterior al persoanei se descrie pe baza
semnalmentelor anatomice şi a~celor funcţionale (Dumitrescu & Gagea, 1953).
Serrmdmentele^ anatomice (statice) reprezintă variaţiile morfologice ale
corpului, capului, feţei şi elementelor componente.
Semnalmentele: junctionale (dinamice) se refera la caracteristicile exterioare
ale persoanelor, care pot fi sesizate în timpul mişcării, respectiv în timpul mersului,
vorbirii sau a altor activităţi desfăşurate de persoană.
Pe lângă semnalmentele anatomice şi funcţionale este necesar să se
evidenţieze şi semnele particulare, acele variaţii morfologice dobândite congenital
sau ca urmare a unor fenomene patologice^ accidente, intervenţii chirurgicale
(culoarea pielii, pete', negi, aluniţe, tatuaje).
Observarea şi descrierea semnalmentelor persoanei se face de regulă din
planul frontal şi din profil. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele
planuri (forma nasului, proeminenţa ochilor şi a buzelor),$ar şi elemente care pot fi
observate numai din planul frontal (poziţia ochilor, depărtarea urechilor, lăţimea
nasului) sau numai din profil (forma urechilor, înclinarea bărbiei, conturul nasului
etc).
Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, folosind o
terminologie comună, precisă şi unitară. Folosirea terminologiei specifice ^rtretului
vorbit este strâns legată de exigenţele practice pe care le impun activităţile de
urmăriie, descoperire» identificare şi prindere a. infractorului - mai ales când
acestea se bazează numai pe trăsăturile exterioare.

91
Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub
aspectul mărimii, formei, poziţiei şi culorii.
Noţiunea de mărime nu are o exprimare absolută. Ea poate fi exprimata ca
mare, mijlocie, mică, la care se pot adăuga termenii foarte mare sau foarte mică.
Mărimea unui element al corpului, capului, feţei se poate referi la înălţime, lungime,
lăţime, grosime.
Termenii utilizaţi pot fi în funcţie de caracteristica ce se descrie, şi anume:
*pentru înălţime - jnalt, mijlociu, scund;
+pentru lungime- lung, mijlociu, scurt;
+pentru lăţime_- lat, mijlociu, îngust:
^pentru grosime^ gros, mijlociu, subţire.
Forma se apreciază în funcţie de conturul liniar al organului (părţi din organ)
care se descrie, avându-se în vedere aspectul geometric al detaliului descris. De
exemplu, după formă, faţa persoanei poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulara,
triunghiulară.
Poziţia unui detaliu al feţei sau al corpului uman se apreciază după planuri
imaginare, verticale sau orizontale ce trec prin detaliu, ori după elemente învecinate.
Astfel, bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă, având în vedere un plan
vertical imaginar ce pleacă de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală, cu
comisuri ridicate sau coborâte. în funcţie de un plan imaginar orizontal ce trece prin
colţurile sale.
Culoarea este un element care se are în vedere atunci când detaliul ce.se
descrie prezintă această calitate. Ea se poate aprecia la ochi, păr, piele, buze.

11.2, SEMNALMENTELE ANATOMICE (STATICE)

Senmalmentele anatomice vizează elemente caracteristice cu privire la statură,


conj*tiţu^e_iîzic_a, aSPectujgeneral_al jersoanei, for^cjrjujmj^afeţei.
In mod convenţional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse
sexul ^rvârsta, care au im roi deosebit în recunoaşterea şi identificarea persoanelor.
Sexul este apreciat prin observare directă, pe baza elementelor diferenţiatoarc
ale acestuia- Când observarea şi reţinerea semnalmentelor se fac cu persoana de faţă,
în caz de dubii se poate proceda la determinarea medico-îegata a sexului. în acelaşi
mod se va proceda şi pentru cadavrele dezmembrate, din cere lipsesc părţi care pot
contribui la determinarea sexului.
Vârsta se apreciata cu o anumită probabilitate, întrucât pot exista o serie de
factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică şi cea aparentă (de exemplu;
tipul constituţional, starea generală psiho-medicală a persoanei, condiţiile de viaţa şi
muncă). De obicei se utilizează termenii de copil, până la 34 ani, tânăr, 14-30 ani,
matur, 30-60 ani şi bătrân, peste 60 de ani. Deoarece aprecierea vârstei este relativa,
în practică se admit toleranţe destul de largi (3-10 ard).
Statura (înălţimea^ poate fi apreciară astfel; scundă-până la 360 cm, mijlocie-
160-170 cm şi înaltă - peste 170 cm. Pentru femei valorile înălţimii scad cu 5 cm,
respectiv: scunda - până la 155 cm, mijlocie -155-165 cm şi înaltă-peste 165 cm.
La aprecierea înălţimii se va avea în vedere prezenţa pălăriei, căciulii, coafurii, tocul
încălţămintei.
Corpolenţa (constituţia fisică) este determinată de dezvoltarea sistemului
osos, de masa musculară şi de stratul adipos al organismului- Aceasta poate fi
apreciată ca: rgbuştă, atletică şi astenică,
Asgectu^gejieral (ţinuta) al unei persoane poate fi apreciat nu numai printr-o
anumită poziţie a corpului în sine, ci şi prin modul particular în care se îmbină o
serie de elemente ca; statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia
trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia
privirii.
Aspectul general al persoanei mai poate fi apreciat şi după îmbrăcăminte:
elegant, modest, dezordonat, sportiv sau portul uniformei (marinar, militar, poştaş
etc),
Figura__umană include atât aspectul feţei, cât şi al capului, particularizate prin
raporturile de aînplasare şi de mărime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea,
nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii, maxilarele. FiţmrjLjjrriajig cuprinde trei zone:
zona frontală, situată între inserţia părului, arcadele sprancenoase şi rădăcina nasului;
z^onajiazaiâ, situată între rădăcina şi baza nasului, şî zona bucala, situată în partea
inferioară a figurii, între baza nasului şi vârful bărbiei. într-o figură umană
armonioasă flecare zonă reprezintă 1/3 din ansamblul ei, situaţie în care se apreciază
că zonele respective sunt de mărime obişnuită

92
(mijlocie). De cele mai multe ori apar diverse variaţii, în care una din zone esle mai
mare sau mai mică, iar celelalte două zone suferă modificări în compensare. Fiecare
zonă poate fi încadrată in trei dimensiuni: lata mijlocie şi îngustă.
în literatura de specialitate elementele principale ale figurii, denumite şi
detalii caracteristice al figurii umane, sunt următoarele: părul, fruntea cu arcadele,
ochii cu sprâncenele, nasul, profilul fronto-nazal şi nasO'bucal, şanţul sub-nazal,
gura, buzele şi dinţii, bărbia, mustaţa şi barba, urechile.
Fiecare element al feţei se descrie separat, cu tot ce are el mai caracteristic.

11.3. SEMNALMENTELE FUNCŢIONAI^ (DINAMICE)


în viaţa cotidiană recunoaştem oamenii nu numai după culoarea ochilor, ci
după privirea acestora, nu numai după conturul feţei, ci după mimică, nu numai
după mărimea şi forma membrelor, ci după mişcarea lor etc. Astfel, descrierea
semnalmentelor anatomice se completează cu cea a semnalmentelor funcţionale,
care apar şi pot fi observate cu prilejul efectuării diferitelor mişcări: ţinuta cotpului,
poHţia capuluiT mersul, gesticulaţia, mimica, vocea şi vorbirea, obişnuinţele din
diverse activităţi.
Ţinuta corpului exprimă, printr-o anumită poziţie a corpului, răspunsul,
reacţia sau atitudinea persoanei într-o situaţie data. Ţinuta corpului este determinată
de starea de contractare a muşchilor, de armonia mişcărilor. Se deosebesc atitudini
rigide (contractate), relaxate (mobile), servile, agresive etc. în anumite situaţii, în
funcţie de interesele persoanei, atitudinea poate fi mascată.
Poziţia canulujjjoate fi apreciată în cadrul ţinutei generale a corpului, dar şi ca
element independent, atunci când sunt prezentate caracteristici proprii, specifice
pentru o anumită persoană. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi,
ţinut drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta, în măsura în care aceste poziţii nu
sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul mişcărilor corpului, ele se reţin ca
elemente caracteristice.
Mersul persoanei constituie un aspect valoros în identificarea acesteia,
deoarece dobândeşte caracteristici proprii, determinate de modul de corelare a
elementelor mersului cu mişcările corpului.
bl aprecierea acestui semnalment funcţional se au în vedere o serie de
elemente ale mersului, cum ar fi: lungimea şi lăţimea pasului, unghiul de mers
(pozitiv / negativ), felul în care talpa piciorului se detaşează de sol, dacă mersul
antrenează mişcările întregului corp, dacă mersul este armonios sau corpul rămâne
rigid. Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit mersul sunt viteza,
elasticitatea şi fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers:
lent şi greoii lent; nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm.
Mersul unei persoane mai poate fi caracterizat ca: bărbătesc, femeiesc,
legănat, rigid, anemic, defectuos etc.
Mimica fexuresiaJsţeiXreprezinta ansamblul modificărilor expresive la care
participa părţile mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele,
obrajii. Expresia feţei este determinată de starea de contracţie a muşchilor feţei, de
particularităţile privirii etc. şi poate fi; calmă, severă, iritată, mirată, confuză,
distrată, melancolică, plictisită, surprinsă, precaută, obosită etc.
In descrierea expresiei fizionomice un rol important se acordă privirii. Cele
mai întâlnite "expresii ale privirii" sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă,
bănuitoare, neîncrezătoare etc. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile,
fugitive, fixe, drepte, oblice.
In legătură directă cu mimica se găseşte şi "expresia buzelor", apreciată atât
când persoana vorbeşte, cât şi când nu vorbeşte, existând forme obişnuite (normale),
de indiferenţa, de ironie, de tristeţe. Se reţin ca elemente de individualizare
muşcatul buzelor, unele ticuri carictusu], strânsul sau suptul dinţilor etc.
Gesticulaţia .este reprezentată de mişcări voluntare sau involuntare, cu funcţii
de expresie, simbolizare, intervenţie activa; fapte de conduită cu o anumită
semnificaţie.
Gesturile reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a
reacţiei organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior.
Gesturile pot fi împărţite in trei categorii: instrumentale, retorice şi reactive.
Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cărora se îndeplineşte o
anumita activitate. Rolul instrumental cel mai mare ii revine mâinii, care a ajuns să
întrunească particularităţi anatomo-fiziologice din cele mai diverse (apucare,
tragere, împingere» ridicare, coborâre, lovire, rotire, răsucire etc).
Gesturile retorice - fie însoţind, fie înlocuind vorbirea - au drept scop s&
convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoţională.

93
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care
prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi
ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi
acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea
adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penai: "constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovâţiei sale şi nici o persoană
nevinovată sa nu fie trasă la răspundere penală "(Cpr.pen., an. 3), Procesul penal
trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi
libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără
îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de
credibilitate şi forţa.
în privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei
generale şi sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al
acestora, utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline:
observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice
(pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare
măsură psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un
caracter interdisciplinar. în organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic,
psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramura, cum ar
fi: psihologia experimentala, psihologia diferenţiala, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia
conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi
perfecţionarea unui
sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative
elaborate de alte ramuri
ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare;
elaborarea unor modele
teoretico-esplicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniu]
judiciar etc. (Butoi &
Butoi, 2001), *
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei
metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar
şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea
agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor da.te informaţii pertinente şi utile cu
privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului;
elaborarea unor programe psiho-soezaie de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor;
elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor
programe recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de
asistentă psihologică, maieriaJizată în expertizele de specialitate oferite atât organelor
judiciare, cât şi infractorilor etc,

1.2. COMPORTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia


judiciară cercetându-1 sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală,
afectivă etc,) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală
organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de
tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţa pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia
sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi
vizibile, observabile, in strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu
particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale- Obiectele, fenomenele, evenimentele
care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa,
corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri- între stările
interne ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de
concordanţă sau de neconcordanţâ, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective.
Toate acestea se realizează într-un timp şi spaţiu determinat. Corelarea tuturor
factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit context, situaţie,
împrejurare de viaţă etc.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale,
care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinjă socială, in care
se împletesc elementele ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu
elementele psihologice.
Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor,
pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le
aplică* atitudinile pe care le adoptă.

4
opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din
interacţiunea persoanei cu mediul Social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu
situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta
reuşeşte sa
ere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în
condiţiile integrităţii
■funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în
elaborarea unui răspuns
semnificativ S^ adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de
trăsături psihice şi
;|||epmportarnente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. înseamnă că
expectanţele noastre
'5^âunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa
internă a formelor sale de
gonduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în
anumite situaţii.
j^ceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de
exteriorizare
.
^pcomportametital
ă,
*3gfc£ Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a
lungul vieţii sale:
I iS^oinport™^*11! suportă un proces de specializare si diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi
timp, de vârstă şi de I ?#ftşex, dtf mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
| ^v|S La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de
fapt rezultanta
jf'ţ configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în
interiorul sistemului I "'^'âtitudînal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi
promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai Î? ^profunde în forma de comportament dată.
| %<• Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de
fenomene psihosociale
£ <2 specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
-} '■} Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de
fenomene psihosociale
i'V afectează unitatea organism-mediu, care începe sa devină extrem de contradictorie,
provocând schimbări în '. comportamentul persoanei. în aceste situaţii organismul uman
face eforturi de reechilibrare a relaţiei -" *\ argamsm-raediu, amplifieîndu-şi funcţiile de
adaptare. Adaptarea este influenţată de: labilitatea proceselor '■-. nervoase, de
temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul de implicare a eului, de
afectarea : \i sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în
mod necesar . cunoaşterea motivelor care o animat precum şi a scopurilor sale care
prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a
scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei
control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat,
dobândit al acestuia. In procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele
comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
♦ activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii,
a alegerii şi preparării hranei etc.;
♦ activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, st ne
comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm
etc.-
♦ activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru
comunitate: consumul de
; alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la
micile răutăţi ca bârfa,
) i;\ calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până Ia comportamentele grave ce
intră sub incidenţa * $X legii &tc.
\ 0 Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană,
prin învăţare
A
X? , ^tekfi^d orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra
comportamentului nostru
\ ^ rnodifîcâridu-1. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi
sancţionarea, care
^ contribuie fie ia facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare.
Acestea ocupă un rol
'-0 important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi
alte metode cu
acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul
de învăţare.
■S-\- Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă
devianţa în materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie.
Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările
sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ,
antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial,
criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme:
comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, RSdulescu & Voicu, 1985). în
realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel
delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările

5
Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcări ale corpului şi membrelor
efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situaţii neaşteptate cu care este
confruntată persoana, având in majoritatea cazurilor un roi de apărare.
Gesturile trebuie reţinute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea
persoanelor, dacă sunt corelate cu alte trăsături exterioare.
Vocea si^ vorbirea pot contribui în unele cazuri la identificarea infractorilor,
în procesul vorbirii st pot întâlni voci ample, clare, suple, dar din cauza unor
tulburări sau afecţiuni pot prezenta unele particularităţi {voci îniundate, nazalizate,
guturale).
Vorbirea se poate distinge prin următoarele însuşiri: sonoritatea - intensitatea,
media sunetelor, fluenţa, debitul sau viteza, intonaţia şi pronunţia.
Sub aspectul calităţii se poate remarca o vorbire scurta şi corectă, scurtă şi
incorectă, o vorbire în fraze lungi şi corecte, în fraze lungi şi incorecte.
De asemenea, vârsta şi sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de
copil, voce de adult, voce de bătrân sau voce de bărbat şi voce de femeie,
în procesul identificării persoanelor este important să fie reţinută atât vorbirea
cu unele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a
neologismelor, cât şi vorbirea cu unele defecte (vorbirea şuierătoare, peltică,
graseiată, bâlbâita).
Obişnuinţele din diversele activităţi pot ji considerate şi ele semnalmente
funcţionale, fiind utile în practica identificării persoanelor (de exemplu, modul de
aprindere şi stingere a ţigării, poziţia mâinilor sau a corpului în generai).

11A SEMNELE PARTICULARE

în sens criminali stic, semnele particulare reprezintă anumite defecte


anatomice şi funcţionale care ajuta la identificarea persoanelor sau a cadavrelor cu
identitate necunoscută. Semnele particulare sunt rezultatul unor malformaţii
congenitale, traumatisme, intervenţii chirurgicale etc.
Acestea sunt de o mare diversitate, cele mai frecvente fiind:
♦ cicatricele^ - pot avea origine traumatica (accidente, degeraturi, arsuri,
contacte cu substanţe chimice etc.) sau chirurgicală (cicatricea postoperatorie,
nodului chirurgical etc.). Cicatricele trebuie să fie reţinute şi descrise în cele mai
mici detalii, fâcându-se referiri la culoare (albă, roz, roşie, neagră), formă (liniară,
stelată, circulară, semiovală), mărime (mică, mijlocie, mare) şi poziţie anatomică;
*cuharea^^i_(tenul} - reprezintă, în afara diferenţierii dintre rase, şi un semn
particular, ea oferind unele indicii despre starea de sănătate a persoanei sau alte
aprecieri;
+I>etgl£t_jt£giii_jil#nji£te sau alte semne din naştere sunt elemente
valoroase în identificarea persoanelor; atunci când acestea se descriu se va avea în
vedere locul, forma, poziţia, mărimea şi culoarea lor;
+ modificările în sistemul funcţionabil organismului sau al unor organe sau
părţi din acesta -fac de asemeneTpajtedhiSemnele particularei AcesteTpot tî de
natură congenitală, traumatica sau medicală (strabismul, ochi de mărime şi/sau
culori diferite, pierderea unui ochi, platfusul, pareze, amputarea unor membre,
purtarea de protesft etc,);
»ridurile feţei - constituie semne particulare şi se descriu după formă,
adâncime şi zona unde Se găsesc. Se apreciază că cele mai importante pentru
identificarea persoanelor sunt cele frontale şi oculare, deoarece prezintă mai multe
particularităţi;
iseţfinpfa pariîctfprg ca urmare a practicării îndelungate a unor profesii.
Acestea constau în modificări structurale ale unor părţi ale corpului omenesc;
♦'Offioffi? - se aplică pe diferite părţi ale corpului, cu predilecţie braţele şi
pieptul, furnizând elemente cu valoare identificatoare. Tematica tatuajului este
diversă: pofesională, sportivă, patriotică, mistică, afectivă, criminala, erotică etc, în
descrierea unui tatuaj se va avea în vedere forma, culoarea, tema reprezentată,
mărimea, zona şi poziţia în care este aplicat, precum şi eventualele nume, litere,
cifre pe care le cuprinde. Pe lângă o descriere cât mai exactă, atunci când este
posibil, tatuajul se va fotografia la scară.

94
11.5. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI OBIECTELE PORTABILE
îmbrac amintea şi obiectele^ portabile fac parte din categoria elementelor
importante pentru identificarea persoanelor, dar mai ales a cadavrelor cu identitate
necunoscută. 5e au în vedere îmbrăcămintea (costumul, pardesiul, paltonul,
puloverul, rochia, pălăria, căciula, şapca, basmaua, eşarfa etc), încălţămintea
(pantofi, ghete, cizme, sandale etc.) şi obiectele portabile (servieta, borseta, poşeta,
inelul, brăţara, broşa, ceasul, umbrela etc-). Când se observă astfel de obiecte
trebuie să se memoreze caracteristicele acestora şi eventual unele particularităţi
(denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură, materialul din care este
confecţionar, forma, monogramul de pe inel etc),

11.6. PROCEDEE TEHNICE DE REALIZARE A PORTRETULUI VORBIT

Având în vedere evoluţia în timp. principalele mijloace tehnice utilizate în


activitatea de investigare a
infractorilor după semnalmentele exterioare sunt: schiţa - portret» foţorobojul,
identi-kitul,
mimicompo^torul şijxjrtrgţulrobotcomputerizat (Dumitrescu & Gagea, 1993).
"
~~

HAL SCHIŢA - PORTRET

Schiţa - porlret sau portretul schiţat este considerat a fi cel maj^ vechi
procedeu utilizat pentru realizarea portretuluivorbit.
Pe baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, victime sau alte
persoane, se poate întocmi schiţa - portret a persoanei urmărite. Această activitate
presupune cunoştinţe şi aptitudini corespunzătoare dedeşenajor pentru a reda cât
mai fidel înfăţişarea unei persoane.
In activitatea practică, pentru a uşura realizarea portretului vorbit prin acest
procedeu, se pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor albume cu fotografii
ale unor infractori cunoscuţi, din care sunt selectaţi ca model pentru schiţarea
portretului cel/cei care se aseamănă cel mai mult cu presupusul infractor,
Schiţa^portret este efectuata de specialist in prezenţa celor care furnizează
semnalmentele, pentru a contribui în mod direct - prin observaţii - la realizarea
portretului persoanei in cauză. In final schiţa - porlret se va folosi m activitatea de
urmărire şi identificare a persoanei suspecte.

11.6.2. FOTOROBOTUL
Fotorobdfcl este un procedeu care constă in reconstituirea imaginii
presupusului mfra.c_tor._rje. baza descrierilorTăcute de martor sau victimă. In acest
sens, se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale" de la diferite
persoane. Martorul ^au victima le selectează pe acelea care se aseamănă sau sunt
identice cu fizionomia persoanei în cauză, iar specialistul le asamblează până ce
rezultă o imagine unitară, denumită 'portretul foto-compus" sau "fotorobotul".
Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse, faţa persoanei a fost împărţita
în trei zone de bază: a) fruntea sijş&rul: b) nasul, ochii şi sprâncenele; c) guraji
bărbia, obţinându-se 50_de combinaţii din prima zonă, 200 din cea de-a doua zona
şi lOO^in^ejLde^aJreia zonă.
Imaginea astfel compusă poate fi ajustată prin observaţiile tăcute de martor
sau victimă, după care se prelucrează, obţinându-se fotografiile ce vor fi folosite în
activitatea de urmărire şi identificare a infractorului.

11.&3. IDENTI-KITUL
Identi-kitul reprezintă o trusă de reconstruire a porttgţului_unei persoane pe
baga^ semnalmentelor descrise de martor aau^victima. Trusa cuprinde schiţeTle
elementelor faciale desenate pe_ un suport trinspjosirlt ţî51îeîTElementele faciale
ale persoanei sunt incluse în l___g£upe (păr, frunte, sprâncjne^chi, UJgehi^nag,
buze, bărbie, mustaţă, barbă, ochelari şi a^c^ejărn^iL^eatQUC^p:
p^ie^cacm3^cjujţiu^c.)3 fiecare^upa^c^riiizanT^-S^variante" ale
elemcntuluT^dăTrespectiv, totalizându-se în final 600-1000 fişe transparente cu
schiţe ale~elementeIor faciale.
Trusa cuprinde şi un album tipărit al fiecărui element facial care poartă un
număr de cod. Persoana care furnizează datele, alege din album elementele
corespunzătoare semnalmentelor care le-a perceput şi
95
memorat, iar in baza numărului de cod din album se scot fişele transparente care,
suprapuse, compun portretul robot al celui în cauză. Portretul astfel realizat este
fotografiat şi utilizat în activitatea de identificare a infractorului.
11.6.4. MIM1COMFOZITORUL

Mimicompozitorul ("mimic" = producător multiplu de imagini) este un


dispozitiv semiautomat gu ajutorul căruia, printr-o îmbinare a diferitelor elemente
faciale, je realizează ima&nfaJîziflnomiei unei p'eT£o"ăne.
Elementele faciale jiunt fixqtq pe benzi transparente fiq_ce]i?]nîri.
Schimbarea imaginilor se face prin intermediul unui angrenaj acţionat electro-
mecanic, iar vizualizarea imaginii se realizează pe un ecran. Imaginea compusă
poate fi fixata fotografic cu un aparat de tip Polaroid, incorporat dispozitivului.
11.7. PORTRETUL RQBOX-CQMELITER1ZAT

Printre metodele ştiinţifice moderne utilizate în identificarea persoanelor după


semnalmente se afla şi metoda portretului robot realizat cu ajutorul calculatorului.
Această metodă unanim recunoscută, este folosita de toate compartimentele tehnico-
ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume, iar din anul i 990 şi de Poliţia
Română. Portretul robot computerizat constă în reconstrucţia imaginilor faciale, cu
ajutorul calculatorului.
Avantajul utilizării calculatorului m identificarea infractorilor după1
semnalmentele exterioare constă atât în exploatarea mai eficienta a datelor furnizate
de martori sau victime,'" cât şi în utilizarea altor date stocate în banca de date a
calculatorului cu privire la semnalmentele diferitelor catefeorii de persoane.
Portretul robot computerizat se realizează cu ajutorul unui calculator dotat cu
o placă specială pentru prelucrări imagini legată în linie cu o cameră digitală de
preluat imagini şi un video printer color. Baza de date se realizează pe hard discuri,
iar păstrarea acesteia se face pe CD-ROM, In final, imaginea presupusului infractor
este redată şi multiplicată fie prin imprimanta color, fie prin video-printerul color.
Apariţia şi dezvoltarea rapidă a sistemelor computerizate de compoziţie
facială, oferă posibilităţi superioare faţă de sistemele optico-mecanice clasice. Banca
de date a sistemelor computerizate asigură stocarea unei cantităţi impresionante de
informaţie, care face să crească probabilitatea de realizare a corespondenţelor dintre
"ţintă" şi reprezentarea mentală a acesteia. Avantajele sistemului constau nu numai
capacitatea de a stoca informaţia, ci şi în posibilitatea de alegere, manipulare, re-
construcţie şi afişare a imaginilor faciale. Sistemul poate construi şi imagini color,
realizând astfel o faţa umană cât mai naturală.
In prezent se utilizează mai multe tipuri de sisteme computerizate pentru
realizarea portretului robot, din care le-am ales pe cele mai reprezentative:
SuBgect_ID - face parte din categoria produselor CR.I.ME.S, (Crime
Reduction, Image Management and Enhacement System by Image Ware Systems),
destinate realizării de portrete computerizate a autorilor diferitor tipuri de
infracţiuni, care nu lasă urme la faţa locului, dar care au fost văzuţi de victime sau
martori. Acesta a fost primul software de recunoaştere facială produs pentru
agenţiile menite a apăra legea. Acest sistem poate constrai imagini faciale color, pe
baza descrierii formei, mărimii, culorii etc. elementelor constitutive. Acest sistem
dispune un suport bard performant, putând fi utilizat de către persoanele care au o
pregătire adecvată în domeniul 1T.
Mac-a-Mug Pro - unul dintre cele mai cunoscute softuri grafice, a fost
dezvoltat din trăsăturile desenateTnTiw ale identikit-ului original, prin utilizarea
unei biblioteci de elemente, trăsături şi accesorii.
Programul conţine o listă extinsă de variante a elementelor şi trăsăturilor
fizionomice: ochi, sprâncene, urechi, nas, gură, barbă, mustaţă, coafură, favoriţi etc.
Iniţial, sarcina martorilor sau victimelor este de a face o selecţie a trăsăturilor
relevante ale autorului, care apoi sunt sintetizate şi afişate pe ecran ca o faţă umană
întreagă. Ulterior, operatorul intervine şi ajustează imaginea facială, în funcţie de
indicaţiile martorului sau victimei. în cadrul programului, operatorul poate să
regleze lungimea feţei, să scurteze părul, să adauge riduri, să modifice culoarea
tenului, să pună mustaţă, ochelari etc. Avantajul programului constă în faptul că
toate elementele şi trăsăturile faciale sunt independente, astfel încât ele pot fi
deplasate liber în poziţii noi sau chiar inversate (de exemplu, schimbarea, cărării
părului de pe partea dreaptă pe partea stângă). De asemenea, facilităţile includ şi
transferarea feţelor umane construite, în programe grafice ce permit editări
complexe.

96
E-jJJT (Electronic Facial Identification Techniquc) - este un soft cu abordare
configuraţională (faţa umană ca ''întreg'*), astfel încât martorul vede o faţă umana
completă îri toate elapele de elaborare a portretului robot.
E-FIT utilizează o versiune extinsă a bibliotecii Photofit (fotografii a
diferitelor elemente şi trăsături faciale naturale). Aceast sistem de investigaţie
criminalistică are cea mai mare bază de date din lume. raportat la trăsăturile faciale,
stilurile de pieptănăturâVcoafură si a accesoriilor. Seturile de elemente şi trăsături
sunt diferenţiate pe sexe şi pe 7 rase de populaţii umane. Sistemul conţine şi o banca
de date suplimentară, care permite crearea unor imagini "întregi" ale suspecţilor
(subiectul este îmbrăcat complet în diferite ţinute) în diverse atitudini posturaie.
Aceasta procedură se foloseşte în cazurile în cate martorul sau victima nu au reţinut
suficiente detalii faciale, dar poate furniza alte elemente de recunoaştere a
suspectului (statură, corpolenţă, îmbrăcăminte, postură etc)- De asemenea, sistemul
permite ca imaginea suspectului să fie integrata computerizat într-o schiţă sau
fotografie a locului faptei, stimulând astfel memoria martorului.
3D E^FIT - reprezintă un nou soft proiectat pentru a completa şi mări
funcţionalitatea sistemului E-FIT. Acesta realizează imagini în spaţiu,
tridimensionale, din schiţe sau imagini compozit bidimensionale. Sistemul 3D E-
F1T rezultă în mod direct din procesul de construcţie al portretului. Având create
compozituri 2D, în etapa următoare se adaugă cea de-a treia dimensiune, dându-i-se
operatorului posibilitatea de a aduce orice amendamente pe care le cere martorul
sau victima.
Feedback-ul oferit de sistemul 3D E-FIT, permite martorului sau victimei un
nivel ridicat de control asupra imaginii vizualizate,
FACEjj__3j). Software-ul acestui sistem a fost dezvoltat în anul 1998 de
InterQuest Inc. în colaborare cu Micro Intel din Montreal, Canada. Banca de date a
"FACES 3.0" conţine aproximativ 4000 de elemente şi trăsături faciale, pentru
intervalul de vârstă, 17 - 60 de ani, indiferent de sex sau rasă.
Particularitatea sistemului este aceea că utilizează InterCode, un concept unic
în lume (InterCode este un cod ID personalizat, alfanumeric, ce este afişat automat
la fiecare imagine compozit creată. Prin simpla expedierea a codului la orice
utilizator FACES, acesta generează instantaneu imaginea realizată. Asemenea unei
amprente digitale, fiecare InterCode este unic).
FACES 3,0 poate fi rulat pe orice sistem computerizat standard, dar pentru
obţinerea celor mai bune rezultate, sunt necesare un procesor Pentium şi o
imprimantă laser. Interfaţa utilizatorului FACES conţine un set de comenzi, meniuri
şi ferestre care se folosesc la crearea şi modificarea imaginilor compozit. Comenzile
din zona trăsăturilor permit selectarea acelor trăsături care sunt necesare pentru
imaginea compozit. Fiecare trăsătură facială are mai multe subcategorii, toate fiind
afişate în pagina zonei de selectare ţde exemplu, când este accesată zona "ochi'1, va
fi afişată-o fereastră cu mai multe subcategorii, referitoare la formă, mărime,
culoare, poziţie etc.)
Trăsăturile capului care pot fi selectate de la comenzile de pe interfaţă sunt:
părul, conturul capului, linia frunţii, sprâncenele, ochii, nasul, buzele, conturul
maxilarelor, mustaţa, barba, ochelarii etc.
în practica judiciară se folosesc şi alte sisteme de realizare a portretului
robot, cum ar fi: Comphotofît-ul, Compusketch-ul, Identikit-2000 etc.
Există un număr mare de variabile care pot influenţa acurateţea recunoaşterii
şi implicit a reconstrucţiei cu ajutorul sistemelor computerizate a feţelor umane. Aşa
cum se cunoaşte, memoria este un proces activ în care amintirile martorilor sau
victimelor tind să se ajusteze în funcţie de anumite variabile, transformând astfel
informaţia iniţiala. Memoria vizuală prezintă unele caracteristici speciale. In cadrul
procesării informaţiilor referitoare la un eveniment judiciar, faciesul uman trebuie
considerat ca un tip strict particular de informaţie. Faţa umană este percepută mai
degrabă ca un întreg decât ca un set de elemente sau trăsături vizuale discrete.
Totuşi, proeminenţa individuală a unor elemente sau trăsături faciale determină o
focalizare a atenţiei asupra acestora, ceea ce poate fi o dovadă directă a diferenţelor
de atenţie acordată părţilor feţei. Proeminenţa funcţionează ca amorsa pentru
sistemul cognitiv, determinând aglutinarea informaţiei în jurul trăsăturii. De
asemenea, imaginile divergente pot determina o creştere a nivelului de atenţie.
Prelucrarea informaţiei despre evenimentul judiciar se face pe principiul
economiei cognitive (pentru realizarea recunoaşterii nu este necesară prelucrarea
întregii complexităţi a informaţiei vizuale, ci doar detectarea unei trăsături
semnificative).
Hollin R- Clive (1999) face o clasificare a variabilelor relevante care intervin
în memoria martorilor oculari: sociale (atitudine, conformitate, prejudiciu, statutul
interogatoriului, stereotipie), situaţionale (complexitatea evenimentului, durata
evenimentului, iluminaţia, timpul de stocare, tipul de infracţiune), individuale
(vârsta, stilul cognitiv, personalitatea, rasa, sexul, instruirea) şi interogaţionale
(schiţele artiştilor, sistemele computerizate, recunoaşterea din grup, albumele de
fotografii, photofjt-uri).
97
Rezultă că redarea de către martor sau victimă a semnalmentelor exterioare
ale persoanei care face obiectul realizării portretului robot computerizat este
influenţată atât de factori obiectivi, cât şi subiectivi.
In realizarea portretului robot, un rol important îl arc şr de tipul de
personalitate al martorufui sau al victimei. Alfred Binet distinge cinci
tipurijntelecţuale ;
a).rip«/ descriptiv, care âescne^îucrurile pe care le-a văzut luând în
considerare caracterele lor cele mai aparente, tară să caute semnificaţia;
b) .tipul observator\ care îşi orientează atenţia mai mult asupra subiectului scenei;
c) .tipul em oţîoiud, care descrie emoţia ce emană din subiect;
â).tiput emdU, care relatează tot ce îi vine în minte despre eveniment sau subiect;
e) .tipul im ggitiuţţv jj poetic, la care prevalează imagin&ţia* trăirile afective,
aminiririle.
Pornind de la tipurile intelectuale studiate experimental de A. Binet, H.
Lelesz descrie la rândul său cinci tipuri:
â).dpal_desci^tţy, care descrie obiectele şi aspectele externe ale persoanelor
iară a căuta să înţeleagă atitudinea, să descifreze stările interioare care corespund
expresiilor,
b).tîgui^iţ]i&$icial, care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale
imaginii;
c).tigdjnteligent, care redă imaginea în ansamblul său şi nu se opreşte cu
analiza sa decât asupra elementelor interesante şi caracteristice, sistematizând şi
coordonând ideile;
d) Aipulinţerpreuitor, care caută să surprindă subiectul scenei,
atribuindu-i o semnificaţie
particulară;
eJ.rigu/jamţfrÎGj, care caută în primul rând să îşi expună părerile sale, să îşi
desfăşoare toată ambiţia sa şi să ia o atitudine originală.
Metoda realizării portretului robot cu ajutorul calculatorului pe baza
semnalmentelor oferite de martor sau victimă s-a dovedit deosebit de utilă şi în
practica judiciară românească. Astfel, această metoda contribuie la identificarea
unor autori de infracţiuni deosebit de grave cu diverse moduri de operare (tâlhării,
violuri, furturi prin spargere, furturi prin împrietenire, înşelăciuni de tot felul etc.).
Portretul robot nu identifică în mod direct autorul unei infracţiuni, dar poate
contribui la această identificare prin orientarea formaţiunilor specializate ale poliţiei
spre o anumită persoană sau cerc de suspecţi, direcţionând şi focalizând
investigaţiile judiciare. Ulterior, prin alte activităţi procedurale sau criminalistice, se
va realiza identificarea persoanei în sensul identificării criminalistice.
Portretul robot nu constituie mijloc de probă în procesul penal, indiferent cât
de mare ar fi asemănarea dintre acesta şi imaginea infractorului. Mijlocul de probă
acceptat de procedura penală în acest sens se constituie dintr-un proces verbal de
prezentare pentru recunoaştere, întocmit de compartimentul judiciar în urma
recunoaşterii din grup a suspectului sau după fotografie, precum şi declaraţia
persoanei prin care îl recunoaşte pe infractor.
98
CAPITOLUL XII PROBLEMATICA
PSIHOSOCIALA A MEDIULUI DE PENITENCIAR

12.1. NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALA

Robert J. Wicks (1974) susţine că psihologia corecţionala este studiul şi


aplicarea cunoştinţelor psihologice în domeniul Înfăptuirii justiţiei penale. Aceste
cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor
identificat (trimis în judecata, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei
corecţionale este sa caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului
infractorului, să-1 ajute pe plan intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât
mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât mai bune, adaptarea socială a
infractorului.
Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea larga, referindu-se aproape la
întreaga problematică a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat
termenul utilizat de Henri F.Ellenberger (1971), de psihologie carcerală, care se
referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de
penitenciar şi care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul
său individual şi social (exacerbarea unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale,
subordonarea la unele norme carcerale etc,).
Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de
libertate este penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte
concomitent trei scopuri:
a)£uştodialt care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadări^
lor. Acest scopeste impus si urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem
de comandă si prevenire;
h).producda__de_b_Mnuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară
etc.), prin remunerare, reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de
producţie există cadre specializate (maiştri, tehnicieni, ingineri), care asigură
realizarea producţiei;
c).reeducativ, impus prin coerciţie morala de către educatori specializaţi, care
se ocupă de problemele"educăţionale ale deţinuţilor.
Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care
acţionează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor
pot genera stări tensionale care, deşi perfect rezolvabile, uneori creează dîsfuncţii
în mersul înainte ai instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi asupra
activităţii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui
sector sau altuia, în funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea
efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lăsată pe al doilea plan,
deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de
libertate.

12.2. CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE


Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate
fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai mulle alternative, libertatea
umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează
formarea şr manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii
perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi
amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate,
punându-si amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate
afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta
să fie privată de libertate pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţa de
persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de
libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar
reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un
penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea
de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

99
in ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente
esenţiale regimul de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au
încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea
infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.
în noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din
penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării
activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor.
Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în une'.e cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă
paletă dft acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la
activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop pregătirea deţinutului
pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de
separaţie a infractorilor după: sex, vârgîă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea
de recidivă şî după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii
penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza
diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidela a fenomenelor psihice şi psihosociale ce
se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a
regimului de arest ai a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a
împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile
în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către
legislaţia penală.
Drn perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul
unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. In stare de arest
presiunea psihica şi psihosocială este deosebit de mare. Controlul strict al
comportamentului, impunerea unui regim de viaţa sever, limitarea serioasă a
fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale
accentuate. Acestea sunt in multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-
1 cuprind pe arestat, el neştiindtare este stadiul urmăririi penale, cum se va derula
procesul şi care va fi pedeapsa.
Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o
manifesare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că
manifestă comportamente agresive, acţionale sau de limbaj- Limitele dintre cele
două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o
extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive,
uneori chiar a celor autoagresive (autumutilări, tentative de sinucidere, uneori
sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Exista categorii de
arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi
deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile fa cazul persoanelor arestate pentru
prima dată, in cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi
condamnaţi sau nus cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor,
precum şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre
efortul de a face o impresie hună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat
traumatizat din punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului
tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se
vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului
de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi aJte elemente
irustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune
de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a
deţinutului primar,
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale
personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează
modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere,
cotidiene.
Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă
particularitate a mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii
profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând
simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfăşurarea
monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi
personalul (cadrele) penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii
din penitenciar, percepute de cele mai multe on de către deţinutul primar ca o
atingere a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile
personalităţii deţinutului primar generează "situaţii adaptative1' ale acestuia la
regimul de detenţie'
100
"ADAPTAREA "j*RlN^âGR£&IVNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la
regulile vieţii de penitenciar"e videnţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi
deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de
sinucidere.
"ADAPTAREA" PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine,
izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din
penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugi^e*
"ADAPTAREA" PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a
deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în
manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare,
"ADAPTAREA" PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se
relaţioncază activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de
adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la
una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se
consideră că integrarea la viaţa de penitenciar mi este niciodată totală. La început
integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este
aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare
faţă de ambianţa de penitenciar,
în cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii
în detenţie, numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia
anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau
graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn agitat,
coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
In mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi; refuzul
hranei, tatuajul, automutilarea etc.
Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul
vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite
cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea
unor concesii etc.) i se par justificate, deşi regimul la care este supus corespunde
normativelor în vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un
element spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor dm
jur. De obicei, ei nu durează mult, neavând suficiente raţiuni care să-1 susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi conslă în
înţeparea cu acul şi introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date,
devine, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, altele
dorinţele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un
cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraţ, braţ şi piept, dar se mai aplică
şi în zone puţin vizibile (fese, faţa internă a coapselor etc.). Deţinuţii care îşi aplica
tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă inserţie socială, o structură
psihopata, alţii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automunlările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi
cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut
al inteligenţei.
Automutilarea, asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar, este o
tulburare a instinctului de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală
a conduitei, adesea sub impulsul delirului şi halucinaţiei. Formele de automutilare
sunt numeroase şi variate: sacrificarea tegumentelor, enucieerea unui ochi,
amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.
Deţinuţii, de cele mai multe ori5 urmăresc un tratament mai bun prin zilele de
spitalizare ce vor fi obţinute.
Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se
integrează, aparent repede m mediul de penitenciar. în relaţiile cu cadrele
penitenciarului par, de obicei, confornuşti şi supuşi. Cea mai mare parte a
recidivistilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a
supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele penitenciarului,
altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie.
De regulă, deţinuţii recidivist! sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu
ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a
obţine beneficii şi uneori de a evada.

101
123, ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă


deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul
de siguranţa al acestuia.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli
creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai
acceptabile din puncta! lor de vedere* Printre regulile generale ale acestui sistem se
numără: Secare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în orice situaţie să se
depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de
persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.
Se consideră că normele specifice subculrurii de penitenciar au o
funcţionalitate negativă faţa de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor.
Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie
şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. Desigur»
nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi,
dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor
reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei
insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă "liniştită" în locul de detenţie,
In penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă iar poziţia
fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa
infracţională, de durata condamnării şi de structura personalităţii sale,
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl tace pe deţinut să-şi formeze, nu
neapămî rn mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o
"strategie de supravieţuire". El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia
încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general,
Pnzonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişa sau ascunsă) faţă
de personalul închisorii, faţă de lumea "din afară1' şi, concomitent, dezvoltarea unei
loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. în această situaţie deţinutul va încerca să se
integreze în grupul informai de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului
informai, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.
Stanton Wheeler (196S) subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare
în grupul deţinuţilor, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în
evoluţia deţinutului, deoarece în cea de-a doua fază a perioadei de detenţie se poate
observa fenomenul de despnzonizare. Cu alte cuvinte, cu cât deţinutul se apropie de
momentul eliberării, el tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este
dezirabil din punct de vedere social.
Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar,
ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcături
socio-afectivă. Deşi penitenciarul are o structură relativ închisă, nu înlătură
posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a
unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.
în grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă,
precum şi diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi, O
caracteristică specifică structurii infonnale din grupurile de deţinuţi o reprezintă
numărul mare de respingeri. O pondere msemnată în cadrul respingerilor o au
deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.
Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite
de conducerea penitenciarului, de asemenea există unele "tradiţii" transmise de la o
generaţie de deţinuţi la alta. Există un limbaj specific folosit între deţinuţi pentru a-
şi ascunde acţiunile, intenţiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu
deosebită virulenţă; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt Clpe viaţă şi pe moarte",
fapt care poate afecta climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-
afectivă a grupului şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. în scopul
evitării marginalizării acestora, factorii educaţionali trebuie să ie acorde o atenţie
deosebită.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este
legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea
majoritate a izolaţilor se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar
popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai pupn agreaţi.
în urma unor cercetări desfăşurate în anul 1972 S.Harbordt a identificat în
rândul deţinuţilor mai multe tipuri şi anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial
şi asocial. Pe baza apartenenţei la un tip sau altul se pot proiecta demersurile
reeducative, cei mai uşor reeducabih (cu tact pedagogic corespunzător) fiind
deţinuţii din tipul prosocial şi pseudosocial (Bogdan & colab., 1983).

102
12,3.1. CREAŢIA FOLCLORICĂ ÎN MEDIULUI DE PENITENCIAR
Folclorul din penitenciar reprezintă o emanaţie a spaţiului carceral, o
evaziune imaginară a celui aflat în acel spaţiu. Acest tip de folclor oferă
specialistului în domeniu o posibilitate în plus de a înţelege condiţia umană
claustrată.
Folclorul din penitenciar reflectă nemulţumirea deţinutului faţă de viaţa grea
din penitenciar. în lumea singulară a deţinutului se regăsesc o multitudine de
sentimente şi atitudini; resemnarea, autoculpabilizarea, intoleranţa mascată faţa de
reguli şi norme, meditaţii asupra raportului de filiaţie, retrospective detaşate ale
comportamentului infracţional ca mod de refulare, suferinţa, disperare, izolare,
inutilitate, neputinţă şi dezrădăcinare, persecuţie, frustrare etc. (Florian, 1996).
In majoritatea cântecelor, penitenciarul este privit ca un loc de chin şi amar.
Spre exemplu, "Nu da Doamne nimănui / Viaţa deţinutului" sau "Puşcărie,
puşcărie /Urâtă mi-ai fost tu mie / Pe-afară dată cu var / înăuntru chin şi amar".
Aceste versuri au devenit, de-a lungul timpului, refren al unor cântece, repetând
obsesiv calvarul vieţii din penitenciar (Ţânţaş, 2001).
La persoanele încarcerate apare în mod frecvent reveria şi tendinţa de
evaziune imaginară, reprimate însă de imaginea gardienilor înarmaţi şi a gratiilor
prin care nici gândul pare să nu poată evada: "Doamne libertatea mea / E la maior
sub curea / Coboară Doamne privirea / Şi observă Mănăstirea / Ce deasupra are
plasă / Nici gândul să nu mai iasă". Vitregia vieţii din penitenciar generează nu
numai disperare, ci şi ură, răzbunere: "De-ar fi Gherla de hârtie / Aş da foc la
puşcărie / Dar aceasta e de piatră / Şi nu arde niciodată". Disperarea devine tot mai
agasantă îndemnându-1 pe cel încarcerat şi părăsit sâ cânte cu amârâciune "Trista-i
duminica zilelor mele" (Tântaş, 2001).
Condiţiile din penitenciar generează un mecanism de apărare prin parodierea
regimului de detenţie: "Iar e bine-n puşcărie / Pentru cel care nu ştie / Apă este câtă
vreţi / Şi-n găleţi şi pe pereţi / Pâinea de la ceai se-nmoaie / Şi spinarea de bătaie".
Uneori folclorul de penitenciar supradimensionează raportul de filiaţie, mamă-flu,
ca o modalitate de ancorare afectivă. Imaginea mamei ocupă un loc central in
gândurile şi frământările celui încarcerat: "Mă gândesc Ia mama mea / Să nu
păţească ceva / C-am mai fost la închisoare / Şi pe mama rău o doare / Lasă mamă
c-am să scap / Şi nimic n-am să mai fac". Dorul de femeia iubită se regăseşte în
unele versuri: ,,, "Pe deasupra închisorii /Eu stau seara şi privesc / Şi cu ochii plini
de îacnmi/ Tot la tine mă gândesc". Când realizează că femeia iubită 1-a înşelat sau
abandonat pentru un alt bărbat, deţinutul adoptă o atitudine răzbunătoare, elaborând
strategii distructive: "Aşa-mi arde inimioara / Cum arde nisipul vara / Nisipul arde
de soare / Şi eu ard de supărare11....
Faţă de instanţa de judecata deţinutul are o atitudine ostilă, revendicativă.
Sentimentul nevinovăţiei îl face să se considere o victimă a unor împrejurări
nefavorabile sau chiar a unor înscenări. Aşteptarea obsesivă a noului Cod penal sau
a decretului de graţiere este redată foarte sugestiv în folclorul din penitenciar: "Hai
decret, decret, decret / Tu nu ştii de când te-aştept".
Folclorul din penitenciar oferă o imagine complexă a universului vieţii
carcerale, având profunde implicaţii culturale, psihologice şi morale.

123.2. VIOLENŢA COLECTIVĂ


Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de
libertate se deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau
grupare organizată de persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu
de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare
aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. O dată cu
intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în
funcţie de vârsta, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şt de
nivelul său de cuttură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod
personal la această nouă situaţie.
Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată
de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot
avea diferite cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea,
ierarhia, stresul, frustrarea etc. Intr-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte
vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează
ieşirile agresive.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza
premergătoare implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce
stârneşte m cadrul grupului o oarecare agitaţie. în faza următoare, această stare se
amplifică şi se extinde prin contaminare şi la nivelul altor grupuri. In acest moment
poziţia mulţimii este oscilanâ şi poate fi uşor manipulată de lideri sau agitatori,
influenţa liderilor
103
sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură, cât si de măsura în
care aceştia le exprimă interesele, în faza finală agitaţia creşte, ajungându-se 3a
violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni
impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectiva poate
degenera în revolta penitenciara.
Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii
din domeniul penitenciar sâ cunoască foarte bine psihologia deţinutului- Masurile
educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la particularităţile
psihocomportamentaie ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii
trebuie să sesizeze şi sa aibă o imagine clară a unor fenomene umane din
penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor
deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţa sporită procesului de
aplicare a regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul
periculos este produsul unui anumit climat relaţional inteipersonal, in care valorile
sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor
personale, deseori de nivel inferior.
Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea
deţinuţilor, la eliberarea acestora de tensiunile interioare- Programele cultural-
educative consolidează sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele
interpersonale etc.

12.4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCARE DEŢINUŢILOR

Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei


experienţe profesionale unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat
spre consiliere cât şi al celui orientat spre cercetare, prin studierea vastităţii
modelelor psihocomportamentaie etalate de către cei integraţi m universul
penitenciar. Ar trebui ca penitenciarul sâ organizeze pedeapsa conform unui proiect
de transformare a personalităţii deţinuţilor.
Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului flin
penitenciare cunoştinţe aprofundate de psihologie.
Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-I
face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce esîe mai rău, permite
obişnuirea cu acest mediu. In timpul şederii în penitenciar se instalează destul de
repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt
trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe
patologice (Florian, 1996).
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor
se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate uttiă, pe posibilitatea lor
de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-
sporlive şi educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor,
neexistând suficientă, preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii
individului (condiţiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta
etc).
Detenţia trebuie sâ reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei
condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei
obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele
atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate. în
consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializate şi tratament al
delincvenţilor îl reprezintă, normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor
vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia.
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor
care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială.
Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în
mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare după
caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi
aplicarea justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor
psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au
determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de
periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în
parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze
pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi
îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, sâ poată fi reorientată în
funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter
interdisciplinar, folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice,
medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă
104
cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie
şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un
psihodiagnostic (profilul psihocomportamentai), în care sunt evidenţiate atât
aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele negative cu măsurile
(metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare
efectiva a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele
dimensiuni;
* cognitivă -urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;
• afectiva - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectiva şi
capacitatea de adaptare
emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;
•moiivaţîonalâ - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale,
atât pozitive câ; şi negative, urrnărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive
în cadrul activităţilor de reeducare;
^relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le
exercită şi le primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor
perioadei anterioare activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în
momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au funcţionat structurile familiale,
şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea
deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl
reprezintă modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi
pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în
considerare daca scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu
descurajarea individului vinovat. Atunci când societatea sancţionează cu
închisoarea pe un anumit individ, ea "închide" de fapt întreaga personalitate a
acestuia, deşi acţiunea sa antisocială este legata numai de un singur aspect al
personalităţii lui şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. De aceea, sancţiunea
închisorii reprezintă, de fapt, reducerea tuturor rolurilor individului (de părinte, soţ,
cetăţean etc.) 3a acela de delincvent sau deţinut, ceea ce duce la izolarea,
demoralizarea şi stigmatizarea acestuia.
Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea
nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă,
labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt
elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt:
testele de inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar,
tehnici sociometnce, analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei,
anamneză etc,
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare
a personalităţii individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în
raport cu noimele de conduită acceptate de societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de masuri orientate către
reconstrucţia morala a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare
îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv
central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale
deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme, atitudini şi valori
pozitive, acceptate în plan social. în paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor
responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Pe plan mondial în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se
folosesc diferite metode. Astfel, pentru ameliorarea manifestărilor violente şi
agresive se utilizează metode chirurgicale şi psihochirurgicale (intervenţie asupra
unor centri nervoşi şi organe); pentru perfecţionarea aptitudinală se utilizează
metode pedagogico-medicaîe (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale); pentru
reconstrucţia motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza, pentru
modificarea atitudinilor se utilizează psihoterapia de grup şi psihodrama.
în ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe
linia bunei funcţionări a locurilor de detenţie. Pe lângă preocuparea pentru
îmbunătăţirea condiţiilor materiale, se remarcă preocuparea de a încadra în
penitenciare specialişti din diverse domenii, care, pe baza unor studii nemijlocite,
elaborează programe de reeducare, asigură servicii de consiliere etc. Locurile de
detenţie sunt inspectate periodic de administraţiile centrale şi regionale, precum şi
de împuterniciţi guvernamentali. Problematica pe care o ridică penitenciarele
formează din ce în ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite
grupuri alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale.

105
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu.succes a procesului de reeducare
este individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor
reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare
înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de
recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la
influenţele reeducative sau chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea
acestora în vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Aceasta
activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care Ie au pe
lima reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de
depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel
fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în.
vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată
fiecărui caz în parte.
bi final, trebuie menţionat oă succesul în activitatea dificilă de reeducare a
deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de
calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor
legale.
Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este
deosebit de importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţional
izate sau nu, contribuie uneori în mod botărâtor la reuşita sau eşecul integrării
normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în
care acesta revine după executarea pedepsei depinde, m mare măsură, apariţia
devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea sistematică si continuă nu face decât
să stabilizeze "stigmatul" judiciar şi să-1 transforme într-un element structural al
unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele
morale şi penale prin care sunt ocrotite. Se produce astfel o identificare a fostului
infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe
care aceasta ii conferă, detemiinându-1, în cele mai multe cazuri, sâ-şi asume în
continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire
(familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate)
trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă
postpenală, cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească
şi alte forme de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi
ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângâ aceşti indicatori obiectivi,
apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mat puţin
evidenta1, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor
infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a
climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui
climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.

12.4.1, INSTITUţlA PROBAŢIUNII

Probaţiunea reprezintă ansamblul intervenţiilor desfăşurate de un serviciu


specializat, menite a regla comportamentele indivizilor ce au încălcat legea, astfel
încât aceştia să-şi poată asuma un rol social adecvat atât pentru ei, cât şi pentru
comunitatea din care fac parte.
Serviciul de probatiune a fost iniţiat de câlre organizaţiile filanlropice de pe
lângă Biserica Anglicană. In 1907, acest sistem a fost legalizat printr-un act
normativ (Probation of Offenders Ac!), care oferea magistraţilor autoritatea de a
numi şi angaja ofiţeri de probatiune pe lângă instanţe. Instituţia probaţiunii
funcţionează în Franţa, Belgia, Germania, SUA etc.
Probaţiunea reprezintă un sistem de supervizare şi monitorizare a
comportamentelor unor infractori nepericuloşi ca alternativă la închisoare.
Scopul instituţiei probaţiunii este de a realiza o mai bună resocializare şi
reintegrare a infractorilor în societate, bazandu-se pe teoriile, metodele şi tehnicile
ştiinţifice din psihologie, sociologie, criminologie, penologie etc,
în cadrul instanţelor există un ofiţer sau un consilier de probatiune, care
trebuie: a) să supervizeze şi să reabiliteze infractorul în comunitate; b) sa ofere
instanţei informaţii de natură psihologică, sociologică şi criminologică despre
infractor, propunând măsuri de recuperare a acestuia.
Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu
individualizat care cuprinde: analiza infracţiunii! evaluarea psihosocială a
infractorului şi cunoaşterea antecedentelor comportamentale ale acestuia;
identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, a posibilităţilor de alegere;
identificarea atitudinii faţă de infracţiune; evaluarea riscului pe care infractorul îl
prezintă pentru comunitate

106
Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le
are încarcerarea, de cele mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune
propune masuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu apâra şi nici nu acuză în
cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe Judecător să
pronunţe o sentinţă adecvată.
Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării
individuale a infractorului *[ asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg
de aici, cât şi utilizarea minimali a penalităţilor şi a instituţiilor de excluziune
socială.
Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de
reprezentare în faţa instanţei; Biroul de probaţiune din penitenciar; Centrul de
probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi 2001),
Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu
reprezintă un pericol public ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai
eficientă, ci solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune un "raport
presentenţial". Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului, a
familiei sale, a victimei, a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe
oricine poate oferi informaţii relevante despre infractor. In partea finală a acestui
raport, ofiţeml sau consilierul de probaţiune propune o măsură de resocializare a
infractorului, care poate fî ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos
comunitar.
Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic
ofiţerul de probaţiune şi de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le
întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau locului de muncă. De
asemenea, în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii, cum ax fi: să urmeze
anumite programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale;
să nu frecventeze locuri şi spaţii publice după anumite ore etc.
Ordinul de munca obligă infractorul să efectueze un număr de ore de munca
neplătită m folosul comunităţii. Tipul de muncă Ia care va fi supus infractorul se
alege în funcţie de particularutăţile acestuia, de aptitudinile şi specializările sale,
astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică.
Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială, responsabilităţile biroului de
probaţiune din penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală,
programe de grup şi individuale centrate pe diverse teme etc.
încă din momentul pronunţării sentinţei cuslodiale, ofiţerul de probaţiune din
penitenciar începe să-! pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi
consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate persoanele importante pentru
el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de foc după eliberare,
rezolvarea problemei locuinţei, organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor.
Impactul schimbărilor sociale după anul 19S9 a fost resimţit şi de către
sistemul penitenciar din România. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile
aflate în subordinea sa au iniţiat şi adoptat programe care să diversifice activităţile
întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor programe au contribuit, pe lângă
specialiştii din penitenciare, un număr mare de specialişti din viaţa civilă (psihologi,
sociologi, asistenţi sociali, jurişti etc). Această mişcare reformatoare a condus la
apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea
tratamentului penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul penitenciarelor a
fost facilitată şi de vizitele de documentare făcute de specialişti de la diferite
niveluri decizionale şi execuţionale în statele occidentale cu bogată experienţă în
domeniul execuţional penaL Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la
acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util- probaţiunea. Necesitatea
creării unui Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot
mai clar.
în România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere
a cazurilor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei
acţiunilor de resocializare a celor care au încălcat legea, m anul 1996 s-a înfiinţat
primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România, la Penitenciarul
Arad,
Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute in cadrul Centrului
Experimental de Probaţiune Arad au făcut ca programul experimental sâ se extindă
la nivelul judeţelor Cluj, Dâmboviţa, Vrancea etc. Toate aceste centre de probaţiune
au fost constituite pnn Ordine ale Ministrului Justiţiei. Specialiştii din aceste centre
de probaţiune (psihologi, jurişti, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu
reprezentanţi din teritoriu ai Ministerului Justiţiei, Inspectoratele judeţene de
poliţie, Administraţia publică locala. Inspectoratele şcolare, organizaţii non-
guvernamentale etc. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins ui toate penitenciarele
din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a
infractorilor.

107
Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie şi practică,
încearcă s& fie în concordanţa cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea
socio-educativă trebuie să ocupe locul central în reeducarea şi resocializarea
individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinita
şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile.
Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de
vedere criminologie a riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a
săvârşit o faptă penală, în vederea modificării coiîiportamentului infracţional şi
reintegrării în societate. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la probă a
infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor
conferite de lege, siguranţei publice şi bunelor moravuri.
Obiectivele principale ale probaţiunii sunt:
luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor
măsuri de reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social
concret al faptei săvârşite şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea
măsurilor şi sancţiunilor privative de libertate;
- participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor
care au comis
infracţiuni;
controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de
libertate; cooperarea cu administraţia penitenciarelor, în vederea individualizării
măsurilor de reeducare prin iniţierea, susţinerea şi desfăşurarea unor programe de
resociali^are;
- iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi
tinerilor, precum şi
pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.
Sistemul de masuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor
care au o condamnare de maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă
alternativă.
Supravegherea^ în comunitate se desfăşoară în baza unui "contract de
probaţiune1', în care probaţionarul ia cunoştinţă, pe bază de semnătură, de obligaţiile
pe care le are în perioada cât se află sub supravegherea Serviciului Experimental de
Probaţiune, Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală» terapie
psihosocială de grup având ea teme: agresivitatea, consumul de alcool şi droguri,
educaţie civică, educaţie igienico-sanitară etc, în paralel, se acţionează pentru
prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei, pentru rezolvarea unor probleme sociale
etc. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului infracţional prin
psihoterapie, mediere, conciliere
Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive, fie la
depunerea în penitenciar. Au prioritate minorii, tinerii şi, după caz, alte persoane cu
nevoi speciale. în baza protocolului încheiat, poliţia sau parchetul anunţă Serviciul
de Probaţiune, care întocmeşte un raport de evaluare psiho-sOcială asupra cazului
respectiv.
Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului
lucrează în echipă cu specialiştii de la nivelul comunităţii- Astfel, în momentul
punerii în libertate» dosarul de probaţiune al persoanei respective este transmis
echipei comunitare.

105
CAPITOLUL XIII

CONDUITA ASERTIVĂ: CONTRAPUSA


COMPORTAMENTELOR DE TIP AGRESIV Şi PASIV

Asertivitatea promovează comportamentul interpersonal într-o varianta prin


care ae încearcă să se crească la maxim satisfacţia personală, ţinând totodată cont de
nevoile altor oameni, postulând astfel respectul faţă de sine şi faţă de alţii. Apelând
la asertivitare, recurgem în rapt la o comunicare deschisă, directă şi onestă, care ne
permite să avem încredere în noi şi să câştigăm respectul prietenilor şi colegilor; ea
relevă în acelaşi timp abilitatea de expnmare a emoţiilor şi a gândurilor într-un mod
în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele şi le respectăm pe cele ale interlocutorului
nostru. Comportamentul asertiv contribuie la construirea şi dezvoltarea identităţii
personale şi sociale, a adaptării eficiente şi a regăsirii echilibrului psihic, fizic şi
emoţional. Abordarea asertivâ promovează şi menţine relaţiile interpersonale
pozitive prin oferirea unui suport pentru rezolvarea constructivă şi amiabilă a
conflictelor.
Reiese de aici faptul că asertivitatea este recomandabilă ori de câte ori se
urmăreşte să se facă faţă situaţiilor interpersonale tensionate. Ea vizează dezvoltarea
efectivă a unei stategii care să vina în întâmpinarea oamenilor astfel încât aceştia să
mânuiască situaţii in care nevoile lor sunt incompatibile cu cele ale altor persoane.
Atitudinea asertivă recunoaşte rolul adaptativ al luptei pentru îndeplinirea propriilor
nevoi şi idealuri, dar impune deopotrivă respectarea nevoilor celorlalţi.

13.1. ASPECTELE VERBALE ALE COMPORTAMENTULUI ASERTIV,


AGRESIV ŞT
PASIV

Asertivitatea, agresivitatea şi pasivitatea reprezintă trei modalităţi, calitativ


diferite, de abordare a relaţiilor interpersonale. Fiecare dintre acestea deţine un set
corespunzător de comportamente verbale şi nonverbale.

Comportamentul verbal aserttv.


Asertivitatea e considerată a fi cea mai eficientă modalitate de rezolvare a
diferenţelor interpersonale, fiind caracterizată prin:
• Comportamente verbale care reflectă posibilitatea de a lua în considerare
doleanţele si nevoile altora, concomitent cu încercarea de soluţionare a propriilor
dorinţe. Deoarece asertivitatea ia în considerare atât propriile nevoi, cât şi pe cele
ale altor persoane, adesea apare sub forma unui compromis. Discuţia din ambele
direcţii rezultă într-un acord bilateral de a modifica dorinţele unuia sau chiar a
ambelor persoane, astfel încât fiecare să-şi atingă măcar parţial scopurile
(satisfacerea dorinţelor), însă nici unul în totalitate,
• Comportamente verbale care implică exprimarea directă a dorinţelor şi a
sentimentelor asociate. Adică, ori de câte ori este posibil, se face o afirmaţie
clară şi lipsită de ambiguităţi referitor la ceea ce se urmăreşte.
■ Comportamente verbale care sunt considerate acceptabile dm punct de vedere
social.

Comportamentul verbal agresiv.


Acest tip de comportament reprezintă un model alternativ de comunicare care
ne arată cum să rezolvăm neînţelegerile interpersonale. Pe termen scurt poate fi la
fel de eficient ca şi asertivitatea, în încercarea de a obţine ceea ce-şi doreşte celălalt.
însă pe termen lung consecinţele, de cele mai multe ori, sunt negative. La nivel
verbal agresivitatea se releva prin;
• Comportamente verbale care reflectă lipsa vreunui interes faţă de dorinţele şi
nevoile celorlalţi, concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile doleanţe
Implică mai degrabă o exprimare continuă a ceea ce vrea persoana agresivă şi
încercarea de a-i determina pe ceilalţi să renunţe Ea propriile nevoi şi dorinţe,
• Comportamente verbale care pot, sau nu, să implice exprimarea directa a ceea ce
este dorit şi a sentimentelor asociate,
• Comportamente verbale oare sunt adesea nepotrivite din punct de vedere social.

109
i
r

Comportamentul verbal pasiv ''


Comportamentul verbal pasiv e mai puţin eficient decât asertivitatea atunci când se
doreşte
satisfacerea dorinţelor unei persoane, cu toate că uneori poate avea succes. Cu toate
acestea, e ineficient în menţinerea satisfăcătoare a relaţiilor pe termen lung3 fiind
caracterizat de:
• Comportamente verbale care reflecta subordonarea propriilor dorinţe in favoarea
doleanţelor altor persoane,
• Afirmaţii care fie (a) eşuează în exprimarea propriilor dorinţe, şi a sentimentelor
relaţionale, fie (b) exprimă dorinţe şi sentimente în mod indirect. \ Tabelul de mai
jos reia contras aspectele verbale ale comportamentelor asertive, agresive şi pasive.

Tabelul L.______________________________________ ____


______________Comportament asertiv______________________________
Comportament verbal care reflectă opţiunea de a lua in considerare donnţele celorlalţi
concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile doleanţe. Poate implica un
compromis-decizia uneia dintre pârţi de aşi
sacrifica o parte din doleanţe astfel Picat ambele părţi să beneficieze într-o anumita
măsura.________________________________________________________
Comportament verbal cateexprimfijn mod direct dorinţe^expectanţe şi senumeme
Comportament verbal caie e potrivit d.p,d.v. social_______________
______________Comportament agresiv_________________ _______
Comportament verbal care reflectă alegerea de a nu lua în considerare dorinţele celorlalţi
concouritent cu
încercarea dej-şi îndeplini propriile doleanţe. Nnimplicâun compromis. -_
Adesea nu utiglică exprimarea directa a dorinţelor, cxpecgmţdor gi sentimentelor
Comportament verbal care de cele mai multe ori este nepotrivit dLp.d v. social __
________________Comportament pasiv____________________________
Comportament veit^al care reflecta alegerea de a nu lua în considerare propriile dorinţe,
concomitent cu
acceptarea mdeplinirii dorinţelor celorlalţi___________ ______*
Implica fie (a) eşecul în exprimarea propriilor dorinţe, espectanţe şi sentimente fîe (h)
exprimarea indirectă
a dorinţelor, expectanţelor şi sentimentelor, care poate indica minimalizarea importanţei
acestora ____________________________________________________

13.2. COMPONENTELE NON-VERBALE ALE COMPORTAMENTULUI ASERTIV,


AGRESIV ŞI PASIV

Atunci când, în cadrul interacţiunilor sociale, transmitem informaţii modalitatea in


care sunt ele transmise contribuie în mod semnificantiv la descifrarea a ceea ce
intenţionăm să comunicăm. Componentele non-verbale luate în calcul includ contactul
vizual, distanţa dintre interlocutori, poziţia corporală, gesturile mâinilor, expresiile faciale,
mişcările capului dar şi aspectele calitative ale vocii precum tonalitatea, volumul sau
inflexiunile. Fiecare comportament non-verbal poate fi realizat pentru a susţine şi clarifica
componenta verbală a mesajului. Cu alte cuvine, comunicarea asertivă, agresivă şi pasiva
sunt definite fiecare în parte de către un conţinut specific verbal şi neverbaL

Comportamental non-verbal asertiv


Afirmaţiile asertive iau în considerare atât nevoile vorbitorului cat şi pe cele ale
auditoriului, iar comportamentele asertive non-verbale au acelaşi efect. Atunci când
cineva îşi priveşte în faţa interlocutorul, aceasta atitudine arată că el este interesat de cele
ce 1 se comunică, fără însă a-şi diminua propria importanţă. In timpul unui discurs,
mişcările uşoare şi relaxate ale mâinilor punctează cuvintele, iar vorbirea trebuie sa aibă o
rată conversaţionali plăcută, la un volum acceptabil pentru ceilalţi. Vocea trebuie să fie
fermă şi bme modulată, pentru a putea transmite afecte şi pentru ca mesajul exprimat
verbal să pară sincer.
în comunicarea asertiva, răspunsul din partea unei persoane la un mesaj verbal ar
trebui să aibă loc cu promptitudine, fără vreo întârziere sau ezitare. Pe de altă parte,
răspunsul nu trebuie să fie formulat nici foarte repede deoarece sugerează o presiune
asupra celeilalte persoane. Pentru a demonstra că asculţi pe cineva şi că te interesează
dorinţele acesteia, e foarte important să aştepţi ca acea persoană s£ termine de vorbit
înainte ca tu să-i răspunzi.
Referitor la proximitate sau distanţa fizică optimă dintre două persoane, se pare că
aceasta este de 0.5 m până la 1.5 in, asta cei puţin în cultura europeană şi cea nord
americană.

Comportamental non-verbal agresiv


Afirmaţiile agresive iau în considerare doar doleanţele vorbitorului, încercând sâ le
respingă pe cele ale aJtor persoane. Aceasta intenţie este evidenţiată în comportamentele
non-verbaîe ţâre le însoţesc.
110
Contactul vizual este unui fix, rigid ş. foarte tensionat. O postură corporală uşor
aplecată în fată poale Darea agresiva şi ameninţătoare. Mâinile sunt de regulă
închise sub forma pumnilor, cu mişcări care adesea constau din gesturi simetrice cu
intermitente ameninţări cu degetul. Toate aceSîe comportamente au scopul de a
intimida, în ideea ca vorbitorul este dominant şi că dorinţele celorlalţi trebuie să se
subordoneze unei puteri superioare.

Comportamentul noii-verbal pasiv


Afirmaţiile pasive îşi subordonează propriile nevoi şi dorinţe în favoarea
celor aparţinând altor persoane. Acest comportament include gesturi precum
evitarea contactului vizual, postura corporală rigidă. Mişcările mâinilor, dacă
există, sunt reduse ca amplitudine şi foarte apropiare de coTp.
Vorbirea are o rată conversaţională foarte redusă, iar volumul c la fel, ca şi
cum acea persoană ar dori să spună că n-are rost s3 spună ceva pentru că oricum e
lipsit de importanţă, indiferent ce ar afirma. Există întâraeri foarte mari în răspuns,
demonstrând dm nou că mesajul pe care-1 comunică cealaltă persoană e mult mai
important decât cel personal. Distanţa fizică e menţinută sub limita inferioară a
celor 0,5 m de confort.

Alte consideraţii
Atunci când mesajele verbale sunt consistente cu cele non-verbale,
comunicarea intenţiilor asertive, agresive sau pasive se realizează fără dificultăţi.
Când însă nu sunt consistente, comunicarea este destul de confuză şi e mult mai
dificil să se răspundă.
Un alt aspect foarte important care trebuie luat in considerare este cel cultural
care, dacă nu este luat în calcul» poate conduce la interpretări greşite ale anumitor
comportamente.
Comunicarea non-verbală este de o importanţă majoră datorită omniprezenţei
sale (comunicăm verbal doar din când in când, însă non-verbal transmitem mesaje
tot timpul). Chiar mai mult, ontogenetic şi evoluţionist, comunicarea non-verbală
este primordială, precedând limbajul, fiind apanajul supravieţuirii speciilor.
Reluăm şi de această dată, lapidar, aspectele nonverbale ale comportamentelor
asertive, agresiv şi pasiv, vezi tabelul 2.

Tabelul 2
Comportament asertiv
Contact Contact vizual direct, fără a fi însă prea insistent
vizual
Postură A) priveşte persoana
B) priveşte drept, tn timp ce are o postură asimetrică; mâinile şi
picioarele sunt relaxate, ţinute în
aceeaşi poziţie de fiecare parte
CJ aplecat puţin spre interlocutor
Gestica Mişcări uşoare si relaxate care accentuează expresiile verbale
Distanţa Menţine o distanta conversaţională potrivită, de aproximativ 0,5-L5
metri
Latenţa Dă răspunsuri fără a ezita de îndată ce vorbitorul termină de vorbit şi
îşi întrerupe interlocutorul doar pentru a termina interacţiunea
Vocea Fermă; volumul suficient de tare ffiră însă a fi zgomotos; viteză
normală
Comportament asresrv
Contact Lipsit de expresivitate, îngust, rece, fixativ
vizual
Postura Rigidă, tensionată, simetrici, picioarele depărtate
Gestica Mâinile încleştate; Resturi largi sau sacadate, în special deasupra
umerilor
Distanta Mai mică de 0.5 metri
Latenţa Scăzută, cu dese întreruperi
Vocea Poarte scăzuta, cu o rata conversaţională ridicată
Comportament pasiv
Contact Priveşte în jos sau în altă parte
vizual
Postura Nu stă faţă în faţa cu cealaltă persoană; rigida, simetrică.
Gestica Mişcări continue, cu aesniri mărunte pe lângă corp
Distanta Mai mare de 1,5 metri
Latenta Distanţă mare între momentul terminării mesajului interlocutorului si
propriul răspuns
Vocea Volum foarte scăzut, monotonă, ca o rată conversaţională sefizută
111
13.3. CONSECINŢELE COMPORTAMENTELOR ASERTIV, AGRESIV Şl
PASIV

E important să arătăm aici că, în general, consecinţele comportamentului


asertiv sunt benefice, iar cele ale comportamentelor agresive şi pasive nu. Fără dar şi
poate comportamentele agresive şi pasive pot fi eficiente în recompensarea anumitor
nevoi, în special pe termen scurt, motiv pentru care ar trebui întărite. Totuşi, per
ansamblu, probabilitatea ca pe termen lung dorinţele şi nevoile cuiva să fie optim
gratificate este sensibil mai mare în cazul comportamentului asertiv.
Un aspect mult mai important decât obţinerea imediată a satisfacţiei concrete
e reprezentat de consecinţele sociale ale fiecărui stiî comunicaţîonal amintit (asertiv,
agresiv sau pasivj. Consecinţele acestor stiluri comunicaţionale au un impact direct
asupra dorinţelor şi espectanţelor persoanelor implicate în actul comunicării, asupra
sentimentelor acestora, precum şi asupra comportamentelor lor viitoare.
De asemenea, este esenţial să se înţeleagă de ce formele dezadaptative ah
comportamentelor agresive şi pasive se menţin de-a lungul timpului. Normal ar fi ca
toată lumea să înveţe să fie sau să devjnă asertivă, de ntdată ce a aflat şi
experimentat consecinţele pozitive ale asertivrtâţii şi cele negative ale agresivităţii şi
pasivităţii, însă ştim că lucrurile nu stau tocmai astfel. O prima explicaţie ar fi
următoarea: majoritatea oamenilor doresc să se implice în relaţii interpersonaîe
reciproce din care să primească şi la rândul lor să poată oferi. Atunci însă când
interacţionează cu o persoană agresivă sau pasivă, sunt satisfăcuţi sau răsplătiţi doar

i
parţial, deoarece nu pot avea ambele aspecte îndeplinite. Pe de altă parte, în
interacţiunea cu majoritatea oamenilor, o persoană agresiva sau pasivă îşi va
îndeplini în totalitate doleanţele. în fiecare interacţiune, persoanele agresive îşi ating
toate obiectivele iară să ofere nimic sau foarte puţin, iar persoanle pasive au grijă de
alţii, fără să ia ceva în schimb. Astfel de interacţiuni acţionează sub forma unor
întăriri pentru persoanele agresive şi pasive. In consecinţa, aceste stiluri
comportamentale sunt întărite, făcând ca ulterior interacţiuni similare să fie căutate
şi chiar dorite.
Ca atare, într-o interacţiune interpersonala, o persoană comună va fi cel rnult
recompensată parţial, în timp ce o persoană agresivă sau pasivă va fi recompensată
şi satisfăcută în totalitate. Iar când au loc mai multe interacţiuni de-a lungul
timpului, persoana obişnuită va căuta relaţii mult mai satisfăcătoare şi
recompensatorii şi va încerca să evite interacţiunile viitoare cu personale agresive
sau pasiv, tocmai datorită anticipării insatisfacţiei.
Astfel, o persoană agresivă va experimenta o izolare socială şi o pierdere a
întăririlor care determină acea persoană să crească frecvenţa şi intensitatea acestor
modele de comportament. Acest efort de a-şi îndeplini doleanţele face ca
interacţiunile să devină şi mai negative şi să crească frecvenţa comportamentului
evitaiit.
Totuşi, în anumite circumstanţe, oamenii pot menţine relaţii neechîUbrate, O
persoană poate fi implicată într-o relaţie în care circumstanţele exterioare şi nu
întăririle relaţiei ţin oamenii împreună. Este posibil, de asemenea, ca o pereche
constând dintr-o persoană agresivă şi una pasivă să menţină stabil o relaţie datorită
stilurilor lor complementare. însă, o astfel de relaţie ar fi lipsită de respect mutual
devenind relaţie problematică, în special dacă persoana pasivă dezvoltă o dorinţă
puternică pentru autosatisfacerea dorinţelor.
Jn concluzie, comportamentele agresive şi pasive pot fi dezvoltate şi
menţinute prin recompense şi întăriri pe termen scurt. Pe termen lung însă, reuşesc
să îndepărteze persoanele care îşi doresc o relaţie mutuala, bivalentă. Acest proces
izolează persoanele agresive sau pasive sau le implică în relaţii disfîmcţionale
menţinute artificial de factori precum căsătoria sau legăturile de sânge, însă lipsite
de respect mutual.

Comportamentul asertiv.

Consecinţe sociale.
Intr-o situaţie confiictualâ, conduita asertivă place interlocutorilor, deoarece
aceştia realizează că dorinţele şi sentimentele lor sunt luate în considerare,
uiteriocutorul unui mesaj asertiv va tinde să evalueze pozitiv şi cu respect persoana
care comunică acest mesaj. Empatia şi aiitorespectul exprimate prin comunicarea
asertivă generează dorinţa interlocutorului să trateze persoana asertivă în acelaşi
mod. Prin demonstraţii repetate ale comportamentului asertiv, alţii îşi dezvoltă
expectanţa că acea persoana se va comporta cooperativ, sensibil, sincer şi
respectuos. Atraşi de aceste calităţi şi motivaţi să-şi trateze interlocutorii în
conformitate, celelalte persoane dezvoltă relaţii cooperative şi sincere.
112
Efecte asupra dorinţelor şi expectanfelor.
Datorită comportamentului asertiv din partea celorlalţi şi a evaluării pozitive
precum şi a prieteniei, se dezvolta convingerea că lumea este una "prietenoasă".
Ascrtivitatca conduce astfel la credinţa că dorinţele pot fî îndeplinite şi că
rezultatele pot fi controlate. Expectanţa controlului este un fenomen care aparent are
un impact puternic asupra stării de bine a unei persoane, deoarece lipsa controlului
este asociată cu depresia şi o serie de alte probleme.
Consecinţe emoţionale
Expectanţa cooperării celorlalţi şi capacitatea de a îndeplini dorinţele
celorlalţi îl ajută pe un individ să obţină sentimentul fericirii. Dorinţa de a avea
relaţii sociale pozitive, de a fi capabil să-ţi exerciţi influenţa asupra vieţii unei
persoane şi de a te vedea împlinit, toate acestea se realizează, alături de sentimentul
fericirii.

Consecinţe comportamentale.
Datorită dezvoltării relaţiilor sociale pozitive, dorinţele sunt îndeplinite mult
mai frecvent, rezultând un sentiment general de fericire, iar oamenii repetă cu o mai
mare probabilitate comportamentele asertive, abordând pozitiv relaţiile sociale.
Aceste consecinţe pozitive ale comportamentului asertiv vor creşte în viitor
probabilitatea unor noi comportamente asertive. Asertivitatca este deci menţinută
sau întărită de către efectele pe care ea le produce.

Comportamentul agresiv

Consecinţe sociale
Din moment ce unicul scop al comportamentului agresiv este acela de a se
concentra asupra propriilor dorinţe şi de a le nega pe cele ale altor persoane, treptat
se dezvoltă sentimentul competiţiei şi al furiei. Deoarece nevoile lor nu sunt luate în
considerare, cei din preajma vor alege la rândul lor să nu le pese de dorinţele
persoanei agresive. Repetandu-se astfel de episoade, ceilalţi ajung să privească
persoana agresivă cu neîncredere, şi caută şanse de a se răzbuna sau motive pentru a
evita interacţinuile sociale. Astfel, comportamentul agresiv va duce la izolarea
socială a agresivului.

Efecte asupra dorinţelor şi expectanţelor.


O agresiune promovează acest comportament şi ia alţii, iar persoanele
agresive sunt de părere că lumea este ostilă şi periculoasă. Se aşteaptă ca alţii să
profite de ei, fiind astfel tot timpul foarte vigilenţi. Vor să lupte pentru anumite
lucruri care le aparţin de drept, deoarece se aşteaptă ca alţii să fie competitivi şi
egoişti. De fapt, persoanele agresive percep o realitate aparte, creată de ei înşişi.
Ceilalţi vor acţiona egoist şi ostil drept răspuns la acelaşi tratament primit de la
agresivi

Consecinţe emoţionale.
Aşteptându-se să trebuiască să lupte pentru tot ceea ce-şi doresc, în timp ce
ceilalţi îi evită, persoanele agresive pot deveni uşor furioase. Dorinţa lor pentru
apropiere şi sens în relaţii nu e satisfăcută, şi treptat ajung să creadă că nu se va
îndeplini vreodată. Dacă speranţa e pierdută, aceasta poate duce la tristeţe şi
depresie. Cu fiecare nouă interacţiune socială, aceştia se aşteaptă la un conflict pe
care adesea îl şi găsesc, astfel că teama le invadează Coate interacţiunile sociale.

Consecinţe comportamentale.
Datorită înstrăinării, ajung să creadă cu certitudine că ceilalţi cu siguranţă nu
le vor îndplini dorinţele. Teama şi furia consecventă duc la creşterea frecvenţei şi a
intensităţii abordării negative şi a comportamentelor evitante.
Comportamentul pasiv.

Consecinţe sociale.
Atunci când oamenii acţionează ca şi cum nevoile lor ar ii lipsite de
importanţa comparativ cu alte persoane, demonstrează lipsa respectului de sine.
Ceilalţi învaţă să nu se preocupe de dorinţele persoanelor pasive şi îi tratează în
mod agresiv sau se. retrag din interacţiune datorită lipsei de interes. Ceea ce oferă
aceste persoane îşi pierde valoarea şi este perceput ca fiind neimportant. Deoarece
scopul principal al persoanelor pasive este acela de a le face pe plac altora, nu sunt
considerate a fi persoane de încredere, astfel
113
In plan teoretic-conceptual s-au reefaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de
bază ale criminologiei, fundamentandu-se un cadru general etiologic aj
rnfracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie
a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi
evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de
grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
împreuna cu celelalte ramun ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi
propune sâ contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii
microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea,
contracararea şi destrămarea Ion
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un
anume model normativ şi cultural facilitându-3e integrarea socială. Acesta permite
existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi
stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care
facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care
face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui
grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând
din acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază
indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte in moduri predictibile,
conforme cu modelul cultural şi normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora
poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se
înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme
stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund
aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituponalizat, altele se aplică
prin mecanisme neoficiale, informaie).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice
fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu
manifestări de devianţă,
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau
delincventa (denumită şi ''devianţa penală11), deoarece include nu numai încălcările
legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil
(Răduîescu, 1994).
în orice societate si m orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de
grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei
care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate
supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. în funcţie de anumite criterii,
comportamentul acestuia poate lua forme de devianţa socială sau de delincventă.
Comportamentul deviant este un comportament "atipic", care se îndepărtează
sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi
recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant
depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi
de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii
sociale.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fîe ca produs al
incapacităţii funcţionale a individului, datorita unor deviaţii fiziologice sau
anormalităţii psihice (punctul de vedere "substanţialist"), fie ca rezultat al unui
comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale
grupului (punctul de vedere "situaţionaT1). Sancţionarea sau acceptarea acestor
comportamente ţine de
6
îteriile utilizate de diferite societăţi in definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu, 1989).
Evaluat fie ca
fŞoblemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor
de interacţiune
'între indivizi, fenomenul de devianţa se caracterizează prmtr-o serie de trăsături
specifice, distincte pentru o
"^fdcietate sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de
viaţa şi existentă al
-jpjâietăţii respective.
'Hp-^\ Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din
cultura de apartenenţă,
^;£are modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea
este o structură
:*iSnîndamenta3 culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizai, în cadrul căruia
impulsurile biopsihice
e
- iunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ prin
socializare.
-P^ Devianţa nu poate fî înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de
contextul social. Fiind
' intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un
fenomen normal în
S cadrul evoluţiei societăţii a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie
considerat neapărat ca o
* fimtă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii,
el avînd uneori rolul
a ent
Aunui S reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea
semnificativă de la
' normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat,
într-o anumită
societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una
pozitiva,
funcţională. în unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara
rândurilor îi determină
pe cei din "coloană" să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea,
sancţionează, certifică
n
Tonalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, in mare măsură, de
valorile si normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţa de aceste abateri
şi încălcări. De aceea, evaluarea de\ îanţei sociale se face pornind de la procesul de
elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale
faţa de încălcarea acestora.
Literatura de specialitate oferă numeroase enteni, teorii, concepţii, orientări, puncte
de vedere etc cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere
susţine că etiologia devianţei rezidă in structura biologică sau în personalitatea
individului (de exemplu: orientarea biologică atribuie factorilor bio^genetici o
importanţă hotărâtoare m geneza devianţei; orientarea psihologica susţine că actele
deviante sunt săvârşite cu precădere de personalităţi cu deficienţe sau tulburări psihice;
orientarea psihosociologică apreciază că individul nu se naşte deviant, ci este socializat
în acest rol sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încă din perioada
copilăriei).
Un al doilea punct de vedere consideră devianţa ca fenomen de inadaptare sau
nonintegrare socială, generat de conflictele între idealul individului, sistemul său de
valori şi posibilităţile oferite de către societate, conflicte acompaniate de scăderea
controlului social sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.
în ansamblul formelor de devianţa socială se include şi delincventa
(infracţionaliratea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii
sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul
actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni
negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie
etc.).
Chiar dacă delincventa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele
dreptului penal, ea \[ este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi
distructive pentru securitatea indivizilor şi -;. grupurilor.
Delincventa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte
şi dimensiuni de
}, natură statistică, juridică, sociologica, psihologică, economică, prospectivă şi
culturală (Banciu, 1995):
'■ a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincventei în timp şi
spaţiu, prin
evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte
şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,
ecologic, cultural, geografic etc.-
b)«dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi
fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse,
intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor
delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a
delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi
devianţa existente m societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului
delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilunle comiterii delictului, atitudinea
delincventului faţa de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc);
7
că nu se pot construi relaţii stabile decât cu o foarte mare dificultate. Unele
persoane pot avea un sentiment de milă faţă de persoanele pasive, ofemdu-le astfel
necondiţionat şi tară a fi rugaţi ceea ce consideră de cuviinţa- Pe termen lung, unii
ajung să privească persoanle pasive cu suspiciune şi dezgust, evitând interacţiumle
cu acestea.

Efecte asupra dorinţelor şi expectunţelor.


Deoarece comportamentul pasiv implică neluarea în considerare a propriilor
dorinţe, acestea minimalizează controlul expectat asupra rezultatelor. Persoana care
in mod regulat se comportă pasiv, treptat va dezvolta o expectartţâ a lipsei de
control* Asociată cu devalorizarea dorinţelor de către sine şi ceifalţi este percepţia
de sine ca fiind nepotrivit, iar lumea una ostilă şi nepâsătoare. Persoana se comportă
ca şi cum ceilalţi ar fi mult mai capabili în luarea deciziilor, dezvoltându-se astfel
credinţa că acest fapt este adevărat. Persoanele pasive se aşteaptă întotdeauna sa fie
incapabili să ia decizii în mod independent. Deoarece nevoile lor sunt întotdeauna
ignorate, aceştia anticipează întotdeauna rezultate negative. Lumea este una
ameninţătoare şi neprevizibili şi va continua să fie astfel din moment ce atingerea
propriilor scopuri este condiţionată de alţii.

Consecinţe emoţionale.
Pe măsura ce îşi ignoră propriile dorinţe şi nevoi şi permit şi altora să
procedeze la fel, treptat se dezvoltă sentimente de furie şi tristeţe. Se dezvoltă de
asemenea o expectanţă generală cum că dorinţele nu le vor fi îndeplinite şi că
rezultatele negative oricum vor apărea, determinând astfel o continuă stare de teamă
şi anxietate în situaţii sociale. Adesea, comportamentul pasiv este asociat cu
depresia, caz în care persoana în cauză pierde speranţa de a obţine vreodată
rezultate sociale pozitive.
Consecinţe comportamentale.
Datorită credinţei persoanei că nu poate controla rezultatele, comportamentul
pasiv are tendinţa de a persista mult timp. După mai multe repetări ale acestui
comportament, furia acelei persoane se intensifica datorită eşecului continuu de a-şi
îndeplini dorinţele. La un anumit punct, intensitatea furiei e mai marc decât teama
şi depresia, fiind foarte probabil să aibă loc o izbucnire agresivă. Odată afişată
agresivitatea, furia dispare, iar teama şi depresia ating punctul culminant de îndată
ce persoana îşi percepe actul ca şi un rău irevocabil cu pierderi sociale inerente şi se
aşteaptă la mai multe răspunsuri negative din partea celorlalţi.
Se poate concluziona că persoanele agresive sau pasive sunt prinse într-un
cerc vicios de întăriri pe termen scurt combinate cu un efect pe termen lung,
înstrăinarea ceJorlaţi. Consecinţele comportamentului asertiv sunt deci mult mai
favorabile decât cele ale comportamentelor agresive sau pasive, indiferent din ce
punct de vedere am privi problema.

13.4. STRATEGII EFICIENTE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR ÎN


INTERVENŢIA
POLITIEI

Modalităţile cele mai frecvent utilizate în soluţionarea conflicetlor sunt:


medierea, rezolvarea de probleme şi gestionarea problemelor. Acestea reprezintă
metode neconvenţionale de rezolvare a conflictelor şi disputelor, care pot fi aplicate
în mod practic în contextul intervenţiei poliţiei, pentru eficientizarea acţiunilor
acesteia. Deoarece poliţiştii adesea nu au timp să analizeze lucrurile în mod analitic,
adesea nu reuşesc să utilizeze deprinderi neconvenţionale de rezolvare a
conflictelor şi disputelor, precum medierea, îdeea centrală nu e aceea de a
transforma poliţiştii in asistenţi sociali sau sociologi, ci de a perfecţiona ceea ce
poliţiştii au făcut dintotdeauna-rezolvarea conflictelor.
Alături de cele trei metopde mai sus menţionate în depăşirea situaţilor de
criză mar intervin: negocierea de către o a treia persoana, facilitarea, reconcilierea,
consilierea şi arbitrajul.
Este evident ca instituţia poliţienească trebuie nu doar să crească frecvenţa de
utilizare a metodelor neconvenţionale, ci şi să perfecţioneze maniera în care sunt
folosite aceste metode şi deprinderi alternative. Utilizarea unor atari metode ar avea
un caracter mult mai sistematic daca departamentele de poliţie:
3) ar oferi programe de pregătire profesională focalizate pe tehnici
neconvenţionale de rezolvare a
conflictelor şi disputelor.
2) ofîciiaizarea utilizării strategiilor neconvenţionale de rezolvare a conflictelor şi
disputelor.
3) ar oferi recompense pentru utilizarea acestor metodologii.
4) ar beneficia de mai mult personal cu pregătire superioară.
114
Tabelul 3-consecinţe ale comportamentelor asertive, agresive şi pasive.
Aserliv Agresiv Pasiv
Consecinţe
sociale
Ceilalţi sunt încântaţi ca le le sunt Ceilalţi îmi evita
sunt luate în considerare luate în considerare compania
dorinţele dorinţele Ceilalţi sunt încântaţi
Ceilalţi mă. privesc cu ————.—.--- ■ că le suni
Consecinţe de ■■ luate m considerare
respect Ceilalţi mi privesc cu dorinielc
Ceilalţi sunt motivaţi să mă teama Ceilalţi nu mă respectă
trateze într-un mod similar Ceilalţi sunt motivaţi sa Ceilalţi nu au
Ceilalţi îmi caută compania mă trateze mu"-un mod sinceritatea mea
Ceilalţi nu sunt încântaţi că similar Ceilalţi mă tratează
Mă aştept ca lumea sa fie | Mă aştept ca lumea fie ostilă şi dezinteresată
pietenoasă să fie ostila şi Mă aştept ca alţii să
dezinteresată
Mă aştept ca alţii să fie atenţi aştept ca nevoile mele să se j Mă aştept ca
la nevoile mele Mă aştept ca alţii să profite nu interesaţi de nevoile
Mă aştept nevoile mele de mine mele
ca să se se îndeplinească
Consider că Mă Consider că alţii
Consecinţe îndeplinească
am un controlează j mediul
oarecare control Consider că trebuie să meu înconjurător
asupra mediului meu mediul meu înconjurător Nu mă aştept să-mi
înconjurător______________ Mă aştept să-mi îndeplinesc
Mfl aştept să-mi îndeplinesc îndeplinesc scopurile scopurile şi idealurile
scopurile şi si idealurile __________ __________________
idealurile încredere Mă aştept ca lumea să fie
Fericire Furie; Teamă; tristeţe; furie
ca pe un pre teamă
Consecinţe
comportamentale

pozitivă
Abordare negativă Evitare; episoade de
abordare
negativă________„___

controlez
Medierea.
Conform definiţiei, termenul de mediere presupune asistenţa oferită de o
persoană neutră în rezolvarea unui conflict declanşat între doua sau mai multe
persoane care îşi disputa o anumită problemă. îr. mod specific, mediatorul nu
impune luarea unei decizii, ci asistă disputanţii în găsirea unei variante acceptabile
printr-un proces de facilitare. Rolul ofiţerului de poliţie este acela de a stabili stadiul
de mediere, de a asculta doleanţele disputanţilor şi de a-i ajuta să exprime cât mai
adecvat aspectele vizate. De asemenea, trebuie să direcţioneze scopul medierii şi să
asiste participanţii în modelarea propriei rezolvări, astfel încât medierea sa fle
privită drept un proces din care toată lumea iese învingătoare. Procesul mediem este
unul de tip castig-caştig, adică benefice bilateral. Când mediarea este încununată de
succes, toată lumea câştiga, având posibilitatea să-şi modeleze propriile acorduri.
Evident că există situaţii în care unul dintre participanţi părăseşte scena conflictului
tară a fi obţinut în totalitate ceea ce şi-a dorit. Spre a nu se face o gravă confuzie,
trebuie de la bun început specificat faptul că rolul poliţistului nu este acela de a
impune o anumită decizie unuia dintre participanţi, ci de a ajunge la un acord
comun ales de către participanţii la conflict.
Pentru ca medierea unui conflict sa tic cea mai potrivită situaţiei, ar fi util să se ţină
seama de
următoarele criterii:
1- să existe probabilitatea ca părţile disputante să dorească să colaboreze la mediere
2. cel puţin două persoane participă la dispută
3. corrmonamentul manifestat până la intrevenţia mediatorului nu a implicat
violenta fizică între
participanţii la conflict.

Medierea de către poliţist a unui conflict poate lua două forme, si anume:
a) managementul conflictului sau a disputei (conflictul e adus la un nivel
acceptabil)
b) rezolvarea definitivă (vizează cazurile in care poliţistul utilizează
medierea pentru a rezolva
în totalitate conflictul). Spre deosebire de managementul conflictului, situaţiile în
care conflictul manifest
este singurul aspect vizat, rezolvarea substantiva implică soluţionarea conflictului
manifest, precum si a
celui bazai (de culise).

115
Medierea este extrem de utila in disputele de natură episodică (câte un singur
eveniment), fără s3 aibă vreo istorie anterioară; în mod specific, în asemene situaţii
nu exista probleme latente în conflict. Rolul poliţistului este acela de a asista
participanţii în descoperirea unei căi de rezolvare acceptabile, relativ la problema
manifestă. Aceasta reprezintă aspectul principal al conflictului.
ta polu] opus, exista dispute care au aspecte profunde (la care se poate face
referire sub denumirea de istoric), însă sunt episodice şi nu necesita o rezolvare
substanţiala din partea poliţiştilor.
Cel mai des întâlnite sunt situaţiile de criza (e.g. situaţii haotice), motiv pentru
care managementul sau medierea conflictelor reprezintă singurele finalităţi ce pot fi
obţinute. Hedierea este astfel o metodă pe care poliţiştii o pot utiliza foarte eficient
dacă disputanţri doresc să se implice, fi dacă mediatorii îşi păstrează calinul.
Un poliţist ar trebui să fie deprins cu calmarea situaţiilor tensionate şi
asistarea participanţilor în conflict, în vederea adoptări de către aceştia a unei gândiri
raţionale. Mai exista de asemenea cazuri în care unul dintre participanţi deţine
controlul şi are o pmere net superioara celuilalt, situaţii în care 0 buna mediere
echilibrează balanţa.
Strategia focalizata pe problemă vizează conflictele care presupun doar
interacţiuni sociale, şi include doua metode:
a) rezolvarea problemelor.
b) managementul problemelor-
Această abordare diferă de mediere prin aceea că include o varietate de alte
metode neconvenţionale de rezolvare a conflictelor. Abordarea focalizată pe
problema e axată pe situaţii şi conflicte care necesită o atenţie şi o rezolvare pe
termen lung. Criteriile acestei abordări implică un grup mare de participanţi, dintre
care mulţi nu sunt identificabili cu uşurinţă.
Rezolvarea problemei reprezintă acea metodă pnn care se atinge o soluţionare
completă a conflictului. Finalitatea acesteia e caracterizată de o rezolvare barată fie
pe transformare (relaţia părţilor disputante e transformată într-una poîitivă), fie pe o
înţelegere (prin intermediul unei terţe persoane-poliţistui).
Managementul problemei implică faptul ca problema n-a fost soluţionată, însă
este gestionată, poliţia fiind o parte integrală a unui armistiţiu. Spre deosebire de
aceasta, medierea conflictului permite poliţiştilor să se "spele pe mâini" prin
renunţarea le soluţionarea acelui episod conflictual sau prin plasarea disputanţilor la
o alta secţie.

116
CAPITOLUL XIV

AUTOCONTROLUL EMOŢIILOR NEGAŢI VE


14,1. TIPURI DE TBÂIRI AFECTIVE

Trăirile afective au constituit din totdeauna un punct de atracţie în încercarea de


autocunoaştere a oamenilor. începând cu filosofii greci până în zilele noastre s-au
găsit numeroase explicaţii pentru fenomenul emoţional.
Datorită caracterului lor subiectiv, emoţiile au fost întotdeauna mai greu de
studiat in comparaţie cu gândirea sau comportamentele. In consecinţă, numărul şi
tipul trăirilor emoţionale studiate variază de la autor la autor. R.S Lagaras, care a
studiat timp de foarte mulţi ani procesele afective, consideră că exista şase tipuri
emoţii, fiecare având o ternă centrala. Conform acestuia, emoţiile complexe rezultă
din activarea simultană a mai multor emoţii de bază,

. Emoţia ______ Tema centrala_________________


Mânia Blamarcac eluilalt
^inovaţia Blamarea propriei persoane
Teama^anxieţaţea Pericolul -*ămerŢjn^5T
Ţrişţejea Pierderea irevocabilă - neputinţă înjaţajjierderii sau injuriilor
SpCTanţa- provo^aiea Optimismş^efort - pojgjţJaTTde^uccgB
Fericirea SţlCges __ \__________________

Dimensiunea fiziologică vegetativă a emoţiilor


încercând în continuare o inventariere a modificărilor organice vegetative ce
au loc în procesul emoţional rezultă o configuraţie destul de complexă.
a.) Modificări în tabloul EEG sub forma unei "treziri'' bioelectrice, a unei
activări cu blocarea consecventă a ritmului alfa sincronizat; reacţia este nespecificâ
indicând doar nivelul de activare şi aspectul de desincronizare, asociate emoţiei în
genere.
b.) Modificări apar în activitatea cardiacă şi a sistemului circulator (pulsul,
tensiunea sanguină, reacţiile vasomotorii); ca urmare se modifică t^pgraţurajjigjii
(aspect periferic).
c) Schimbări mai mult sau mai puţin accentuate intervin în respiraţie (durată,
ritm, amplitudine, raportul inspiraţic-expiraţie}; apare suspinul, blocarea etc.
d.) Se produc schimbări în motilitatea Kasgointeşţinală- (în situaţia de teamă,
iritare, neplăcere -mişcările se inhibă; la surpriză - se accentuează).
e,} Apar modificări în tensiunea musculară, decelabile prin electromiograma;
în stări emoţionale marcante apare tremurul, datorită acţiunii necoordonate a
muşchilor antagonişti, fapt care duce Ia dezorganizarea răspunsului motor.
f.) Sub influenţa emoţiei se modifică rezistenta (conductanţa electrică) ajiielii,
un indiciu al activării simpatice (aceste variaţii sunt puse în relief prin reacţia
electrodermalâ).
g.) Compoziţia chimică a_şjaigejuj se schimbă sub aspectul conţinutului de
adrenalină, zahăr, al echilibrului acid-bază; de asemenea mânia, fiica, depresia,
anxietatea măresc nivelul colesterolului. Aceste modificări sunt atestate de analize
biochimice paralele.
h.) Secreţia jidjwă descreşte în emoţii de frică sau de mânie, în schimb se
accentuează transpiraţia, apare tendinţa de a eşua în lacrimi.
întreaga gamă de reacţii are loc graţie participării (excitării) sistemului nervos
vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic (SNS) şi parasimpatic (SNP). De
aceea, ele se mai numesc reacţii vegetative, în acest circuit complex intervine şi
sistemul endocrin. Graţie relaţionalilor neuronale şi neuroendocrine modificările
vegetative formează configuraţii sincrone.
Punctul de plecare al procesului emoţionai îl constituie în mod obişnuit un
eveniment extern, care este înregistrat şi evaluat la nivel cortical. Procesul cognitiv
real începe în scoarţa cerebrală, unde materialul brut al situaţiei externe este
prelucrat, etichetat. Exista o relaţie imediată între cortex şi sistemul limbic.

117
acţionează in acelaşi sens ca şi descărcările SNS. în timp ce mesajul electrochimie -
purtat de neurotransmiţători - pune foarte rapid în acţiune SNS si organele vizate,
hormonii acţionează lent şi continuu, ceea ce face ca procesul o dată angajat să nu
fie uşor reversibil, în ansamblu se produce o stare de activare fiziologică.
Un circuit paralel este cel endocrin; neurotransmiţătorii stimulează hipoftea,
glandă ce produce hormoni antrenaţi în fluxul sanguin. Aceşti hormoni - se pare -
dau nota de plăcere sau neplăcere a procesului emoţional cu prelungiri rn sfera
învăţării şi memoriei.
Scoarţa cerebrală intervine în această desfăşurare cel puţin în doua momente;
în recunoaşterea stimulului extern şi etichetarea lui, apoi în etichetarea (evaluarea)
stării de activare, respectiv a tabloului de modificări fiziologice reflectat prin
semnale interocepnve. In acelaşi timp cortexul controlează, reglează răspunsul
emoţional, putând determina chiar suspendarea acestuia. {Răspunsul emoţional
constă din modificări fiziologice şi comportamentale).

Dimensiunea comportamentală a emoţiilor

Procesul emoţional prezintă manifestări comportamentale externe, accesibile


observaţiei şi anume: gestul, mişcarea sau imobilitatea corporală, expresia faciala,
expresia vocală, tremurul muscular şa. Acesle manifestări se îmbină în configuraţii
specifice - faciale, vocale, gestuaJe, posturale - pe baza cărora se poate recunoaşte o
slare emoţională sau alta. Expresia facială pare a fi cea niai elocventă pentru
observator. De exemplu, bucuria sau mânia se pot citi de pe faţa.
SisţemuinejrojLcenU^ este responsabil pentru controlul muşchilor faciali,
determinând încruntări, grimase, relaxări, tremur.
Coloritul epidermic formează şi el un indiciu imediat al emoţiei ("alb ca
varul" - în caz de vasoconstricţie periferică llroşu ca para" - în caz de vasodilataţie
periferică). Expresia, vocală traduce şi ea -prin variaţii de tonalitate, timbru,
intensitate, inflexiuni, accent, pauze, disfonii - anumite stări emoţionale. De pildă,
se ridică vocea Ea mânie, se scoate un ţipăt în situaţii de frică, apare râsul în Stări
de bucurie, oftatul în stări de durere, tremurul vocal - în stări de mânie etc. Influenţa
stării emoţionale asupra vorbirii a fost evidenţiată şi eu metode obiective, L Ciofu
înregistrează fragmente de limbaj - aflate sub incidenţa unor stări emoţionale
diferite - şi analizează spectral în aud'ofrecvenţe profilul acestora. Se constată
modele spectrale semnificativ deosebite în emoţia de teamă faţă de spectrele
aceluiaşi fragment de limbaj în condiţii de relaxare.
tn ansamblu, datele pledează pentru concluzia că integrarea evenimentelor
comportamentale şi a celor vegetative are loc in sistemul nervos central.
Expresiile emofionale se realizează prin complexe de reacţii înnăscute, care
se împletesc cu reacţii condiţionate şi voluntare. Formele elementare de conduită
emoţională sunt reductibile fa reflexe necondiţionate ce apar independent de orice
experienţă- De exemplu, un zgomot puternic produce la copilul mic tresărirea şi
modificările fiziologice proprii emoţiei, fără ca el să fi avut în prealabil o experienţă
negativă în legătură cu zgomotul. Urmărind ralul imitaţiei vizuale, Dumas,
Thompson şi Fulcher au studiat comparativ expresiile'"emoţionale Ia orbii din
naştere şi la văzători. S-au făcut înregistrări foto şi cinematografice, constatându-se
ca surâsul, strigătul, râsul, reacţia de frică, mânie, bucurie sunt aceleaşi la cele două
loturi; la orbii nativi expresia voluntară este mai săraca şi regresează cu vârsta. P.
Ekman şi H. Oster au studiat expresiile faciale în emoţii la populaţii din triburi
izolate, care nu sunt expuse la modele variate de răspunsuri emoţionale frecvente în
reviste sau emisiunile de televiziune. Rezumând datele obţinute, autorii constată:
-etichetele verbale araşate expresiilor emoţionale sunt universale şi nu depind
de interpretarea culturală;
-cerinţa de a mima anumite expresii emoţionale particulare duce la expresii
identice in culturi diferite;
-recunoaşterea emoţiilor în grupuri culturale diferite este destul de exacta,
oferind ''etichete'' verbale corecte;

118
- cel puţin şase emoţii de bază - aşa cum s-a arătat - par sâ fie unix^ale:
mânia, dezgustul, bucuria^ tnsteţeajje^nia^i surpriza.
Mimica ascultă de o dubla comandă: o comanda nativă si una voluntară.
Mediul social selecţionează - prin mecanismul condiţionării instrumentale -
expresiile de bază, dezvoltând unele şi inhibând altele; ele creează un adevărat
limbaj mimic în care gesturile convenţionale şi semnele prelungesc şi diversifică
expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este
cunoscută. Graţie suprapunerii elementului învăţat, expresia emoţională devine
tehnică de schimb social: un zâmbet plăcut poate dispune pe interlocutor, o mimică
de nemulţumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plânsul atrage
compasiunea ş.a.m.d.„Mimica şi pantomimica - scrie V. Pavelcu - devin limbaj, ca
şi cuvântul articulat; ca şi acesta, ele se învaţă luând forma socială a tiparelor şi
modelelor create de generaţii". Posibilitatea modulării voluntare a expresiei
emoţionale creează premisele disjuncţiei între planul extern şi cel intern, între
trăirea subiectivă şi comportamentul obiectiv. în sfârşit, omul a creat - în cursul
dezvoltării sale istorice - o gama largă de mijloace rafinate de exprimare a stărilor
afective, printre care amintim poezia (îndeosebi poezia lirică), muzica, dansul etc.,
în general mijloace artistice. Tema impune o dezvoltare mai amplă, care ar depăşi
însă cadrul capitolului de faţă.

Treptat, pe baza datelor culese In diferite studii vizând afectivitatea umană,


prinde contur ideea conform căreia emoţia este un fenomen multidimensional,
integrând aspecte de ordin cognitiv (de gândire), comportamental, fiziologic şi
subiectiv.
Unul dintre reprezentanţii contemporani ai curentului cognitivist a fost
psihologul Stanley Schachter, care a propus o teorie cognitiv-fiziologicâ asupra
emoţiilor,

14.2,TE0R1A COGNITIV -FIZIOLOGICĂ A LUI SCBACHTER ŞI SINGER


în 1964, Stanley Schachter, a elaborat o teorie asupra emoţiei care exprimă
foarte clar legătura dintre factorii fiziologici (ce se întâmplă la nivel biologic) şi
factorii psihologici (modificările la nivel psihic). El a sugerat că emoţiile pe care le
simţim provin din două surse principale: modificările fiziologice pe care le
suportăm şi interpretarea pe care o dăm evenimentelor ce se petrec în jurul noslru;
modalitatea în care noi interpretam modificările fiziologice în funcţie de
evenimentele ce se petrec în mediul rn care trăim este esenţială în apariţia,
menţinerea şi modificarea emoţiilor pe care le experienţiem. Cu alte cuvinte,
etichetarea (numirea) unei emoţii ca fiind furie, frica, plăcere etc. este o evaluare
cognitivă (un produs al gândirii) ce dă sens schimbărilor fiziologice pe care le
simţim în organism.

Argumentele aduse pentru susţinerea asnmpţiilor teoriei


într-o suită de experimente ingenios concepute S- Schachter & J. Singer,
1962 au arătat legătura care există între emoţii, gânduri şi stări fiziologice.
• Manipulării parametrilor fiziologiciţacîivarea fiziologică)
în aceste studii mai multor subiecţi li s-a injectat adrenalina (substanţă ce
produce o activare fiziologică manifestată în diferite moduri, inclusiv prin creşterea
ritmului bătăilor inimii şi intensificarea respiraţiei).

• Manipulării factorilor cognitivi {interpretarea situaţiei)


Lotul experimental a fost apoi împărţit în trei grupe, dintre care una corect
informată asupra efectelor medicaţiei administrate, una dezinformată (li s-a spus că
substanţa fusese de (apt o vitamină numită "Suproxin'7) şi una neinformată (nu li s-a
spus nimic).

• Manipulării influenţelor externe (a factorilor din mediu)


Ulterior administrării injecţiilor, o altă persoană, un ''complice'1 al psihologului
ce conducea experimentul, se afla în anticameră ca şi cum ar fi aşteptat tot pentru
experiment. Complicele acţiona într-un anume fel, fie arătându-se fericit -jucând
basket cu mingi de Hârtie sau construind avioane din filele unui carneţel, fie
arătându-se furios. în condiţia de furie, subiecţilor li s-a cerut să completeze un
chestionar lung şi extrem de confidenţial, iar complicele devenea tot mai furios
datorită întrebărilor insultătoare.
119

• Rezultatele experimentelor 1
Esperimentatcdi ascunşi au observat cum au reacţionat subiecţii la
comportamentul complicelui şi, după "perioada de aşteptare", au cerut acestora să
descrie cum s-au simţit. Schacter şi Singer au constatat ci, în toate situaţiile,
subiecţii au fost predispuşi să adopte comportamentul complicelui (fericire sau
furie). Mai mult, în funcţie de intensitatea activării fiziologice, aceste trăiri au fost
şi ele mai mult sau mai puţin intense.

Concluziile acestor experimente stau la baza teoriei cognitiv-


comportamentale asupra emoţiilor, conform căreia intensitatea trăirilor emoţionale
pe care le experienţiem este dată de nivelul activării fiziologice (ritmul bătăilor
inimii, frecvenţa respiraţiei, etc), în timp ce calitatea acesteia, altfel spus felul
emoţiei resimţite (fericire, teamă, furie, dragoste, indignare etc), este dat de modul
în care interpretăm modificările fiziologice apărute; modul de iriterpretare depinde
în mare măsură de informaţie şi influenţele ce ne vin din mediul înconjurător.

Spre exemplificare, putem lua două exemple din experienţa cotidiană a fiecăruia:
(1)55 presupunem că vă aflaţi la serviciu şi tocmai aţi terminat de băut o cafea tare;
se deschide uşa şi intră nouamoul dumneavoastră colegă/cofeg, o persoana
extrem de atrăgătoare. în aceste condiţii, uşoarele palpitaţii datorate exclusiv
excesului de cofeină abia ingerată vor ii uşor interpretate drept bucurie sau
atracţie spre noul coleg/colegă. Să luam însă situaţia în care pe uşa abia desebisă
intră şeful dvs, care găseşte de cuviinţă să critice dur tocmai proiectul la care aţi
lucrat în ultimele două luni şi care a fost atât de bine primit de toţi ceilalţi
specialişti cu care aţi discutat. în aceste condiţii este foarte probabil ca trăirea
emoţională experienţiată să semene mai mult a furie, enervare sau iritare mai
degrabă decât bucurie. In ambele cazuri există acelaşi nivel al activării
fiziologice, dar două interpretări diferite la nivel cognitiv (al gândirii).
(2) Să presupunem acum că tocmai v-aţi întors de la piaţă şi aţi urcat 10 etaje peţos
pentru că liftul de pe scara unde locuiţi este defect de mai multe zile. Intraţi
gâfâind în casă unde o rudă apropiată tocmai povesteşte cum un prieten comun a
suferit recent un infarct miocardic. Este foarte probabil ca în aceste condiţii să
deveniţi pentru moment îngrijorat sau cel puţin mai atent la palpitaţiile pe care le
aveţi dat care se datorează, cu siguranţă, celor 10 etaje urcate pe jos şi nicidecum
vreunei probleme medicale. Dar ce se întâmplă dacă Ia intrarea în apartament, în
locul rudei îngrijorate, întâlniţi o vecina nesuferită al cărui pechinez începe să
latre furios; în aceste condiţii senzaţia ca 'v-a sărit inima din piept" o veţi pune,
foarte probabil, pe seama sperieturii trase datorită nesuferitului căţel.

Altfel spus, ceea ce noi numim fericire, teamă, iritare, supărare, furie, stres,
enervare etc. este un rezultat al modului în care interpretăm situaţiile cu care ne
confruntăm zi de zi, intensitatea trăirii emoţionale fiind dată de nivelul activării de
la nivel biologic.

Asumpţiile de bază ale teoriei


Această teorie face parte dintre teoriile evaluării. Utilizat pentru prima dată în
legătură cu emoţiile de către Arnold în 1960, termenul de evaluare (appraisal)
devine conceptul central al teoriilor modeme asupra stărilor afective. Astfel, teoriile
incluse m acest grup au în comun ideea de interpretare cognitivă (la nivel de
gândire) a stimulilor interni sau externi, ca prerechizitâ obligatorie a afectului.

în concepţia lui Schachter, trei surse informaţionale contribuie la generarea stării


afective: Mgiţj&anieJiZtolagice - creierul primeşte impulsuri venite de 3a muşchi
scheletici şi organe interne, impulsuri care-1 informează despre diferitele nivele
de activare. Informaţia este interpretata prin prisma celorlalte două surse da
date;
îmgujşuril§ nervoase declanşate dejtinţulii_exţerrU^ - aceştia acţionează permanent
dinafară, informând despre context şi evenimente; "" "" ~^~
Informaţia extrasă dm^perienţg anterioară; Se prezintă sub forma amintirilor legate
de situaţii
asemănitoare^intrecut. ——^

Conforma lui Schachter, individul procesează informaţia venită din cele trei surse
amintite pentru a atinge trăirea subiectivă a emoţiei, în concluzie:
(1) emoţia presupune interpretarea cognitivă a unei stări de activare fiziologica;
(2) acelaşi fel de activare fiziologică stă în spatele emoţiilor pozitive, cât şi a celor
negative;

120
(3) tipul emoţiei (calitatea acesteia) este dat de modul în care persoana îşi
interpretează modificările fiziologice, in contextul informatei situaţionale şi in
baza cunoştinţelor anterioare referitoare la acel gen de situaţii; dar, atunci când
sursa activării fiziologice este dificil de identificat, activarea este atribuită unor
aspecte din mediu extern. Aceasta diferenţiere ar putea explica reacţiile
emoţionale diferite, declanşate de persoane sau situaţii asemănătoare.

14,3, MODELUL CVAERINIVELAR AL ANALIZEI PSIHOLOGICE CCBS


(MODELUL NIVELELOR COGNITIV, COMPORTAMENTAL,
BIOLOGIC, SUBIECTIV).
Psihologia cognitiv-comportamentală porneşte de la ideea impactului
cogniţiilor (gândurilor) asupra emoţiei, extinzând şi completând modelul. Din
perspectiva acesteia, trăirile emoţionale sunt consecinţa multiplelor interacţiuni
(vezi fig.l) intre cogniţiile (gândurile), comportamentele şi senzaţiile noastre de la
nivelul biologic (orice modificare de puls, ritm cardiac, tensiune musculară etc.).
Evenimentele din mediul socio-cultural în care trăim ne influenţează, deci, prin
intermediul modului în care le interpretăm (cogniţii), prin stările biologice şi
comportamentele pe care le provoacă.
Nivelul cognitiv (al gândirii) se referă fa procesările informaţionale şi la
conţinutul acestora, Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi
inconştiente. Procesările informaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi
verbalizarea conţinutului mental şi a procesărilor informaţionale (ex. atunci când
rezolv o problemă îmi dau seama şi pot vorbi despre paşii pe care îi parcurg).
Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul ca nu putem verbaliza
conţinutul mental şi procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de
existenţa acestora (ex, atunci când vorbesc nu sunt conştient de toate regulile
gramaticale pe care le folosesc; pe unele poate le-am-şi uitat dar lotuşi ele îmi
ghidează vorbirea). Nivelul cognitiv determină calitatea nivelului subiectiv (altfel
spus, ce anume simt: tristeţe, fericire, furie etc.).

Nivelul comportamental se referă Ia ceea ce în psihologie este denumit


comportament operant. Comportamentul operant este reprezentat în special de
comportamentele motorii învăţate, aflate sub control voluntar.

Nivelul biologic se refera la toate modificările ce au loc în organismul nostru


la nivel fiziologic şi anatomic (schimbare de ritm cardiac, transpiraţii, Iremuraturi
etc.) . Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea
stării noastre subiective (altfel spus, cât de intens simt ceea ce simt; tristeţe, furie
etc).

Nivelul subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile r^ care


subiectul le face propriei stări: pozitivă, negativa sau neutră. Mai mult, acesta se
referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. "mă simt tensionat /
dezamăgit / ruşinat" etc).

între aceste nivele, există numeroase interacţiuni (vezi fig. 1):

Cogniţii/ganduri Nivelul
biologic
Comportamente -senzaţii
corporale

Fig. L Modelul cvadrinivelar al analizei psihologice (CCBS).

121
Problemele emoţionale apar în mai multe situaţii;
(a)Interpretarea negativă a unui eveniment din mediul extern va determina o
stare subiectivă
negativă sau o stare de distres. Pentru a modifica această stare, este necesar:
Q Să se modifice situaţia concretă
O Să se modifice modul în care persoana interpretează evenimentul care a avut loc
□ Să se reducă starea de activare fiziologică, prin tehnici specifice sau medicaţie.

Când este posibil, este important ca modificările să se realizeze 3a toate cele


patru nivele, altfel nivelele rămase nemodificate vor funcţiona ca prerechmte pentru
o altă stare de distres, în noi condiţii

(b) Pe de altă parte, dacă mecanismele de coping sunt dezadaptative


(altfel spus, dacă modul în care
încercăm să facem faţă situaţiei nu este eficient), atunci ele pot amplifica starea
noastră subiectivă negativă*
Spre exemplu, dacă o persoană care trece printr-o perioadă dificilă se apucă de băut
pentru a face faţă mai
bine situaţiei, consumul de alcool îi poate produce probleme în familie şi la locul de
muncă, ceea ce îi va
accentua stresul. în această situaţie sunt utile tehnici care îf învaţă pe individ
mecanisme de coping
adaptative pentru a înlătura distresuf.

fc) Mai mult, modul în care persoana îşi interpretează starea subiectivă poate
influenţa distresul. De exemplu, dacă aceasta nu îşi înţelege trăirea emoţională
negativă şi o consideră ca fiind semn al unei boli grave, atunci această discrepanţă
cognitivă (diferenţă între ceea ce-şi doreşte individul şi ceea ce există sau crede că
există în realitate; ex. "Eu nu vreau să fiu bolnav, dar uite că sunt") va amplifica la
rândul ei slarea de distres- Este necesară 0 intervenţie la nivel cognitiv care să îi
ofere individului o explicaţie raţionala a propriului distres.
»
14.4. MODELUL ABC

14.4.1. Cama emoţiilor pozitive şi negative


Psihologul american Albert Ellis a elaborat cel mai riguros model asupra
modului în care sunt generate şi menţinute emoţiile negative, utilizat cu succes în
psihologia cognitiv-comportamentală: modelul ABC, Conform lui Ellis, emoţiile
noastre negative sunt consecinţa directă a existenţei unor credinţe iraţional e/rigide,
elaborate în decursul vieţii fiecăruia, credinţe de genul ''Trebuie să reuşesc în tot
ceea ce tac", "Nu pot suportară fiu criticat" etc. i>a~e greu pot fi validate în viaţa
reală (nu putem reuşi întotdeauna în tot ceea ce facem, iar critici vor fi, ?', figuranţi,
şi la adresa noastră). Aceste credinţe se manifestă în forma unor gânduri caf^ ne vin
în minte atunci când apare o stare conflictualâ şi, deoarece sunt imposibil de
satisfăcut întotdeauna, dau naştere Ia emoţii negative. De exemplu, o persoană cu
credinţe iraţionale de genul "Ceilalţi trebuie să mă respecte întotdeauna" va avea
dificultăţi în relaţiile înterpersonale deoarece va interpreta orice neglijenţă sau
greşeală a prieteni lor/colegi lor/cunoscuţilor ca o lipsă de respect faţa de persoana
sa, va avea o mulţime de conflicte cu aceştia şi, în consecinţă, de multe ori va fi
nefericit. în schimb, o altă persoană care are credinţe mai raţionale, de genul "Mi-aş
dori foarte mult ca ceilalţi să mă respecte, dar dacă uneori nu o fac pot să suport
lucrul acesta întrucât înţeleg ca şi ei sunt oameni şi pot greşi". Aşadar
"iraţionalitatea'T credinţelor se referă la faptul că aceste nu ajută individului ci,
dimpotrivă, împiedică adaptarea eficientă a acestuia la mediul în care trăieşte,
facându-1 nefericit.

Componentele principale ale


modelului; A = elementul activator
(evenimentul din mediu) B =
convingerile persoanei (elementul
cognitiv)
C = consecinţele interpretSrii şi evaluării elementului activator (răspunsuri
comportamentale, emoţionale, fiziologice, cognitive).

122
Activatori (A) Credinţe (B) ~~—*" Consecinţe (C)
(actlvators) (belieft) (eonscquences)
Element activator Credinţele ''iraţionale" strat gânduri Consecinţele se
poate fi orice situaţie absolutiste despre sine, ceilalţi şt viaţă, referă la
din viaţa de zi cu zi, de gentil "Trebuie să fac întotdeauna reacţiile ţi trăirile
lucrurile perfect" 'Trebuie să reuşesc noastre
în tot ceea ce fac", "Nu pot suporta sa mi se întâmple ceva
neplăcuf \ "Nu pot suporta ca ceilalţi să mă critice", "Sunt
un incapabil dacă greşesc în lucrurile importante",
"Ceilalţi trebuie să mă respecte", "Viaţa trebuie să fie
uşoară şi lipsită de griji1" etc.
Corespondentul lor raţional este formulat în termeni de
preferinţă: "Mi-aş dori foarte mult ca ceilalţi să fie corecţi
cu mine, dar nu pot pretinde aşa ceva"r

Ellîs consideră că oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi
luptă să Ic stingă. Scopurile sunt parte integrantă a modelului ABC, ele asigurând
un context oare determină modul în care persoana percepe şi evaluează evenimentul
activator. Invers, evenimentele activatoare pot favoriza sau împiedica realizarea
scopurilor. Mai mult, scopurile se construiesc în baza credinţelor individului (B) şi
a consecinţelor (Q din experienţele anterioare.

14.4,2. Elementul activator


încercând să-şi atingă scopurile, oamenii întâlnesc situaţii care le facilitează
sau le blochează calea spre acestea. Elementele activatoare circumscriu mediul în
care omul îşi realizează obiectivele stabilite. Ele sunt situaţii obiective, gânduri,
emoţii şi comportamentele legate de acestea sau evenimente, gânduri şi amintiri din
trecut legate de situaţia actuală; în A individul vine cu întreaga sa personalitate.
Opus simţului comun, conform căruia credem că trăim anumite stări
emoţionale datorită situaţiilor cu care ne confruntăm, situaţia obiectivă nu cauzează
consecinţe emoţionale sau comportamentale; acest lucru este demonstrat de faptul
că în aceeaşi situaţie persoane diferite reacţionează diferit, ceea ce înseamnă că nu
situaţia determina emoţia ci modul în care persoana o interpretează şi o înţelege.
Evenimentul va activa însă credinţele persoanei (B), ducând la emoţii.

14.43. Convingerile persoanei (elementul cognitiv, de gândire)


!n generare şi menţinerea emoţiilor, elementul cheie este reprezentat de
cogniţiile (credinţele) persoanei (B), Acestea se interpun între evenimentul activator
şi consecinţele comportamentale, cognitive sau subiective; deseori, credinţele şi
consecinţele acestora mediază modul de percepere şi reprezentare al evenimentului
activator (A). Trebuie precizat faptul că distincţia intre A, B şi C este una
metodologică, făcută în scopul clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei
componente interacţionează, ele existând doar împreună.

• Credinţe raţionale şi credinţe iraţionale


Distincţia dintre credinţele raţionale şi cele irafionale se referă, în principal, la
utilitatea acestora vis a vis de scopurile persoanei. Altfel spus, este raţional ceea ce
ajută oamenii să-şi atingă scopurile şi iraţional ceea ce-i împiedică. Cele două tipuri
de credinţe mai au şi alte caracteristici. Astfel:
(a) credinţele raţionale (RB)
- sunt cogniţii evaluative (adică relevante pentru scopurile individului), cu
semnificaţie personală, de natură preferenţială, nonausolutistă (de tipul: "Mi-ar
plăcea..." liAş vrea...").
- duc ia emoţii pozitive sau negative adaptative (ex. tristeţe, îngrijorare,
nemulţumire etc). sunt raţionale deoarece sunt flexibile şi nu se interpun în calea
atingerii scopurilor.
(b)credinţele iraţionale (IB)
- sunt credinţe evaluative, cu semnificaţie personaîâ, de natură absolutistă,
dogmatică, rigidă (de tipul
'Trebuie cu necesitate,..", "Nu pot suporta dacă. .."/'Este îngrozitor dacă...").

123
_ dac la emoţii negative dezadaptative (ex. depresie, anxietate, iurie £tc,)
sunt iraţionale deoarece sunt rigide şi blochează atingerea scopurile. Cefe douS
tipuri de credinţe se referă la sine (ex, (*Eu trebuie/aş dori s^ nu greşesc niciodată"),
ceilalţi ţex." As prefera/trebuie ca ceilalţi să mă respecte11), viaţă (e%- "Viaţa
trebuie/mi-ar plăcea să fie uşoară şi lipsită de probleme").
* Cum apar credinţele iraţionale
Conform acestui modei, există o tendinţă accentuată a indivizilor umani de a
cultiva credinţe iraţionale. Fiinţa umană are o bază biologică care o predispune la
dezvoltarea şi tfienţinerea anumitor caracteristici, de unde rezultă uşurinţa achiziţiei
şi dificultatea modificării materialului deja achiziţionat.
Ellis considera câ toţi oamenii, indiferent de modelfele la care au fost expuşi în
dezvoltarea lor, au o tendinţă înnăscută de a transforma dorinţele şi preferinţele
puternice îri imperative absolute, dogmatice. De multe ori,, acestora le este mai uşor
să înveţe comportamente şi obiceiun negative, care sunt în detrimentul lor şi au
dificultăţi majore în a menţine un mod raţional de gândire şi comportament.
Aşadar, gândirea disfuncţională este determinată, în mare măsură, de factori
biologici aflaţi în interacţiune cu variabile de mediu.

• Clasificarea credinţelor: Acestea pot fi:

- pozitive sau
negative iraţionale
sau raţionale
- mai mult sau mai puţin abstracte; astfel imperativul trebuie, d£ exemplu, poate fi
aplicat tuturor oamenilor (ex., 'Toţi oarnenii trebuie să mâ respecte" sau unei
persoane ariurne "Partenerul meu trebuie să mă respecte"). ,

Evalnărl________Pozitive___________________ Negative________
Preferenţiale - sunt credinţe raţionale, ce facilitează - sunt credinţe raţionale, ce
facilitează
scopurile individului; e.g., "Prefer ca scopurile individului; e.g., "Prefer ca
oamenii să mă aprobe". oamenii să nu mă contrazică".
Absolutiste - sunt credinţe iraţionale, care - sunt credinţe
iraţionale, care
blochează scopurile individului: e.g., blochează scopurile individului; e.g,,
Fl
"Trebuie să mi se întâmple numai Nu trebuie viaţa să fie dificilă"
- lucruri bune" ___

14.4.4. Consecinţele procesării cognitive a elementului activator (răspunsuri


comportamentale, emoţionale, filologice, cognitive)
sunt, în primul rând, afecte şi comportamente^ dar pot fi şi gânduri (eg-> obsesiile).

(1) consecinţele emoţionale ale B-uriloT


Pomindu-se de la criteriul raţionalităţii. în RHBT se face distincţia dintre
emoţiile adaptative, funcţionale şi emoţiile dezadaptative, disfuncţionale,

- emoţiile jUncţionate au în spate credinţe raţionale. Acestea pot fi negative


(tristeţe, dezamăgire, regret), însă ele mobilizează individul spre s acţiona asupra
situaţiei indezirabile şi a face modificările necesare. emoţiile disfuncţionah
survin ca urmare a prezenţei credinţelor iraţionale, Hle interferează cu atitudinea
confruntativă, de abordarea directă a situaţiei problematice.
Totodată, emoţiile pot fi negative sau pozitive, din punctul de vedere al valenţei
lor. Aşadar, există emoţii pozitive adaptative şi dezadaptative, după cum exista
emoţii negative stenice, funcţionale (adică, folositoare) ş\ emoţii negative astenice,
disfimcţionale (adică, blocante, c#re interferează cu atitudinea activă vis a vis de
situaţie).
Pentru adaptarea iiidividului şi succesul său în mediul social în care trăieşte sunt
este mai relevantă dimensiunea de funcţionalitate a emoţiei; există în istoria
omenirii numeroase caşuri de indivizi de excepţie
124

care au trăit frecvent emoţii negative de mare intensitate, insă caracterul adaptahv al
acestora a facilitat comportamente creative, utile lor şi celor dm jur.
Un pattern de gândire absolutist nu duce automat la emoţii negative. Astfel,
atunci când condiţiile de viaţă confirma aşteptările iraţionale afe persoanei, aceasta
experienţaază trăiri pozitive. Când condiţiile de viaţă contrazic aşteptările iraţionale
ale individului, acesta va trăi emoţii negative disfuncţionale.
La fel, în cazul unei persoane cu un mod de gândire preferenţial confirmarea
aşteptărilor duce 3a emoţii pozitive, pe când contrazicerea acestora generează
emoţii negative, însă funcţionale.

Emoţii negative adaptative Tipul convingeri} IB


Emoţia Tipul convingerii RB "Nu ar fi trebuit să sufăr o astfel de
Tristeţe "E neplăcut că Depresie pierdere"
îngrijorar am suferit o
astfel de pierdere, dar pot Anxietate "N-ar fi trebuit să
e
merge mai departe" "Mi-aş fi păţesc
fesa dorit să nu se întâmple aşa Vină aşa ceva"
ceva" "îmi pare rău că n-am "Ar fi trebuit să fac mai
Nemulţu putut face mai mult1' mult. Este numai
mire vina
"Mă deranjează că" el n-a Agresivitat mea1'
putut jace mai mult" e "Ar fi trebuit să
Emoţii negativa se comporte altfel".
dezadaptative
Emoţia
(2) consecinţele comportamentale ale B-urilor
Asemeni emoţiilor, comportamentele pot fi adaptative (facilitând atingerea
scopurilor individului) sr dezadaptative (blocând atingerea obiectivelor persoanei).

14,4.5. O filozofie de viaţă bazata pe acceptare

Controlul emoţiilor negative dezadaptative este facilitat de adoptarea unei


filozofii de viaţă caracterizată prin trei principii fundamentale:
• Acceptare necondiţionată a celor din jur
acceptarea faptului că faci parte dintr-o structură socială în cadrul căreia treb.it "â
mamfeşti grija şi înţelegere pentru cei din jur, acest lucru presupune acceptarea
celorlalţi ca ^in; umane valoroase, indiferent daca aceştia se comportă moral,
competent sau corect.
deşi persoana ca atare nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea (fiecare om fiind
valoros prin faptul că trăieşte şi e unic în felul său), comportamentele, gândurile sau
emoţiile acesteia pot fi evaluate; altfel spus, este de dorit să-i acceptăm pe cei din
jur, fără însă a le accepta comportamentele sau gândurile negative sau greşite.

* Acceptarea necondiţionată a propriei


persoane
acceptarea faptului că eşti o
persoană valoroasă
dobândirea acceptării necondiţionate a propriei persoane se face învăţând să nu dai
niciodată note sufletului sau esenţei tale, adică persoanei care eşti şi care are valoare
intrinsecă prin simplul fapt că există şi supunând evaluării doar comportamentele,
afectele sau gândurile tale;
acceptarea propriei persoane presupune şi asumarea propriei imperfecţiuni,
conştientizând că nimeni nu este perfect iar omul e supus greşelii.

Acceptarea necondiţionata a condiţiilor de viaţă


oamenii sunt înclinaţi să caute mereu gratificarea imediată şi împlinirea rapidă a
dorinţelor lor; este bine
ca oamenii să înveţe să-şi urmărească cu realism scopurile, fără a emite aşteptări
iluzorii asupra
condiţiilor de viaţă;
scopul final este de a dobândi o toleranţă marc la frustrare, acceptând ceea ce nu
poate fi schimbat şi
schimbând ceea ce este dificil de acceptat.

125
14.5. TEHNICI DE CONTROL AL EMOŢIILOR NEGATIVE
Din aspectele prezentate mai sus reţinem că, pentru o modifica o emoţie ţC) se
poate interveni la mai multe nivele'
* la nivelul situaţiei care o activează (A)
* la nivelul credinţelor persoanei (B)

• la nivelul comportamentelor persoanei {Q


• la nivelul activării fiziologice care însoţeşte emoţia (C).

situaţia declanşatoare —* credinţele persoanei —► emoţie / comportamente


A B C
14.5-1- Intervenţia la nivelai situaţiei reale
(A) Se pot deosebi două categorii de
tehnici:

14.5.La, Tehnici care visează manipularea contextului


Diferiţi stimuli din jurul nostru sunt asociaţi eu emoţiile pe care Ic-am avut în
acele situaţii. Astfel, dacă obişnuiesc să mă plimb pe o anumita stradă atunci când
sunt trist, strada respectivă (toate caracteristicile ei vizuale, olfactive, etc,) îmi va
genera stări de tristeţe ori de câte ori trec pe acolo. Mulţi oameni, ajunşi la
maturitate, se simt timizi şi tensionaţi atunci când intră într-o sală de clasă sau se
aşează într-o bancă, pentru că acel context le generează emoţii legate de şcoală.
Anumite loctiri ne generează trăirile afective pe care 3e-am avut frecvent acolo.
Această formă de învăţare se numeşte condiţionare pavloviană (clasica).
Modificarea stirnulilor
1. identifică stimulii şi contextele asociate cu anumite emoţii (în ce locuri te-ai
simţit într-un anume
fel).
2. întocmeşte o lista în care să treci contextele şi emoţiile
asociate lor
3.
data Contextul/stim emoţie
ul

4- când vrei să ai o emoţie specifică intră într-un context asociat ei r Ex.: Când vrei
să fii vesel, ascult] muzica pe care a" ascultat-o mereu când ai fost vesel, sau te
duci în locurile în care ai fost vesel
5. sparge contextul şi include contexte noi - construieşte un context prin
introducerea unor stimuli care duc la emoţii dorite, Ex,: Du-ţi un obiect preferat
la birou. Când te vei uita la ea te vei calma; personalizează-ţi biroul: poze cu cei
din familie etc,
6. modifică-ţi contextele
7. construieşte-ţi o hartă a stimulilor în funcţie de emoţii. Stabiteşte-ţi un traseu
emoţional (obiecte sau locuri care sunt asociate cu anumite emoţii) pe care îl
parcurgi când vrei.

Reaminteşte-ţi ca aceştia sunt doar factori secundari ai emoţiilor, iar factorii


caiuali principali sunt credinţele pe care Ic ai (B), Prin aceste modificări poţi sa te
simţi mai bine pe termen, scurt, dar nu se produc modificări majore în modul în
care îţi controlezi emoţiile negative.

I4,5,l,b. Tehnici care vizează modificarea evenimentelor activatoare


Tehnica rezolvării de probleme
Foloseşte strategii de rezolvare a problemelor. Astfel te vei orienta spre
sarcină. Vei fi capabil să rezolvi problemele direct iară să te blochezi fri emoţie.
Aceste deprinderi pot fi dobândite prin urmarea unor cursuri sau workshop-uri de
rezolvare de probleme.
Scopul acestei tehnici este modificarea evenimentelor activatoare. Etapele
tehnicii de rezolvare a problemelor:
(1) Identificarea problemei (A)- Care este problema?
(2) Stabilirea scopurilor - Ce urmează să fac, cum doresc să fie lucrurile?
126
^

(3) (4)lor alternative - Ce pot face pentru a-mi atinge scopurile (ce variante
(5) am)?
Considerarea consecinţelor - Ce s-ar putea întâmpla dacă aş face asta?
(O Decizia pentru cea mai bună alternativă - Ce voi face (pentru care
O) dintre variantele de acţiune
Gener optez)?
area Implementarea - Acum fa-ol
soluţii Evaluarea - A funcţionat? Consecinţele sunt cele dorite?

Aceasta tehnică urmăreşte rezolvarea A, Nu toate situaţiile pot fi rezolvate sau avem
control asupra lor. în viaţă, de multe ori suntem puşi în situaţia de a accepta lucruri care nu ne
plac, deoarece neacceptarca lor ne poate produce neplăceri şi mai mari. Gândiţi-vă doar la
câte lucruri care nu ne plac facem într-o zr la serviri sau acasă, pentru simplu fapt că dacă nu
le-am face ar fi şi mai râu. Metaforic, în controlul emoţiilor prin rezolvarea de probleme scoţi
"cuiul din talpă" dar de multe ori cuiul nu poate fi scos sau sunr prea multe cuie. 0 emoţie
sănătoasă obţinută prin modificarea credinţelor iraţionale (B) te va ajuta să tolerezi, deşi nu-şi
face plăcere, acei cui.

14.5.2. Intervenţia la nivelul credinţelor /


convingerilor (B) Tehnici ce vizează modificarea
credinţelor iraţionale

Am văzut anterior că emoţiile negative sunt determinate de modul m care gândim, de


credinţele pe care le avem şi mai ales de probabilitatea ca acestea să fie confirmate în viaţa de
zi cu zi. Aşadar, pentru a modifica emoţiile este necesar să modificăm modul în care gândim
asupra lucrurilor.
Demersul de identificare şi modificare a credinţelor iraţionale cuprinde mai mulţi paşi:
(1)Identificarea şi evaluarea intensităţii unei emoţii negative (ex. anxietate de intensitate 5 pe
o scală, de la 1 k 10)
(2)Conştientizarea faptului că nu situaţia mă face anxios, pentru că alţi oameni in aceeaşi
situaţie nu sunt aşa, ci felul în care gândesc eu în acea situaţie,
(3)Identificarea credinţei iraţionale din spatele acestei emoţii (ex. 'Trebuie să fac faţă perfect
în această situaţie, altfel este îngrozitor")
(4)Disputarea credinţei iraţionale
"întrucât acest mod de a gândi îmi provoacă anxietate, iar anxietatea mă face să mă descurc
mai
greu într-o situaţie importantă pentru mine, îmi este util să gândesc aşa?"
"este raţional să gândesc astfel; unde sene că eu trebuie să fiu perfect în tot ceea ce fac?
Nimeni
nu e perfect în tot ceea ce face,"
"In trecut am fost mereu perfect? Şi dacă am mai greşit şi în trecut, este normal să cred că nu
voi
mai greşi niciodată în viitor"
(5)Modificarea credinţei iraţionale
"ar fî mult mai normal să-mi spun: mi-aş dori extrem de mult să fac faţă cât mai bine situaţiei
respective şi mă voi strădui să fie astfel, dar nu întotdeauna lucrurile se întâmplă cum mi-aş
dori eu."

(6)întărirea credinţei raţionale


de câte ori mă simt anxios, încerc să determin ce anume gândesc penlru a mă face anxios şi
înlocuiesc acea credinţă cu una raţionala / preferenţială.

14.5.3. Intervenţia la nivelul consecinţelor comportamentale şi a activării


fiziologice ce însoţeşte emoţia (C)
3.3.a. Tehnica de controla respiraţiei.
Se respira uşor şi lentpe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde reţinem aerul, 4
secunde expiraţia). Indicaţii: Tehnica este utilă în momentele în care simţim că
intrăm în panică,
i
3,3.b, Relaxarea progresivă Jacobson
Este o metodă de relaxare iniţiată de Jacobson. Ea constă în alternarea
relaxării şi tensionării principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor
musculare şi obţinerea relaxării.
127
1.Introducere: se alege opoziţie confortabila într-un fotoliu sau culcat pe spate,
2.Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.
3.Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mână şi
antebraţ, ţine aşa, observă
ce simţi, bine, acum relaxează,
4.Repeta 3.
5.Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.
6.Strânge puternic pumnul drept şi îndoieşte antebraţul astfel încât să simţi
tensiune în antebraţ şi
biceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează,
7. Repetă 6.
8. Repetă 6 şi 7 peniru mâna stângă. /
9.Acum repetă simultan 7 şi S.
10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi
tensiune în jurul ochilor şi a
frunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.
lh Repeta 10.
12. Strânge puternic maxilarul ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să
fie contractaţi, observă ce
simţi, bine, acum relaxează.
13. Repeta simultan 10 şi 12r
14. împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să
simţi tensiune în muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.
15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul astfel încât să simţi încordaţi muşchii
abdomenului, ţine aşaT observă ce simţi, bine, acum relaxează,

16. Repeţi 15.


17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15,
18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune
în gamba şi coapsa
dreaptă, ţine aşa, fine, acum relaxează.
19. RepetS 18. *
20. Repeta ÎS, 19 pentru piciorul stâng.
21. Repeta 20 şi 19 simultan.
22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultana,
13, 15 şi 21. Fiecare exerciţiu durează aproximativ
20-30 de minute.

1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile,


2. Practicaţi paşii 1,9, 17,22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile.
3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.

Mecanismul relaxării progresive Jacobson


Prin tehnica relaxării progresive Jacobson, persoana învaţă să
operaţionalizeze conceptele de relaxare şi tensiune (să găsească expresia lor
practică). Ulterior, ca unnare a exerciţiilor repetate, se întăreşte conexiunea între
eticheta lingvistică de relaxare şi starea efectivă pe care aceasta o defineşte,
subiectul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea musculară.
123
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Abraham, P. & laşnic, Br (2000)." Protecţia victimei''în Revista Criminalistica, 4,
9- 10.
Aioniţoaie, C. & Butoi, T. 1992). "Ascultarea învinuitului sau inculpatului" în
Aioniţoaie, C. & Sandu, E.L (coord.)
(1992), Tratat de tactică criminalistică. Ed.Carpaţi, Bucureşti.
Alcxandrescu, V. (2000). "Vânătorii de ucigaşi" în Revista Penmi Patrie, 1, 16-21.
Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.HyperionXXI, Bucuieşti,
Banciu, D. (1995). Sociologie juridică. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti. Banciu, PJJ,,
Rădulescu, MS. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianţei.
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedici
Bucureşti. Bălăcescu, C &Bus, 1. (2001), Evaluarea unui sistem
computerizat de construcţie a imaginilor compozit ("FACES
3.0"). Cluj-Napoca: Lucrare de licen|â. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei. Bedcll, 1, R.& Lenox, S,. S. (1996) Handbookfor comunicatm and
problem solving skills training. Wiley & Sons, lac,
NEW York, Bogdan, T. & colab. (1973). Probleme de psihologie judiciară.
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti. Bogdan, T. & Sântea,!. (198$). Analiza psihosociala a
victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti, Bogdan, T., Sântea,!, & Drăgan-Cornianu, R. (1983).
Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed.Ministerului de
Interne, Bucureşti. Buş, 1. (1997). Psihologiejudiciară. Cluj-Napoca:
Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I.(199&). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier,
Comportament, voL 2, nr, 3-4, 395-Î09. Buş, I, (2000). Psihodetecţia
comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram. Bus, I. (2001). Portretul
psihologic al criminalului V.K.Z.A., în Rev. Criminalistica, 2,12-13. Buş, I. (2001).
Profilul psihologic al criminalului L.A., înRcv. Criminalistica, 6, 27-28. Buş, I.
(2001). Rolul variabilei imagistice asupra detectării comportamentului simulat, in
Revista Cogniţie, Creier,
Comportament, 3, Buş, L, David, D.(1999). Intervenţie psihologică \n
practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed, Presa Universitara Clujeana. Butoi, T &
Butoi, LT. (20O1), Psihologiejudiciară. Bucureşti: Ed, Fundaţiei România de
Mâine. Butoi, T. (1996), Psihanaliza crimei. Bucureşti: Ed. SC "Ştiinţă &
Tehnică" SA. Butoi, T. (1999). Psihologia comportamentului criminal. Bucureşti:
Ed. Enmar, Ceacamca (1976). în luptă cu necunoscutul. Ed-Ministerufui de
Interne, Bucureşti. Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. EdActami,
Bucureşti. Ciofu, I, (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, Bucureşti.
Ciopraga, Ar (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. £d Junimea,
Iaşi. Ciopraga, A. (1996). Criminalistica- Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi,
Cloningerj R, C. 1998. Temparamcnl andPersonalîty. In Findings nad Current
Opinion in Cognitive Neuroscince, ed
Larcy R. Squire & Stephen. Mh kosslyri Codul de Procedură Penala (1998).
Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti. Codul Penal al României(1998).
Regia autonomă "Monitorul Oficial*', Bucureşti. David, D., Holde viei, 1.,
Szamoskozi, S., Baban, AS. (2000/ Psihoterapie şi hipncterapie cognitiv-
comportatnentală.
Editura Risoprint, Cluj-Napoca. Dragomirescu, V.T.(1976), Psihosociologia
comportamentului deviant. Ed.Şriinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Dumitrescu,
C. &GageaE. (1993). Elemente de antropologie judiciară. Ed.Ministerului de
Interne,, Bucureşti, Ellis, A. &Dryden, W. (1997). The Practice of Raţional
Emotive Behavior Therapy. Springer Publisning Company Florian, G. (1996).
Psihologie penitenciară.Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti. Preud, S. (1980), Introducere
în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene. Ed.
Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Frîedman, C. (2000). Psihiatrie. Ex
Ponto, Constanţa.
LeIord,F, & Andre, C. (1996) . Cumaă ne purtăm cu personalităţile dificile. Editura
Trei, Iaşi Mărgineanu, N, (1999). Psihologia persoanei. Ed Ştiinţifică, Bucureşti,
Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Iaşi: Ed. Polirom. Mitrofan, N. & colab,
(1992). Psihologiejudiciară. Ed.Şansa, Bucureşti, Oancea, L (1998). Probleme de
criminologie. Ed. AII Educaţional, Bucureşti. Opre, A, Evidence for
biologica/bases ofpersonality{I&Eng]kb). In R^zr O., & Miclea, M. (Eds).
Development
and Cogmtion, University Press, Cluj-Napoca, (2001). Opre. A. (1999),
Personalitatea: modele teoretice şi instrumente diagnostice. Casa de editură a
ASCR. Suport de curs. Panghe, C, & Dumitrescu, C. (1974). Portretul vorbit,
Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti. Păunescu, C. {1994). Agresivitatea şi
condiţia umana. Ed.TehnicS, Bucureşti, Pervin, L, A 1996. Theories ofpersonality.
New York.
Pirozynski, T., Scripcaru, Q. St Berlescu, E.M. (1996). Psihopatologie relaţională.
EdJuniinea, Iaşi. Pitulescu, L (1995). Delincventa juvenilă. Ed.Ministerului de
Interne, Bucureşti.
Preda, V. (1981). Profilaxia delincventei şi reintegrarea soctală. Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti Preda, V. (1998). Delincventa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed.
Presa universitară clujeană.
129
130
e).dimensiunea economică sau "costul crimei" - evidenţiază consecinţele directe
şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi morai (costurile
financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor eta);
f).dimensianea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a
delincventei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincventă;
g).dimensiunea culturală - se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu
care este investită delincventa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile
din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea
intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament
antisocial depinde., în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv
al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitatc a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea,
imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile
grupului respectiv. ''Normalul" este reprezentat de comportamentele socialmente
acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Reprezentând o instituţie de baza a dreptului penai, delictul este o faptă antisocială,
ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă care generează
o serie de consecinţe şi efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv,
numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede
sancţionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să
existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care
este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea
penală. Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea, vinovăţia,
incriminarea) conduce, practic [a inexistenţa delictului sau crimei ca atare.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau
crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al Romanici, infracţiunea este definită ca o
"faptă care prezintă pericol social, săvârşita cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală
*\
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare
comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către
societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin
aplicarea de sancţiuni penale.
Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc,
prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca şi proiecţia şi apărarea socială a
indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activităţi specifice
şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi constrângerea penală,
cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de
măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă in aria sa descifrarea diferitelor
dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea
personalităţii în ansamblul său.
A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a
indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi
individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă,
exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă
anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fîe ele morale sau
legale.

IA RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE


ŞTIINŢELOR
JURIDICE

Intre psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni, interferenţe şi


puncte de convergenţă, care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru
afirmarea psihologiei judiciare. Magistratul mileniul trei, motivat de simţul datoriei
duse până la capăt, nu poate face abstracţie de noţiunile psihologiei judiciare.
Psihologia judiciară, definită ca disciplină fomiativ-aplicativă şi de cultură
profesională a magistratului în statul de drept, al cărei obiect îl constituie studiul şi
înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii umane implicată în procesul
judiciar, are legături cu ştiinţa dreptului, oferindu-i acesteia un instrumentar ai
interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare iniracţională.
Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate
şi controlate acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli
sociale cu încărcătură normativă. Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter
imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajaţi
t
ţii anumite acţiuni sociale, pnn recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor
indezirabile sau
deviantc
Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate cate resimţit pe mai multe direcţii
(Butoi
& Butoi, 2001):
a) îl ajuta pe magistrat fa înţelegerea aprofundata şi nuanţată a complexităţii individului
uman
(autor, victimă, martor etc), îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i
acele strategii şi
:J mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită
autocontrolată, imparţială şi
H profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii;
fl| b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii
şi interacţiunii
R întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional, cât şi
asupra manifestărilor
ţî . psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară;
'Şi c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general, omul acţionează
raţional, dar de multe
Z ori automat şi iraţional, ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de
eliminare sau reducere a
$ potenţialului de iraţionalitate criminogenă;
| d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii, magistratul trebuie să
cunoască şi sa
ki recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora, inegalitatea şi neomogenitatea
mediilor sociale de
i< provenienţă, diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc.;
e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de
justiţie,
magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale
personalităţii şi
sensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potenţialului cognitiv,
afectiv şi
motivaţioua! etc,);
f) în final, dobândind noţiuni de psihologie, magistratul implicat în actul de justiţie,
mai ales în
cazurile complexe, dificile, va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi
în criminalistica
modernă, în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau constatările
tehnico-
ştiinţifîce specifice psihologiei judiciare.
Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze
penale atât prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cât şi
prin întocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori.
Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor
probe psihologice (testele de inteligenţă, testele proiective, inventarele de personalitate etc.)
constituie sursa unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii
infractorului, cât şi în stabilirea mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea
trăsăturilor de personalitate ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai
eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia.
Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea
elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată,
responsabilitate etc., ajutând la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.
Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă
de
. activităţi, cum ar fî: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, nu
pot fi eficiente
.;_ decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetate vor avea cunoştinţele psihologice
necesare cunoaşterii
^corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul
procedural să aibă
^maximum de eficienţă sub aspectul aflării
adevărului,
$f: Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât
şi în cele practice
^ ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii vor pmea
trage concluzii cu
^privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora, anticipându-se
conduitele de
g^simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricarea de alibiuri etc, toate acestea apte
să ofere indicii de
'0 descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.
■0" în ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi
complexa activitate de

f . ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al


potenţialului psihologic al
î individului uman (învinuit, victimă, martor, părţi, experţi etc), implicat în procesul
judiciar.
%• Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază
conduita infracţională
^din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen
sociopsihologic. ^ Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi, instrumentar şi
metodologie,
'$ Psihologia judiciară are legături de interdisciplinantate cu medicina legală, căreia îi
oferă tabloul
*j psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în mod nuanţat
motivaţiile, ■£ tendinţele, potenţialul intelectual, acţionai, coeficientul de agresivitate,
structura temperamentală şi

&
echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de
vedere psihologic şi ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii
gradului de responsabilitate penală.

1.5. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ


PSIHOLOGIA JUDICIARA ÎN STSTEMUL JLDICTAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle


precumpănitor morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţa de
diversele categorii de oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc e?ugenţeie
morale de exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor
reguli de conduită profesională. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită
morală, precizări referitoare Ia păstrarea secretului profesional, recomandări cu
privire Ja respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii
profesionale, norme referitoare la independenţa personala, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate,
obiectivitate, competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic,
respect pentru semeni.
In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să
stea la baza
activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel* în S.IIA. un comitet special al
Asociaţiei Psihologilor
Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de
problema locului psihologiei
în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care Ie au
psihologii din poliţie,
justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru
problemele etice pe care
sistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care
psihologii le creează
sistemului judiciar, #
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva
deziderate etice şi deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
♦umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
♦dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în
individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentalâ;
♦orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret,
responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare
emoţională etc,);
♦ orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea
demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale ş\ fizice, a
liberului consimţământ, a dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în
acţiunea judiciară;
♦oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi
reinserţia socială a persoanelor private de libertate.
Ih România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fujidamentale:
11 în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de
activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte
discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi pohtica managerială
de administrare a actului de justiţe, sunt în măsura sâ dea răspuns celor două întrebări.

10
CAPITOLUL U

TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI


INFRACŢIONAL
2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat si preocupa


omenirea. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se axe In vedere faptul că
prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă
generalitate şi importanţă, se pun în pencol valorile fundamentale afectându-r astfel
buna sa funcţionalitate.
Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere
al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor
norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt,
fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanţă
majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se
resimt la toate nivelurile ei.
Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând
de explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece
concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor
componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi
profilactice.
îa încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea
variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor
infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o
serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.
Problemele pe caie încearcă să le soluţioneze aceste teorii sunt cât se poate de
fireşti, astfel: - '"De ce unele persoane comit acte infracţionale, iar altele nu? Există
anumite cauze ori anumiţi factori care determină un comportament infracţional? Unde
trebuie căutaţi acei factori?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, comportamentul a fost în general privit ca
un răspuns al personalităţii faţă de o situaţie determinata- în aceste condiţii, etiologia
comportamentului infracţional se poate situa în personalitatea infractorului, în situaţia
preinfracţională sau în îmbinarea celor două (Gassrn, 1990).
O altă categorie de întrebări ar fi: -"De ce nu toţi infractorii comit aceleaşi
infracţiuni? Există faeton care favorizează un anumit gen de infracţiuni? Există
diferenţieri între infractori? Pentru a răspunde la. aceste întrebări au fost elaborate
diferite clasificări ale factorilor şi au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.
In contextul unei amplificări a cercetării ştiinţifice în toate domeniile, caracterul
uman şi social al infracţiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului şi a
comportamentului infracţional devenind inevitabilă.
în funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a
comportamentului infracţional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru
domeniul psihologiei judiciare. în această selecţie am plecat de la premisa că
fenomenul şi comportamentul infracţional au un element comun, acesta fiind factorul
psihologic. De acest factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât orice aci
infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi.
Având în vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice
încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă. Aceste teorii pot ii grupate în
trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996),
2.2. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE *■

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii


psihoflziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional.
Acestea consideri că infracţiunea ca fenomen individual are o bazăpsiho-biologică
organică sau funcţională.

2.2.L TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso


(1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica
măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc,

11
având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în
acest sens lucrarea sa fundamentală "Omul criminal" (1S76), care în scurt timp îl face
celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi
în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite
stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii
de infractori.
Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un "fenomen natural"
care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de
stigmate fizice, precum: sinusurile frontale. foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele
voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi
foarte mari sau foarte iniei, frunte retrasă şi îngusta, bărbie lungă sau îngusta etc.
Astfel, el a ajuns la aprecierea câ omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează
prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit,
lungimea excesiva a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi
a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele
sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeţii obrazului proeminenţi.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal,
în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea
la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza
atavismulm (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea
atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în
care vedea un "mic primitiv'1. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale
scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în via[ă, Lombroso îr studiază atât din punct
de vedere anatomic cât şi fiziologic, O constatare interesantă pe care o face este în
legătură cu Hpsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic.
Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fizio logice, dar s-a ocupat şi de unele
aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă,
literatura criminalilor etc,
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-
fuflcţionale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra
componentelor psihice. Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor
psihiatri din epocă, Lombroso stabileşte existenţa unor anomalii între "nebunul moral"
şi "criminalul înnăscut"» mai cu seamă sub aspectul simţului moral.
Examinarea "criminalului nebun" scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi
stigmate ca în cazul "omului criminal", stigmate ce sunt explicate de această dată pe
baza degenerescentei.
Intr-o ultimă etapă, Lombros se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care
o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede
în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral
considerând epilepsia atât "una din psihozele cele mai atavistice", cat şi "nucleul
tuturor degenerescentelor".
In teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată
pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai
mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au
comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci
datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia
comiterii unor acte criminale.
Teoria lombrosiană cu privire la etiologia, crimei nu poafe constitui o explicaţie
cu caracter general valabil. "Omul criminal", în sensul de universal'valabil, nu există.
însuşi Lombroso excludea această idee. Cercetările lombrosiene au constituit punctul
de^plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul
criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologlei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă,
cum ar fî cele referitoare la infractorii bolnavi mintal. Precizam ct, opera lui Lombroso
fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia
este foarte dificilă,

2.2.2. TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ

Aceasta teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea


ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.

12
Psihiatrul german Eniest Kretschmer (1888-1964), mergând in cercetare pe
linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem
caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost
"Structura corpului şi caracterul1'* Acesta considera că, în funcţie de constituţia
corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre
comiterea unor infracţiuni specifice:
TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem
osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos;
calviţie; cavitatea toracică şi abdominală decoltată; strat de grăsime la suprafaţa
trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi
fraude.
TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul
mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt;
forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă
adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţa spre recidivă; ar
comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.
TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza
mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o
răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite
preponderent asasinate, tâlharii cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la
recidivă indiferent de vârstă.
TIPUL DISPLASTIC- diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor
sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical,
regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă
delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera
infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Pe baza experienţei clinice, Kretschmer a asociat anumite portrete psihologice
tipurilor somatice. Astfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă un grupaj de
trăsături psihice cum ar fi; vioiciune, mobilitate, optimism, uneori spontaneitate în
gesturi şi vorbire, sociabilitate, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale,
înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit practic etc. Acest grupaj de trăsături
formează un profil temperamental denumit de Kretschmer ciclotimie.
La persoanele cu constituţie fizică de tip astenic întâlnim; înclinaţie spre
abstractizare, interiorizare, sensibilitate pentru forma exterioară a relaţiilor dintre
oameni, meticulozitate dusă uneori până Ia pedanterie, un simţ acut al onoarei,
manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest profil
temperamental a fost denumit schizotimic.
TIPUL ATLETIC - intermediar între tipurile extreme menţionate, prezintă ca
trăsături psihice: înclinaţie spre activităţi care presupun un volum mare de mişcări şi
un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi desfăşurate pe spaţii mari cu
schimbări rapide de situaţie etc.), încredere în sine, autoapreciere realistă,
Wiliam K Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi
caracteristicile temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de
dezvoltare al celor trei foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:
TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă:
rotund, gras; reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită;
comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic;
plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.
TIPUL MEZOMQRF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic,
puternic, musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături
pline de energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisa, chiar puţin dură, curaj şi
combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinuta, fără intonaţii; maturitate în
prezentare.
TIPUL ECTOMORF (cerebrotonîc) - dezvoltare corporală predominant
externă; corp lung, slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism,
inhibiţie,însingurare; activism mintă]; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare
infantilă.
După raportul toracs-msmbre şi funcţionalitate endocrină, NJ'ende distinge
tipul brevilin (scund )T tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).
După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip
(macrosplanchiuc), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip
(norraosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât
toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional,
însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

13