Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PSIHOLOGIE JUDICIARA
Curs postuniversitar
2002-2003
Autori;
16
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece
el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce mentă â fi
semnalate le găsim in lucrarea 'Totem şi Tabu", Analizând câteva tabuuri dintre care
unele cu relevanţa, criminologică (uciderea, incestul), Freud considera că
transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul
criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea
crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde Responsabilitatea"
crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite
ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor,
adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri,
poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv
crimei, sentiment care a constituit mobilul cnmei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură
originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că
sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.
17
CAPITOLUL III
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL
19
3)ierarhizarea structurilor de subordonare in mediile criminale ( conducerea
acţiunii, împărţirea profitului, reinvestirea profitului);
4)utilizarea corupţiei, şantajului, până" la cele mai înalte nivele sociale
(funcţionari publici, oameni de afaceri, oameni politici),
în ultima perioadă s-au diversificat infracţiunile comise prin violenţi
(omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlharii, vătămări corporale grave - ca
forme ale violenţei private, şi conflicte de grup* interetnice, intereonfesionale,
profesionale, acte de Terorism), Violenţa este intim legată de esenţa umană şi de
funcţionarea societăţii. Violenţa, acoperă o gamă largă de comportamente individuale
şi sociale, având o etiologie proprie- ^
Analiza etiSbgică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de
cauze: standardul economic, şomajul, alienarea psihosocială, criza de autoritate, criza
morala etc.
înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se
concretizează în act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte
aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului: posibilitate şi realitate;
necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop.
Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu
genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi
se obiectivează ca legătură independentă tje voinţa omului între două subsisteme sau
elememe ale aceluiaşi sistem care se succed, unul provocându-1 pe celălalt.
Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte
cauza şi care, din perspectivă crirninologică, are drept conţinut interacţiunea
factorilor biopsihosociali ce determina. In mod necesar, infracţiunea. Cauza este
condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată
ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.
Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui
producere este determinată de aceasta. între cauză şi efect se stabileşte un raport de
necesitate. Constanţafccesnji raport este mediată de condiţii. Cauzele provoacă
aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea
condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor m raport cu acţiunea aceloraşi cauze.
Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte,
fenomenele sunt, în acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de
altă parte, în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul
lor acţionând in strânsă legătură cu diverse condiţii. Odată apărut, efectul poate avea
un rol activ asupra cauzei care 1-a generat, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.
Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele
comportamente infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi
influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului.
Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare.
Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau
încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului
infracţional derivă din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte
reiaţii prezente în. structura şi dinamica sa. Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi
Ea nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de
izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor po&ibile, opnndu-se îndeosebi la
mobilurtle şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii
studiate.
Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nc>dal al intersecţiilor din
lanţurile cauzale care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât
valoare de cauză» cât şi de efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda
duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui
mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediata din
lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care 5-a ajuns la duşmănia
respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de
manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.
înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de
sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. în etiologia infracţionali se
împletesc cauzele interne ce ţin de natura Umană, sociala a persoanei şi cauzele
externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, îrr cazul
iniracţiumlor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali)
care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea
calica de ce o persoană, 'm anumite condiţii, trece fa actul infracţional, pe când alta,
în împrejurări similare, nu face acelaşi lucru. Condiţia ce se desprinde este că, în
domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza
internă.
20
Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în
lanţul cauzal, presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric
concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legităţile care 11
guvernează.
Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii
fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o
parte, unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate,
necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează
ansamblul de legi care II guvernează, pe de altă parte.
Actul infracţional» ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul
interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi,
de ambianţă. In ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate
prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil
comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate infracţională.
Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile
dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi
funcţiile psibice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-
volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este
generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului
responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la
satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofrda perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere
reprezintă o procesuaiitate care cunoaşte multe inconstante în desfăşurarea ei.
22
?n prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe
tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact
împrejurările legate de aceasta,
Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal
ar n" să î se întocmească un profit psihocomportamental, în vederea aplicării unui
program corecţional corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezida în faptul ca
diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea
mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti
etc).
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportarnental al
infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat
comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea
programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact
asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.
24
^specialitatea" sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent,
provenind dtntr-un mediu social disfuncţional.
In cadmf acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a),
infractorul profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigandu-şi
existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare
(cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al
inteligenţei, cât şi a pregătirii şcolare, capacitate redusa de rezolvare a dificultăţilor
zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie
scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional activ,
dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din
buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt
specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, sâ-si aleagă victimele şi să-şi
îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El
planifici acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De
cele mai multe orr comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi fri bandă (furturi
prin spargere din locuinţe, magazine, Hoteluri, bănci, case de bani, furturi de
autovehicule, comrabandă, escrocherii etc-). Se caracterizează printr-un nivel de
inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie
şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un
autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă Ia frustrare şi nu poate realiza afectai
aşteptării etc.
în general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind
mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca
făcând parte din viaţa sa. în penitenciar, intrând in contact cu alţi infractori, are
posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând Ia un
adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai in
vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de
judecata şi pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar
acţiunea este profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni,
nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile
lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici
îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i
determina acţiunea infracţională farâ uri mediu favorabil, reprezentat de condiţiile
socio-economice.
25
lor au triumfai, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori pontici,
persoanele care comit acte de terorism.
26
CAPITOLUL IV
27
pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în
aceeaşi casa sa fie atât de diferiţi? Ce factori ajnlă pe anumiţi indivizi să devină
oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu acelaşi potenţial cad
dintr-un eşec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea
de a descoperi culisele motivelor şi temerilor noastre este foarte puternica în cei
mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne
va permite să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi
nesfârşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.
Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalităţii este unul practic.
Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat şi în care doreşte sa tacă
carieră el lucrează şi va lucra cu oameni şi pentru oameni. înţelegerea naturii
personalităţii umane va spori calitatea relaţiilor interpersonale atât de importante
pentru succesul profesional dar şi pentru o inserţie adecvată în comunitate.
Mai există şi un alt motiv pentru a studia personalitatea şi probabil acestea
este cel mai vital şi mai irezistibil motiv. Dacă evaluăm nenumăratele probleme
şi erbe cu care se confrunta omenirea acum începutul mileniului IU (iminenţa
unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc,), vom găsi cu
siguranţa de fiecare dată aceeaşi cauză: oamenii însăşi. Toate acestea ar putea fi
mult ameliorate printr-o deplină înţelegere a fiinţei umane. Abrabam Maslow,
unul dintre titanii gândirii umaniste spunea: "Dacă vom reuşi sâ îmbunătăţim
natura umană atunci vom îmbunătăţi totul, şi aceasta deoarece doar astfel vom
înlătura cauza primă a dezordinii mondiale."
a. Modelulfreudian
în primele teoretizări ale psihicului uman, Frejjj^_dgjînjX_5gugţur^ termeni de
in^Oji^liErjL^iCEConjtient 5i_ conştient - modelul topografic. Mai precis,
eiaÎEicercaFsOcniţe2e'o imagine a psihicul uman în termeni ai nivelelor de
conştientă, considerând că viaţa psihică poate fî descrisă prin concepte ce
reflectă gradul de conştientizare a unui fenomen, în acest sens el defineşte trei
nivele ale conştientei: conştient, preconştient şi inconştient. Coriştientiil se
relaţjpneaza cu toate aceleJfeflpniene_de_ care noi suntem_*!&onştienţi" la un
moment dat. Freconştientul decupează fenomenele care pot deveni conştiente
dacâjie focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul decupează fenomenele
inaccesibile conştienţi şt care nici. nu_pot fi conştientizate decât in condiţii cu
totul speciale. Cu toate că Freud nu a fost prima persoană care a acordat atenţie
proceselor inconştiente, el a fostlotuşi primul psiholog care a explorat analitic
calităţile proceselor inconştiente şi le-a rlevat imporanţâ majoră pe care acestea
le au în derularea experienţelor cotidiene. Recurgând la analiza viselor, lapsus-
urilor, nevrozelor, psihozelor şi ritualurilor, Freud s-a străduit să descifreze
proprietăple inconştientului. Ceea ce el a descoperit a fost un "spaţiu" psihic în
care totul devine posibil. Inconştientul este ilogic (ideile contrare pot coabita fără
conflict aici), el negliTeagăJhngul (evenimente din perioade difente de timp
coexistă şi se suprapun) şLşpajjul (relaţiile spaţiale şi de mărime sunt eludate aşa
încât obiecte imense pot fî găzduite de cele minuscule iar elemente obiectiv
distanţate se pot regăsi în acelaşi loc).
La origini teorii^jjsihanalitica esţe_o teorie motivaţională^a
comportamantului uman. Ea sugerează că cele mai multe dintre
comportamentele noastre sunt motivate de influenţe inconştiente.
Anulnitegânduri, sentimente şi motive se află în inconştient din raţiuni bine-
justiîicate. Pătrunderea lor în conştient nu ar face altceva decât să ne producă
disconfort şi supărare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din
trecutul personal, recunoaşterea sentimentelor de ostilitate şi invidie, ori
recunoaşterea dorinţei de a întreţine relaţii sexuale cu persoane moral interzise,
ar putea induce un real disconfort celor mai multe persoane. Pentru a evita
asemenea experienţe neplăcute psihicul nostru caută să blocheze pătrunderea
acestora în conştient. Pe de altă parte însă toate aceste conţinuturi ale
inconştientului se pot releva în conduita cotidiană regâsindu-le în acte ratate,
lapsus, false percepţii, comportamente iraţionale etc. Ca atare în ciuda tuturor
eforturilor depuse de psihicul nostru pentru a le păstra ascunse, sentimentele şi
motivele inconştientului ghidează disimulat comportamentele noastre.
In conformitate cu modelului topografic toate emoţiile sunt conştiente. El
subliniază faptul că actul de a împinge" conţinutul psihic în inconştient este
iniţiat de celelalte două instanţe, preconştientul şi conştientul şi ca atare ar trebui
sa fie uşor accesibil conştientului nostru. Cu toate acestea Freud a sesizat că
pacienţii aflaţi în terapie adesea etalează sentimente de culpabilitate. Cel
28
puţin iniţial, acestea erau conştiente ulterior au fost însă reprimate automat fără o
minimă conştientizare a implicării lor în acest proces. Freud a realizat astfel că
modelul topografic este mult prea simplist şi incapabil să explice pe deplin
complexitatea funcţionării psihice.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, în 1923 Freud a dezvoltat o noua teorie -
modelul structural - care desene personalitatea apelând ia trei conştructe: id.jşao
si supra-ego. Freud atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu
trebuie judecate ca trei compartimente separate în mintea noastră; ele se îmbină
precum secţiunile unui telescop sau culorile într-o pictură. Din acest motiv ele
nici nu pot ii tratate separat ci doar în interrelaţie.
Id-nl este singura componentă a personalităţii care este prezentă încă de la
naştere. In concepţia lui Freud originea personalităţii este una biologică, fiind
reprezentată de id^ elementul bazai al personalităţii. Injgjregăsim tot ceea ce
estejjrezeni în organism la momentul naşterii, altfel spus, tot ceea ce este
înnăscut. El "adăposteşte" instinctele si întreaga enereie psihică a individului, id-
ul este înlntregime inconştient, în concepţia Iui Freud el reprezintă "întunericul
din adânc, nucleul inaccesibil al personalităţii un cazan în clocot plin cu
pulsiuniV\ Rolul, sau este de a transforma trebuinţeleJ>ioloflk:e în tensiune
psihică adică în dorinţe. Singurul sân ţel este de a obţine plăcerea şi
deaevi^jie^licerea - principial _plăcerii. împlinirea acestui deziderat este însoţită
de satisfacerea energiei instinctuale şi reducerea tensiunii psihice, id-ul este intru
totul iraţional şi amoral, el ocoleşte constrângerile realităţii şi este străin de
comportamentele autoconservative. Sarcina sa principală este de a forma imagini
mentale pentru acele obiecte care oferă satisfacţie- adică care ^rmit împlinirea
dorinţele^. El este asemeni un copil răsfăţat şi impulsiv care nu suportă frustrarea
şi vrea plăcerea acum şi necondiţionat.
Apărând în jurul vârstei de 6-8 luni, ego-ul începe să se dezvolte din ID.
Formarea ego-ului este ajusteETaTexperienţele ^grporalecăre îl ajută pe copil să
dirjrentieze între~7,eu" şi „non-eu". La această vârsta când_copilu] se atinpe pe
smeTnsuşi ei simte că se atinge, aceasta senzaţie aparte nu apare însg când atinge
alte obiecte.. In plus corpul sau este o sursă de plăcere şi durere care nu poate fi
îndepărtată, aşa cum se întâmplă cu obiectele din jurul său,
Ego-ul este un fel „de faţadă a id-ului, el Îmbracă id-uî aşa precum scoarţa
cerebrală înveleşte creierul". Spre deosebire de id, ego-ul se întinde peste
conştient, preconştient şi inconştient, Ego-ui este singura componentă a
personalităţii capabila să interacţioneze nemijlocit cu mediul. ETgsîe înţelept si
raţional, elaborându-şi planuri realiste menite să satisfacă nevoile id-ului.
P^~e"steşiel preocupat de a obţine plăcerea^ _ego-ul poate totuşi suspenda
principiul plăcerii în favoarea principiului realîtaţtt: gratificarea unui instinct este
amânată până în momentul in care plăcerea poate ii obţinută în absenta unor
consecinţe nedorite.
Supra-egoiU. potrivit modelului freudiari. până în jurul^varstei je 3 ani
copiii nu au sensul binelui şi al râului^ ceea ce îi guno în imposibilitatea de a
utiliza un sistem deontologic. Doar id-ul amoral este prezentlă Rastere, Fentru
început funcţia rftpjajizatoarg pqtejfialifraţă fle către păriflti. de care copilul
neajutorat va depinde mai multă vreme. Ei recompensează anumite
comportamente ale copilului, conHnnanau-şi asriel afecţiunea şi tăcandu-şi
plăcuta prezenţa lor. Dar tot ei sunt cei cel pedepsesc atunci când greşeşte. Acest
lucru constituie un semn ameninţător pentru copil avertizându-J că, cel puţm
pentru o vreme, a pierdut dragostea şi va fi lăsat singur la dispoziţia unui mediu
înconjurător ostil şi periculos.
b. Modele neo-freuâiene
29
O a doua problema privind teoriile neo-freudiene avea de-a face cu
terminologia, Donnd sâ-şi transmită ideile cât mai eficace şi sa sublinieze
diferenţele faţa de Freud, neo-freudienii au născocit multe concepte noi - atât de
multe, încât să studiezi fiecare teorie e ca şi cum a-i încerca să înveţi o noua
limbă. In parte, din acest motiv, teoriile nco-freudicne au avut o influenţă mai
mică în psihologia modernă decât 3 avut psihanaliza freudianâ.
Ggrdon Allport
Allport a încercat să descrie şi să explice personalitatea folosind
conceptele familiare de trăsături: prietenos, ambiţios, entuziast, timid, punctual,
vorbăreţ, dominator, generos şi aşa mai departe (accentuând pe acest "şi aşa mai
departe", deoarece el a estimat că există de la 4000 la 5000 de trăsături si 18000
de nume de trăsături). Ca şi Jung5 Allport a susţinut că suntem motivaţi de
planurile noastre de viitor la fel de mult ca şi de cauzele anterioare. El a
irnpârtăşit, de asemenea, credinţa lui Adler, că fiecare personalitate este unică.
Allport si Murray au fost primii teoreticieni ai personalităţii, care au căutat
suport empiric pentru ideile lor conducând experimente formale şi analize
statistice. Allport este autorul unei respectate metode de evaluare a personalităţii
(Studiul Valorilor - The Study of Values) şi cursul său despre personalitate de Ia
Harvard se crede că a fost primul despre acest subiect care a fost vreodată predat
într-un colegiu american. Sunt demne de reţinut câteva dintre concepţiile lui
Allport care în fapt i-au conferit notorietate Spre deosebire de psihanalişti el a
diminuat irnpoiţanţa primilor ani din viaţa individului asupra dezvoltării sale
psihice ulterioare. De asemenea AJrporTirjusţinuţ existenţa unor diferenţe"
calitative intre sistemele rnotivaponaie ale copilului şi respectiv aîeaa^iuluT.
Aceleaşi diferenţe le-aInvocat atunci când" a discutat relaţia normai -patologic.
RaytnondB. Catteît
Chiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de
acord că lista de 4000-5000 de trăsături a lui Allport este inutilizabilă. Pare
rezonabil să tragi concluzia că natura umana nu poate fi atât de diversă şi că
trebuie să fie un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii.
Un astfel de teoretician este R. Cattell, care a susţinut că psihologia trebuie să
devină mult mai obiectivă matematic, dacă vrea să fie o ştiinţă adevărată. Cattell
şi-a bazat vastele cercetări asupra dimensiunilor personalităţii pe o complicată
tehnică statistică cunoscută sub denumirea de analiză tacţoriajă.
Deoarece analiza factorilor este dificil de înţeles şi deoarece Cattell a
folosit un număr de neologisme ciudate, mulţi psihologi preferă sâ-i ignore
munca. Totuşi, ideile sale se bazează pe o cantitate imensă de cercetări empirice
şi unele dintre cercetările sale duc într-o direcţie surprinzătoare - ele susţin
concepte freudiene pe care Allpoitle-a respins în mod special.
30
Unii teoreticieni au încercat să rezolve aceste probleme importante
înăuntrul unui cadru mai mult sau mai puţin psihanalitic (e\; criza de identitate
eriksoniana, concepţia lui Fromm privind fuga de libertate). Totuşi, alţi psihologi
celebri au pus sub semnul întrebării punctele slabe, fundamental raţionale ale
teoriei analitice. Ei au fost de acord ca pătrunderile psihologice ale lui Freud
puteau fi aplicate minunat erei sale. Dar au susţinut că acele concepte ca îd, ego
şi superego şi pesimismul lui Freud asupra naturii umane agravau acum
problemele pacienţilor "moderni", prin descrierea personalităţii ca fiind
mecanică, fregmentată şi rea (malignă). De aceea, teoreticienii umanişti au
preferat să abordeze personalitatea umana ?ntr~un mod mai integrat şi mai
optimist.
CţgUţogers
Rogers nu a fost străin părţii ranchiunoase a anchetei ştiinţifice. în 1939, la
aproximativ 10 ani de la primirea doctoratului în psihologie, poziţia lui Rogers
ca director a unei clinici de îndrumare a copiilor a fost pusă puternic sub semnul
întrebării de ceilalţi psihiatri - nu datorită vreunei întrebări asupra calităţii muncii
sale, dar pe motivul că nici un practician care nu e medic nu poate fi suficient de
calificat să conducă o operaţiune de sănătate mintală. "A fost o luptă
singuratică... o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru câ era pentru lucrul pe care
îl făceam bine şi pentru munca, pe care vroiam foarte mult s-o continuu". Pe
Rogers seriozitatea în muncă 1-a ajutat să câştige recunoaştere şi respect în
domeniul psihologiei clinice. El era foarte optimist în privinţa naturii umane şi
credea ca noi suntem motivaţi de o forţă pozitivă unică, o tendinţă înnăscută de a
ne dezvolta abilităţile constructive si sănătoase ţ actualizarea )
Rogers_a_evidenţiat importanţa interacţiunilor Ţi|nnte- copil, în mod
special acelea care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al
personalităţii care a pusjiccentul pe noţiunea de "sine", care s-a dovedit a fi im
concept important şi mult studiat. Ca şi Keîly, Rogers a atras atenţia asupra
faptului că în lumina noilor descoperiri orice teorie trebuie privită ca ignoranta.
Abraham H. Maslow
In contrast cu majoritatea teoreticienilor personalităţii, Maslow s-a dedicat
în primul rând studiului indivizilor deosebit de echilibraţi. £1 considera că
teoriile barate în întregime pe date clinice nu pot produce decât adevăruri parţiale
despre personalitatea umană. Din acest motiv el a studiat prioritar acei indivizi
rari despre care credea ca au ajuns la cel mai înalt nivel de adaptare. în acest sens
s-a folosit de un eşantion relativ mic format atât din persoane în viaţă cât şi din
personaje istonce ca T. Jefferson, A. Einstein, E, Roosevelt, J. Addams, W.
James si A, Scbweitzer. El a enumerat \ 5 trăsături comune ale acestor "superior
adaptaţi", printre care a inclus: o percepţie mai acurată a realităţii, o cunoaştere
de sine maî bună şi relaţii interpersonale mai profunde şi pline de dragoste.
Teoria lui Maslow este bine cunoscută şi pentru abordarea ierarhica a nevoilor
u^nane, prin care a subliniat farjtul cjLun nivel (ex: nevoia de afiliere) rămâne
relativ neimportant până când nivelurile inferioare (ex. nevoia de securitate) nu
au fost satisfăcute măcar într-o anumită măsură.
D, Teoriile Cognitive
GeorgeA. Kelly
Pentru majoritatea oamenilor, omul de ştiinţă este o specie aparte: un
profesionist bme pregătit, preocupat de gânduri ascunse, proceduri esoterice şi de
misterele necunoscutului,
în contrast, G. Kelly a susţinut că noi toţi ne comportăm asemănător
oamenilor de ştiinţă. Asta înseamnă că fiecare dintre noi îsi creează propriile
concepte, "predicţii" şi "ipoteze experimentale" pentru a înţelege şi a se descurca
în lumea în care trăim. Şi aceste concepte personale necunoscute
11
sunt cele pe care psihologii trebuie să caute să le înţeleagă, mai degrabă decât să
încerce să-şi impună propriile seturi de concepte asupra întregii umanităţi.
Printre contribuţiile remarcabile ale lui Kelly menţionăm concepţia
conform căreia teoriile sunt unelte limitate, care trebuiesc să fie eventual
ignorate în lumina noilor cunoştinţe; o alternativă revigorantă la pretenţiile
pompoase ale unor teoreticieni de orientare analitică. EI a atras atenţia asupra
importante^ determinanţilor cognitivi subiectivi aa comportamentului uman. A
fost si cercetător şi clinician şi a realizat un instrument psihometric pentru
evăluarea^onsniictel or personale.
Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii
teoriilor personalităţii. Constructele nu sunt nici mai mult mei mai puţin decât
conceptele personale ale creatorilor lor, care se întâmpla să fie mai sistematice şi
mai explicite decât ale majorităţii oamenilor.
B Alternativa behavioristâ
jn
actelor de învăţare depind de ceea ce.se_inta.mp15 după ce survine
comportament"1 Comportamentul nostru operează asupra mediului şi produce
anumite efecte şi aceste efecte determină frecvenţa ulterioară de apariţie a acelui
comportament. Modelul propus de Skinner este cunoscută sub numele de
"condiţionare operan-ă____
Ajbert Bandura
Experimentele lui Skinner cu animale au implicat în mod tipic încercări şi
erori în învăţare. Un şobolan sau porumbel înfometat este pus în cutia lui
Skinner, unde este angajat în comportamente variate: ghemuire, alergare ş.a,m,d.
In cele din urma animalul realizează răspunsul dorit, cum ar fi Împingerea unei
bare sau lovirea cu ciocul a unui disc acte ce vor fi răsplătite cu o înghiţitură de
mâncare.
Bandura a atras însă atenţia asupra faptului că multe procese umane de
învăţare au loc într-un mod destul de diferit. Învăţăcelul nu va deprinde să
conducă un automobil sau să facă o operaţie pe creier prin realizarea unor serii
de comportamente aleatoare şi întărindu-li-se negativ comportamentele ratate
prin ciocniri traumatice sau pacienţi morţi. Bandura a susţinut că dacă şobolanii
şi porumbeii din experimentele Iui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale
cum ar fi înecarea sau electrocutarea, limitele condiţionării operante ar fi fost
evidente.
Bandura a susţinut că noi învăţăm adesea observând ceea ce fac ceilalţi şi
consecinţele comportamentului lor - învăţarea socială sau observaţinală. Astfel
cel ce învaţă să conducă sau studentul la medicina va privi un expert lucrând şi
va trage concluzii variate înainte de a-şi asuma sarcina respectivă. Spre deosebire
de Skinner, Bandura a accentuat rolul aceior cauze interioare ale
comportamentului uman, cum sunt gândurile, credinţele şi aşteptările.
Rezumat
33
c&
CUPRINS
t
Introducere
Capitolul I
Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară
Capitolul II
Teorii ale fenomenului şi comportamentului
infracţional 1
1
Capitolul m 1
Analiza psihologică a actului infracţional 9
2
Capitolul IV
7
Personalitatea: între normal şi patologic
4
Capitolul V 1
Profilul personalităţii infractorului
Capitolul VI 5
3
6
1
7
1
Delincventa
juvenilă
Capitolul VH
Psihologia
victimei
Capitolul Vin
Memoria
martorilor
Capitolul IX
Problematica psihologică a anchetei judiciare
7
Capitolul X 7
Investigarea psihologică a comportamentului simulat prin 8
tehnica Poligraf 3
Capitolul XI
Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente prin metoda portretului
vorbit 91
Capitolul XH Biblio
Problematica psihosocială a mediului de penitenciar grafie
Capitolul XHI 99
Conduita asertivă: contrapusă comportamentelor de tip
agresiv şi pasiv
109
Capitolul XIV
Autocontrolul emoţiilor negative
117
129
Personalitateajlepresivă
Trasaturi
• Pesimism - în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbra a acesteia,
posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ minima! izându-1 pe cel
pozitiv.
• Depoziţie triffţa^- de regulă este tristă şi posacă, chiar şi atunci când lipsesc
evenimentele neplăcute care sa justifice această dispoziţie, ,
* Ahcdonie - nu resimte plăcerea, nici măcar în cazul unor activităţi ori situaţii
considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-uri, evenimente
fericite)
* Aut»depreciere — nu se simte „la înălţime", nutreşte sentimente de
inaptitudine şi inutilitate ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl
apreciază)
Personalitatea dependenta
Trăsături
■-—-—— r
■ Nevoia de a fi ajutată şi susţinută de ceilalţi:
este reticentă când este vorba să ia singura* decizii de multe ori îi lasă pe ceilalţi
să ia în numele ei decizii importante prefera sâ-i urmeze pe ceilalţi decât să vină
cu unele iniţiative nu-i place să fie singură ori să facă singură unele lucruri
* Teama de a nu strica relaţiile cu ceilalţi:
pentru a fi pe placul celorlalţi Sflunemercu „da11
este extrem de afectată şi anxioasă atunci când este criticată şi dezaprobată
accepta munci puţin gratificante, pentru a se tace plăcută celorlalţi
Nerecomandabil
• Sa luaţi decizii în locul lui chiar dacă v-o cerci nu-i săriţi in ajutor dedate ori
este în
impas. Fiecare sfat ori sprijin acordat încurajează tendinţa ulterioară de a cere
din nou ajutor
şi accentuează sentimentul neputinţei şi al autodeprecierii la individul
dependent.
■ Să-i criticaţi fljţiş iniţiativele, chiar dacă sunt ratate. Fiecare din încercările lui
trebuie încurajată, chiar dacă sunteţi îndreptăţiţi să-i criticaţi felul în care a
procedat şi să fiţi sinceri în privinţa rezultatelor,
■ Să-1 abandonaţi cu desăvârşire, pentru a-1 „învăţa să se descurce singur".
Dacă vreţi să-1 ajutaţi să devină independent este preferabil să procedaţi
progresiv.
• Să-i îngăduiţi să plătească preţul dependenţei sale (să vă ofere cadouri şi s5
facă „munci
murdare*^.
• Să-I lăsaţi să vă invadeze. Dacă nu trasăm limite clare solicitărilor de ajutor
ca şt aversiunii
faţa de singurătate a personalităţilor dependente, fără să ne dăm bine seama
ne putem trezi
„invadaţi" .
Personalitatea pasiv-agresivă
TrăsSimi
• Atât în domeniul profesional, cât şi în viaţa personală, manifestă rezistenţa Ia
exigenţele
celorlalţi
■ Djşgnţă^cesîv de mult ordinele, critică figurile autorităţii
• într-un mod ocolit: „tărăgănează" lucrurile, este intenţionat ineficienta, stă
îmbufîiatâ, „uită"
anumite lucruri, se plânge câ ar fi neînţeleasă ori desconsiderata sau că este
râu tratată.
CumjjItgjKirfl cu personalitatea pasiv-agresivă
Recomandabil
■ Fljljuiiabjii. Personalităţile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce
aduce lipsă de
consideraţie. Dacă le ceri ceva într-un mod abrupt sau cu un aer distant le poţi
trezi Indatâ
ostilitatea.
• Cereţi-Lpârerea ori de câte orjeste posibil.
■ Ajutaţi^ să se exprime direct. Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă un
mod indirect de
a-şi exprima agresivitatea. Persoana care se exprimă în acest fel
are,sentimentul câ se expune
mai puţin riscurilor decât dacă şi-ar exprima făţiş dezacordul (şi uneori nu se
înşealâ)- în multe
cazuri, faptul de a o invita să-şi exprime direct dezacordul înlesneşte
discutarea şi rezolvarea
(parţială) a conflictului subiacent,
• Să-Lreamintiţi regulile io cui uir Când vă confruntaţi cu o seamă de
comportamente repetate
cu o rea voinţa, poate fi util să-i reamintiţi persoanei respective regulile
jocului.
NerecomandobU
• Săjjjarefaceţi că nu î-aţi remarcat opoziţia. Dacă partenerul de viaţă sau
colaboratorul
vostru stă bosumflat, puteţi fi tentat să nT reacţionaţi în mei un fel, aşteptând
să-j treacă. în
majoritatea cazurilor, adoptarea unei asemenea atitudini se dovedeşte a fi o
greşeala. Dacă vă
. prefaceţi că nu percepeţi nici un mesaj, celălalt va fi înclinat să-şi intensifice
represaliile până când va trezi o reacţie. Aşadar, dacă aţi remarcat ceva ce
aduce a rea-vointăT îmbufnare, represalii mascate reacţionaţi imediat printr-o
întrebare prin care îl împiedicaţi pe celalalt să se instaleze confortabil în
propriul comportament pasiv-agresiv.
• SjljcriHcaffjiidoma unui plrialE~Evitaţi discursurile moralizatoare, deşi
acestea sunt cel mai la îndemână pentru ca am fost deprinşi cu acest tip de
discurs întreaga copilărie şi adolescenţă,
• Sj^ă lăsaţi antrenatîn jocul represaliilor reciproce
Personalitatea paranoică
Trasatori
• Neîncredere^
îi suspectează pe ceilalţi că ar fi râu intenţionaţi în ceea ce o priveşte
se protejează în permanenţa, foarte atentă la ceea ce se petrece înjur, nu are
încredere,
este suspicioasă
pune la îndoială loialitatea altora, chiar şi a celor apropiaţi, adesea invidioasă
36
caută energic şi în detaliu dovezi în jurul bănuielilor sale, fără a ţine seama de
situaţie
în întregul ei
este gata de represalii disproporţionate, dacă se simte ofensată
- preocupata de propriile drepturi, ca şi de problemele de prioritate, se simte
uşor
ofensată
■ Rigiditate^
se arată iraţională, rece, logică şi rezistă oricăror argumente ce vin din partea
celorlalţi
- îi este greu să manifeste tendinţe ori emoţii pozitive, nu prea are simţul
umorului
• Există o infinitate de forme intermediare în care caracteristicile paranoiei sunt
mai puţin pronunţate sau nu apar decât în situaţii stresante. O astfel de formă
mai uşoara este rjerjjonalitatea senzitivă,
• Poate fi folositoare paranoia?
Puţină paranoia poate fi utilă în următoarele împrejurări;
când trebuie să ştii să fii inflexibil în aplicarea legii (poliţist, judecător, serviciul
contencios)
când trebuie să ştii cum să-ţi aperi drepturile într-un conflict fie un conflict cu
administraţia, fie cu proprietarul unui garaj
când trebuie să faci faţă unor adversari posibil vicleni ori primejdioşi (să lucrezi
în
poliţie, la vamă, în cadrul serviciilor antitero sau faci afaceri într-o ţară al cărei
echilibru este instabil) Nu afirmam că toţi cei care lucrează în aceste
domenii ar fi paranoici, deoarece nu este adişvărat, ci că anumite trăsături ale
paranoiei bine controlate pot fi utile în cazul în care activaţi în acest gen de
activitate.
Recomandabil
• Să vă exprimaţi limpede motivele ji intenţiile. Paranoicul va avea mereu
tendinţa de a-şi imagina ci vreţi să-i Tăceţi rău. Prin urmare, nu trebuie sâ-i
daţi indicii care iar confirma bănuielile. Cel mai indicat mijloc este de a
comunica cu acesta într-un mod cât mai puţin echivoc cu putinţă. Mesajele
voastre nu trebuie să lase nici cel mai mic loc interpretării.
• Sa respectati convenienţele cu scmpnlozitate. Dacă aveţi de a face cu un
paranoic fiţi de o politeţe „reglementară", nu-1 lăsaţi să aştepte, răspundeţi de
îndată mesajelor lui, fiţi cu băgare de seamă Ia formulele de curtoazie, fiţi
atent când îl prezentaţi cuiva, nu-I întrerupeţi când vorbeşte.
• Menţineţi un contact regulat cu eL Un paranoic pe care îl evitaţi ar putea
crede că uneltiţi împotriva lui sau ca vă îndepărtaţi repede tocmai pentru că vă
e teamă de represaliile din partea lui după răul pe care i 3-aţi fficut şi pe care
el încă nu 1-a descoperit.
• S5 faceţi referiri la legi ?i Ifl reţnilqmpntg Majoritatea paranoicilor resimt o
anume fascinaţie pentru legi şi regulamente. Adesea, însă cunoaşte mult mai
bine decât voi legile şi regulamentele şi va şti să le folosească în propriul
avantaj. Atenţie - nu vă angajaţi în ceva de care nu sunteţi prea siguri, şi, mai
ales, înainte de toate, consultaţi un specialist din respectivul domeniu.
• -Să-i lăsaţi nnete mici victorii _dar flflnrilţi-va himv cftrp Paranoicul are
nevoie de succese mai mari ori mai însemnate decât noi pentru a-şi menţine
echilibrul. Dacă este privat de aceste succese, riscăm să-i amplificăm furia.
Este important să ştiţi să-i cedaţi în ceea ce vi se pare neesenţial, dar stabilind
totuşi o limita, pentru a nu ceda în ceea ce este esenţialul.
• Să vă caataţt aliaţi tn altă parte. A te confrunta cu un paranoic la serviciu sau
în viaţa personală este adesea o situaţie fhistrantâ, istovitoare. în preajma
celorlalţi poţi afla sprijin, încurajare, sfaturi, mai ales dacă şi ei se confruntă
cu acelaşi paranoic.
Nerecomandpfyll
• Să renunţaţi la a Lămuri neînţelegerile.
37
■ Sjţjp_aţa£3ţjymgţTJnga puf *"•*_& aa ri?*Pr& Stne* Aruncându-Ie cuvinte care
ii rănesc, îi
jignesc le sporiţi violenţa, dorinţa de a vă învinge, de a vă domina, întărindu-
le suspiciunile.
• Sj_conuţe£j£i£eIi. Arătaţi vederii sale doar ceea ce este impecabil, cumpălaţi-
Vă vorbele, nu spuneţi prea multe.
• Nujjârflţi» căci va afla. Să bârfeşti un paranoic este riscant. Cu
hipersensibilitatea în a detecta adversăriipotetic] 51 cu dorinţa de care este
stăpânit de a-şi confirma bănuielile, paranoicul va ştii întotdeauna, într-un fel
sau altul că l-aţi bârfit.
• Să discutaţi poUtica^
• Sâ_^eveoiţlşijvpjj3âŢa5gj£i. Atenţie la a nu reacţiona în aceeaşi manieri ca şi
paranoicii, indignându-vâ la culme, continuând cearta din nimic, trecând la
represalii disproporţionate. Uneori, este de ajuns să iei puţină distanţă, să-i
laşi ceva mai mult spaţiu chiar să încerci sincer să lămureşti o neînţelegere
pentru a dezamorsa un conflict care pluteşte în aer.
Trăsături
d egl a 5 11
• ^3^j_ ţ_^p 'f t do rfig" ' * 9* kţţfc din societate
• Impulsivitate
• Inc^micitatedej^^prnjecte tjg jermen luni»
• Simţ redus al culpabilităţii fp&nft la alianţa tntalto
• Cqroportamenift frgfiYentgJa viitorul sociopat: sQoiaturi, cbiuluri de la
yqaij, abuz d£ alcool sau stupefiantei multiple contacte sexuale ou diverşi
parteneri, evadări prost organi£ateT c ă^^^^mcTFtottnage
■ Aspecte pozitiv^: stabil^nc lîşoj-^pntaptf simţ al umorului, ŞUSţul pentru
risc,
PersontdUateade. tip_hprderli8e
Trăsături
• Dispoziţii fluctuante, comportamente impulsive
• Stări de furie, emoţii puternice greu de stăpânit? de multe ori urmate de atari
depresive, risc mare de sinucidere
• Abunde alcool, stupefiante
• Imagme incertă asupra propriei persoane
• ^^îeTaceste persoane au tost de Regulă, vicjim£__a]e__uno_r violenţe sau
_abuzuri. sexuale săvârşite de cineva din cei apr<ipiaţi lor (nu toţi copii
maltrataţi ajung borderline, în schimb pot dezvolta unele tulburări psirtice)-
Unii cercetători consideră că exista o legătură între personalitatea borderlirje
dezvoltată încă din copilărie şi tulburările de stress.posHraumatic.
Trăşâturt
■ Comportamente sau atitudini menite să provoace suferinţa şi supunere
celuilalt pentru simpla plScerejirrjU^^
suTerinţ&^eluilalt priptr^o serie de compommelîte^penmse, neputându-li-se
aduce învinuirea de încălcare a legii (a-$i pedepsi mai aspru copii decât este
permis, a umili în public pe cineva, a maltrata animalele, a impune celorlalţi
comportamente umilitoare sau degradante)
• Tulburarea apare în adolescenţă, în special ta persoanele de sex masculin.
Exista situaţii
favorizante - antrenament dirijai de o persoană carismatică, înrâurirea unui
grup, nevoia de a
compensa o frustrare, dorinţa de răzbunare.
Personalităţi schimbatele un eveniment traumatic
Trăsături^
• Apare la persoanele care au fost vţctime ale unor evenimente traumatice -
prizonieri în
lagărele de concentrare, supravieţuitori ai unor accidente grave sau catastrofe,
victime ale unei
agresiuni
Recomandare - supunerea victimei la un tratament chiar în primele ore după
expunerea la evenimentul traumatic. T^îanientd e psih_olo_gjc4 în primul rând,
şi constă în aceea că victima e îndemnată să-şi relateze trauma, dar în contextul
unei relaţii terapeutice liniştitoare.
Personalitatea anxioasă
— ■—— '
Trasaturi
• Griji mult prea intense si orea frecvente^penfru sine şi pentru ceilalţi, raportat
lanscurile vieţii cotidiene
• Tensiune JJzjcâ ajesea excesivă
• Permanenta atenţie la riscuri: vigilenţă faţă de tot ce ar putea lua o turnură
neplăcută, pentru a controla chiar situaţii cu un risc redus.
ierecorrţgnt
* Să va lăsaţi subjugaţi
* Sâ-ijaa^grin!surprindere. Personalităţile anxioase au o reacţie puternică la
surprize, chiar şi aruncTcâtăVvoTbâ de^urprize plăcute. Când intervine
imprevizibilul, sistemul lor de alarma se declanşează dând naştere unei emoţii
puternice.
39
_________RECOMANDABIL__ _________NERECOMANBABIL
încercaţi să le faceţi <ii-si Şa vrei să le schimbi concepţia
schimbe despre lume
comportamentul______________
încercaţi să aflaţi ce temeri gft crezi ca e vorba de o chestiune
ascund de rea voipţâ
cggJUprtamentele dificile 5j le pretinzi o schimbare rapjja gă
Accepta^ojchigibare progresiva__ le fad morala
Trasaţi o imagine clară a
propriilor voastre gj le pretinzi perfecţiunea în tot ce
trebuinţe $i jimite ____ fac şi apnj ,<â
Acceptaţi o schimbare jaşi totul baită________
iacompfetă Să le compătimiţi ori sa le faceţi
jocul__________________________
Nu cedaţiJD privinţa aspectelor
40
vm
&#-;
-
CAPITOLUL V PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
41
ffdând o mică importanţă viitorului. Acesta este centrat pe prezent şi nu
discriminează cert delincventa de :delincvenţâ.
Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de
inteligenţă (Q.L), ci eamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între
pierderi şi câştiguri în proiectarea şi ctuarea unui act infracţional, trecerea la
comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe lime faţă de
pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt,
IMAZU&ITATEÂAFECTIVA. Constă ăl decalajul persistent între proceseîe
cognitive şi afective, în sarea celor dm unna\~DaforM dezechilibrului psiho-afectiv,
imaturitatea afectiva duce la o rigiditate ncâ, la reacţii disproporţionate,
predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul -tiv recurge la
comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
diate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa faţă de
problemele reale şi ortante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică,
este nerealiSt, instabil emoţional, turitatea afectivă asociată cu imaturitatea
intelectuală predispune infractorul la manifestări şi portamente antisociale cu
urmări deosebit de grave,
INSTABILITATEA EMOTIV-ACţlONALÂ,_ Datorită experienţei negative, a
educaţiei deficitare primite
imilie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ
instabil din punct de
re emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează" discontinuitate, salturi
neruotrvate de la o
sriă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimula. Această instabilitate este o
trăsătură esenţială a
malităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde ir
aumatizarea
malităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă face
din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa
(.mei autonomii
ive, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor
"ioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de
autoevaluare şi de
are adecvata, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi
faţă de alţii,
SENŞIŞIIITA TEA DEOSEBITA. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită
asupra lor o stimulare acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce
conferă un caracter atipic reacţiilor îra. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui
sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând lalizarea trebuinţelor şi
intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de
cinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FjţltsiBAjtfZA^q?ieziB& starea celui care este privat de o satisfacţie Jegmmă, care
este înşelat în ţţele_sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare
la nivelul personalităţii m mod ;oriu sau relativ stabil, ca urmare a obsirucţionării
satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului ra ce îi aparţinea anterior.
Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau iţîn
dramatica a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită" ca favorabilă de
către o persoana e fî trăită ca frusrrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o ernotionalitate mărită, şi în funcţie de
temperamentul
luluî, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate -
instabilitate emoţională) se
ijunge la un comportament deviant, individul nemaitinând seama de normele şi
valorile instituite de
te.
Procesul de frustrare implică trei elemente; a) cau?a sau situaţia frustrantă în care
apar obstacole şi
privative printr-o anumită corelare a condiţiiJor interne cu cele externe; b) starea
psihică (trăiri
tuaJe, suferinţe cauzate de privaţiune etc); c) reacţiile comportamentale, efectele
frustrării. Frustrarea
r
oltă din conflict, generându-1 la rândul său, mar ales atunci când starea de frustrare
este rezultatul
t de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul
reprezintă doar o condiţie
3 care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea
trebuie să aibă loc
ie conştiinţă motivaţională" prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie
răuvoitoare. La
ri aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-
au săvârşit.
ilitatea de a pune în acord trebumţele interne cu exigenţele mediului social duce la
apariţia unor
î emoţionale şi stări de
frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de
personalitatea celui cestui agent. în cazul infractorului, frustrarea apare atunci gând
acesta este privat de unele drepturi, lise, satisfacţii etc. care consideră că î se cuvin
sau când în calea obţinerii acestor drepturi se unele obstacole. Frustrarea
infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o tică, de
tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale
de a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcortxcală.
42
^'
-A
;\'
d^i-
%>. Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune, în cadrul unui grup,
subiectul se confrunta cu (intenţule celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă,
deci agresivă, pentru ca subiectul sâ-şi impună ^intenţiile sau pasivă, când acesta îşi
reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi, „;'v Infractorii reacţionează
diferenţiat ia situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi ^rnânare a
satisfacţiei până la un con^ortament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi
piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent
cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de
frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales
de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată
tartorilor conflictuali şi frustrând prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de
trăsături personale cu un cotrtinutjifectiv foarte intens, favorizate de situaţii,
evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frusfraut. Complexul de inferioritate
reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare,
reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a
unei surse permanente de dezechilibru. Pin punct de vedere comportamental,
complexul este un altgorirm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă
o tensiune psihică, ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o
resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul
de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate
neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către
dispreţul, dezaprobarea tacita sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate
incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la
comportamente de tip inferior orientate antisocial.
XPinatel arata că la majoritatea marilor delincvenţi exista un nucleu al
personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului
personalităţii criminale sunt menţionate şi asa-numitele variabile, care se raportează la
aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale
ale individului. în timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la
actul criminal, guveraându-1, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi
motivaţia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la ejjnsuşj. el şi
numai _ef sejiflă în centrul tuturorjucrurilor si situaţiilor^ Atunci când nu-şi realizează
scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.
Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este
un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede
permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. îşi
minimalizează defectele si insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar
atunci când greşeşte în loc sâ-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
LABILITATEAeste!găsjtUjg_personaligţi; care semnifică fluctuaţia emotivităţii,
capricjozitatea si ea atare o accentuată de-g^if^~gprpjrjfţ.1En^ Infractorul nu-şi poate
inhiba sau domina dorinţele, astfel că turuie sale sunt imprevizibile. Instabilitatea
emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul
influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele in faţa pericolului
public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal
*'ui, AGRESIVITATEA reprezintă un comportament vjojenţ şi desiructiv orientat spre
persoane-flhiecte ' sau^gpre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare
orientate asupra unei persoane sau asupra : hnui obiect, acţiuni care au drept scop
producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri /său dureri.
Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan
acţionai sau •Serbai, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionata la o
opoziţie reală sau imaginară. Deşi :^istă şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai
multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă Jdjrectă, cu adresă ţintită,
punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci ţesută să
o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment, El atacă intens şi numai la un
pericol ■'^rninent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală
spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decazând din nivelul autodeterminării
morale.
X- . La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta
comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte
trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai
de intoleranţa la frusirare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea
de a dorniria. Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită
lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi
heteroagresivitatea, Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv
spre propria persoană, exprimându-se prin
ii
;.^i, i--•==•=£
44
?
|Profilul psihocomportamenta! al infractorului a fost prezentat La modul general,
cuprinzând acele
l elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare
de infractori.
| Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de
excepţii, un joc mare
''/ de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea
unei specialităţi
\infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de (a
un infractor la
I altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.
\ Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii
distincte a
l oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi
psihologice ale
{ infractorilor de diverse "specialităţi".
ţ
t 5.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR
CATEGOKH DE
l INFRACTORI
45
I
specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat si
perfecţionat îi face pe $
unii hoţi "să fiire fără să vrea", 'i
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare prompta în situaţia dată şi
organizarea c
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare,
deşi unele ingenioase, !
se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau
alta, în general, se &
împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze
prin calităţi *
deosebite, deoarece ea este limitată Ja preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după
"şabloane şi reţete1' £
puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia
spre risc este i
deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de
puţine şanse de reuşită, f
Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune
rezistenţă, numai în ţ
ca^ul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita
acţiunii infracţionale |
îl determină pe hoş să fie superstiţios, uneori chiar mistic,
jjs
HOŢUL DFj BUZUNARE SAU ŞUTUL cum i se mai spune, acţionează de obicei,
numai în }
locuri 1 e aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport in comun, stadioane T
săli de spectacole $j
etc). In mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc, unde
întotdeauna se '
păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă fa
îmbrăcămintea infractorului, *
mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din
buzunare sunt cele ;
călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai
largi, ceea ce oferă J
mai puţine obstacole. •
Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc, iar ziua
numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este
grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de 3a serviciu sau de la diverse spectacole.
Când au loc manifestaţii cullural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte şi
spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Daca persoanele au mai consumat şi
băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această
categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile
îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de
scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profila. Acest tip furturi au o incidenţă
mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă in
special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele
acţionează in complicitate cu bărbaţii.
Hoţul din buzunare opexează_de regulă în echipă, fiecare membru având un rol
jine_şiabj]it. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage
portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat.
Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.
Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi
apoi după
"tapiţerie", cum îi spun ei la "faţă". Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu
crea suspiciuni şi 1
pentru a poza în cetăţeni onorabili. întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal,
nu poartă plete, ca să £
nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fî uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt
creoli^jniros a \
pHrfuŢpiTri tari, îşi ung pârul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori
stridente, ceea ce nu are ţ,
nimic comun cu distincţia, l
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele i4husăjiilor"-
expresie pe care o t
atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este
obligatoriu, mai %
ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o
pungă din plastic f
de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt
gesturile tipice în |
staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Aîegându-şi
victima, hoţul începe să |
facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o
contractă..., îşi g
încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este
tot mai |
accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun,
i se schimbă ş
culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din
buzunare dă mereu din ţ
cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent
mişcându-şî arătătorul f
şi indexul mâinii cu care urmează să lăcă "priza". Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se
uită la el, îşi trece de ?
mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etcr
!?
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu
ceilalţi membrii ai ) grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în
comun, ci se intercalează pnntre călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu
sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că î s-a fScut rău cuiva, sunt primii care sar
în ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-1 "opera" pe cel neajutorat.
46
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important in acţiunea infracţională. în
scop preventiv, aşa-zisele "neologisme de tarabă" nu trebuie pierdute din atenţie, în
sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din
categoria răufăcătorii of. Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla
intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă.
k argoul hoţilor din buzunare, cuvântul i;coajă", de pilda, înseamnă portofel;
"ploascâ" - geantă; "lămâi" - bani; "moară'1 - ceas; "spital" - palton; "căldură" -
buzunarul din interior al hainei; "caraimaiie" - buzunarele exterioare; '«nicovală" -
spate; "semans" - buzunarul de la spate al pantalonilor; "fulg" -borsetă; "scafă" - mână;
"lustră'1 - pălărie; "mahăr" - şef: llmuialii" - poliţişti; "arhiepiscop" - persoană cu bani
mulţi; "scalpel" - beţiv; "usturoi" - atenţie; "piper" - nu ţine; "strănut" - e al nostru;
"şalupe" -pantofi; "udătură" - trădare; "boboci" - îl atacăm;' "papura" - pericol mare;
"săpun" - să fugim repede; "sirop"- victimă; "varză" -acoperire; "ţest" - inel; "cercuri" -
cercei (Tandin, 1999),
O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar
mai ales constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale, O serie de organizaţii
transnaţionale şi-au creat legături in rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în
cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă,
obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, în special de lux, se
efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an de fabricaţie), Aceste
reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticata atât pentru anihilarea
sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea
seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi
în deschiderea uşilor.
Unele autoturisme, dupS ce au fost furate li se schimbi imediat, numerele de
înmatriculare, plăcuţele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopstie, sunt
falsificate documentele de provenienţa sau se întocmesc altele false şi sunt transportate
în altă localitate spre vânzare. Alteori, m ateliere clandestine, sunt dezmembrate şi apoi
valorificate ca piese de schimb» în toată ţara. Există hoţi care fura numai piese,
accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi care
fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din
locuinţe, magazine etc), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.
O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop
de distracţie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din
teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care îl abandonează când ajung la
destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Uneori, aceştia profita chiar de
neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului ncasigurate cu yala sau
îşi uită cheiEe în contact, în bord etc,
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în banda şi
prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special
cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului
infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se
recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică.
necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi
calmul, curajul, "sângejej^ce", aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenta în
apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri,
de hoţi. De multe ori când nu săsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători,
distrugând totul.
TÂLHARUL - acţionează de obicei rn^ftaijă sau în locuri deschise mai nutin circulate.
întreaga sa
\ activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică,
somatică adecvată.
.\ Şa particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale* putem aminti
o motricitate sporită
' faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi
tâlharul recurge la
'asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent,
odată planul fiind
}. elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă
acţiunea infracţională.
V .. în ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare
ale tâlharilor s-au
•diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi TXR. - un,
atât în ţara, cât şi în . afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte
autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei
din faţă îl blochează, iar cei din "coarda de urmăritori", mascaţi cu cagule, deghizaţi în
poliţişti etc, înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe
pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la
locul faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a
zădărnici acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai
eficace. Sub nici o formă nu trebuie să "accepte resemnarea.
47
lA'FRA CŢORUL iNfELECTlJA L (escrocul, falsificatorul şantaj istul etc,) - din
punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie,
perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a
părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii
multe şi sus - puse, că este influent şi altruist- Are un aer de gentlemen şi un talent
eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai
puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor
care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune
al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de
pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului
urmărit, accesibil victimei. îşi alege dinfre victimele potenţiale* pe cele mai naive sau
predispuse la înşelăciune. Principala arma de atac a infractorului intelectual este
minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind
un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant,
acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun
prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie
exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care
le interpretează.
Escrocul şi şantajistui se caracterizează în special printr-o elasticitate a
gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea
unor soluţii rapide care duc ta eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe
lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate,
forţând adesea succesul.
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai
ales prudenţa victimei. Relevant este faptul c$ victima intră în jocul escrocului şi
crede afirmaţiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. în
acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de
corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiec#re din cei doi protagonişti să
joace un rol important, în această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie
de insolită complicitate, succesul primului nefîind posibil tară coparticiparea celui de
al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea,
ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional
la stimuli, însă are o percepţie deformata a sensului real al actului său. Acesta nu
aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci
provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acţiunii
întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie
interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de
genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare sâ-şi
asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi
păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri,
persoana aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la
preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc, 5
persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.
Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual
acţionează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligentele pentru a intra în
posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane, de Ia care Ie obţine prin
furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi
se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea
actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare
etc.)-
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la
inspectori în niimsterc, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în
diferite posturi cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit
potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuinţe,
terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic,
obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea
de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.
O altă categorie de infractori sunt "bişniţarii sau şmenarii", care comit
înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar ("şmenuT este un teanc de hărţii' de forma
unor bancnote). între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu
aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani,
"corespunzătoare" tranzacţiei Iniţial, "şmenarul" îi prezintă "clientului" teancul real de
bancnote, w1 mtr-un moment de neatenţie creat specia], schimbă teancul real cu
"şmenuT. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi "şmenul") sunt prevăzute cu
bendiţe identice din plastic, pentru a nu fi sesizata diferenţa. Imediat ce "şmenul" a
fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (■
semnalarea" apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima,
ştiind că a efectuat o
| tranzacţie ilegală, ascunde repede "banii" şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind
mai târziu ce i s-a
| întâmplat.
| De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă
etc»
g vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.
| Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau
destinul
% cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă, ti general, aceasta practică este apanajul
ghicitoarelor De cele
| mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o
intuiţie
ţ remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-Ie
satisfacţii, precum:
jj promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţa lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc,
promitand-le
5 îndeplinirea tuturor dorinţelor.
I De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de
către
| ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea
statusului social şi
| sentimental al victimei. Pe măsură ce încep sa ghicească in palmă, în funcţie de
confirmările sau infirmările
8 victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.
r Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de ia victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc.
r
ţ Vrăjitoarele care "dezleagă" cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă,
coroniţa, seturi de
jj lenjerie pentru pat, perne, care să le "servească" la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate,
chipurile,
ţ deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.
g ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:
irascihililaîe,
l impulsivitate, agresivitate crescujg, labilitate, autocontrol foarte scăzut_al re_acţiilor
instinctiv^emotionale.
'-intolerantă la frustrare, viclenie, perversitate, lirjsa_ erţroatisi indiferentă afectiv^,
compjex de inferioritate
? etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută,
instabil Şi
I superficial in relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii
confiictuale,
i reacţionând violent Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-
un in£diu_carc
• oferă situaţii confiicljjale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
s După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare,
fanatism etc)
şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem
de-a face sau nu
; cu un infractor normal în cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o
relaxare după o
;mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuaie pe calea asasinatului. Este deci o
aparentă
j satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia cofiflictuală in care se
află asasinul este
dublată de irnplusivitate şi agresivitate* de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin
violenţă de ordin
fizic. Asasinul este insensibil Ia durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de
compasiune faţă de ceilalţi. . Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca
urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de
; ', vicisitudini fizice şi psihice.
\ Este necesar să se facă o distincţie între crima accidentală, crima în masj şi crima teroristă.
Dacă
\ distincţia în ceea ce priveşte crima accidentală este evidentă, crima în jnaaă poate fi
detrnită ca o acţiune în
; care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp
relativ scurt şi
| ; aproximativ în aceeaşi arie geografică. In ceea ce priveşte criEnajemrisJă, asasinatele au
Ioc într-o perioadă
x de timp mai lungă, ore sau zile, şi au cu predilecţie, o motivaţie politică. O caracteristică,
atât a autorului
| SJcrimiei în masă, cât şi a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenţă faţă de
preocuparea de a scăpa
| ''fi de consecinţele actelor sale, sau faţă de siguranţa personală. Frecvent, acest tip de
ucigaş se sinucide ulterior
| facţiunii criminale.
I $$* CRlfuflNÂLUL fojSRWp trebuie să comită cel_puîin trei crime, disparate în
timp, având o anumită
| ^-'periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de
ani)5 sunt sadici, au
I ^un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili,
capabili să parcurgă
i ^kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat.
Victimele
!
| ţ]:criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. în
ciuda aparenţelor
ţ^exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar hi
"zona de
l ?* ;confort"5 locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima,
criminalul recurge la
\ ;;;-'diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra
victimei. Cruzimea
l f pactului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere
ale victimei, pe care
i ulterior le poate folosi fie pentru a "savura" momentul atunci când nu are o victimă, fie
pentru a teroriza
: • viitoarele victime,
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind
supuşi unor violenţe -" fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o
personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentru
a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic
sentiment de
inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea
crimelor au un efect "terapeutic", stîmulându-le încrederea în ei înşişi. La unii
criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată
de tendinţele sadice, într-o oarecare măsura şi pentru o perioadă limitată de timp, ei ae
''vindecă" ucigând, înjunghiatul şi strangularea fund metodele preferata. Sub influenţa
alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează.
Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface
glăcereajie care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi
identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai
indiferenţi faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate "profiling'1,
care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în
Virginia, Academia F.B-1. din S.U.A, îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din
toată lumea în aceaslă insolită specialitate poliţienească. Programul de pregătire
durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este experienţa judiciară
de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului
(psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi
experienţa personală, de o uriaşă bancă de date, VICAP (l*Vic-lent Criminal
Apprehension Program") se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste
23,000 de crime comise anul în S.U.A,, dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi
cu elemente despre cazuri asemănătoare cernise în străinătate (Aiexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informaţii (VJCAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă
a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie ui săvârşirea
faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele
utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operacidi Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal,
pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-1
egale. Jh acest demers, profiterol parcurge următoarele etape: studierea detaliată a
dosarului cauzei, efectuarea examenului victirnologic (biografic şi medico-1 egal),
stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei şi în
fînal elaborarea profitului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă
în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit,
asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi,
propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi
la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul:
"psihopat -organizat" sau "psihotic - dezorganizat". La criminalul în serie "psihoric -
dezorganizat", locul crimei este întotdeauna m mare dezordine, o dovadă că
acţionează impulsiv şi nu îşi poate "controla1' în totalitate victima. Adesea, cnmele
sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase- în general, criminalul pătrunde prin
efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe
care o şi abandonează imediat, in schimb, un criminal "psihopat - organizat'* îşi va
planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. Mai rar, se
întâlneşte şi tipul intermediar "organizat-dezorganizat".
A' doua problemă se refera la modul de operare, care poate permite evaluarea
inteligenţei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul
criminalului, de traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc.
Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor
comise de un criminal.
A treia problemă este "semnătura" sau "amprenta" criminalului. Pentru a sfida,
criminalul în serie llpune în scenă" corpurile victimelor sale, depersonalizându-Ie prin
diverse procedee; legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi
plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra
disfuncţionalităţii personalităţii autorului* în unele cazuri, criminalul inscripţionează
pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe
baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această
''semnătură" poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi
înţelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o
recostiruire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului
psihologic al criminalului- Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de
intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi s3 elaboreze strategii de
capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului.
Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determina
să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al
prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în
serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul
din F.B.2. îşi consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi
arestaţi. Acestora, spre deosebire de afţi
/
50
r-r-v
DELINCVENTA JUVENILĂ
53
INTRODUCERE
1
ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma
tată de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.
în funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fî organizat
(instituţional izat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor
organisme şi organizaţii specializate, statale şi sociale şi neorganizat
(rtfinstituţionaJizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate,
cartier etc.)* Din aceeaşi perspectivă controlul social poate ti: formal, realizat prin
intermediu] unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativa, juridică etc. şi
informai, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.
Mijloacele controlului social constau dintr-o sene de instrumente de presiune şi
persuasiune, organizate şi neorganizats^ implicite şi explicite, directe şi indirecte,
formale şi informate, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a
respecta normele morale şi juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate în: 1} psihosociale., prin care se
încearcă realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor,
sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se
realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor
sociale; 2^ institutionalizate, prin care se exercită presiunea socială si este impusă
ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale,
juridice, politice-admini&trative etc; 3) neinstituţionalizaţe, reprezentate de obiceiuri,
tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi
recunoaşterii de câtre majoritatea membrilor unei societăţi, devin adevărate etaloane de
conduită.
în mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi
asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea \l promovează.
Socializarea devine pozitivă sau negativă ca armare a influenţei factorilor sociali, a
interacţiunilor dintre individ şi mediul social. în multe cazuri procesul de socializare se
desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate,»mtre aspiraţiile legitime şi
mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii,
aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit Ia
formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să corniţă acte
infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat pr#a
mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să creascâ într-un mod
care în prezent ridică probleme deosebfte cu privire la integrarea socială a viitorului
adult. în unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale
grave, ca aceea a delincventei juvenile.
Delincventa juvenilă reprezintă un j^njameiL ce include totalitatea mcajcjriloţ^
de norme sociale săvârşite de către tinerii sut^lS ani. încălcări sancţionate penal.
Din perspectiva psihofi^iologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului
Coincide cu copilăria şi adolescenţa. Intre aceste două perioade nu există graniţe
cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadglescen|a, de la
11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-mâ, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de
regală, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează
trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului
însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli» de nelinişti etc. se desfăşoară în medii
şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi
formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele
de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată "vârsta contestaţiei'1.
Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii **protecţioniste" şi llpaternaliste*\
Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi
nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt,
o etapă de maturizare psihologică- Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva
decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi
de a nu accepta nici o idee "de-a gata 1*, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un
raţionament personal.
Termenul de delincventă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
crirmnologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de
criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de [A ani nu răspund penal, chiar dacă ei
comit infracţiuni (pentru aceştia se iau mâstfri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea
familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli
speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat
numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medic o-legală
psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi ÎS ani, având discernământ răspund în faţa
legii.
Definirea delincvenţi juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind
de la evidenţierea ^racteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-
a ajuns la conturarea unui "profil
54
#Iâ
psihologic" al acestuia: înclinaţjg către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este
bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de
exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, m ultimă
instanţă, de fragilitatea eumi; madaptareasocială\ provenită din exacerbarea
sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-î suprime prin schimbarea
frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizare de viaţă şi
muncă; duplicitatea conduitei, manifestata în discordanţa dintre două planuri: unul, cel
al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul
comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori
infracţiunea; dezechilibrul existenţţq/^ exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincventei să se pornească de la conceptul
de maturizare socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca
un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare in societate,
care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem vaiorico-normativ, inclusiv cu
normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului
sociocultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile
din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse
moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării
personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o
parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă
parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor
morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi
caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul
delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi
aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile m rezolvarea de
probleme şi imaginea de sine.
Competenţele sociale se referă Ia abilităţile de a^ utiliza mediul şi resursele
personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste
caracteristici se formează prin influenţa mediului social asupra adolescentului, care la
rândul său influenţează mediul social. Este vorba de un feed-back De exemplu, familia
şi grupul social interacţionează sinergie în influenţarea acestor competenţe sociale ale
adolescenţilor, iar rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi
grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, QJ. fiind asociat cu fiecare dintre
ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincventă şi Q.I. este dependentă de
relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun minorii la dificultăţi de adaptare şcolară
şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Exista cercetări
care atestă faptul ca minori? delincvenţi poseda o deficienţă morală care-i împiedică să
înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.
Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele
mediului * familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii
infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental-
Formele cu deficienţe de structură a , familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un
singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; iu 5% din
cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, avînd un părinte vitreg, E8% din aceste familii
aveau un mediu conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor
care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.
Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa
părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns
prin indiferenţă,
în delincventa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic,
întârzierile de maturizare intelectuala sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea
afecrivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confîctuale în familie,
traume psihice, educaţie incorectă ele), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui
comportament adecvat.
Din anul 1990 delincventa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au
determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de
tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care fa
rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Astfel,
trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţa, a dat naştere unei
inflaţii galopante, necontrolabile, cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. în
această perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul
şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o
disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare, efectul resimţindu-1, în primul rând,
categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de
obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-si poată ameliora condiţiile de existenţă,
folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei.
Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţa de comportamentele
deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii,
influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social
cunoscut sub denumirea de "copiii străzii", care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile
clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc,
devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.
57
ostilităţi fa adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de
neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar
injurii şi loviri etc.
La vârsta şcolara pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală,
care merg de la forma preinfracţionafă până ia cea infracţională propriu-zisă. Chiar
dacă minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor
indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc
această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante:
nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul,
minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul
deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de
minori şi valoarea pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat
faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de
scădere, cele din avutul particular cresc Principala explicaţie a acestor tendinţe constă
în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990, prin
achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.
Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:
♦ furturile săvârşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai
redusă a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane,
casete audio şi video, minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru
furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;
♦ manifestă multa fantezie şi ingeniozitate în comiterea flirturilor, pătrund
prin locun inaccesibile unui infractor major;
♦ de regulă nu
folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci
improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător; »
♦ în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile in care sunt
descoperiţi de cele mai multe ori folosesc fuga;
*nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea
lor rapidă;
♦ infractorii minori manifestă multa precipitare în a se debarasa de bunurile
furate, astfel încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre
vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;
♦ de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori
conduse adesea de infractori recidivişti.
După anul 1990 se manifestă o recrudescenţa a infracţiunilor comise de minori
îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile
cauzatoare de moarte). Cea mai mare pane din aceste infracţiuni au fost săvârşite în
grup, având ca mobil jaful, viohiE etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite
de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o
anumită predispoziţie a minorilor ipre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea
unor substanţe halucinogene.
O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant
ascendentă este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip
sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi
locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda
bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu
obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se
foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe
stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori.
Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează
creşteri alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:
♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce
denotă existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;
♦într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au
cunoscut anterior victimele;
♦ 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 63%
s-au consumat în case
părăsite, pe câmp sau alte locuri;
♦în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;
♦ infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât
şi asupra celor
vârstnice.
Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a
recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorit^
multitudinii locurilor şi mediilor favorabile
5S
săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecvenrează barurile, sălile de jocuri mecanice,
locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practica jocurile de noroc, având
astfel posibilitatea sa-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de
bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiyr tâlharii. Minorii infractori din
mediul urban se cunosc intre ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la
care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din
infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de
reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. De cele mai multe
ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii
dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc Constituirea în
grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe ba^ă de legături
infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de
lideri periculoşi cu experienţă infracţionala. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc
localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori
încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la
curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pol
ti sustrase. îşi formează tocuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile
cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează
ipotezele.
Din gmpul de infractori fac parte şi tuinoreie care se grupează, de obicei, pe
lângă barurile particulare deschise toată noaptea, acostând diferite persoane, cu care
'întreţin relaţii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste
persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infracţiuni comise de grupul din care
fac parte minorele.
In mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută
decăt in mediul urban. In acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie
recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat.
59
♦ cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor
care prezintă tulburări
de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care
se impurr (medicale,
educative etc); _ „ . . . _ , . _ : ,, L
♦ cunoaşterea pe bază de analiza a stăm infracţionale in rândul minorilor si
elaborarea unor strategii
de diminuare a acesteia;
♦ instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi
combatere a
delincventei juvenile; . . . .
♦ asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea
minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
♦ organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de
cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de rromi.
în prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze
într-o mai mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în
sistemul educativ al societăţii, învăţământul trebuie să răspundă unităţilor
socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii sa aibă posibilitatea
de a se încadra în muncă.
Majoritatea cercetărilor implicate în prevenirea delincventei juvenile operează cu
strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi
învăţare socială. Se propun câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile
cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale
adecvate;
b).stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru
situaţia
victimelor;
c)sfurnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;
d).consilierea tinerilor victimizaţi; »
e).educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive In privinţa
comportamentului sexual inadecvat;
f).utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate:
g).dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;
h).terapia familiala,
Mass-media exercită o influenţă deosebita asupra personalităţii în formare a
minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene,
cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu
firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor mterpersonale, contaminează deosebit
de periculos viaţa si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire,
cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare,
hrană, educaţie, supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în
reintegrarea socială a delincventului minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe
probleme de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei,
psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc„ care să studieze acest fenomen sub toate
aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele safe) pentru a întreprinde cele mai adecvate
măsuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de învăţământ preumversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie
morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă si ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate
cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime
soluţii în problema minorilor.
60
CAPITOLUL VII
PSIHOLOGIA VICTIMEI
7.1.NOŢIUNI DE YTCTIMGLOGEE
Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar
interacţiunea comportamentală a celor doi "parteneri*' are caracteristici diferite. în
faza_ preinfracţionaiă relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele
mai multe ori, sunt de indiferenţa. De regulă^ iniţiativa aparţine infractorului,
atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii
infracţionale.
în faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victima nu se
modifică în mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamental manifestat
victima îl determina pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe
la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază este marcat
atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care
le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza
postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării
judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul
cercetării, în special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii
infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi
verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune
unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a
faptelor,
în general, depoziţia victimei dejpre evenimentul 3a care a participat depind
e_de_mai mulţi factori:^ dejnoduljn care a perceput evenimentul: b) de modul în care
l-q_păstrat in memorie, c) de modul în care poate să şi-1 amintească; d) de modul în
care poate să-1 exprime; e) de modul in care vrea sau este interesată săTexprime^
Memoria victimei noate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele
copnitiveja care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectiva_asociată
evenimentului jespectiv: c) informaţiile poştevenimenţ; d) modul de reactualizare a
informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent
la sugestibilitatea interogativă.
in cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine
"cineva1', de care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc, in această situaţie
apare fenomenul psihologic numit "schimbare de rol", care duce la modificarea
compo^ampptnlui iniţial' persoana începe Să trăiască noul rol, "pozează" în victimă,
accentuează, amplifică acţiunea infracţională, in acest fel victima câştigă simpatii, se
hucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate "aiusta"
faptele infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. In unele
cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc.
Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe care o realizează
victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedam cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de
orice alt participant la actul infracţional.
Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât
ele joacă un rol special în procesul judiciar, O prudenţă deosebită se impune în
cazurile când victimele suferă traumatisme, ca urmare a infracţiunilor comise prin
violenţă, deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul obiectiv al
depoziţiilor.
Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferile de victime, în numeroase
cazuri grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în
"dezlegarea enigmelor" care apar în elucidarea cazului. în aceste situaţii putem obţine
informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea personalităţii,
preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate,
precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a
mişcărilor m timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului
infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar
şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră psihologică,
care să dezvăluie aspectele "cheie" din viaţa şi relaţiile victimei.
Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu
privire la profilul psibocomportamental al infractorului. O semnificaţie deosebită în
procesul identificării autorului de infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă:
- datele referitoare Ia precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă
este vorba de omor, sinucidere sau moarte accidentală;
- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;
63
- datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale
evenimentului (de loc, timp,
mod de comitere, alte împrejurări seminificative.};
- datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură,
calităţi morale, temperamentale, atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială,
anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc,
relaţii extraconjugale etcO;
- cercul de relaţii al victimei (de, familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc),
mediile şi locurile frecventate, natura relaţiilor (de prietenie, duşmănie, gelozie,
indiferenţa etc);
65
T).Victimete bunelor ocazii" sunt cele ce fac cumpăraturi ocazionale de la
indivizi necunoscuţi care se pretind a ±1 în "jena financiară momentană" şi oferă la
preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.
V). Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. în această categorie intra religioşii
fanatici, care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, sa renunţe la proprietăţi etc. pentru a
putea fi pe placul unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac
parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ,
4). Victimele lăcomiei $i ale doritorilor de mari câştiguri ilicite? în cazul
acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii.
Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme
sigure de câştig Ia ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai
rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului
vicţimizaţor: victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare rfe mnqTt^ ale tiMriej, ale
violului, ale jurtuluL ale înşelăciunii etc.
7.3. ATIŢOVrCTlMIZAREA
67
Frecvenţa sinuciderilor este maijnare la bărbaţi decât la femei. Mariajul
influenţează pozitiv rata sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se
sinucid mult mai frecvent decât celibatarii, urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt
cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare sa constituie un factor de
diminuare a riscului de sinucidere.
Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele
suicidare. Persoanele cu o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele
de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte motivaţia existenţiala.
în cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemăde
intervenţie:
^.Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei si
cuprinde totalitatea masurilor profilactice îndreptate asupra individului sau
comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare, a cauzelor care o pot
genera, în această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri
psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale
(inserţie^ socio-familiala pozitivă, relatii^inţerpersonale pozitive etc). Măsurile
psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice de ordin individual ale conduitei
suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale
conduitei suicidare.
\i)Jttîervenţî<i sau. etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter
curativ îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale,
extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o întreţin sau o agravează. In
această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri
psihiatrice (terapie biologica, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-
sociale (socio-pedagogice, protecţie socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de
intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică intensivă de urgenţă) trebuie
acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun
circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează
circumstanţele socîopatice.
c) Recuperarea sau post-inţeryenţia cuprinde totalitatea masurilor de ejiminare
a urmelpŢcriaei suicidare, de anulare,a^ntipp^inţplm- conduitei suicidare. îndreptate
atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale_SQgiaJe, In cadrul acestor
măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale (psihoterapie,
asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, sociofeapie) şi
măsuri sociale (adaptare familială, profesională, socială).
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, masuri care
trebuie să aibă un caracter organizai şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizăru\
în ceea ce priveşte prevenirea si evitarea riscului victima] sa încercat să se formuleze o serie
de recomandări integrate in diferite strategii, programe, tactici. Toate aceste încercări comportă un
anumit grad de dificultate, deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care
ele ar putea preveni acţiunile victimizante.
în vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie sociala, cât
şi cele de autoprotecţie.
Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane, unele cu un nivel
cultural ndicat si cu o experienţă bogată de viaţa, nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de
prudentă comportamentală şi ajung cu uşurinţă in postura de victime.
Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata crjmrnalităţii
creşte, determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele,
dar mai ales de cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii, femei, persoane în vârsta,
handicapaţi etc.).
Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze
cât mai multe situaţii de posibil risc victimal, punând accent pe următoarele aspecte:
♦ evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor
cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore
la acţiuni violente;
♦ acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi
pe cât posibil evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea
oricând surprize neplăcute, chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu
persoanele care cer găzduire, care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau
îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor activităţi. în această categorie de multe ori sunt
implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, cu mod de viaţă parazitar, care urmăresc plasarea
unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor;
♦ evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru
consum de băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc; evitarea pe cât posibil a zonelor
aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau
iluminate (unde pot fi victime ale
1 unor infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc), precum recomandarea ca în
asemenea locuri şi la
ore târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă
acestea sunt mai lungi;
♦ îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi
în locuinţă
persoane necunoscute, indiferent de motivul carc-1 invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care
se joacă
j sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă
binevoitor, le oferă
dulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, in parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul
copiilor sub
diverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc). în multe cazuri, asemenea elemente
fac
parte din rândul hoţilor (care iau de Ia copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia
despre starea
materiala şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care
ademenesc si
corup copiii (îndeosebi fetiţele);
y. ♦neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din
partea unor
necunoscuţi, pentru a merge la discotecă, restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul), ori Ia
diverse
ceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de
viol,
tâlhărie etc.; recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la
": acostare;
♦este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să
vândă bunuri de
;
' valoare, si nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi
vizate de
infractori;
♦posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care
pot incita infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la
locuinţe;
•umtăti]e din domeniul colectării, transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia
măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, sisteme de închidere eficiente, case de bani
sigure fixate la sol sau în. perete, instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz, cu pază înarmată;
♦ când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie
abordat un
comportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau
folosirea
69
unor trucuri, cum ar li strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi in
apropiere etc. Când acestea nu dau rezultate, victimele trebuie să ia o atitudine
prudentă şi elastică, de negociere cu cet în cauză pentru a câştiga timp si a nu
accentua tentativele de violenţa ale infractorilor. In situaţiile limita, când atacul este
iminent si deosebit de grav, este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea
faptei, acceptând de nevoie un "tratament de compromis'1, pentru a nu-şi pune în
pericol viaţa.
Cele mai multe împrejurări din viaţă pot 11 tot atâtea prilejuit pentru
declanşarea unor comportamente agresive interpersonale sau de grup; intervenţia
trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune intrapsihică, în primul rând
prin înlăturarea cauzelor conflictualizării, care pot fi obţinute prin adoptarea unei
atitudini afective pozitive, manifestate printr-o vorbire caldă, calină, convingătoare
şi o gestică de bunăvoinţa.
Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate
interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări, in
sensul de a nu acţiona de una singura şi în mod direct, intercalându-se între agresori
şi eventuala victimă, deoarece riscă să devină victima. Sigur că intervenţia hotărâtă
a unor asemenea persoane poate fî salvatoare, dar ea trebuie să fie bine orientată şi
să nu fie riscantă. în acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor
persoane din apropiere şi numai după aceea» cu prudenţă, să încerce aplanarea nu
prin forţa fizică proprie, ci prin dialog, crearea convingerii agresorilor că pot fi
anihilaţi.
O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz
grav de infracţiune comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la
cauzele acestora, la condiţiile care le-au favorizat, frecvenţa lor în timp şi spaţiu,
lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de prevenire, precum
şi la factorii de risc victimal. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte
activitatea specifică de prevenire, coroborându-sc datele concrete obţinute din
studiul de caz cu cele de ordin mai genera! desprinse din analiza globală a
criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.
Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi, reprezintă chintesenţa masurilor de
autoprotecţie.
70
CAPITOLUL VIII
MEMORIA MARTORILOR
71
nefîind influenţată de alte informaţii colaterale; (2) In ce măsură întrebările
avocaţilor pot influenţa modul de activare a informaţiilor din memorie, şi implicit
modul de relatare a faptelor.
Experimentele prezentate mai jos schiţează răspunsul la întrebările puse
anterior. Loftus (1975) întreprinde un experiment menit să dovedească iaptul că
acurateţea depoziţiior martorilor diferă în funcţie de interfererita cu informaţii din
aite surse (care pot fi neadecvate) despre evenimentul la care au asistat. Un grup de
subiecţi vizionează un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul),
discutau despre anumite aspecte din film care de fapt nu existau în pelicula
prezentată. Puşi să. relateze ceea ce au vizionat, subiecţii din grupul experimenta! au
inclus în mărturia lor o serie de fapte care nu existau în film , dar care erau prezente
m discuţiile complicilor. într-o altă manipulare experimentală (Weigardt, LoRus,
LindsayT 1995),subiecţii investigaţi vizionează un film despre un accident rutier.
După diverse intervale de timp (ex. ore, zile), o parte din subiecţi sunt solicitaţi să
răspundă la următoarea întrebarea vă amintiţi cum anume prima maşină a atins-o pe
cea de-a doua?. Cealată parte a subiecţilor a trebuit să răspundă la următoarea
întrebare: vă amintiţi cum anume prima maşină a izbit-o pe cea de-a doua? bl
ambele cazuri se cerea şi o relatare amănunţită a faptelor, după care subiecţii erau
solicitaţi să estimeze viteza cu care s-a realizat impactul între maşini. Fiind
influenţaţi de modul în care li s-a pus întrebarea anterioară ("atins" sau "izbit"),
subiecţi) din cele două grupe au răspuns diferit. Astfel, primul grup a oferit o
estimare medie de aproximativ 35 mile/oră, iar al doilea grup de 60 mile/oră. Mai
mult, ulterior fiind solicitaţi să răspundă la următoarea întrebare "A-ţi observat
geamurile sparte ale maşinii lovite?" ( care de fapt nu erau sparte în filmul prezentat)
,doar 19 %dm subiecţii cărora anteriorii s-a pus prima întrebarea au răspuns "da1'în
schimb toţi cei cărora li s-a pus a doua întrebare au răspuns afirmativ.
O avalanşă de cercetări experimentale declanşată după publicarea acestui
studiu a confirmat robusteţea acestui fenomen. Altfel spus un avocat deştept prin
informaţiile postevenîment pe care le ofefa martorului şi prin tipul de întrebări prin
care cere reactualizarea evenimentului la care martorului a asistat poate influenta
hotărâtor acurateţea, memoriei martorilor in sensul dorii de el. Mai mult, această
influenţă nu este conştientizată de martor , el având certitudinea că depune o
mărturie acurata şi că informaţiile pe care le oferă sunt adevărate. Altfel spus
martorul nu conştientizează manipularea.
Cercetările realizate de noi detaliază acest efect şi aduce unele constrângeri
pentru realizarea lui. Astfel, asimilarea informaţiilor postevenîment (false) în
evenimentul real este constrânsă de gradul de discrepanţă între componentele
schemei cognitive (scenariul) a evenimentului şi tipul informaţiilor posteveniment.
Informaţiile posteveniment false şi discrepante cu acţiunile reprezentative ale
scenariul nu sunt asimilate in eveniment- Informaţiile posteveniment false şi
discrepante cu acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariul sunt asimilate în
eveniment printr-un mecanism involuntar şi inconştient, această asimilare crescând
pe măsură ce gradul de reprezentativitate al acţiunilor scade. Aceste concluzii se
bazează pe următoarea investigaţie experimentală.
Experiment (Dan Da vid):
Ipoteze: asimilarea informaţiilor posteveniment false în evenimentul ţintă va
fi favorizată de gradul de congruenţă existent între schema cognitivă şi informaţia
posteveniment
Subiecţi. La experiment au participat 80 de subiecţi având vârsta, cuprinsă
între 18-25 de ani, din care 3 5 băieţi şi 45 fete. Ei au fost distribuiţi în patru loturi a
câte 20 de subiecţi în fiecare lot. sugestibilitatea interogativă evaluată cu scala
Gudjonsson a arătat că nu există diferenţe semnificative între cele 4 loturi.
Materiale. A fost pregătit scenariul unui eveniment-mersul la restaurant. El
a fost gradat pe trei nivele. Nivelul 1 sau nucleul tare reprezintă acţiunile cele mai
reprezentative pentru acest scenariu (ex. fac comanda etc.). Nivelul 2 reprezintă
acţiuni mai puţin reprezentative (ex. cer specialitatea casei etc. ). Nivelul 3 este
reprezentat de acţiuni fluctuante în raport cu scenariul (ex. las bacşiş, cer chitanţă
etc.).
Au fost elaborate informaţii posteveniment incongruente cu fiecare dintre
cele trei nivele nivele. Informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 1- ex.
subiectul intră şi se serveşte de la bar. Informaţie posteveniment falsă incongruentă
cu nivelul 2- ex. subiectul intră şi comandă mâncarea preferata . Informaţie
posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3-ex. subiectul plăteşte şi pleacă.
Procedură. Am utilizat patru loturi de subiecţi. Primul lot, lotul de control,
citeşte simplu scenariul evenimentului. Al doilea lot citeşte scenariul evenimentului
şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nucleul tare al
scenariului. Informaţia posteveniment este oferita prin următoarea metodă. Subiectul
citeşte un eveniment ce conţine pe lângă evenimentul iniţial şi informaţii
posteveniment. Lui însă i se prezintă acest al doilea material ca echivalent cu primul
dar prezentat în altă formă ( ex. diateza, timpul etc). Se insistă însă că, conţinutul
este acelaşi.. Ulterior i se cere subiectului si reactualizeze evenimentele sub forma
(ex. diateza, timpul etc.) cuprinsă în primul material. Lotul 1 de subiecţi studiază
încă odată materialul (redactat în altă formă) prezentat anterior fără a fi însă dublat
de informaţii posteveniment false. Al treilea lot citeşte scenariul evenimentului şi
primeşte informaţie posteveniment falsă
72
incongruentă cu nivelul 2 al scenariului. Al treilea lot citeşte scenariul
evenimentului şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3
al scenariului.
Rezultate. Raportând fidelitatea memoriei subiecţilor din loturile 2, 3, şi 4 la
lotul de control 1 se observa că:
lot 1 versus lot 2-1 (38)=1,02 p>(hlO
lot lversus lot 3-1 (38)=5,23 rXCLOl
lot 1 versus lot 4-1 (38)* 6.23 p<0.01 Concluzii şi discuţii. Examinând
rezultatele obţinute se observă că performanţele lotului 1 şi 2 nu sunt diferite.
Aceasta înseamnă că informaţia falsă posteveniment discrepanta cu nucleul tare al
scenariului nu a fost asimilată ca parte componentă a reprezentării pe care subiectul
o are despre eveniment. Performanţele loturilor 3 şi 4 sunt net diferite de cele ale
lotului 1. Aceasta înseamnă că informaţia faUă posteveniment discrepantă cu
acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariului (nivelele 2 şi 3) a fost asimilată ca
parte componentă a reprezentării pe care subiectul o are despre eveniment.
B. Tehnici de_sporire a eficientei memoriei martorilor. Luând în considerare
relativa uşurinţă cu care se realizează denaturarea informaţiei despre un eveniment
ţintă (vezi experimentele prezentate mai sus) coroborată cu importanţa covârşitoare
a unei mărturii corecte în practica juridică, neam propus elaborarea unor tehnici ce
favorizează volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor din memorie.
Cercetările noastre s-au focalizat pe utilizarea tehnicii hipnotice în procesul de
reactualizare a informaţiilor din memorie. Demersul experimental s-a concretizat în
elaborarea unor tehnici hipnotice care sporesc volumul si fidelitatea reactualizării.
Scurt spus, contextul fizic în care se desfăşoară evenimentul indus imaginativ sub
hipnoză poate favoriza volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor despre acel
eveniment. Aceasta deoarece informaţiile despre eveniment din memoria
autobiografică (în care este codat evenimentul) au un dublaj contextual spaţio-
temporal care amorsat poate favoriza reaclulizarea lor şi inhiba reactualizarea altor
informaţii nerelevante. Deşi informaţiile culese prin hipnoza nu sunt considerate
probe în instanţă consideram aceasta tehnica extrem de utilă pentru informaţiile
relevante pe care le poate oferi putând orienta ancheta judiciară sau avocatul pe
piste corecte care ulterior să aducă probe relevante pentru proces. Concluziile care
deriva din cercetările experimentale sunt;
*reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus imaginativ este
cea mai eficienta din punct de vedere al volumului informaţiei corect reactualizate
(alături de reactualizarea sub hipnoza). Mai mult, sub aspectul fidelităţii (raportul
între cantitatea de informaţie corect reactualizată şi cantitatea totală de informaţie
reactualizată), ea este comparabila cu reactualizarea în stare de vcgbe şi
reactualizarea în stare de veghe cu context fizic uidus imaginativ.
•reactualizarea sub hipnoză, deşi eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect
reactualizate in raport cu reactualizarea în stare de veghe şi stare de veghe plus
context fizic indus imaginativ, este ineficientă sub aspectul fidelităţii (se
reactualizează multă informape incorectă).
*reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus imaginativ este mai
eficientă decât reactualizarea în stare de veghe sub aspectul volumului. Această
eficienţă este mai mare pentru memoria episodică (p<0.02) decât pentru memoria
semantică, ♦reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus
imaginativ este mai eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect
reactualizate decât reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus
imaginativ. Aceasta, probabil deoarece sub hipnoză contextul fizic a fost imaginat
mai "viu şi mai intens" decât în stare de veghe, unde factorii perturbatori şi
distractorii erau mai intens prelucraţi de subiect, interferând astfel cu imaginarea
"acurată, şi vie" a contextului fizic. Rezultatele obţinute şi concluziile derivate din
acestea confirmă paternul obţinut în cercetările anterioare (David, 1998) extinzând
astfel concluziile şi eficienţa tehnicilor hipnotice de stimulare a reactualizării
elaborate acolo şi în cazul subiecţilor cu un grad mediu de hipnotizabilitate nu doar
în cazul subiecţilor înalt hipnotizabili.
în concluzie cum afirmam mai sus, contextul fizic al achiziţiei indus
imaginativ sub hipnoză poate eficîentiza reactualizarea în cadrul memoriei
episodice atât sub aspectul volumului cât şi al fidelităţii Aceasta însă repet >în
condiţiile în care se evită formularea unor sugestii de sporire a reactualizării care
deşi eficientizează reactualizarea sub aspectul volumului antrenează concomitente
fidelitate redusă.
73
CAPITOLUL I NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
74
(Johnson, 1994). Elaborarea unor tehnici cognitiv-comportamentale de blocarea
influenţei informaţiei false asupra procesului decizional este în acest caz vitală.
în ştiinţa modernă orice aplicaţie practică de anvergură este precedată de o
cercetare fundamentală riguroasă exprimată într-un nucleu de date teoretico-
experimentale cu valenţe euristice. Cercetările noastre anterioare asupra memoriei
implicite şi asupra uitării intenţionate (David,1996) coroborate cu date dm literatura
de specialitate (Jacoby;199I; Johnsos,1994) s-au concretizat în următorul nucleu de
rezultate experimentale:
* informaţia falsă referitoare spre exemplu la o persoană X sau la un
eveniment se află de cele mai multe ori în memorie interconectata cu informaţia
adevărată referitoare la persoana sau evenimentul respectiv formând o schema
cognitiva comună;
*amorsarea informaţiei adevărate activează, şi informaţia falsă cu care
aceasta este interconectată, putând apare astfel decizii şi evaluări eronate;
*cu cât cantitatea de informaţie falsă este mai mare cu atât impactul ei
asupra comportamentului este mai probabil. Altfel spus, dacă vrei să manipulezi un
om oferâ-i cât mai multă informaţie falsă fără să-ţi pui problema faptului că el ştie
că e falsă; aceasta se va exprima în comportament implicit inconştient.
Influenţa informaţiei false poate fi blocată prin (a) conştientizarea influenţei
pe care ea o induce asupra comportamentului şi (b) prin inhibarea sau dezactivarea
acesteia.
Pornind de la acest nucleu de rezultate teoretico-experimentale am elaborat
următoarele tehnici cognitiv-comportamentale deblocare a influenţei informaţiei
false asupra comportamentului,
/
75
8.2. CONCLUZII ŞI DISCUŢII GENERALE
Li ştiinţă viitorul aparţine interrîisciplinarităţii. Parafrazând o afirmaţie celebra spunem
că ştiinţa mileniului HI ori va fi interdisciplinară, ori nu va fi deloc. Capitolul s-a dorit un
exemplu de cercetare interdisciplinarâ a memoriei martorilor integrând două domenii diferite:
psihologia şi ştiinţele juridice. Mai precis printr-o infuzie de cunoştinţe Teoretic o-
experimentale din cercetarea fundamentală psihologică s-a urmărit obţinerea unor aplicaţii de
anvergură in domeniul juridic. Având ca angajament teoretic premisa că orice aplicaţie de
anvergură este precedată de o cercetare fundamentală riguroasă şi pornind de la cercetările
recente efectuate de autori sau prezentate în literatura de specialitate, capitolul s-a concretizat în
următoarele concluzii şi proceduri cu implicaţii practice pentru domeniul juridic:
(1) Informaţiile poşteveniment (IPE) false, pot fi asimilate în scenariul evenimentului
denaturând astfe! prin mecanisme involuntare şi inconştiente memoria pentru acel eveniment.
Această asimilare este cu atât mai mare cu cât informaţia posteveniment este mai discrepantă cu
acţiuni mai puţin reprezentative ale scenariului evenimentului. Este astfel important în practica
juridică a se insista asupra demarcării între eveniment şi IPE prin: (a) o analiză riguroasă a
mediului evenimentului şi a mediului subiectului ulterior evenimentului şi (b) prin coroborarea
informaţiilor din surse multiple;
(2) elaborarea unor proceduri hipnotice de sporire a eficienţei reactualizării
informaţiilor din memorie;
(3) elaborarea unor proceduri si tehnici cognitiv-comportamentale de blocare a
influenţei
inconştiente a informaţiei false asupra comportamentului decizional;
(4) elaborarea unor constrângeri de formulare a întrebărilor vis-a-vis de xm
eveniment ţintă pentru
a diminua riscul denaturăni inconştiente a conţinutului evenimentului prin modul incorect de
formulare a
întrebărilor.
76
*
77
în biroul de ancheta, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod
special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trasaturi şi caracteristici dinamico-
funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretai
corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie sâ surprindă atât
componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate.
învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea,
unele stări de suferinţa (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori
de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie
aparte suntrromii).
Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă in faţa unei
conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa
exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este
edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei
anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate iî amplificată
de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de starea de
sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda
unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de
sănătate, probleme.de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o
deconectare a subiectului, o "încălzire'1 a relaţiei interpersonale, care favorizează
chestionarea cu privire la cauza în speţa (în această fază se poate da un sfat, eventual
se poate strecura o glumă).
în cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte
minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat
de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant.
Nerealizarea acestui clhnat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu
manifestări rnimico-gesticulare şi neurovegetatives Labilul emoţional, dar sincer, va
reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile
conjuncturaie*referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de
anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate
ctc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi
stările emoţionale ale anchetatului emotiv. ■
în momentul in care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv
de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică.
Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi
dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surpindeni, anchetatul manifestând, mai
degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând
prompt la întrebări şi punând Ia rândul său o serie de întrebări-.
Altfel stau lucrurile când anchetatul este ehiar autorul faptei- Dialogul
introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar
monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în
dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială,
fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea Firească acelui
context.
Persoana care nu este implicată în cauza penala, dispune în planul
personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de
învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu
uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală,
ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta
penala sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de
comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie
deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga
personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia. .
Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine
referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de^jla cine ştie, amplifică la maximum
tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiiiologice însoţesc starea
de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate captare nu
potH socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau
infirma ca uh^argument în p^uS= ° leza valabilă, constituind indicii orientativi asupra
comportamentului anchetatului.
79
f)Asculţarea unui învinuit ftau inculpat despre pcdvitatea, {iflortalti
participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză
există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi La săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauaă permite anchetatorului sâ
stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să
înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre
activitatea celorlalţi participanţi Ia infracţiune, lâsăndu-i-se impresia că persoana sa
interesează mai puţin. In acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură
cu infracţiunea săvârşită şi implicit, să facă declaraţii despre propria activitate. Prin
confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au
declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la
sinceritatea celor implicaţi în cauză,
tâ-JustJffcarga^^frttlifi critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci
când învinuitul (inculpatul) refuză să ^cTdeclaraţir Cunoscându-se activitatea
învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a
luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile
date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul
se foloseşte şî în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii.
Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea
constatării nesiucerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar
neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a
timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi
făptuitori.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate
şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea,
folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat.
Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către
anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, precum şi de particularităţile psihice
ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.
Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori;
infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare
de arest, infractorul prins în (lagrant sau descoperit post factum, infractorul care a
acţionat de unul singur sau în grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic
tarat, deformat- De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin,
poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă
natură.
in cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de
care anchetatorul trebuie să ţină seama,
9.4. CALITĂŢILE
PSIHOSOCIALE ALE
ANCHETATORULUI
81
premisele unui studiu psihologic aprofundat a! anchetatului. Această atitudine
trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta
compromisă.
»anchetatorul autoritar: se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,
impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de
studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a
stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologica a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
4 anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi
exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent,
timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un
mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de
eficienţă, compromiţând ancheta.
♦ anchetatoru^cabotiu; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare
succese uşoare prin mijloace
ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară
care pot provoca stări
cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului,
situaţii care pot prejudicia
rezultatele anchetei.
•anchetatorul^ patern: adopta un comportament îngăduitor în anchetă,
manifestând uneori chiar compasiune faţa de anchetat. Asemcoea atitudine poate fi
speculată mai ales de infractorii recidivist] care riu vor ezita să-şi atenuez faptele.
Dmjerspecdya jmpUcării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului
întracţional^se poate identifica;
fl 1 g
♦ g^^ ^^£jgj^jgj " ^c"; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din
foarte multe detalii, dând fiecăruia oÎnsemnatele deosebită şi insistând în direcţia
verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi
presupune un efort consistent, dar are avantajul câ evită eventualele erori,
♦ anchetatorul de "tip sintetic"; acordă o importanţa diferenţiată informaţiftor
iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind
integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implica un comportament
probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. Demersul
anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori,
DrcU^pectiyain^Iicâ^i co^ anchetatori:
•anchetatorul de "tip[conservator"; utilizează schemele mintale constmite
anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate,
"obligându4e" sâ se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator
poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendinţa
de a "ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu care operează,
*a^heţ^orul_de_^tip_creatQr"; manifestă o atitudine creatoare, face apel la
schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională,
dai el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte
cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. Acest tip de anchetator
descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii,
aparent fără ieşire.
82
CAPITOLUL X
83
tactici derutante, simulantul se complace într-uri fals relaţional, stnicturându-şi,
pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul
realităţii, dar o şi preface.
Simularea este întotdeauna motivata, determinată de dorinţe, de interese. Ea
este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite
situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din
dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale
comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, dimmuare>
adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe,
imuabile, intre adevăr şi falsitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru
a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de limbaj si cunoscând foarte bine
realitatea pe care îşi propune să o ascundă.
Unitatea psibo-somaticâ a simulării oferă posibilitatea certă de investigare si
depistare a oricărui comportament simulat.
încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci
când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologic c Ia nivelul organismului
acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate
diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul
simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se
accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.
Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la
subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale
săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au
fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor
vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea
respiraţiei, dereglarea_fonaţiei ş^emisiimijdesunete, hipogalîyaţia şi contractarea
subită ajnuşchilor scheletici.
Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui
control voluntar, fiind determinate de gradul dg percepere a riscului de a fi detectat,
rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un
comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul
judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului si gradul de acord asupra lor.
Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă
schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii,
tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi
furnizarea răspunsului.
în funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste
"comportamente11 s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai
cunoscute tehnici de investiaare în acest domeniu sunt:
* Metoda asociaţiei libere;
* Metoda experienţei motrice:
* Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;
86
întrebare în legătura cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă
efortul mintal pe care-1 necesita, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.
Poligraful înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri
psihofiziotogici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodeimică,
tensiunea arterială - puls şi micromişcările neurorausculare. Fiecare parametru
psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici
specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând
concluziile cu privire Ja sinceritatea sau nesinecritatea subiectului, concluzii
consemnate îm-un raport psihologic de constatare tehnico^ştiinţifică.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect
prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice
atât centrale cât şi periferice.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate
sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a
apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să
constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când
reactivitatea psihoemoţională a subiectului m cauză este afectată de foarte mulţi
factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat
dosarul cauzei, pentru a formula împreuna cu cel care instrumentează cauza, cele
mai adecvate întrebări.
Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolata fonic, special
amenajată şi mobilaiă. Camera trebuie să fie cât mai sobră, liră ornamente, tablouri
sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să
denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie
normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua
cameră, aşa-numita "cameră de observaţie", echipată corespunzător acestui scop.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi
al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării,
examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului
invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a Fi ulterior
examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poliga£iirmătoarele categorii de
persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afectium~cardio-
respiratorii jjeyere^cele cu afecţiuni^ neurologice grave (hemiparezC-paralizii),
alcoolicii, persoanele care în momentultestării sunt în suferinţă fizică (intervenţii
chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte
persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
* să nu fie supuse unor anchete obositoare;
* anterior săaibâ asigurata o aHmentaţienormală;
* să rîu fie^menjnţate cu tehnica poligraf;
* să nu fie^ub influenţa hfluţm-iinr alcnpjjqe;
* săjiujîe sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului
nervos central;
* să nu Reduse jn câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri,
experimente);
* să nu participe la confruntări;
* să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezmte persoane
spre recunoaştere etc.
^"CondiţiîT obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea
psihofizioloEJcă a subiectului!
Drice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test si
încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu
privire la faptele şi circumstanţele care constituie ba2a suspectaţii ori acuzării
persoanei ce urmează a fi examinată.
Problematica examenului de laborator pune in ecuaţie starea emoţională a
subiectului. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi
fost examinat cu asemenea aparatura sau implicarea acestuia în cauza penală supusă
investigaţiei, creează o stare de tensiune, de nelinişte generală exteriorizată prin
manifestări caracteristice unui comportament simulat. în situaţia exammării la
poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a
subiectului (labilitatea psmocc^porramentală, trecutul său infracţional, starea de
sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere
reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa
negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la
poligraf.
87
I mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.
Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice
m
cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.
P
Chestionarul utilizat ?n examinarea poligraf conţine în medie 1(1 înţrflfaftp
e tot
numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care corespunde şi pe diagrama
timpul
poligraf, întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul
îestăni
notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul
vocea
afirmativ sau negativ al subiectului semnul 'V sau "-". în chestionar sunt incluse 3
exami
categorii de întrebări: relevante {incriminatorii, critice, acuzatoare), neuţre^i
natoru
de_contrpl.
lui
Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului
trebui
examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoernoţională corespunzătoare
e să
răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu
fie sub
exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre.
contro
l Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui
absolu subiect, in funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a
t. formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt
Atitud necesare cel puţirţ trei teste.
inea Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor
acestu fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodenrucă,
ia tensiunea arterială - puls şi micromişcârile neuromusculare), concomitentă
trebui chestionării subiectului.
e să La sfârşitul examinării se procedează la analiza şi interpretarea diagramelor
fie poligraf. Formularea
obiecti concluziilor constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip
vă şi deductiv, inductiv şi analogic,
rezerv activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca
ată, s£ urmare a răspunsurilor
se obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. !n urma interpretării, atât a
manif diagramelor poligraf, cât şi
este a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se
imparţ poate formula o concluzie
ial în pozitivă, negativă sau incertă. *
privinţ Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test.
a Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor
sinceri generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat»
tăţii calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. In funcţie de
sau situaţie, interviul post-test va fi continuat m biroul de anchetă de către cei care
nesicc instrumentează cauza respectivă.
erităţri
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un
persoa
"I^pmjrjsihologic de_ constatare tehnico-fftimţifică a corntrortamerinjbii JIImulat
nei. O
prin, tehnica poligraf'- ACfi£t raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea
altă
comportamentului simulat şi concluziile rezultate In urma analizei şi mterpretării
atitudi
diagramelor poligraf.
ne l-ar
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifîcă a comportamentului
plasa
simula are penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.
t se Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui
înainte diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei
ază subiectului, se va proceda Ia organizarea unei reexaminări la poligraf.
organe în timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite- De
lor de aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor
cercet subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin diferite manopere sau strategii.
88
metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi
mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură arat la
inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau
neimplicarea în cauză penală. La efectuarea examinării va fi respectat principiul
liberului consimţământ.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă
întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este
aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu
competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea
investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii
absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important in
activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o
funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează
investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.
Unii invocă tâptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă
demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui im
mijfoc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care
altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt
nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vebiculându-se doar în acele medii în
care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc vafoare tehnicii poligraf. In pofida
acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie
în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea etc), iar în
România este utilizată din ce în ce mai mult.
In România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce
permit:
• eliinjnjţrea suspecţiIor_ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare
economie de timp şi do muncă;
• identificar^AauioriJor_de infracţiuni, indiferent de genul acestora;
• stabilirea amcerjtăţji declaraţilorpersoaneloraudiate:
• stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
• solujionareacontradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca p£rţi
în procesul penal;
• d^isţar^acaracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale etc,
SnjSrăeBca judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul
simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat» fiind practic
adaptabilă oricăror situaţii.
Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât
şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în
examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea
unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.
Faptul că tehnica poligraf este considerată o metoda de investigare
extrajudiciară, că rezultatele testării nu sunt prevăzute de lege printre mijloacele de
probă, nu constituie un impediment pentru folosirea sa în activitatea judiciara.
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobân-
dindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensiva, multifuncţională, de mare eficienţă
împotriva criminalităţii.
Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând
mărturisiri de o reala forţa probalorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de
probă, râmânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate,
iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută
doar în anumite limite.
Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf sunt atributele de
personalitate şi competenţa examinatorului. Se impune ca examinatorul să fie o
persoană inteligenta cu un back-ground educaţional superior, să manifeste interes
pentru activitatea sa. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale
psihofiziologiei comportamentului în general, cât şi al persoanei în special. De
asemenea, examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi:
empatie, perspicacitate, spirit deobservaţie, echilibrul moral-afeetiv,
mţujtiejţrojesjtfnală etc.
"^^^Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus
la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România.
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat,
elaborat de specialiştii îr_ tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a
celor oare instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi
conştiinţei lor juridice.
89
CAPITOLUL KT
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ A PERSOANEI DUPĂ
SEMNALMENTE PRIN
METODA PORTRETULUI VORBIT
91
Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub
aspectul mărimii, formei, poziţiei şi culorii.
Noţiunea de mărime nu are o exprimare absolută. Ea poate fi exprimata ca
mare, mijlocie, mică, la care se pot adăuga termenii foarte mare sau foarte mică.
Mărimea unui element al corpului, capului, feţei se poate referi la înălţime, lungime,
lăţime, grosime.
Termenii utilizaţi pot fi în funcţie de caracteristica ce se descrie, şi anume:
*pentru înălţime - jnalt, mijlociu, scund;
+pentru lungime- lung, mijlociu, scurt;
+pentru lăţime_- lat, mijlociu, îngust:
^pentru grosime^ gros, mijlociu, subţire.
Forma se apreciază în funcţie de conturul liniar al organului (părţi din organ)
care se descrie, avându-se în vedere aspectul geometric al detaliului descris. De
exemplu, după formă, faţa persoanei poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulara,
triunghiulară.
Poziţia unui detaliu al feţei sau al corpului uman se apreciază după planuri
imaginare, verticale sau orizontale ce trec prin detaliu, ori după elemente învecinate.
Astfel, bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă, având în vedere un plan
vertical imaginar ce pleacă de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală, cu
comisuri ridicate sau coborâte. în funcţie de un plan imaginar orizontal ce trece prin
colţurile sale.
Culoarea este un element care se are în vedere atunci când detaliul ce.se
descrie prezintă această calitate. Ea se poate aprecia la ochi, păr, piele, buze.
92
(mijlocie). De cele mai multe ori apar diverse variaţii, în care una din zone esle mai
mare sau mai mică, iar celelalte două zone suferă modificări în compensare. Fiecare
zonă poate fi încadrată in trei dimensiuni: lata mijlocie şi îngustă.
în literatura de specialitate elementele principale ale figurii, denumite şi
detalii caracteristice al figurii umane, sunt următoarele: părul, fruntea cu arcadele,
ochii cu sprâncenele, nasul, profilul fronto-nazal şi nasO'bucal, şanţul sub-nazal,
gura, buzele şi dinţii, bărbia, mustaţa şi barba, urechile.
Fiecare element al feţei se descrie separat, cu tot ce are el mai caracteristic.
93
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care
prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi
ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi
acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea
adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penai: "constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovâţiei sale şi nici o persoană
nevinovată sa nu fie trasă la răspundere penală "(Cpr.pen., an. 3), Procesul penal
trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi
libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără
îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de
credibilitate şi forţa.
în privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei
generale şi sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al
acestora, utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline:
observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice
(pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare
măsură psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un
caracter interdisciplinar. în organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic,
psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramura, cum ar
fi: psihologia experimentala, psihologia diferenţiala, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia
conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi
perfecţionarea unui
sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative
elaborate de alte ramuri
ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare;
elaborarea unor modele
teoretico-esplicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniu]
judiciar etc. (Butoi &
Butoi, 2001), *
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei
metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar
şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea
agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor da.te informaţii pertinente şi utile cu
privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului;
elaborarea unor programe psiho-soezaie de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor;
elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor
programe recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de
asistentă psihologică, maieriaJizată în expertizele de specialitate oferite atât organelor
judiciare, cât şi infractorilor etc,
4
opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din
interacţiunea persoanei cu mediul Social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu
situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta
reuşeşte sa
ere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în
condiţiile integrităţii
■funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în
elaborarea unui răspuns
semnificativ S^ adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de
trăsături psihice şi
;|||epmportarnente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. înseamnă că
expectanţele noastre
'5^âunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa
internă a formelor sale de
gonduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în
anumite situaţii.
j^ceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de
exteriorizare
.
^pcomportametital
ă,
*3gfc£ Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a
lungul vieţii sale:
I iS^oinport™^*11! suportă un proces de specializare si diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi
timp, de vârstă şi de I ?#ftşex, dtf mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
| ^v|S La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de
fapt rezultanta
jf'ţ configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în
interiorul sistemului I "'^'âtitudînal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi
promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai Î? ^profunde în forma de comportament dată.
| %<• Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de
fenomene psihosociale
£ <2 specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
-} '■} Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de
fenomene psihosociale
i'V afectează unitatea organism-mediu, care începe sa devină extrem de contradictorie,
provocând schimbări în '. comportamentul persoanei. în aceste situaţii organismul uman
face eforturi de reechilibrare a relaţiei -" *\ argamsm-raediu, amplifieîndu-şi funcţiile de
adaptare. Adaptarea este influenţată de: labilitatea proceselor '■-. nervoase, de
temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul de implicare a eului, de
afectarea : \i sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în
mod necesar . cunoaşterea motivelor care o animat precum şi a scopurilor sale care
prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a
scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei
control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat,
dobândit al acestuia. In procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele
comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
♦ activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii,
a alegerii şi preparării hranei etc.;
♦ activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, st ne
comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm
etc.-
♦ activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru
comunitate: consumul de
; alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la
micile răutăţi ca bârfa,
) i;\ calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până Ia comportamentele grave ce
intră sub incidenţa * $X legii &tc.
\ 0 Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană,
prin învăţare
A
X? , ^tekfi^d orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra
comportamentului nostru
\ ^ rnodifîcâridu-1. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi
sancţionarea, care
^ contribuie fie ia facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare.
Acestea ocupă un rol
'-0 important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi
alte metode cu
acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul
de învăţare.
■S-\- Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă
devianţa în materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie.
Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările
sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ,
antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial,
criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme:
comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, RSdulescu & Voicu, 1985). în
realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel
delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările
5
Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcări ale corpului şi membrelor
efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situaţii neaşteptate cu care este
confruntată persoana, având in majoritatea cazurilor un roi de apărare.
Gesturile trebuie reţinute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea
persoanelor, dacă sunt corelate cu alte trăsături exterioare.
Vocea si^ vorbirea pot contribui în unele cazuri la identificarea infractorilor,
în procesul vorbirii st pot întâlni voci ample, clare, suple, dar din cauza unor
tulburări sau afecţiuni pot prezenta unele particularităţi {voci îniundate, nazalizate,
guturale).
Vorbirea se poate distinge prin următoarele însuşiri: sonoritatea - intensitatea,
media sunetelor, fluenţa, debitul sau viteza, intonaţia şi pronunţia.
Sub aspectul calităţii se poate remarca o vorbire scurta şi corectă, scurtă şi
incorectă, o vorbire în fraze lungi şi corecte, în fraze lungi şi incorecte.
De asemenea, vârsta şi sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de
copil, voce de adult, voce de bătrân sau voce de bărbat şi voce de femeie,
în procesul identificării persoanelor este important să fie reţinută atât vorbirea
cu unele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a
neologismelor, cât şi vorbirea cu unele defecte (vorbirea şuierătoare, peltică,
graseiată, bâlbâita).
Obişnuinţele din diversele activităţi pot ji considerate şi ele semnalmente
funcţionale, fiind utile în practica identificării persoanelor (de exemplu, modul de
aprindere şi stingere a ţigării, poziţia mâinilor sau a corpului în generai).
94
11.5. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI OBIECTELE PORTABILE
îmbrac amintea şi obiectele^ portabile fac parte din categoria elementelor
importante pentru identificarea persoanelor, dar mai ales a cadavrelor cu identitate
necunoscută. 5e au în vedere îmbrăcămintea (costumul, pardesiul, paltonul,
puloverul, rochia, pălăria, căciula, şapca, basmaua, eşarfa etc), încălţămintea
(pantofi, ghete, cizme, sandale etc.) şi obiectele portabile (servieta, borseta, poşeta,
inelul, brăţara, broşa, ceasul, umbrela etc-). Când se observă astfel de obiecte
trebuie să se memoreze caracteristicele acestora şi eventual unele particularităţi
(denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură, materialul din care este
confecţionar, forma, monogramul de pe inel etc),
Schiţa - porlret sau portretul schiţat este considerat a fi cel maj^ vechi
procedeu utilizat pentru realizarea portretuluivorbit.
Pe baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, victime sau alte
persoane, se poate întocmi schiţa - portret a persoanei urmărite. Această activitate
presupune cunoştinţe şi aptitudini corespunzătoare dedeşenajor pentru a reda cât
mai fidel înfăţişarea unei persoane.
In activitatea practică, pentru a uşura realizarea portretului vorbit prin acest
procedeu, se pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor albume cu fotografii
ale unor infractori cunoscuţi, din care sunt selectaţi ca model pentru schiţarea
portretului cel/cei care se aseamănă cel mai mult cu presupusul infractor,
Schiţa^portret este efectuata de specialist in prezenţa celor care furnizează
semnalmentele, pentru a contribui în mod direct - prin observaţii - la realizarea
portretului persoanei in cauză. In final schiţa - porlret se va folosi m activitatea de
urmărire şi identificare a persoanei suspecte.
11.6.2. FOTOROBOTUL
Fotorobdfcl este un procedeu care constă in reconstituirea imaginii
presupusului mfra.c_tor._rje. baza descrierilorTăcute de martor sau victimă. In acest
sens, se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale" de la diferite
persoane. Martorul ^au victima le selectează pe acelea care se aseamănă sau sunt
identice cu fizionomia persoanei în cauză, iar specialistul le asamblează până ce
rezultă o imagine unitară, denumită 'portretul foto-compus" sau "fotorobotul".
Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse, faţa persoanei a fost împărţita
în trei zone de bază: a) fruntea sijş&rul: b) nasul, ochii şi sprâncenele; c) guraji
bărbia, obţinându-se 50_de combinaţii din prima zonă, 200 din cea de-a doua zona
şi lOO^in^ejLde^aJreia zonă.
Imaginea astfel compusă poate fi ajustată prin observaţiile tăcute de martor
sau victimă, după care se prelucrează, obţinându-se fotografiile ce vor fi folosite în
activitatea de urmărire şi identificare a infractorului.
11.&3. IDENTI-KITUL
Identi-kitul reprezintă o trusă de reconstruire a porttgţului_unei persoane pe
baga^ semnalmentelor descrise de martor aau^victima. Trusa cuprinde schiţeTle
elementelor faciale desenate pe_ un suport trinspjosirlt ţî51îeîTElementele faciale
ale persoanei sunt incluse în l___g£upe (păr, frunte, sprâncjne^chi, UJgehi^nag,
buze, bărbie, mustaţă, barbă, ochelari şi a^c^ejărn^iL^eatQUC^p:
p^ie^cacm3^cjujţiu^c.)3 fiecare^upa^c^riiizanT^-S^variante" ale
elemcntuluT^dăTrespectiv, totalizându-se în final 600-1000 fişe transparente cu
schiţe ale~elementeIor faciale.
Trusa cuprinde şi un album tipărit al fiecărui element facial care poartă un
număr de cod. Persoana care furnizează datele, alege din album elementele
corespunzătoare semnalmentelor care le-a perceput şi
95
memorat, iar in baza numărului de cod din album se scot fişele transparente care,
suprapuse, compun portretul robot al celui în cauză. Portretul astfel realizat este
fotografiat şi utilizat în activitatea de identificare a infractorului.
11.6.4. MIM1COMFOZITORUL
96
E-jJJT (Electronic Facial Identification Techniquc) - este un soft cu abordare
configuraţională (faţa umană ca ''întreg'*), astfel încât martorul vede o faţă umana
completă îri toate elapele de elaborare a portretului robot.
E-FIT utilizează o versiune extinsă a bibliotecii Photofit (fotografii a
diferitelor elemente şi trăsături faciale naturale). Aceast sistem de investigaţie
criminalistică are cea mai mare bază de date din lume. raportat la trăsăturile faciale,
stilurile de pieptănăturâVcoafură si a accesoriilor. Seturile de elemente şi trăsături
sunt diferenţiate pe sexe şi pe 7 rase de populaţii umane. Sistemul conţine şi o banca
de date suplimentară, care permite crearea unor imagini "întregi" ale suspecţilor
(subiectul este îmbrăcat complet în diferite ţinute) în diverse atitudini posturaie.
Aceasta procedură se foloseşte în cazurile în cate martorul sau victima nu au reţinut
suficiente detalii faciale, dar poate furniza alte elemente de recunoaştere a
suspectului (statură, corpolenţă, îmbrăcăminte, postură etc)- De asemenea, sistemul
permite ca imaginea suspectului să fie integrata computerizat într-o schiţă sau
fotografie a locului faptei, stimulând astfel memoria martorului.
3D E^FIT - reprezintă un nou soft proiectat pentru a completa şi mări
funcţionalitatea sistemului E-FIT. Acesta realizează imagini în spaţiu,
tridimensionale, din schiţe sau imagini compozit bidimensionale. Sistemul 3D E-
F1T rezultă în mod direct din procesul de construcţie al portretului. Având create
compozituri 2D, în etapa următoare se adaugă cea de-a treia dimensiune, dându-i-se
operatorului posibilitatea de a aduce orice amendamente pe care le cere martorul
sau victima.
Feedback-ul oferit de sistemul 3D E-FIT, permite martorului sau victimei un
nivel ridicat de control asupra imaginii vizualizate,
FACEjj__3j). Software-ul acestui sistem a fost dezvoltat în anul 1998 de
InterQuest Inc. în colaborare cu Micro Intel din Montreal, Canada. Banca de date a
"FACES 3.0" conţine aproximativ 4000 de elemente şi trăsături faciale, pentru
intervalul de vârstă, 17 - 60 de ani, indiferent de sex sau rasă.
Particularitatea sistemului este aceea că utilizează InterCode, un concept unic
în lume (InterCode este un cod ID personalizat, alfanumeric, ce este afişat automat
la fiecare imagine compozit creată. Prin simpla expedierea a codului la orice
utilizator FACES, acesta generează instantaneu imaginea realizată. Asemenea unei
amprente digitale, fiecare InterCode este unic).
FACES 3,0 poate fi rulat pe orice sistem computerizat standard, dar pentru
obţinerea celor mai bune rezultate, sunt necesare un procesor Pentium şi o
imprimantă laser. Interfaţa utilizatorului FACES conţine un set de comenzi, meniuri
şi ferestre care se folosesc la crearea şi modificarea imaginilor compozit. Comenzile
din zona trăsăturilor permit selectarea acelor trăsături care sunt necesare pentru
imaginea compozit. Fiecare trăsătură facială are mai multe subcategorii, toate fiind
afişate în pagina zonei de selectare ţde exemplu, când este accesată zona "ochi'1, va
fi afişată-o fereastră cu mai multe subcategorii, referitoare la formă, mărime,
culoare, poziţie etc.)
Trăsăturile capului care pot fi selectate de la comenzile de pe interfaţă sunt:
părul, conturul capului, linia frunţii, sprâncenele, ochii, nasul, buzele, conturul
maxilarelor, mustaţa, barba, ochelarii etc.
în practica judiciară se folosesc şi alte sisteme de realizare a portretului
robot, cum ar fi: Comphotofît-ul, Compusketch-ul, Identikit-2000 etc.
Există un număr mare de variabile care pot influenţa acurateţea recunoaşterii
şi implicit a reconstrucţiei cu ajutorul sistemelor computerizate a feţelor umane. Aşa
cum se cunoaşte, memoria este un proces activ în care amintirile martorilor sau
victimelor tind să se ajusteze în funcţie de anumite variabile, transformând astfel
informaţia iniţiala. Memoria vizuală prezintă unele caracteristici speciale. In cadrul
procesării informaţiilor referitoare la un eveniment judiciar, faciesul uman trebuie
considerat ca un tip strict particular de informaţie. Faţa umană este percepută mai
degrabă ca un întreg decât ca un set de elemente sau trăsături vizuale discrete.
Totuşi, proeminenţa individuală a unor elemente sau trăsături faciale determină o
focalizare a atenţiei asupra acestora, ceea ce poate fi o dovadă directă a diferenţelor
de atenţie acordată părţilor feţei. Proeminenţa funcţionează ca amorsa pentru
sistemul cognitiv, determinând aglutinarea informaţiei în jurul trăsăturii. De
asemenea, imaginile divergente pot determina o creştere a nivelului de atenţie.
Prelucrarea informaţiei despre evenimentul judiciar se face pe principiul
economiei cognitive (pentru realizarea recunoaşterii nu este necesară prelucrarea
întregii complexităţi a informaţiei vizuale, ci doar detectarea unei trăsături
semnificative).
Hollin R- Clive (1999) face o clasificare a variabilelor relevante care intervin
în memoria martorilor oculari: sociale (atitudine, conformitate, prejudiciu, statutul
interogatoriului, stereotipie), situaţionale (complexitatea evenimentului, durata
evenimentului, iluminaţia, timpul de stocare, tipul de infracţiune), individuale
(vârsta, stilul cognitiv, personalitatea, rasa, sexul, instruirea) şi interogaţionale
(schiţele artiştilor, sistemele computerizate, recunoaşterea din grup, albumele de
fotografii, photofjt-uri).
97
Rezultă că redarea de către martor sau victimă a semnalmentelor exterioare
ale persoanei care face obiectul realizării portretului robot computerizat este
influenţată atât de factori obiectivi, cât şi subiectivi.
In realizarea portretului robot, un rol important îl arc şr de tipul de
personalitate al martorufui sau al victimei. Alfred Binet distinge cinci
tipurijntelecţuale ;
a).rip«/ descriptiv, care âescne^îucrurile pe care le-a văzut luând în
considerare caracterele lor cele mai aparente, tară să caute semnificaţia;
b) .tipul observator\ care îşi orientează atenţia mai mult asupra subiectului scenei;
c) .tipul em oţîoiud, care descrie emoţia ce emană din subiect;
â).tiput emdU, care relatează tot ce îi vine în minte despre eveniment sau subiect;
e) .tipul im ggitiuţţv jj poetic, la care prevalează imagin&ţia* trăirile afective,
aminiririle.
Pornind de la tipurile intelectuale studiate experimental de A. Binet, H.
Lelesz descrie la rândul său cinci tipuri:
â).dpal_desci^tţy, care descrie obiectele şi aspectele externe ale persoanelor
iară a căuta să înţeleagă atitudinea, să descifreze stările interioare care corespund
expresiilor,
b).tîgui^iţ]i&$icial, care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale
imaginii;
c).tigdjnteligent, care redă imaginea în ansamblul său şi nu se opreşte cu
analiza sa decât asupra elementelor interesante şi caracteristice, sistematizând şi
coordonând ideile;
d) Aipulinţerpreuitor, care caută să surprindă subiectul scenei,
atribuindu-i o semnificaţie
particulară;
eJ.rigu/jamţfrÎGj, care caută în primul rând să îşi expună părerile sale, să îşi
desfăşoare toată ambiţia sa şi să ia o atitudine originală.
Metoda realizării portretului robot cu ajutorul calculatorului pe baza
semnalmentelor oferite de martor sau victimă s-a dovedit deosebit de utilă şi în
practica judiciară românească. Astfel, această metoda contribuie la identificarea
unor autori de infracţiuni deosebit de grave cu diverse moduri de operare (tâlhării,
violuri, furturi prin spargere, furturi prin împrietenire, înşelăciuni de tot felul etc.).
Portretul robot nu identifică în mod direct autorul unei infracţiuni, dar poate
contribui la această identificare prin orientarea formaţiunilor specializate ale poliţiei
spre o anumită persoană sau cerc de suspecţi, direcţionând şi focalizând
investigaţiile judiciare. Ulterior, prin alte activităţi procedurale sau criminalistice, se
va realiza identificarea persoanei în sensul identificării criminalistice.
Portretul robot nu constituie mijloc de probă în procesul penal, indiferent cât
de mare ar fi asemănarea dintre acesta şi imaginea infractorului. Mijlocul de probă
acceptat de procedura penală în acest sens se constituie dintr-un proces verbal de
prezentare pentru recunoaştere, întocmit de compartimentul judiciar în urma
recunoaşterii din grup a suspectului sau după fotografie, precum şi declaraţia
persoanei prin care îl recunoaşte pe infractor.
98
CAPITOLUL XII PROBLEMATICA
PSIHOSOCIALA A MEDIULUI DE PENITENCIAR
99
in ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente
esenţiale regimul de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au
încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea
infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.
în noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din
penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării
activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor.
Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în une'.e cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă
paletă dft acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la
activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop pregătirea deţinutului
pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de
separaţie a infractorilor după: sex, vârgîă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea
de recidivă şî după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii
penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza
diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidela a fenomenelor psihice şi psihosociale ce
se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a
regimului de arest ai a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a
împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile
în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către
legislaţia penală.
Drn perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul
unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. In stare de arest
presiunea psihica şi psihosocială este deosebit de mare. Controlul strict al
comportamentului, impunerea unui regim de viaţa sever, limitarea serioasă a
fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale
accentuate. Acestea sunt in multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-
1 cuprind pe arestat, el neştiindtare este stadiul urmăririi penale, cum se va derula
procesul şi care va fi pedeapsa.
Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o
manifesare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că
manifestă comportamente agresive, acţionale sau de limbaj- Limitele dintre cele
două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o
extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive,
uneori chiar a celor autoagresive (autumutilări, tentative de sinucidere, uneori
sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Exista categorii de
arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi
deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile fa cazul persoanelor arestate pentru
prima dată, in cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi
condamnaţi sau nus cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor,
precum şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre
efortul de a face o impresie hună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat
traumatizat din punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului
tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se
vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului
de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi aJte elemente
irustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune
de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a
deţinutului primar,
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale
personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează
modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere,
cotidiene.
Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă
particularitate a mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii
profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând
simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfăşurarea
monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi
personalul (cadrele) penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii
din penitenciar, percepute de cele mai multe on de către deţinutul primar ca o
atingere a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile
personalităţii deţinutului primar generează "situaţii adaptative1' ale acestuia la
regimul de detenţie'
100
"ADAPTAREA "j*RlN^âGR£&IVNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la
regulile vieţii de penitenciar"e videnţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi
deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de
sinucidere.
"ADAPTAREA" PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine,
izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din
penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugi^e*
"ADAPTAREA" PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a
deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în
manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare,
"ADAPTAREA" PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se
relaţioncază activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de
adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la
una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se
consideră că integrarea la viaţa de penitenciar mi este niciodată totală. La început
integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este
aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare
faţă de ambianţa de penitenciar,
în cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii
în detenţie, numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia
anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau
graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn agitat,
coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
In mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi; refuzul
hranei, tatuajul, automutilarea etc.
Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul
vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite
cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea
unor concesii etc.) i se par justificate, deşi regimul la care este supus corespunde
normativelor în vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un
element spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor dm
jur. De obicei, ei nu durează mult, neavând suficiente raţiuni care să-1 susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi conslă în
înţeparea cu acul şi introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date,
devine, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, altele
dorinţele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un
cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraţ, braţ şi piept, dar se mai aplică
şi în zone puţin vizibile (fese, faţa internă a coapselor etc.). Deţinuţii care îşi aplica
tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă inserţie socială, o structură
psihopata, alţii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automunlările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi
cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut
al inteligenţei.
Automutilarea, asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar, este o
tulburare a instinctului de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală
a conduitei, adesea sub impulsul delirului şi halucinaţiei. Formele de automutilare
sunt numeroase şi variate: sacrificarea tegumentelor, enucieerea unui ochi,
amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.
Deţinuţii, de cele mai multe ori5 urmăresc un tratament mai bun prin zilele de
spitalizare ce vor fi obţinute.
Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se
integrează, aparent repede m mediul de penitenciar. în relaţiile cu cadrele
penitenciarului par, de obicei, confornuşti şi supuşi. Cea mai mare parte a
recidivistilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a
supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele penitenciarului,
altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie.
De regulă, deţinuţii recidivist! sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu
ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a
obţine beneficii şi uneori de a evada.
101
123, ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR
102
12,3.1. CREAŢIA FOLCLORICĂ ÎN MEDIULUI DE PENITENCIAR
Folclorul din penitenciar reprezintă o emanaţie a spaţiului carceral, o
evaziune imaginară a celui aflat în acel spaţiu. Acest tip de folclor oferă
specialistului în domeniu o posibilitate în plus de a înţelege condiţia umană
claustrată.
Folclorul din penitenciar reflectă nemulţumirea deţinutului faţă de viaţa grea
din penitenciar. în lumea singulară a deţinutului se regăsesc o multitudine de
sentimente şi atitudini; resemnarea, autoculpabilizarea, intoleranţa mascată faţa de
reguli şi norme, meditaţii asupra raportului de filiaţie, retrospective detaşate ale
comportamentului infracţional ca mod de refulare, suferinţa, disperare, izolare,
inutilitate, neputinţă şi dezrădăcinare, persecuţie, frustrare etc. (Florian, 1996).
In majoritatea cântecelor, penitenciarul este privit ca un loc de chin şi amar.
Spre exemplu, "Nu da Doamne nimănui / Viaţa deţinutului" sau "Puşcărie,
puşcărie /Urâtă mi-ai fost tu mie / Pe-afară dată cu var / înăuntru chin şi amar".
Aceste versuri au devenit, de-a lungul timpului, refren al unor cântece, repetând
obsesiv calvarul vieţii din penitenciar (Ţânţaş, 2001).
La persoanele încarcerate apare în mod frecvent reveria şi tendinţa de
evaziune imaginară, reprimate însă de imaginea gardienilor înarmaţi şi a gratiilor
prin care nici gândul pare să nu poată evada: "Doamne libertatea mea / E la maior
sub curea / Coboară Doamne privirea / Şi observă Mănăstirea / Ce deasupra are
plasă / Nici gândul să nu mai iasă". Vitregia vieţii din penitenciar generează nu
numai disperare, ci şi ură, răzbunere: "De-ar fi Gherla de hârtie / Aş da foc la
puşcărie / Dar aceasta e de piatră / Şi nu arde niciodată". Disperarea devine tot mai
agasantă îndemnându-1 pe cel încarcerat şi părăsit sâ cânte cu amârâciune "Trista-i
duminica zilelor mele" (Tântaş, 2001).
Condiţiile din penitenciar generează un mecanism de apărare prin parodierea
regimului de detenţie: "Iar e bine-n puşcărie / Pentru cel care nu ştie / Apă este câtă
vreţi / Şi-n găleţi şi pe pereţi / Pâinea de la ceai se-nmoaie / Şi spinarea de bătaie".
Uneori folclorul de penitenciar supradimensionează raportul de filiaţie, mamă-flu,
ca o modalitate de ancorare afectivă. Imaginea mamei ocupă un loc central in
gândurile şi frământările celui încarcerat: "Mă gândesc Ia mama mea / Să nu
păţească ceva / C-am mai fost la închisoare / Şi pe mama rău o doare / Lasă mamă
c-am să scap / Şi nimic n-am să mai fac". Dorul de femeia iubită se regăseşte în
unele versuri: ,,, "Pe deasupra închisorii /Eu stau seara şi privesc / Şi cu ochii plini
de îacnmi/ Tot la tine mă gândesc". Când realizează că femeia iubită 1-a înşelat sau
abandonat pentru un alt bărbat, deţinutul adoptă o atitudine răzbunătoare, elaborând
strategii distructive: "Aşa-mi arde inimioara / Cum arde nisipul vara / Nisipul arde
de soare / Şi eu ard de supărare11....
Faţă de instanţa de judecata deţinutul are o atitudine ostilă, revendicativă.
Sentimentul nevinovăţiei îl face să se considere o victimă a unor împrejurări
nefavorabile sau chiar a unor înscenări. Aşteptarea obsesivă a noului Cod penal sau
a decretului de graţiere este redată foarte sugestiv în folclorul din penitenciar: "Hai
decret, decret, decret / Tu nu ştii de când te-aştept".
Folclorul din penitenciar oferă o imagine complexă a universului vieţii
carcerale, având profunde implicaţii culturale, psihologice şi morale.
105
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu.succes a procesului de reeducare
este individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor
reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare
înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de
recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la
influenţele reeducative sau chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea
acestora în vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Aceasta
activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care Ie au pe
lima reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de
depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel
fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în.
vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată
fiecărui caz în parte.
bi final, trebuie menţionat oă succesul în activitatea dificilă de reeducare a
deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de
calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor
legale.
Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este
deosebit de importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţional
izate sau nu, contribuie uneori în mod botărâtor la reuşita sau eşecul integrării
normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în
care acesta revine după executarea pedepsei depinde, m mare măsură, apariţia
devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea sistematică si continuă nu face decât
să stabilizeze "stigmatul" judiciar şi să-1 transforme într-un element structural al
unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele
morale şi penale prin care sunt ocrotite. Se produce astfel o identificare a fostului
infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe
care aceasta ii conferă, detemiinându-1, în cele mai multe cazuri, sâ-şi asume în
continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire
(familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate)
trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă
postpenală, cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească
şi alte forme de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi
ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângâ aceşti indicatori obiectivi,
apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mat puţin
evidenta1, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor
infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a
climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui
climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.
106
Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le
are încarcerarea, de cele mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune
propune masuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu apâra şi nici nu acuză în
cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe Judecător să
pronunţe o sentinţă adecvată.
Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării
individuale a infractorului *[ asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg
de aici, cât şi utilizarea minimali a penalităţilor şi a instituţiilor de excluziune
socială.
Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de
reprezentare în faţa instanţei; Biroul de probaţiune din penitenciar; Centrul de
probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi 2001),
Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu
reprezintă un pericol public ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai
eficientă, ci solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune un "raport
presentenţial". Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului, a
familiei sale, a victimei, a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe
oricine poate oferi informaţii relevante despre infractor. In partea finală a acestui
raport, ofiţeml sau consilierul de probaţiune propune o măsură de resocializare a
infractorului, care poate fî ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos
comunitar.
Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic
ofiţerul de probaţiune şi de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le
întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau locului de muncă. De
asemenea, în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii, cum ax fi: să urmeze
anumite programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale;
să nu frecventeze locuri şi spaţii publice după anumite ore etc.
Ordinul de munca obligă infractorul să efectueze un număr de ore de munca
neplătită m folosul comunităţii. Tipul de muncă Ia care va fi supus infractorul se
alege în funcţie de particularutăţile acestuia, de aptitudinile şi specializările sale,
astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică.
Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială, responsabilităţile biroului de
probaţiune din penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală,
programe de grup şi individuale centrate pe diverse teme etc.
încă din momentul pronunţării sentinţei cuslodiale, ofiţerul de probaţiune din
penitenciar începe să-! pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi
consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate persoanele importante pentru
el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de foc după eliberare,
rezolvarea problemei locuinţei, organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor.
Impactul schimbărilor sociale după anul 19S9 a fost resimţit şi de către
sistemul penitenciar din România. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile
aflate în subordinea sa au iniţiat şi adoptat programe care să diversifice activităţile
întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor programe au contribuit, pe lângă
specialiştii din penitenciare, un număr mare de specialişti din viaţa civilă (psihologi,
sociologi, asistenţi sociali, jurişti etc). Această mişcare reformatoare a condus la
apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea
tratamentului penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul penitenciarelor a
fost facilitată şi de vizitele de documentare făcute de specialişti de la diferite
niveluri decizionale şi execuţionale în statele occidentale cu bogată experienţă în
domeniul execuţional penaL Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la
acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util- probaţiunea. Necesitatea
creării unui Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot
mai clar.
în România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere
a cazurilor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei
acţiunilor de resocializare a celor care au încălcat legea, m anul 1996 s-a înfiinţat
primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România, la Penitenciarul
Arad,
Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute in cadrul Centrului
Experimental de Probaţiune Arad au făcut ca programul experimental sâ se extindă
la nivelul judeţelor Cluj, Dâmboviţa, Vrancea etc. Toate aceste centre de probaţiune
au fost constituite pnn Ordine ale Ministrului Justiţiei. Specialiştii din aceste centre
de probaţiune (psihologi, jurişti, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu
reprezentanţi din teritoriu ai Ministerului Justiţiei, Inspectoratele judeţene de
poliţie, Administraţia publică locala. Inspectoratele şcolare, organizaţii non-
guvernamentale etc. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins ui toate penitenciarele
din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a
infractorilor.
107
Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie şi practică,
încearcă s& fie în concordanţa cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea
socio-educativă trebuie să ocupe locul central în reeducarea şi resocializarea
individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinita
şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile.
Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de
vedere criminologie a riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a
săvârşit o faptă penală, în vederea modificării coiîiportamentului infracţional şi
reintegrării în societate. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la probă a
infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor
conferite de lege, siguranţei publice şi bunelor moravuri.
Obiectivele principale ale probaţiunii sunt:
luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor
măsuri de reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social
concret al faptei săvârşite şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea
măsurilor şi sancţiunilor privative de libertate;
- participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor
care au comis
infracţiuni;
controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de
libertate; cooperarea cu administraţia penitenciarelor, în vederea individualizării
măsurilor de reeducare prin iniţierea, susţinerea şi desfăşurarea unor programe de
resociali^are;
- iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi
tinerilor, precum şi
pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.
Sistemul de masuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor
care au o condamnare de maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă
alternativă.
Supravegherea^ în comunitate se desfăşoară în baza unui "contract de
probaţiune1', în care probaţionarul ia cunoştinţă, pe bază de semnătură, de obligaţiile
pe care le are în perioada cât se află sub supravegherea Serviciului Experimental de
Probaţiune, Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală» terapie
psihosocială de grup având ea teme: agresivitatea, consumul de alcool şi droguri,
educaţie civică, educaţie igienico-sanitară etc, în paralel, se acţionează pentru
prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei, pentru rezolvarea unor probleme sociale
etc. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului infracţional prin
psihoterapie, mediere, conciliere
Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive, fie la
depunerea în penitenciar. Au prioritate minorii, tinerii şi, după caz, alte persoane cu
nevoi speciale. în baza protocolului încheiat, poliţia sau parchetul anunţă Serviciul
de Probaţiune, care întocmeşte un raport de evaluare psiho-sOcială asupra cazului
respectiv.
Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului
lucrează în echipă cu specialiştii de la nivelul comunităţii- Astfel, în momentul
punerii în libertate» dosarul de probaţiune al persoanei respective este transmis
echipei comunitare.
105
CAPITOLUL XIII
109
i
r
Alte consideraţii
Atunci când mesajele verbale sunt consistente cu cele non-verbale,
comunicarea intenţiilor asertive, agresive sau pasive se realizează fără dificultăţi.
Când însă nu sunt consistente, comunicarea este destul de confuză şi e mult mai
dificil să se răspundă.
Un alt aspect foarte important care trebuie luat in considerare este cel cultural
care, dacă nu este luat în calcul» poate conduce la interpretări greşite ale anumitor
comportamente.
Comunicarea non-verbală este de o importanţă majoră datorită omniprezenţei
sale (comunicăm verbal doar din când in când, însă non-verbal transmitem mesaje
tot timpul). Chiar mai mult, ontogenetic şi evoluţionist, comunicarea non-verbală
este primordială, precedând limbajul, fiind apanajul supravieţuirii speciilor.
Reluăm şi de această dată, lapidar, aspectele nonverbale ale comportamentelor
asertive, agresiv şi pasiv, vezi tabelul 2.
Tabelul 2
Comportament asertiv
Contact Contact vizual direct, fără a fi însă prea insistent
vizual
Postură A) priveşte persoana
B) priveşte drept, tn timp ce are o postură asimetrică; mâinile şi
picioarele sunt relaxate, ţinute în
aceeaşi poziţie de fiecare parte
CJ aplecat puţin spre interlocutor
Gestica Mişcări uşoare si relaxate care accentuează expresiile verbale
Distanţa Menţine o distanta conversaţională potrivită, de aproximativ 0,5-L5
metri
Latenţa Dă răspunsuri fără a ezita de îndată ce vorbitorul termină de vorbit şi
îşi întrerupe interlocutorul doar pentru a termina interacţiunea
Vocea Fermă; volumul suficient de tare ffiră însă a fi zgomotos; viteză
normală
Comportament asresrv
Contact Lipsit de expresivitate, îngust, rece, fixativ
vizual
Postura Rigidă, tensionată, simetrici, picioarele depărtate
Gestica Mâinile încleştate; Resturi largi sau sacadate, în special deasupra
umerilor
Distanta Mai mică de 0.5 metri
Latenţa Scăzută, cu dese întreruperi
Vocea Poarte scăzuta, cu o rata conversaţională ridicată
Comportament pasiv
Contact Priveşte în jos sau în altă parte
vizual
Postura Nu stă faţă în faţa cu cealaltă persoană; rigida, simetrică.
Gestica Mişcări continue, cu aesniri mărunte pe lângă corp
Distanta Mai mare de 1,5 metri
Latenta Distanţă mare între momentul terminării mesajului interlocutorului si
propriul răspuns
Vocea Volum foarte scăzut, monotonă, ca o rată conversaţională sefizută
111
13.3. CONSECINŢELE COMPORTAMENTELOR ASERTIV, AGRESIV Şl
PASIV
i
parţial, deoarece nu pot avea ambele aspecte îndeplinite. Pe de altă parte, în
interacţiunea cu majoritatea oamenilor, o persoană agresiva sau pasivă îşi va
îndeplini în totalitate doleanţele. în fiecare interacţiune, persoanele agresive îşi ating
toate obiectivele iară să ofere nimic sau foarte puţin, iar persoanle pasive au grijă de
alţii, fără să ia ceva în schimb. Astfel de interacţiuni acţionează sub forma unor
întăriri pentru persoanele agresive şi pasive. In consecinţa, aceste stiluri
comportamentale sunt întărite, făcând ca ulterior interacţiuni similare să fie căutate
şi chiar dorite.
Ca atare, într-o interacţiune interpersonala, o persoană comună va fi cel rnult
recompensată parţial, în timp ce o persoană agresivă sau pasivă va fi recompensată
şi satisfăcută în totalitate. Iar când au loc mai multe interacţiuni de-a lungul
timpului, persoana obişnuită va căuta relaţii mult mai satisfăcătoare şi
recompensatorii şi va încerca să evite interacţiunile viitoare cu personale agresive
sau pasiv, tocmai datorită anticipării insatisfacţiei.
Astfel, o persoană agresivă va experimenta o izolare socială şi o pierdere a
întăririlor care determină acea persoană să crească frecvenţa şi intensitatea acestor
modele de comportament. Acest efort de a-şi îndeplini doleanţele face ca
interacţiunile să devină şi mai negative şi să crească frecvenţa comportamentului
evitaiit.
Totuşi, în anumite circumstanţe, oamenii pot menţine relaţii neechîUbrate, O
persoană poate fi implicată într-o relaţie în care circumstanţele exterioare şi nu
întăririle relaţiei ţin oamenii împreună. Este posibil, de asemenea, ca o pereche
constând dintr-o persoană agresivă şi una pasivă să menţină stabil o relaţie datorită
stilurilor lor complementare. însă, o astfel de relaţie ar fi lipsită de respect mutual
devenind relaţie problematică, în special dacă persoana pasivă dezvoltă o dorinţă
puternică pentru autosatisfacerea dorinţelor.
Jn concluzie, comportamentele agresive şi pasive pot fi dezvoltate şi
menţinute prin recompense şi întăriri pe termen scurt. Pe termen lung însă, reuşesc
să îndepărteze persoanele care îşi doresc o relaţie mutuala, bivalentă. Acest proces
izolează persoanele agresive sau pasive sau le implică în relaţii disfîmcţionale
menţinute artificial de factori precum căsătoria sau legăturile de sânge, însă lipsite
de respect mutual.
Comportamentul asertiv.
Consecinţe sociale.
Intr-o situaţie confiictualâ, conduita asertivă place interlocutorilor, deoarece
aceştia realizează că dorinţele şi sentimentele lor sunt luate în considerare,
uiteriocutorul unui mesaj asertiv va tinde să evalueze pozitiv şi cu respect persoana
care comunică acest mesaj. Empatia şi aiitorespectul exprimate prin comunicarea
asertivă generează dorinţa interlocutorului să trateze persoana asertivă în acelaşi
mod. Prin demonstraţii repetate ale comportamentului asertiv, alţii îşi dezvoltă
expectanţa că acea persoana se va comporta cooperativ, sensibil, sincer şi
respectuos. Atraşi de aceste calităţi şi motivaţi să-şi trateze interlocutorii în
conformitate, celelalte persoane dezvoltă relaţii cooperative şi sincere.
112
Efecte asupra dorinţelor şi expectanfelor.
Datorită comportamentului asertiv din partea celorlalţi şi a evaluării pozitive
precum şi a prieteniei, se dezvolta convingerea că lumea este una "prietenoasă".
Ascrtivitatca conduce astfel la credinţa că dorinţele pot fî îndeplinite şi că
rezultatele pot fi controlate. Expectanţa controlului este un fenomen care aparent are
un impact puternic asupra stării de bine a unei persoane, deoarece lipsa controlului
este asociată cu depresia şi o serie de alte probleme.
Consecinţe emoţionale
Expectanţa cooperării celorlalţi şi capacitatea de a îndeplini dorinţele
celorlalţi îl ajută pe un individ să obţină sentimentul fericirii. Dorinţa de a avea
relaţii sociale pozitive, de a fi capabil să-ţi exerciţi influenţa asupra vieţii unei
persoane şi de a te vedea împlinit, toate acestea se realizează, alături de sentimentul
fericirii.
Consecinţe comportamentale.
Datorită dezvoltării relaţiilor sociale pozitive, dorinţele sunt îndeplinite mult
mai frecvent, rezultând un sentiment general de fericire, iar oamenii repetă cu o mai
mare probabilitate comportamentele asertive, abordând pozitiv relaţiile sociale.
Aceste consecinţe pozitive ale comportamentului asertiv vor creşte în viitor
probabilitatea unor noi comportamente asertive. Asertivitatca este deci menţinută
sau întărită de către efectele pe care ea le produce.
Comportamentul agresiv
Consecinţe sociale
Din moment ce unicul scop al comportamentului agresiv este acela de a se
concentra asupra propriilor dorinţe şi de a le nega pe cele ale altor persoane, treptat
se dezvoltă sentimentul competiţiei şi al furiei. Deoarece nevoile lor nu sunt luate în
considerare, cei din preajma vor alege la rândul lor să nu le pese de dorinţele
persoanei agresive. Repetandu-se astfel de episoade, ceilalţi ajung să privească
persoana agresivă cu neîncredere, şi caută şanse de a se răzbuna sau motive pentru a
evita interacţinuile sociale. Astfel, comportamentul agresiv va duce la izolarea
socială a agresivului.
Consecinţe emoţionale.
Aşteptându-se să trebuiască să lupte pentru tot ceea ce-şi doresc, în timp ce
ceilalţi îi evită, persoanele agresive pot deveni uşor furioase. Dorinţa lor pentru
apropiere şi sens în relaţii nu e satisfăcută, şi treptat ajung să creadă că nu se va
îndeplini vreodată. Dacă speranţa e pierdută, aceasta poate duce la tristeţe şi
depresie. Cu fiecare nouă interacţiune socială, aceştia se aşteaptă la un conflict pe
care adesea îl şi găsesc, astfel că teama le invadează Coate interacţiunile sociale.
Consecinţe comportamentale.
Datorită înstrăinării, ajung să creadă cu certitudine că ceilalţi cu siguranţă nu
le vor îndplini dorinţele. Teama şi furia consecventă duc la creşterea frecvenţei şi a
intensităţii abordării negative şi a comportamentelor evitante.
Comportamentul pasiv.
Consecinţe sociale.
Atunci când oamenii acţionează ca şi cum nevoile lor ar ii lipsite de
importanţa comparativ cu alte persoane, demonstrează lipsa respectului de sine.
Ceilalţi învaţă să nu se preocupe de dorinţele persoanelor pasive şi îi tratează în
mod agresiv sau se. retrag din interacţiune datorită lipsei de interes. Ceea ce oferă
aceste persoane îşi pierde valoarea şi este perceput ca fiind neimportant. Deoarece
scopul principal al persoanelor pasive este acela de a le face pe plac altora, nu sunt
considerate a fi persoane de încredere, astfel
113
In plan teoretic-conceptual s-au reefaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de
bază ale criminologiei, fundamentandu-se un cadru general etiologic aj
rnfracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie
a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi
evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de
grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
împreuna cu celelalte ramun ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi
propune sâ contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii
microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea,
contracararea şi destrămarea Ion
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un
anume model normativ şi cultural facilitându-3e integrarea socială. Acesta permite
existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi
stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care
facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care
face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui
grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând
din acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază
indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte in moduri predictibile,
conforme cu modelul cultural şi normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora
poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se
înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme
stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund
aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituponalizat, altele se aplică
prin mecanisme neoficiale, informaie).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice
fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu
manifestări de devianţă,
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau
delincventa (denumită şi ''devianţa penală11), deoarece include nu numai încălcările
legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil
(Răduîescu, 1994).
în orice societate si m orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de
grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei
care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate
supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. în funcţie de anumite criterii,
comportamentul acestuia poate lua forme de devianţa socială sau de delincventă.
Comportamentul deviant este un comportament "atipic", care se îndepărtează
sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi
recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant
depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi
de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii
sociale.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fîe ca produs al
incapacităţii funcţionale a individului, datorita unor deviaţii fiziologice sau
anormalităţii psihice (punctul de vedere "substanţialist"), fie ca rezultat al unui
comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale
grupului (punctul de vedere "situaţionaT1). Sancţionarea sau acceptarea acestor
comportamente ţine de
6
îteriile utilizate de diferite societăţi in definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu, 1989).
Evaluat fie ca
fŞoblemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor
de interacţiune
'între indivizi, fenomenul de devianţa se caracterizează prmtr-o serie de trăsături
specifice, distincte pentru o
"^fdcietate sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de
viaţa şi existentă al
-jpjâietăţii respective.
'Hp-^\ Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din
cultura de apartenenţă,
^;£are modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea
este o structură
:*iSnîndamenta3 culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizai, în cadrul căruia
impulsurile biopsihice
e
- iunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ prin
socializare.
-P^ Devianţa nu poate fî înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de
contextul social. Fiind
' intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un
fenomen normal în
S cadrul evoluţiei societăţii a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie
considerat neapărat ca o
* fimtă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii,
el avînd uneori rolul
a ent
Aunui S reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea
semnificativă de la
' normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat,
într-o anumită
societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una
pozitiva,
funcţională. în unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara
rândurilor îi determină
pe cei din "coloană" să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea,
sancţionează, certifică
n
Tonalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, in mare măsură, de
valorile si normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţa de aceste abateri
şi încălcări. De aceea, evaluarea de\ îanţei sociale se face pornind de la procesul de
elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale
faţa de încălcarea acestora.
Literatura de specialitate oferă numeroase enteni, teorii, concepţii, orientări, puncte
de vedere etc cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere
susţine că etiologia devianţei rezidă in structura biologică sau în personalitatea
individului (de exemplu: orientarea biologică atribuie factorilor bio^genetici o
importanţă hotărâtoare m geneza devianţei; orientarea psihologica susţine că actele
deviante sunt săvârşite cu precădere de personalităţi cu deficienţe sau tulburări psihice;
orientarea psihosociologică apreciază că individul nu se naşte deviant, ci este socializat
în acest rol sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încă din perioada
copilăriei).
Un al doilea punct de vedere consideră devianţa ca fenomen de inadaptare sau
nonintegrare socială, generat de conflictele între idealul individului, sistemul său de
valori şi posibilităţile oferite de către societate, conflicte acompaniate de scăderea
controlului social sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.
în ansamblul formelor de devianţa socială se include şi delincventa
(infracţionaliratea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii
sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul
actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni
negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie
etc.).
Chiar dacă delincventa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele
dreptului penal, ea \[ este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi
distructive pentru securitatea indivizilor şi -;. grupurilor.
Delincventa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte
şi dimensiuni de
}, natură statistică, juridică, sociologica, psihologică, economică, prospectivă şi
culturală (Banciu, 1995):
'■ a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincventei în timp şi
spaţiu, prin
evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte
şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,
ecologic, cultural, geografic etc.-
b)«dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi
fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse,
intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor
delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a
delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi
devianţa existente m societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului
delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilunle comiterii delictului, atitudinea
delincventului faţa de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc);
7
că nu se pot construi relaţii stabile decât cu o foarte mare dificultate. Unele
persoane pot avea un sentiment de milă faţă de persoanele pasive, ofemdu-le astfel
necondiţionat şi tară a fi rugaţi ceea ce consideră de cuviinţa- Pe termen lung, unii
ajung să privească persoanle pasive cu suspiciune şi dezgust, evitând interacţiumle
cu acestea.
Consecinţe emoţionale.
Pe măsura ce îşi ignoră propriile dorinţe şi nevoi şi permit şi altora să
procedeze la fel, treptat se dezvoltă sentimente de furie şi tristeţe. Se dezvoltă de
asemenea o expectanţă generală cum că dorinţele nu le vor fi îndeplinite şi că
rezultatele negative oricum vor apărea, determinând astfel o continuă stare de teamă
şi anxietate în situaţii sociale. Adesea, comportamentul pasiv este asociat cu
depresia, caz în care persoana în cauză pierde speranţa de a obţine vreodată
rezultate sociale pozitive.
Consecinţe comportamentale.
Datorită credinţei persoanei că nu poate controla rezultatele, comportamentul
pasiv are tendinţa de a persista mult timp. După mai multe repetări ale acestui
comportament, furia acelei persoane se intensifica datorită eşecului continuu de a-şi
îndeplini dorinţele. La un anumit punct, intensitatea furiei e mai marc decât teama
şi depresia, fiind foarte probabil să aibă loc o izbucnire agresivă. Odată afişată
agresivitatea, furia dispare, iar teama şi depresia ating punctul culminant de îndată
ce persoana îşi percepe actul ca şi un rău irevocabil cu pierderi sociale inerente şi se
aşteaptă la mai multe răspunsuri negative din partea celorlalţi.
Se poate concluziona că persoanele agresive sau pasive sunt prinse într-un
cerc vicios de întăriri pe termen scurt combinate cu un efect pe termen lung,
înstrăinarea ceJorlaţi. Consecinţele comportamentului asertiv sunt deci mult mai
favorabile decât cele ale comportamentelor agresive sau pasive, indiferent din ce
punct de vedere am privi problema.
pozitivă
Abordare negativă Evitare; episoade de
abordare
negativă________„___
controlez
Medierea.
Conform definiţiei, termenul de mediere presupune asistenţa oferită de o
persoană neutră în rezolvarea unui conflict declanşat între doua sau mai multe
persoane care îşi disputa o anumită problemă. îr. mod specific, mediatorul nu
impune luarea unei decizii, ci asistă disputanţii în găsirea unei variante acceptabile
printr-un proces de facilitare. Rolul ofiţerului de poliţie este acela de a stabili stadiul
de mediere, de a asculta doleanţele disputanţilor şi de a-i ajuta să exprime cât mai
adecvat aspectele vizate. De asemenea, trebuie să direcţioneze scopul medierii şi să
asiste participanţii în modelarea propriei rezolvări, astfel încât medierea sa fle
privită drept un proces din care toată lumea iese învingătoare. Procesul mediem este
unul de tip castig-caştig, adică benefice bilateral. Când mediarea este încununată de
succes, toată lumea câştiga, având posibilitatea să-şi modeleze propriile acorduri.
Evident că există situaţii în care unul dintre participanţi părăseşte scena conflictului
tară a fi obţinut în totalitate ceea ce şi-a dorit. Spre a nu se face o gravă confuzie,
trebuie de la bun început specificat faptul că rolul poliţistului nu este acela de a
impune o anumită decizie unuia dintre participanţi, ci de a ajunge la un acord
comun ales de către participanţii la conflict.
Pentru ca medierea unui conflict sa tic cea mai potrivită situaţiei, ar fi util să se ţină
seama de
următoarele criterii:
1- să existe probabilitatea ca părţile disputante să dorească să colaboreze la mediere
2. cel puţin două persoane participă la dispută
3. corrmonamentul manifestat până la intrevenţia mediatorului nu a implicat
violenta fizică între
participanţii la conflict.
Medierea de către poliţist a unui conflict poate lua două forme, si anume:
a) managementul conflictului sau a disputei (conflictul e adus la un nivel
acceptabil)
b) rezolvarea definitivă (vizează cazurile in care poliţistul utilizează
medierea pentru a rezolva
în totalitate conflictul). Spre deosebire de managementul conflictului, situaţiile în
care conflictul manifest
este singurul aspect vizat, rezolvarea substantiva implică soluţionarea conflictului
manifest, precum si a
celui bazai (de culise).
115
Medierea este extrem de utila in disputele de natură episodică (câte un singur
eveniment), fără s3 aibă vreo istorie anterioară; în mod specific, în asemene situaţii
nu exista probleme latente în conflict. Rolul poliţistului este acela de a asista
participanţii în descoperirea unei căi de rezolvare acceptabile, relativ la problema
manifestă. Aceasta reprezintă aspectul principal al conflictului.
ta polu] opus, exista dispute care au aspecte profunde (la care se poate face
referire sub denumirea de istoric), însă sunt episodice şi nu necesita o rezolvare
substanţiala din partea poliţiştilor.
Cel mai des întâlnite sunt situaţiile de criza (e.g. situaţii haotice), motiv pentru
care managementul sau medierea conflictelor reprezintă singurele finalităţi ce pot fi
obţinute. Hedierea este astfel o metodă pe care poliţiştii o pot utiliza foarte eficient
dacă disputanţri doresc să se implice, fi dacă mediatorii îşi păstrează calinul.
Un poliţist ar trebui să fie deprins cu calmarea situaţiilor tensionate şi
asistarea participanţilor în conflict, în vederea adoptări de către aceştia a unei gândiri
raţionale. Mai exista de asemenea cazuri în care unul dintre participanţi deţine
controlul şi are o pmere net superioara celuilalt, situaţii în care 0 buna mediere
echilibrează balanţa.
Strategia focalizata pe problemă vizează conflictele care presupun doar
interacţiuni sociale, şi include doua metode:
a) rezolvarea problemelor.
b) managementul problemelor-
Această abordare diferă de mediere prin aceea că include o varietate de alte
metode neconvenţionale de rezolvare a conflictelor. Abordarea focalizată pe
problema e axată pe situaţii şi conflicte care necesită o atenţie şi o rezolvare pe
termen lung. Criteriile acestei abordări implică un grup mare de participanţi, dintre
care mulţi nu sunt identificabili cu uşurinţă.
Rezolvarea problemei reprezintă acea metodă pnn care se atinge o soluţionare
completă a conflictului. Finalitatea acesteia e caracterizată de o rezolvare barată fie
pe transformare (relaţia părţilor disputante e transformată într-una poîitivă), fie pe o
înţelegere (prin intermediul unei terţe persoane-poliţistui).
Managementul problemei implică faptul ca problema n-a fost soluţionată, însă
este gestionată, poliţia fiind o parte integrală a unui armistiţiu. Spre deosebire de
aceasta, medierea conflictului permite poliţiştilor să se "spele pe mâini" prin
renunţarea le soluţionarea acelui episod conflictual sau prin plasarea disputanţilor la
o alta secţie.
116
CAPITOLUL XIV
117
acţionează in acelaşi sens ca şi descărcările SNS. în timp ce mesajul electrochimie -
purtat de neurotransmiţători - pune foarte rapid în acţiune SNS si organele vizate,
hormonii acţionează lent şi continuu, ceea ce face ca procesul o dată angajat să nu
fie uşor reversibil, în ansamblu se produce o stare de activare fiziologică.
Un circuit paralel este cel endocrin; neurotransmiţătorii stimulează hipoftea,
glandă ce produce hormoni antrenaţi în fluxul sanguin. Aceşti hormoni - se pare -
dau nota de plăcere sau neplăcere a procesului emoţional cu prelungiri rn sfera
învăţării şi memoriei.
Scoarţa cerebrală intervine în această desfăşurare cel puţin în doua momente;
în recunoaşterea stimulului extern şi etichetarea lui, apoi în etichetarea (evaluarea)
stării de activare, respectiv a tabloului de modificări fiziologice reflectat prin
semnale interocepnve. In acelaşi timp cortexul controlează, reglează răspunsul
emoţional, putând determina chiar suspendarea acestuia. {Răspunsul emoţional
constă din modificări fiziologice şi comportamentale).
118
- cel puţin şase emoţii de bază - aşa cum s-a arătat - par sâ fie unix^ale:
mânia, dezgustul, bucuria^ tnsteţeajje^nia^i surpriza.
Mimica ascultă de o dubla comandă: o comanda nativă si una voluntară.
Mediul social selecţionează - prin mecanismul condiţionării instrumentale -
expresiile de bază, dezvoltând unele şi inhibând altele; ele creează un adevărat
limbaj mimic în care gesturile convenţionale şi semnele prelungesc şi diversifică
expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este
cunoscută. Graţie suprapunerii elementului învăţat, expresia emoţională devine
tehnică de schimb social: un zâmbet plăcut poate dispune pe interlocutor, o mimică
de nemulţumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plânsul atrage
compasiunea ş.a.m.d.„Mimica şi pantomimica - scrie V. Pavelcu - devin limbaj, ca
şi cuvântul articulat; ca şi acesta, ele se învaţă luând forma socială a tiparelor şi
modelelor create de generaţii". Posibilitatea modulării voluntare a expresiei
emoţionale creează premisele disjuncţiei între planul extern şi cel intern, între
trăirea subiectivă şi comportamentul obiectiv. în sfârşit, omul a creat - în cursul
dezvoltării sale istorice - o gama largă de mijloace rafinate de exprimare a stărilor
afective, printre care amintim poezia (îndeosebi poezia lirică), muzica, dansul etc.,
în general mijloace artistice. Tema impune o dezvoltare mai amplă, care ar depăşi
însă cadrul capitolului de faţă.
• Rezultatele experimentelor 1
Esperimentatcdi ascunşi au observat cum au reacţionat subiecţii la
comportamentul complicelui şi, după "perioada de aşteptare", au cerut acestora să
descrie cum s-au simţit. Schacter şi Singer au constatat ci, în toate situaţiile,
subiecţii au fost predispuşi să adopte comportamentul complicelui (fericire sau
furie). Mai mult, în funcţie de intensitatea activării fiziologice, aceste trăiri au fost
şi ele mai mult sau mai puţin intense.
Spre exemplificare, putem lua două exemple din experienţa cotidiană a fiecăruia:
(1)55 presupunem că vă aflaţi la serviciu şi tocmai aţi terminat de băut o cafea tare;
se deschide uşa şi intră nouamoul dumneavoastră colegă/cofeg, o persoana
extrem de atrăgătoare. în aceste condiţii, uşoarele palpitaţii datorate exclusiv
excesului de cofeină abia ingerată vor ii uşor interpretate drept bucurie sau
atracţie spre noul coleg/colegă. Să luam însă situaţia în care pe uşa abia desebisă
intră şeful dvs, care găseşte de cuviinţă să critice dur tocmai proiectul la care aţi
lucrat în ultimele două luni şi care a fost atât de bine primit de toţi ceilalţi
specialişti cu care aţi discutat. în aceste condiţii este foarte probabil ca trăirea
emoţională experienţiată să semene mai mult a furie, enervare sau iritare mai
degrabă decât bucurie. In ambele cazuri există acelaşi nivel al activării
fiziologice, dar două interpretări diferite la nivel cognitiv (al gândirii).
(2) Să presupunem acum că tocmai v-aţi întors de la piaţă şi aţi urcat 10 etaje peţos
pentru că liftul de pe scara unde locuiţi este defect de mai multe zile. Intraţi
gâfâind în casă unde o rudă apropiată tocmai povesteşte cum un prieten comun a
suferit recent un infarct miocardic. Este foarte probabil ca în aceste condiţii să
deveniţi pentru moment îngrijorat sau cel puţin mai atent la palpitaţiile pe care le
aveţi dat care se datorează, cu siguranţă, celor 10 etaje urcate pe jos şi nicidecum
vreunei probleme medicale. Dar ce se întâmplă dacă Ia intrarea în apartament, în
locul rudei îngrijorate, întâlniţi o vecina nesuferită al cărui pechinez începe să
latre furios; în aceste condiţii senzaţia ca 'v-a sărit inima din piept" o veţi pune,
foarte probabil, pe seama sperieturii trase datorită nesuferitului căţel.
Altfel spus, ceea ce noi numim fericire, teamă, iritare, supărare, furie, stres,
enervare etc. este un rezultat al modului în care interpretăm situaţiile cu care ne
confruntăm zi de zi, intensitatea trăirii emoţionale fiind dată de nivelul activării de
la nivel biologic.
Conforma lui Schachter, individul procesează informaţia venită din cele trei surse
amintite pentru a atinge trăirea subiectivă a emoţiei, în concluzie:
(1) emoţia presupune interpretarea cognitivă a unei stări de activare fiziologica;
(2) acelaşi fel de activare fiziologică stă în spatele emoţiilor pozitive, cât şi a celor
negative;
120
(3) tipul emoţiei (calitatea acesteia) este dat de modul în care persoana îşi
interpretează modificările fiziologice, in contextul informatei situaţionale şi in
baza cunoştinţelor anterioare referitoare la acel gen de situaţii; dar, atunci când
sursa activării fiziologice este dificil de identificat, activarea este atribuită unor
aspecte din mediu extern. Aceasta diferenţiere ar putea explica reacţiile
emoţionale diferite, declanşate de persoane sau situaţii asemănătoare.
Cogniţii/ganduri Nivelul
biologic
Comportamente -senzaţii
corporale
121
Problemele emoţionale apar în mai multe situaţii;
(a)Interpretarea negativă a unui eveniment din mediul extern va determina o
stare subiectivă
negativă sau o stare de distres. Pentru a modifica această stare, este necesar:
Q Să se modifice situaţia concretă
O Să se modifice modul în care persoana interpretează evenimentul care a avut loc
□ Să se reducă starea de activare fiziologică, prin tehnici specifice sau medicaţie.
fc) Mai mult, modul în care persoana îşi interpretează starea subiectivă poate
influenţa distresul. De exemplu, dacă aceasta nu îşi înţelege trăirea emoţională
negativă şi o consideră ca fiind semn al unei boli grave, atunci această discrepanţă
cognitivă (diferenţă între ceea ce-şi doreşte individul şi ceea ce există sau crede că
există în realitate; ex. "Eu nu vreau să fiu bolnav, dar uite că sunt") va amplifica la
rândul ei slarea de distres- Este necesară 0 intervenţie la nivel cognitiv care să îi
ofere individului o explicaţie raţionala a propriului distres.
»
14.4. MODELUL ABC
122
Activatori (A) Credinţe (B) ~~—*" Consecinţe (C)
(actlvators) (belieft) (eonscquences)
Element activator Credinţele ''iraţionale" strat gânduri Consecinţele se
poate fi orice situaţie absolutiste despre sine, ceilalţi şt viaţă, referă la
din viaţa de zi cu zi, de gentil "Trebuie să fac întotdeauna reacţiile ţi trăirile
lucrurile perfect" 'Trebuie să reuşesc noastre
în tot ceea ce fac", "Nu pot suporta sa mi se întâmple ceva
neplăcuf \ "Nu pot suporta ca ceilalţi să mă critice", "Sunt
un incapabil dacă greşesc în lucrurile importante",
"Ceilalţi trebuie să mă respecte", "Viaţa trebuie să fie
uşoară şi lipsită de griji1" etc.
Corespondentul lor raţional este formulat în termeni de
preferinţă: "Mi-aş dori foarte mult ca ceilalţi să fie corecţi
cu mine, dar nu pot pretinde aşa ceva"r
Ellîs consideră că oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi
luptă să Ic stingă. Scopurile sunt parte integrantă a modelului ABC, ele asigurând
un context oare determină modul în care persoana percepe şi evaluează evenimentul
activator. Invers, evenimentele activatoare pot favoriza sau împiedica realizarea
scopurilor. Mai mult, scopurile se construiesc în baza credinţelor individului (B) şi
a consecinţelor (Q din experienţele anterioare.
123
_ dac la emoţii negative dezadaptative (ex. depresie, anxietate, iurie £tc,)
sunt iraţionale deoarece sunt rigide şi blochează atingerea scopurile. Cefe douS
tipuri de credinţe se referă la sine (ex, (*Eu trebuie/aş dori s^ nu greşesc niciodată"),
ceilalţi ţex." As prefera/trebuie ca ceilalţi să mă respecte11), viaţă (e%- "Viaţa
trebuie/mi-ar plăcea să fie uşoară şi lipsită de probleme").
* Cum apar credinţele iraţionale
Conform acestui modei, există o tendinţă accentuată a indivizilor umani de a
cultiva credinţe iraţionale. Fiinţa umană are o bază biologică care o predispune la
dezvoltarea şi tfienţinerea anumitor caracteristici, de unde rezultă uşurinţa achiziţiei
şi dificultatea modificării materialului deja achiziţionat.
Ellis considera câ toţi oamenii, indiferent de modelfele la care au fost expuşi în
dezvoltarea lor, au o tendinţă înnăscută de a transforma dorinţele şi preferinţele
puternice îri imperative absolute, dogmatice. De multe ori,, acestora le este mai uşor
să înveţe comportamente şi obiceiun negative, care sunt în detrimentul lor şi au
dificultăţi majore în a menţine un mod raţional de gândire şi comportament.
Aşadar, gândirea disfuncţională este determinată, în mare măsură, de factori
biologici aflaţi în interacţiune cu variabile de mediu.
- pozitive sau
negative iraţionale
sau raţionale
- mai mult sau mai puţin abstracte; astfel imperativul trebuie, d£ exemplu, poate fi
aplicat tuturor oamenilor (ex., 'Toţi oarnenii trebuie să mâ respecte" sau unei
persoane ariurne "Partenerul meu trebuie să mă respecte"). ,
Evalnărl________Pozitive___________________ Negative________
Preferenţiale - sunt credinţe raţionale, ce facilitează - sunt credinţe raţionale, ce
facilitează
scopurile individului; e.g., "Prefer ca scopurile individului; e.g., "Prefer ca
oamenii să mă aprobe". oamenii să nu mă contrazică".
Absolutiste - sunt credinţe iraţionale, care - sunt credinţe
iraţionale, care
blochează scopurile individului: e.g., blochează scopurile individului; e.g,,
Fl
"Trebuie să mi se întâmple numai Nu trebuie viaţa să fie dificilă"
- lucruri bune" ___
care au trăit frecvent emoţii negative de mare intensitate, insă caracterul adaptahv al
acestora a facilitat comportamente creative, utile lor şi celor dm jur.
Un pattern de gândire absolutist nu duce automat la emoţii negative. Astfel,
atunci când condiţiile de viaţă confirma aşteptările iraţionale afe persoanei, aceasta
experienţaază trăiri pozitive. Când condiţiile de viaţă contrazic aşteptările iraţionale
ale individului, acesta va trăi emoţii negative disfuncţionale.
La fel, în cazul unei persoane cu un mod de gândire preferenţial confirmarea
aşteptărilor duce 3a emoţii pozitive, pe când contrazicerea acestora generează
emoţii negative, însă funcţionale.
125
14.5. TEHNICI DE CONTROL AL EMOŢIILOR NEGATIVE
Din aspectele prezentate mai sus reţinem că, pentru o modifica o emoţie ţC) se
poate interveni la mai multe nivele'
* la nivelul situaţiei care o activează (A)
* la nivelul credinţelor persoanei (B)
4- când vrei să ai o emoţie specifică intră într-un context asociat ei r Ex.: Când vrei
să fii vesel, ascult] muzica pe care a" ascultat-o mereu când ai fost vesel, sau te
duci în locurile în care ai fost vesel
5. sparge contextul şi include contexte noi - construieşte un context prin
introducerea unor stimuli care duc la emoţii dorite, Ex,: Du-ţi un obiect preferat
la birou. Când te vei uita la ea te vei calma; personalizează-ţi biroul: poze cu cei
din familie etc,
6. modifică-ţi contextele
7. construieşte-ţi o hartă a stimulilor în funcţie de emoţii. Stabiteşte-ţi un traseu
emoţional (obiecte sau locuri care sunt asociate cu anumite emoţii) pe care îl
parcurgi când vrei.
(3) (4)lor alternative - Ce pot face pentru a-mi atinge scopurile (ce variante
(5) am)?
Considerarea consecinţelor - Ce s-ar putea întâmpla dacă aş face asta?
(O Decizia pentru cea mai bună alternativă - Ce voi face (pentru care
O) dintre variantele de acţiune
Gener optez)?
area Implementarea - Acum fa-ol
soluţii Evaluarea - A funcţionat? Consecinţele sunt cele dorite?
Aceasta tehnică urmăreşte rezolvarea A, Nu toate situaţiile pot fi rezolvate sau avem
control asupra lor. în viaţă, de multe ori suntem puşi în situaţia de a accepta lucruri care nu ne
plac, deoarece neacceptarca lor ne poate produce neplăceri şi mai mari. Gândiţi-vă doar la
câte lucruri care nu ne plac facem într-o zr la serviri sau acasă, pentru simplu fapt că dacă nu
le-am face ar fi şi mai râu. Metaforic, în controlul emoţiilor prin rezolvarea de probleme scoţi
"cuiul din talpă" dar de multe ori cuiul nu poate fi scos sau sunr prea multe cuie. 0 emoţie
sănătoasă obţinută prin modificarea credinţelor iraţionale (B) te va ajuta să tolerezi, deşi nu-şi
face plăcere, acei cui.
&
echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de
vedere psihologic şi ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii
gradului de responsabilitate penală.
10
CAPITOLUL U
11
având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în
acest sens lucrarea sa fundamentală "Omul criminal" (1S76), care în scurt timp îl face
celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi
în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite
stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii
de infractori.
Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un "fenomen natural"
care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de
stigmate fizice, precum: sinusurile frontale. foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele
voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi
foarte mari sau foarte iniei, frunte retrasă şi îngusta, bărbie lungă sau îngusta etc.
Astfel, el a ajuns la aprecierea câ omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează
prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit,
lungimea excesiva a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi
a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele
sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeţii obrazului proeminenţi.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal,
în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea
la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza
atavismulm (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea
atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în
care vedea un "mic primitiv'1. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale
scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în via[ă, Lombroso îr studiază atât din punct
de vedere anatomic cât şi fiziologic, O constatare interesantă pe care o face este în
legătură cu Hpsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic.
Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fizio logice, dar s-a ocupat şi de unele
aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă,
literatura criminalilor etc,
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-
fuflcţionale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra
componentelor psihice. Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor
psihiatri din epocă, Lombroso stabileşte existenţa unor anomalii între "nebunul moral"
şi "criminalul înnăscut"» mai cu seamă sub aspectul simţului moral.
Examinarea "criminalului nebun" scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi
stigmate ca în cazul "omului criminal", stigmate ce sunt explicate de această dată pe
baza degenerescentei.
Intr-o ultimă etapă, Lombros se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care
o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede
în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral
considerând epilepsia atât "una din psihozele cele mai atavistice", cat şi "nucleul
tuturor degenerescentelor".
In teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată
pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai
mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au
comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci
datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia
comiterii unor acte criminale.
Teoria lombrosiană cu privire la etiologia, crimei nu poafe constitui o explicaţie
cu caracter general valabil. "Omul criminal", în sensul de universal'valabil, nu există.
însuşi Lombroso excludea această idee. Cercetările lombrosiene au constituit punctul
de^plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul
criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologlei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă,
cum ar fî cele referitoare la infractorii bolnavi mintal. Precizam ct, opera lui Lombroso
fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia
este foarte dificilă,
12
Psihiatrul german Eniest Kretschmer (1888-1964), mergând in cercetare pe
linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem
caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost
"Structura corpului şi caracterul1'* Acesta considera că, în funcţie de constituţia
corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre
comiterea unor infracţiuni specifice:
TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem
osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos;
calviţie; cavitatea toracică şi abdominală decoltată; strat de grăsime la suprafaţa
trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi
fraude.
TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul
mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt;
forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă
adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţa spre recidivă; ar
comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.
TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza
mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o
răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite
preponderent asasinate, tâlharii cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la
recidivă indiferent de vârstă.
TIPUL DISPLASTIC- diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor
sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical,
regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă
delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera
infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Pe baza experienţei clinice, Kretschmer a asociat anumite portrete psihologice
tipurilor somatice. Astfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă un grupaj de
trăsături psihice cum ar fi; vioiciune, mobilitate, optimism, uneori spontaneitate în
gesturi şi vorbire, sociabilitate, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale,
înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit practic etc. Acest grupaj de trăsături
formează un profil temperamental denumit de Kretschmer ciclotimie.
La persoanele cu constituţie fizică de tip astenic întâlnim; înclinaţie spre
abstractizare, interiorizare, sensibilitate pentru forma exterioară a relaţiilor dintre
oameni, meticulozitate dusă uneori până Ia pedanterie, un simţ acut al onoarei,
manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest profil
temperamental a fost denumit schizotimic.
TIPUL ATLETIC - intermediar între tipurile extreme menţionate, prezintă ca
trăsături psihice: înclinaţie spre activităţi care presupun un volum mare de mişcări şi
un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi desfăşurate pe spaţii mari cu
schimbări rapide de situaţie etc.), încredere în sine, autoapreciere realistă,
Wiliam K Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi
caracteristicile temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de
dezvoltare al celor trei foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:
TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă:
rotund, gras; reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită;
comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic;
plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.
TIPUL MEZOMQRF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic,
puternic, musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături
pline de energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisa, chiar puţin dură, curaj şi
combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinuta, fără intonaţii; maturitate în
prezentare.
TIPUL ECTOMORF (cerebrotonîc) - dezvoltare corporală predominant
externă; corp lung, slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism,
inhibiţie,însingurare; activism mintă]; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare
infantilă.
După raportul toracs-msmbre şi funcţionalitate endocrină, NJ'ende distinge
tipul brevilin (scund )T tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).
După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip
(macrosplanchiuc), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip
(norraosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât
toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional,
însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.
13