TEMA II (cursurile 2-4)

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENȚEI

Structura temei:
1. Semnificaţia teoriei în abordarea devianței comportamentale
2. Teorii şi modele etiologice în domeniul devianței comportamentale
2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene
2.1.1. Teoriile somatotipului
2.1.2. Teoriile genetice
2.1.3. Teorii neurofiziologice
2.2. Scenarii psihologice
2.2.1. Teoriile personalităţii criminale
2.2.2. Teorii psihanalitice
2.3. Scenariul psihosocial
2.3.1. Teoriile învăţării sociale
2.3.2. Teorii ale controlului
2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare şi conflict social
3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic
4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă
5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România
 1. Semnificaţia teoriei în abordarea devianței comportamentale
Societate, cultură, mediu ANOMIE
valori, norme, structură socială
oportunităţi legitime

ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ
Subsisteme(subculturi) bande, presiunea prietenilor,
valori şi credinţe opuse
comportamentului legal

CONTROL SOCIAL
Mediul familial structură, climat, tip disciplină

Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE

individuale AFECTIVĂ
caracteristici moştenite şi dobândite

CONDUITE DELINCVENTE
Delincvent alcoolism, consum de droguri
 Tipuri de teorii
După obiectivul propus:
1. teorii cauzale
2. teorii comprehensive

După dominanța explicativă:

1. teorii care susţin că delincvenţa este o condiţie moştenită, datorându-se unor factori cu
caracter genetic-ereditar;
2. teorii care apreciază că delincvenţa este o conduită dobândită socio-cultural;
3. teorii mixte, care îmbină cele două explicaţii.

După tipul abordării

1. teorii biologice,
2. psihologice,
3. psihosociale
4. sociologice.
 2.1. SCENARIUL BIOLOGIC
Delincvenţa este o caracteristică înnăscută, avându-şi sursa fie într-un gen aparte de constituţie
somatică, fie în codul genetic, fie în caracteristici neurofiziologice specifice.

2.1.1. Teoriile somatotipului

Profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836 – 1909) susține teza criminalului înnăscut,
tarat genetic, degenerat (Omul delincvent, [1876], 1992). Ipoteza atavismului a fost verificată prin
studierea a 393 de cranii de criminali decedaţi şi a 5.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă,
extinzând ulterior cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul sălbatic,
copii sau bolnavi psihic.
Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte, fiind purtători ai unor stigmate tipice; ei
ar fi subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după atribute fizice transmise
ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire
în evidenţă a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor
craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor,
pielea mai pigmentată, părul mai des şi creţ, urechi voluminoase…” (1992, p.21).
În funcţie de numărul stigmatelor, Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5 – 6 trăsături),
sau de tipul de „criminalul imperfect” (3 – 4) trăsături specifice; sub trei trăsături nu am avea de-a
face cu un tip criminal, ci cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă.
Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de delincvenţe:
• violatorul- urechi lungi, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, lungimea excesivă
a bărbiei;
• hoţul - o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în
permanentă mişcare, sprâncenele dese şi lăsate pe ochi, nasul turtit, barba rară, fruntea
teşită;
• ucigaşul -volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului
proeminenţi etc.
În urma numeroaselor critici, Lombroso sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care
comit delicte numai 35 – 40% aparţin acestei categorii de atavici, ceilalţi fiind încadraţi,
după caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale, în criminaloizi, criminali de
ocazie şi criminali din pasiune. În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism,
criminalistul italian adaugă şi alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere,
cicatrizarea rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii, onoarei, remuşcării şi milei,
vanitatea etc.).
În concluzie, conform teoriei lombrosiene, criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică
bazată pe atavism organic şi psihic. Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de
scenariu predestinal, cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor
numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific. Analiza minuţioasă a trăsăturilor
criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei.
Într-o cercetare ulterioară, un alt medic de închisoare, psihiatrul britanic Charles Goring (1913),
comparând 3000 de criminali cu 1000 de studenţi de la Cambridge a constatat că trăsăturile pe
care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu
există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali (cf. Goodman N, 1992). Totuși,
ideea criminalității înnăscute nu a fost abandonată nici de Goring, care susține că tinerii ai
căror părinți au comis infracțiuni devin și ei infractori, propunând interzicerea reproducerii
acestora.

Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), în Psihic şi caracter (1925) consideră că în

funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având
o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracţiuni:
• tipul picnicomorf, ce cuprinde indivizi corpolenţi, scunzi, cu faţă rotundă, calviţie, adeseori
inteligenţi şi expansivi, cu tendinţe spre îngrăşare, prietenoşi, sociabili, se caracterizează
printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă);
• tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele longilinii, slabe, cu chip prelung, dotate
divers din punct de vedere intelectual, interiorizate, cu adaptare socială precară, rezervaţi şi
nesociabili, ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă;
infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere);
• tipul atletomorf, caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic, robust, care oscilează
între sensibilitate şi brutalitate, se remarcă, îndeosebi, printr-o criminalitate brutală (omoruri,
tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă;
• tipul displastic, cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel mai adesea foarte
slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psiho-medical regăsim
în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii; ei comit de regulă delicte sexuale,
operează neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic); îşi încep cariera criminală de regulă
după 18 ani şi sunt expuşi recidivei .
• Medicul american William Sheldon (1898 – 1977), a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un
mezomorf (musculos şi atletic, energic, mereu agitat, insensibil şi impulsiv, predispus la tulburări delirante
de natură paranoidă), decât
ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv, sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide,
cu corespondent clinic în schizofrenia heboide), sau un
endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin tulburări şi
deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune capăt
crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată
adaptarea la exigenţele vieţii sociale.
• Principiile generale ale poziţiei lui W. Sheldon au fost susţinute şi de criminologii americani S. Glueek
şi E. Glueek (1934, 1950), care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi şi un
eşantion similar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de
personalitate. Concluzia lor a fost că delincvenţii sunt mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi
faţă de autoritate, se tem mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi,
manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a
criminalităţii. În opinia lor, mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin extravertire,
insensibilitate faţă de alţii, comportament agresiv, atitudini de ostilitate, neîncredere şi
antisociabilitate) care i-ar putea împinge la acte criminale. Relaţia între caracteristicile fizice şi
criminalitate ar fi, aşadar, una indirectă, mediată de anumite trăsături de personalitate. Cercetarea lor
din perioada interbelică atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delincvenţi
comiţând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani.
• În rezumat, cercetătorii americani susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima
copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-
psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o socializare primară defectuoasă.
Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”, ce nu au ca itemi somatotipul, ci
caracteristici de factură psihologică.
 Teorii genetice
Geneticienii au constatat că în cazul delincvenţilor abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente. De
aici şi ipoteza unei componente genetice a delincvenţei.
După cum se ştie, sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 XY, iar cel
feminin 46 XX. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY, respectiv
de existenţa suplimentară a unui cromozom X, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu
această anomalie sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar
din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie. După
unele cercetări, frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul
populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendinţă
spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste, voaierism etc.
Se pare că excesul de cromozomi X are drept consecinţă o personalitate deseori anormală psihiatric.
O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a unui cromozom masculin, în formula 47 XYY (P.
A. Jacobs, 1965). În acest caz, indivizii sunt înalţi, supermasculinizaţi, uneori cu o anomalie în
conformaţia urechilor, calviţie şi miopie. După unele studii, frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar
fi de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Se apreciază că existenţa acestei anomalii predispune
spre violenţă şi omucideri, cu o înclinaţie generală spre crimă mai evidentă decât în sindromul
Klinefelter. Alte studii (Witkin et. al., 1976 sau Radcliffe S. G. şi Paul N., 1986) au dovedit că aceştia nu
sunt mai agresivi decât alţii, dar că au o inteligenţă relativ mai redusă şi o anumită imaturitate
emoţională; în cazul băieţilor cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă
spre delincvenţă, dar fără prezenţa violenţei. Cum ambele anomalii există şi la indivizi perfect integraţi,
rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare
cauzală.
Witkin şi colegii săi au identificat într-un eşantion de 4.139 de bărbaţi: 12 cazuri XYY din care 5 (42%)
infractori şi 16 cazuri XXY, din care 3 (19%) infractori; din 389 infractori s-au găsit 5 cazuri de tipul XYY
• În general, cel mai bun indicator al verificării ipotezei caracteristicilor moştenite ale
delincvenţei este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii
biologici şi a gemenilor înfiaţi de familii diferite, între ei şi cu taţii lor biologici.
• Semnificative în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. A.
Mednick (1994), care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru întreaga
populaţie daneză, într-o perioadă lungă de timp, selectând 14.000 de copii adoptaţi.
Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între infracţionalitatea
tatălui biologic şi cea a fiului adoptiv numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii.
Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie, spre furt, este înnăscută, dar nu şi
celelalte.
• Rezultatele majorităţii cercetărilor ce relevă dependenţa delincvenţei de factorul
ereditar au fost contestate, fie datorită nereprezentativităţii eşantioanelor, fie datorită
unor proceduri de prelucrare şi interpretare.
• Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astfel de studii, fără a exclude posibilitatea
unor predispoziţii moştenite, este concluzia moderată conform căreia factorul ereditar
nu constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a etiologiei
conduitei de tip delincvent.
2.1.3. Teorii neurofiziologice

În urmă cu aproape 50 de ani cercetătorii au descoperit în cazul multor

delincvenţi existenţa unor disfuncţii cerebrale relevate prin EEG.
În privinţa semnificaţiei anomaliilor bioelectrice unii autori le consideră ca
fiind:
• indiciul unei potologii cerebrale (M. Kimura şi Y. Nakazawa, 1963)
• al unei întârzieri de câţiva ani în maturizare (G. Verdeau şi J. Verdeaux,
1963)
• mărturia unor situaţii tensionat conflictuale (D. Silverman, 1964).
Toate aceste ipoteze au fost confirmate de cercetările lui V. Dragomirescu
prezentate în Psihopatologia comportamentului deviant (1976). În urma
cercetărilor efectuate pe 111 minori cu conduite deviante, cu vârsta între
12 şi 17 ani, s-a constatat prezenţa unor anomalii EEG la 91 de cazuri
(82%); dintre acestea:
• la 36 de cazuri s-au înregistrat anomalii ce relevă o retardare neuropsihică,
• la 31 dintre cazuri anomaliile sugerează disfuncţii în dinamica cerebrală,
iar
• la 24 de minori s-au evidenţiat şi prezenţa unor anomalii de tip epileptic.
• Tot în această mare grupă putem introduce şi teoria lui H. Eysenck referitoare la inhibiţia
corticală. În raport cu viteza instalării inhibiţiei corticale pot fi distinse două categorii de
subiecţi:
a) tipul CIR (cortical inhibition rapidly), asociat cu extroversia, se caracterizează printr-o mare
rapiditate a instalării inhibiţiei şi prin resimţirea mai slabă a stimulării; subiecţii de acest tip
văd mediul ca fiind deficient pe linia stimulării, se plictisesc repede şi caută mereu noi surse
de excitare; ei sunt mai dificil de socializat şi mai predispuşi la conduite delincvente.
b) tipul CIS (cortical inhibition slowly), asociat introversiei, cuprinde subiecţi la care inhibiţia apare
mai încet şi resimt mai mult stimulul; dacă celălalt tip caută stimulul, aceştia evită stimulul.
• O altă serie de cercetări este reprezentată de cele privind existenţa, pe de o parte, a relaţiei
directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) şi agresivitate, iar pe de altă
parte, relaţia inversă între nivelul de serotonină (neurotransmiţător) şi agresivitate. Nivelul
scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendinţele de
suicid, stările depresive, alcoolism, impulsivitate şi omucidere. Cumularea celor doi factori,
nivel crescut de testosteron şi scăzut de serotonină, ar genera o reacţie agresivă
incontrolabilă de către subiect. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul
de responsabilitate, dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru actul violent.
• În fine, introducem aici şi cercetări care au pus în relaţie stările emoţionale şi sexuale cu
sistemul limbic, considerat sediu al vieţii emoţionale, „creier emoţional”. Stimularea electrică
a nucleului amigdalian sau a hipocampului generează, în cazul şoarecilor sau pisicilor,
agresivitate; în cazul oamenilor, aceleaşi proceduri au produs senzaţii de teamă şi
agresivitate. Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aceste părţi ale
creierului nu s-au dovedit semnificative asupra violenţei pacienţilor, în unele cazuri,
înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii.
În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari şi cei
neurofiziologici au un eventual rol de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul
cauzal, factorii de personalitate şi cei din mediul social jucând un rol important .
CURS III
2.2. SCENARII PSIHOLOGICE
Abordarea psihologică, fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre
delincvenţă, se concentrează mai ales pe analiza particularităţilor psihice, înnăscute sau dobândite, ale
delincventului, care ar genera o personalitate criminală.

2.2.1. Teoria personalităţii criminale

Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenţei atribuie criminalului o personalitate
aparte. Conform acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913),
delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau „sociopat”, care a moştenit anumite tare
psihice ce îl determină la o conduită antisocială.
Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor, ideea „psihopatului” sau a „sociopatului”
continuă să rămână actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale.
În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate
identifica o personalitate antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100):
• farmec superficial şi inteligenţă emoţională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare;
• sentimente lipsite de profunzime şi de empatie, absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor,
indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise;
• conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acţiuni dificil de înţeles sau anticipat;
• incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor;
• egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv;
• atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de
scurtă durată.
Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului
psihopatului şi, prin extensie, al delincventului de mare periculozitate este realizat
de un grup de psihiatri canadieni (K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform acestora,
profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin:
- neputinţa de a profita de experienţa altora;
- lipsa sentimentului de responsabilitate;
- imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
- un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri;
- simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
- imaturitate emoţională;
- egocentrism puternic;
- purtare pregnant antisocială şi distructivă;
- lipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului
(apud, C. Bocancea, G. Neamţu, 1999, p. 164).
După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în
multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. Să însemne aceasta
faptul că delincventul are un tip de personalitate aparte, care diferită net de cea a
nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel,
(La société criminogéne, 1971), care, sintetizând teoriile anterioare, consideră că
diferenţa dintre delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om, în circumstanţe
excepţionale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebeşte pe infractori de
neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentaţie, în timp ce primii nu.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt în
opinia lui:
• egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi);
• labilitatea psihică (marcată de instabilitate, fluctuaţie, improvizaţie);
• agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate):
• indiferenţa afectivă.
Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobriul social
care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este
asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei
este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea
crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia
de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău
aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură
această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie considerate în
mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor, precum şi semnificaţia
corelaţiilor dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii criminale în
ansamblul ei.
 Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J.J. Conger, W.C. Miller), având în
vedere un eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la
vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin intermediul testelor
psihologice, cât şi prin evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi:
stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii
cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu
ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi
de experienţa lor de viaţă.
Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei juvenile de prezenţa unei imaturităţi
afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor
afective, instabilitate, indiferenţă, ambivalenţă afectivă, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Asemănător, imaturitatea caracterială se
caracterizează (cf. Răşcanu, 1994) prin:
• autocontrol insuficient;
• impulsivitate şi agresivitate;
• subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise;
• indolenţă, indiferenţă, dispreţ faţă de muncă:
• opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale;
• exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuinţelor inferioare;
• absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a
sentimentelor morale;
• dorinţa unei vieţi uşoare.
În legătură cu inteligenţa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare.
• Unii autori (e. g. americanul H. Williams), consideră că delincvenţa juvenilă ar
fi datorată aproape exclusiv nivelului intelectual scăzut.
• Goddard (1912) consideră că nivelul scăzut al inteligenței, combinat cu un
mediu educativ deficitar, poate conduce către comportamente delincvente.
• Cercetările din penitenciarele noastre pentru minori confirmă nivelul
intelectual redus al minorilor încarceraţi. Totuşi, nu putem formula o
generalizare pripită, considerând concluzia prea tare în raport cu premisele.
Ceea ce este evident este faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr
relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală,
asociate cu un nivel de educaţie scăzut. Capacităţile intelectuale reduse îi
împiedică pe mulţi dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor
acţiunilor, mai ales pe termen lung şi, în acelaşi timp, să evalueze raţional
raportul dintre câştiguri şi pierderi sau să identifice alte opțiuni de acțiune.
• Apoi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul
pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost prinşi din această
cauză, cei mai inteligenţi fiind „tineri oneşti” (sau beneficiind de sprijin juridic
asigurat de părinţi influenţi)?
• Pe de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi
sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. Pare mai plauzibil
să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a
infracţionalităţii, atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv
şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile subiectului, respectiv cu
contextul socializării.
La finalul acestor consideraţii, se cuvine să facem câteva observaţii.
În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu, ca orice altă
dimensiune a umanului, pe un continuum şi numai modalitatea specifică de analiză
raţională face ca acest continuum să fie secţionat în categorii distincte.
În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei
etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent, furtul
cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau
comportamentul criminal.
Şi în al treilea rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracţiuni,
plecând de la premisa simplistă şi, în fond, eronată, că personalitatea delincventului ar
fi aceeaşi. Putem însă ignora diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care
fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se
prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de
sume imense şi un consumator de droguri, între cel care conduce sub influenţa
băuturilor alcoolice şi funcţionarul care primeşte mită? Evident că întrebarea este doar
retorică. Profilul personalităţii delincventului este un model abstract, nelipsit de
semnificaţie, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări.
Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşteniţi cu cei dobândiţi în
prima copilărie, sau mai târziu, şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de
viaţă, în anumite condiţii ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act
(criminal) anume, aici intervin în discuţie şi elemente ale contextului situaţional (legate
de starea subiectului, starea victimei, situaţia de fapt etc).
Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi, teoriile psihanalitice.
CURS IV
2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei

Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă, guvernată
de principiul plăcerii, căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului
realităţii, care caracterizează adaptarea socială, în urma unui proces lent de
reprimare şi sublimare a pulsiunilor. Comportamentul delincvent este considerat o
subspecie a comportamentului nevrotic determinat de prezenţa unor conflicte
infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga
durată a vieţii.
Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică,
manifestă prin conflicte intra- şi inter-personale, generate de momentele
constituirii supraeului şi de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele
afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care
reapar la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte
impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul delincvent
este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al proiecţiei agresivităţii.
Agresivitatea este, în opinia lui Freud, o tendinţă psihică înnăscută, originată în
pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu
Erosul. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare, în
raport cu puterea supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a
agresivităţii, în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii
agresive asupra propriului eu.
Alfred Adler (1870 – 1937), aduce în discuţie „complexul de inferioritate”, actul delincvent ar fi rezultatul
compensării sentimentului de inferioritate al subiectului.
E. Erikson şi J. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra genezei personalităţii şi
dependenţei sale de mediul social şi cultural.
Dacă ar fi să sistematizăm teoriile de factură prihanalitică susțin că:
- comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii;
- absenţa sublimării, a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi socialmente acceptate, generează
tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale;
- complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de acelaşi sex, poate genera un complex de
vinovăţie; dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi direcţionată spre acte criminale;
- ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii;
- un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se
autopedepsi şi va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi; pedeapsa apare ca o justificare morală a
crimei comise;
- un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi
emoţiilor negative, care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă, ducând
la conduite inexplicabile prin cruzime, deseori cu mutilarea victimelor;
- un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii, de
a simţi vina sau compasiune faţă de ceilalţi, de unde şi un comportament agresiv şi antisocial;
- unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice,
resimţite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranţă;
- indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie compensatorie,
putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-şi compensa pulsiunile
anale.
Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale putem spune că:
• factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform;
• indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu, adică
nu devin automat delincvenţi;
• majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste obişnuinţe la vârsta adultă;
• o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun
modelul criminalului.
Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului
sau psihoticului, care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai
puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat.
Unii autori fac distincție între:
• criminalitate imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
• criminalitatea ocazională, ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent;
• criminalitate obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:
- criminalii organici, cu o personalitate ce ţine de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări
mintale);
- criminalii nevrotici, care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente;
- criminalii normali, sănătoşi din punct de vedere psihic, dar care sunt taraţi din punct de
vedere social.
Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social,
vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice.