Cursul nr.

10

UNELE CONCEPŢII DESPRE INFRACTOR. RESOCIALIZAREA

INFRACTORULUI

1. Consideraţii introductive

Cercetările criminologice privind pe criminal, in ultimele decenii s-au dezvoltat mult.

Problemele de baza cu privire la criminal s-au concentrat in jurul chestiunii de a şti care este natura
reala a personalităţii criminalului. Răspunsurile si soluţiile au început cu teoria clasica a dreptului
penal, potrivit căreia omul, inclusiv criminalul, dispune de liber arbitru, are responsabilitate, capacitate
de hotărâre, de alegere si de a acţiona liber. Daca a comis o infracţiune, el a hotărât aşa, el este cauza
faptei si el răspunde penal.

O data cu dezvoltarea ştiinţelor biologice, psihologice si sociologice, teoria liberului arbitru

privind pe om si criminal a intrat in umbra, adoptându-se teoria determinismului, potrivit căreia orice
fenomen are o cauza, idee valabila si in criminologie. Şcoala antropologica, şcoala pozitiva italiana,
îndeosebi, a pledat si argumentat ca un criminal nu este un om absolut liber, ci este un om determinat
in acţiunile si faptele lui prin diverse cauze (antropologice si biologice ori sociale).

Teoriile privind pe criminal nu s-au oprit la aceasta concepţie. Dimpotrivă, ele s-au multiplicat,
ca urmare a progreselor ce s-au făcut in ştiinţele biologice, psihologice si sociologice. Mai
semnificative si mai profunde s-au dovedit teoriile psihologice, mai cu seama după ce in aceasta ştiinţa
s-a accentuat concepţia biologica a fenomenelor psihice, in general, si ale fenomenului criminal in
special. Aşa au apărut o seama de concepţii sau teorii noi despre criminal si natura sa. Astfel de teorii
sunt : teoria criminalului înnăscut (Lombroso), teoria criminalului antisocial (Alexander), teoria
criminalului psihomoral (De Greef), teoria criminalului perves constituţional, teoria constituţiei
delicvente (Di Tullio), teoria personalităţii criminale (Pinatel) si altele. Teoriile menţionate, fiecare
in parte, au dezvăluit cate un aspect sau altul al persoanei criminalului si au emis ipoteze care,
împreuna, au deschis un câmp larg in cunoaşterea criminalului. Vom expune, pe scurt, unele din aceste
teorii si concluziile ce s-au tras.

1.1. Concepţia criminalului antropologic

Printre precursorii si fondatorii antropologiei criminale se înscrie C.Lombroso (1835-1909). Ca

medic, acesta a făcut cercetări ample de antropologie, antropometrie si psihiatrie la spitale si
penitenciare asupra unui număr de aproape 600 criminali, concentrându-si atenţia asupra laturilor
anatomice si morfologice ale criminalilor. I-au reţinut atenţia îndeosebi aspectele de malformaţie a
parţilor corpului (membrelor, capului etc.). Primele constatări si concluzii s-au concentrat si expus in
lucrarea lui, devenita celebra '' L'Uomo delinquiente'' (1876).

In esenţa, el susţine :
a) criminalul se caracterizează prin anomalii corporale (corp dezvoltat, diform), asemănător cu
sălbaticii, cu strămoşii omului (atavic);

b) degenerat, epileptic si nebun. Printre toate aceste trasaturi, criminalul este un om aparte, este o
''varietate biologica inferioara'', care se deosebeşte de omul necriminal. El a formulat ideea ca unii
oameni sunt innascuti criminali. Pe aceste elemente (stigmate, atavism, degenerescenta, nebunie),
Lombroso susţine ca intre criminal si necriminal sunt deosebiri, mai mult chiar, sunt deosebiri de
natura. La aceste trasaturi specifice morfologice se adaugă si o seama de trasaturi psihologice, cum
sunt : insensibilitate psihica, atrofierea sentimentului de mila si simpatie fata de alţi oameni,
iritabilitate, impulsivitate, violenta, etc.

Teoria lui Lombroso a stârnit la vremea sa, un mare ecou in lumea juriştilor, dar mai ales in
lumea medicilor si psihiatrilor. Este prima data când pe baza unor cercetări întinse, se trece de la
studiul juridico-penal al criminalului, la studiul ştiinţific, pozitiv si criminologic al criminalului. In
cercetarea cauzalităţii criminalităţii si a criminalului este o încercare meritorie aceea de a căuta cauzele
obiective, trecându-se de la explicaţiile clasico-juridice la explicaţiile ''naturale'', obiective ale acestuia.
S-a parasit ideea potrivit căreia crima este fapta hotărâta numai de conştiinţa omului, pe baza libertăţii
de conştiinţa, a liberului arbitru, tracandu-se la ideea ca adevăratele cauze salasluiesc in determinismul
fizico-psihologic al omului.

Teoria lui Lombroso a fost criticata la vremea sa, îndeosebi de adepţii teoriilor sociologice si
psihologice (Manouver, Lacassagne, Tarde si alţii). Mai aproape de vremurile noastre, ştiinţa
antropologiei criminale s-a dezvoltat in continuare. Aşa este cu cercetările lui N.Goring, ale lui
E.Hooton care, acesta din urma, intr-o lucrare bine documentata (1939) si pe baza cercetării unui
număr foarte mare de infractori (13.873) si pe un grup de control de 3.200 persoane libere, dovedeşte
ca susţinerile lui Lombroso sunt exagerate, mai cu seama ca nu toate cercetările acestuia au fost
susţinute de metode ştiinţifice suficient de puse la punct si nici sprijinite pe concepte suficient de clare
si ştiinţifice (cauze, corelaţie, structura morfologica si structura psihica a omului etc.). Susţinerile
acestora se sprijină pe următoarele argumente :

a) nu exista un criminal înnăscut (ucigaşi innascuti, hoţi innascuti, fraudatori si falsificatori

inascuti etc.) ; exista oameni inascuti cu anumite predispoziţii spre lăcomie, spre violenta, spre
distrugere etc. ; aceste predispoziţii in condiţii de mediu nefavorabil pot conduce la crime ;

b) stigmatele criminale (anomalii, malformaţii) nu sunt proprii numai criminalilor, ci si multor

necriminali, celor care nu devin criminali ;

c) atavismul nu exista in intelesul dat de Lombroso ; studiile asupra ereditatii au dovedit ca

exista legi ale transmiterii ereditare de la înaintaşii apropiaţi (părinţi, bunici, chiar la copii, nepoţi), dar
nu de la înaintaşii sălbatici ai omenirii ;
 d) malformaţiile, stigmatele pot contribui la comiterea unor crime numai in mod indirect,
anume prin dezvoltarea unor complexe de inferioritate in psihicul omului cu stigmate, care nu se poate
adapta si integra uşor in societate din cauza acestor defecte ;

e) defectele, predispoziţiile criminale înnăscute nu pot acţiona decât intr-un mediu social
nefavorabil.

1.2. Concepţia biotipologica

Cercetătorii in materie arata ca inadaptarea sociala (savarsirea de crime etc.) depinde si de

constituţia anatomica a omului, de tipul de constituţie anatomica al acestuia. Constituţia este o unitate
morfologica si funcţionala care, in anumite condiţii de mediu, contribuie intr-o măsura mare la
inadaptarea sociala. Din acest punct de vedere, aplicarea teoriei biotipologice in criminologie a dus la
constatări interesante. Este vorba de teoriile lui Kretschmer, Pende, Viola si alţii, si de tipurile
principale de criminali delimitate de aceştia.

După Kretschmer, tipurile biotipologice sunt :

a) tipul picnic, caracterizat după forma corpului ca un tip scurt, larg si gras ;

b) tipul atletic, tip înalt, muscular ;

c) tipul astenic, cu infatisare de om slab, subţire.

Puşi alături, după forma curbei lui Gaus, la extrema stânga se plasează tipul picnic, care ca
număr este mai redus ; la mijloc se plasează tipul atletic, care intr-o populaţie este mai numeros, iar la
urma vine tipul astenic, care, ca număr, este, de asemenea, redus. Ca distribuţie, tipurile se supun
distribuţiei unimodale, cu o frecventa mare la mijloc si cu o frecventa redusa la cele doua extreme.

Exista o corelaţie intre tipul biotipologic si trăsăturile psihice (temperamentale), felul de a fi si

felul de manifestare, precum si felul de adaptare sociala al fiecărui tip. Bunăoară, tipul picnic este mai
deschis, îndreptat spre lumea exterioara, sociabil, căuta relaţiile sociale etc. ; tipul atletic este tipul
omului sănătos, echilibrat, adaptabil, etc. ; tipul astenic este retras, timid, puţin sociabil. Adaptarea la
mediu, integrarea si colaborarea cu alţi oameni depinde de aceste constituţii, de structura corpului,
cum spune Kretschmer. Tipul picnic caută relaţiile cu oamenii si cooperează mai uşor, pe când tipul
astenic, dimpotrivă, este rezervat, retras si dificil in relaţiile cu alţi oameni. Kretschmer susţine si
argumentează ideea conform căreia constituţia tipologica influenţează si orientează nu numai relaţiile
si adaptarea sociala, dar si corelaţia intre constituţie si bolile psihice. Astfel, tipul picnic se
imbolnaveste intr-o proporţie mai mare de manie-depresiune (58%), iar astenicul si, intr-o oarecare
măsura, si atleticul se îmbolnăvesc de depresiune psihica si schizofrenie (81%, respectiv 31%).

2. Criminalul, un inadaptat social

Pe linia concepţiilor biologice, in criminologie se înscrie O.Kinberg, care susţine teoria

inadaptării sociale cu privire la criminal. Potrivit acesteia orice persoana este înzestrata prin ereditare
cu o serie de dispoziţii biopsihice, care, in prezenta unor condiţii de mediu normale, conduc la
adaptarea sociala ; sau, in cazul unor factori psihici deficitari si condiţiile de mediu slabe, conduc la
inadaptarea sociala (crima). Factorii biopsihici sunt importanţi si sunt de mai multe feluri si daţi in
structuri fizico-psihice deosebite de la persoana. Aceşti factori sunt :

- factori bioconstitutionali ;
- factori patologici ;
- factori morali.
Factorii bioconstitutionali, care formează nucleul personalităţii, sunt alcătuiţi din componente
ereditare biopsihologice, cum sunt :

a) diferitele tendinţe si emoţii (foame, sete etc.) ;

b) tendinţe psihice impulsive (frica, manie, combatere, apărare, sexuale etc.) ;

c) forme temperamentale de reacţii diferite la stimulenti externi etc. ;

d) capacitatile de percepţie si cunoaştere-memorie, inteligenta si altele. Nucleul acesta

cuprinde o anumita structura, o anumita organizare. El cuprinde, de asemenea, o anumita energie

nervoasa si psihica necesara diferitelor acţiuni si activitati pe care persoana le desfasoara.

Persoana umana traieste si acţionează intr-un anumit mediu social, cu organizarea si

exigentele sale, la care omul trebuie sa se adapteze. Intre cerinţele, nevoile persoanei si exigentele
mediului trebuie sa existe o anumita afinitate, o anumita corespondenta fara de care nu exista adaptare
socială.

3. Conceptul de resocializare a infractorului

Aşa cum am mai arătat, resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament
aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de
norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii

recidivei.

Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:

- resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;

- resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă
a prevenirii speciale;

- resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat

în acest scop;

- metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.

Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o "socializare negativă",
asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se adresează
infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea şi
reeducarea se realizează prin modalităţi diverse, atât teoretice, cât şi practice, prin care se doreşte ca
infractorii să redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori
recalificarea profesională etc.

Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate

(chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea
personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi
animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la
mediul socio-cultural.