Sunteți pe pagina 1din 4

Cursul nr.

8
ROLUL PREVENTIV AL CRIMINOLOGIEI

1. Consideraţii introductive
Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistenţa formelor clasice de
inadaptare economică şi culturală, a celor hiperadaptate ale criminalităţii organizate
şi a celei în "gulere albe" şi prin apariţia unor forme noi, de la o etapă la alta,
preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale, instituţiile specializate,
oamenii de ştiinţă.
În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al
dezechilibrelor cu cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de
acestea, prevenirea şi combaterea criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte
dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
În România, recrudescenţa criminalităţii este o realitate îngrijorătoare,
consecinţă a dificultăţilor complexe pe care le antrenează tranziţia la economia de
piaţă, dar şi a dificultăţilor de adaptare la o societate civilă în care structurile şi
mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu sunt în totalitate
constituite şi nici nu funcţionează la parametrii doriţi.
Identificând şi studiind cauzele criminalităţii, stabilind starea şi dinamica
acesteia, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen mediu şi
lung, criminologia îşi propune să evalueze măsurile ce se impun şi să elaboreze
programe convingătoare de prevenire a criminalităţii, de resocializare şi reinserţie
socială a delincvenţilor.
Acest demers este în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv
fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele
dorite. Oferind ştiinţei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea,
dinamica, esenţa, cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen socio-uman,
precum şi fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor şi
mijloacelor practice de înfăptuire a activităţilor de prevenire şi combatere a
criminalităţii, criminologia contribuie esenţial la particularizarea principiilor de
politică penală ale oricărui stat.
2. Definirea conceptelor
Deşi prevenirea criminalităţii este considerată dintotdeauna drept obiectivul
principal al politicii penale, ea a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient
definit teoretic. A fost mai simplu să se discute în termenii obiectivelor de realizat
decât în termeni conceptuali. Această situaţie se datorează faptului că acest concept
vizează un domeniu atât de larg, încât, la un moment dat, el însuşi devine difuz. De
aceea, înainte de a defini conceptul de prevenire este necesar să clarificăm
obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile efortului preventiv.
Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii
pentru prima dată
a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare
pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care
aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.
În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un
grad de pericol social suficient de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace de
drept penal împotriva făptuitorilor.
În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor
deviante care, prin acumularea şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot
conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de legea penală. Trebuie să
menţionăm că, în această viziune, conceptul de comportament deviant are o sferă de
cuprindere mai largă decât acela de infracţiune. Punctul de vedere juridico-penal
trebuie, deci, completat cu punctul de vedere psiho-social, deoarece el permite atât o
înţelegere mai aprofundată a delincvenţei penale şi a profilaxiei acesteia, cât şi o
abordare post-penală adecvată facilitării reinserţiei sociale a celor care se fac
vinovaţi de încălcarea legii.
Astfel, deşi criminologia operează cu conceptul de infractor în sensul legii
penale, obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care
determină sau favorizează săvârşirea faptei ilicite. Aceşti factori precedă încălcarea
legii penale. Orice altă abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna iluzia că
prevenirea criminalităţii ar fi posibilă şi fără să se acţioneze asupra cauzelor
criminalităţii1. De aici, consecinţa că măsurile concrete de prevenire nu pot fi
orientate în mod just fără o concepţie clară asupra cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional.
În raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia
combaterii cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu
obiective apropiate sau mai depărtate. Nu s-ar putea renunţa însă la cunoaşterea
cauzelor fenomenului şi a căilor de eradicare a acestuia.
Acţiunea preventivă nu va produce efectele scontate dacă se va desfăşura izolat,
pe domenii sau tipologii infracţionale. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze
fenomenul în întregul său, nu ca totalitate de infracţiuni săvârşite pe un anumit
teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înţeles ca ansamblu superior
organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se
subsumează, ansamblu care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în
condiţii specifice.
În consecinţă, măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să
reprezinte argumente suficient de puternice pentru ca, în balanţa procesului
individual de luare a deciziilor, să constituie factori decisivi de împiedicare a trecerii
la săvârşirea actului infracţional.
Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului, economicului,
juridicului etc., în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care
determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent.

G.Antoniu, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite, în "Studii de drept românesc", Bucureşti, Ed.Academiei
Române, nr.1-2/1991, p.91; Gh.Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1991, p.63.
Generalizând, apreciem că prevenirea criminalităţii desemnează un proces
social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter
social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine
săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea
cauzelor fenomenului infracţional.
Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima
dată a unei infracţiuni, ci şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi
autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ diferiţi, se realizează
prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post-penală a persoanelor care
au comis deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.
Considerând criminalitatea ca o maladie a "societăţii criminogene" moderne,
caracterizată de o profundă deteriorare a valorilor fundamentale ale umanităţii, Jean
Pinatel aprecia că ştiinţa criminologiei nu poate opera făcând abstracţie de ipoteza
deterministă1. În acest sens, deşi conduita infracţională poate fi apreciată în termeni
de probabilitate (datorită factorilor individuali aleatori), reacţia socială
antiinfracţională trebuie abordată într-o perspectivă deterministă şi interacţionistă
întrucât este generată de un fenomen real, obiectiv - criminalitatea.

G.Antoniu, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite, în "Studii de drept românesc", Bucureşti, Ed.Academiei
Române, nr.1-2/1991, p.91; Gh.Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1991, p.63.

S-ar putea să vă placă și