Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Departamentul de Drept Penal

Politica penală. Evoluția noțiunii politicii

penale. Politica penală a Republicii Moldova în
domeniul criminalizării și decriminalizării.

Student : Focșa Teodora

Coordonator : Colțeniuc Anatolie

Chișinău , 2022

1
 Cuprins

Capitolul 1
1.1. Ce este politica penală?...........................................................................3
1.2. Subiecții politicii penale..........................................................................3
1.3. Formele participării la politica penală.....................................................3
Capitolul 2
Evoluția noțiunii politicii penale...........................................................4
Capitolul 3
3.1. Noțiunea de criminalizare și decriminalizare...............................6
3.2. Politica penală în domeniul criminalizării și decriminalizării......6

Capitolul 1
Politica penală
2
1.1. Ce este politica penală?
Politica penală este o parte a politcii generale a statutlui și se referă la măsurile
și mjloaele ce trebuie adoptate pentru prevenirea și combaterea fenomenului
infracțional într-o anumită țară,pe o perioadă determinată.
Politica penală este ansamblul de procedee susceptibile să fie propuse
legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat pentru
stopara criminalității.
În cadrul politicii penale trebuie să se aibă în vedere creearea cadrului legislativ
oportun și eficace pentru :
 Prevenirea infracționalității prin incriminarea faptelor periculoase și prin
stabilirea unor sancțiuni penale ferme și eficace;
 Indicarea faptelor periculoase pentru apărarea valorilor sociale și indicarea
sancțiunilor penale pentru fiecare faptă penală în parte,menite să asigure
respectarea legalității și totodată să înlăture orice formă de abuz din partea
organelor statului;
 Asigurarea dezvoltării noilor valori sociale și relații sociale,potrivit fiecărui
stadiu de dezvoltare a societății la un moment dat.
În cadrul politicii penale se stabilește scopul dreptului penal,principiile
acestuia,iar normele juridice penale elaborate trebuie să asigure,ca urmare a
aplicării lor,realizarea scopului dreptului penal.

1.2. Subiecții politicii penale.

Subiecții politicii penale sunt organele supreme ale puterii de stat care
apreciază,formulează,exprimă și consolidează politica penală a statului.Alte
organe pot fi doar subiecți ai realizării și promovării politicii penale sau a
aplicării acesteia în viață.
Puterile în lupta cu infracționalitatea sunt organele,organizațiile
și,respectiv ,lucrătorii lor,reprezentanții care asigură lupta cu infracționalitatea
sau care pot fo cooptați în lupta cu infraționalitatea.
În această activitate se folosesc nu numai organele spcializate ale aparatului de
stat,cum ar fi organele judiciare (poliția,cercetarea penală,organele de
anchetă,judecata și instituțiile penitenciare),ci și organizațiile obștești,detectivii
particulari și organizațiile private de pază și securitate.
Posibilitățile de luptă cu criminalitatea : posibilitățile de acest gen sunt
diverse,ele pot fi de ordin economic și tehnic.
Cele de economice sunt parte a direcției principale a necesităților sociale.
Cele tehnice se bazează pe identificarea și și aplicarea dieritelor mecanisme :
mecanice, fizice, chimice, construcții adaptate în mod special pentru lupta cu
infracționaliateta.

1.3. Formele participării la politica penală

3
 Formele de participare ale politicii penale se manifestă prin următoarele
aspecte,modalități sau forme:
1. Constituția Republicii Moldova,legislația penală actuală,legislația procesuală și
execuțională.
2. Decretele Președintelui Republicii Moldova,hotărârile guvernului și problem
referitoare la lupta cu inracționalitatea.
Neseparat de acestea se evidențiază și formele de realizare ale politicii penale:
- Practica judiciară referitoare la infracționalitate,în care conțin direcțiile de
orientare și componentele ei;
- Hotărârile instanțelor judiciare.

Capitolul 2
Evoluția noțiunii politicii penale.

Tratând despre corelația existentă între politică și drept, savanții menționează

influența reciprocă și adesea contradictorie a acestor două fenomene sociale. Se
remarcă faptul că politica însoțește dreptul pe tot parcursul evoluției lui,
posibil, precedându-l. În ceea ce privește dreptul penal nemijlocit, politica este
unul din factorii cei mai importanți de programare a acestuia, ea fiind interesată
de mecanismul integru de reglementare și apărare al dreptului penal. La rândul
său, legea penală poate limita, dar și conferi legitimitate politicii.
Adevărul în cauză este cu atât mai mult valabil, când vorbim nu doar despre
drept penal ca atare, ci despre politica penală în general, ce urmează să trateze
criminalitatea nu doar ca un produs al societății, ci și în calitate de un element
activ al acesteia, capabil să exercite influență activă și direcționată asupra
societății în întregime.
Mădălina-Cristina Mihai,într-o publicație de a ei susține că politica penală a
fost inițial definită de către Ludwig Feuerbach (1804-1872). Savantului îi este
atribuită atât lansarea noțiunii însăși de „politică penală”, cât și definirea
acesteia ca „ansamblul procedeelor represive prin care statul reacționează
contra crimei”. Este o concepție tributară epocii în care a fost formulată, în
sensul că specific acestei perioade este gândirea unor măsuri împotriva crimei,
având un caracter preponderent represiv. Un loc aparte în consacrarea noțiunii
și definiției politicii penale revine savantului german Franz von Liszt (1851-
1919), fondator al Uniunii Internaționale de Drept penal, care a publicat mai
multe lucrări pe parcursul anilor 1888-1894 în cele două reviste editate de el –
„Revista de Drept penal general” și „Buletinul Uniunii Internaționale de Drept
penal”. Ne referim, în primul rând, la studiul Sarcinile politicii penale, care și
formulează, de fapt, în primele rânduri noțiunea politicii penale: „Politica
penală în calitate de ramură independentă a dreptului penal poate fi contrapusă
dreptului penal în sens restrâns, pe de o parte, și biologiei penale, precum și
sociologiei penale – pe de altă parte. În sensul dat politica penală semnifică

4
sistemul prescripțiilor (temeiurilor) de bază, de care trebuie să se ghideze statul
în lupta împotriva infracțiunii prin intermediul pedepsei și măsurilor aferente
acesteia”
Franz von Liszt definește politica penală după cum urmează: „O totalitate
sistemică de prescripții (temeiuri), ce se bazează pe studiul științific al cauzelor
infracționalității și impactului produs de pedeapsă – temeiuri, conducându-se
de care statul, cu ajutorul pedepsei și instituțiilor înrudite acesteia, trebuie să
lupte cu criminalitatea”. După cum vedem, și în această definiție a politicii
penale accentul se pune pe pedeapsa penală și instituțiile înrudite cu aceasta.
Dar vom fi atenți și la ideea că prescripțiile (temeiurile) politicii penale trebuie
să se bazeze pe studiul științific al cauzelor criminalității și al impactului
produs de pedeapsă. Definiția în cauză este precedată de afirmația că cele mai
importante cunoștințe pentru cei preocupați de politica penală sunt cele ce țin
de antropologie în sens larg și de istoria popoarelor – o abordare conformă
evoluției științei în epoca respectivă.
Important este că știința criminologică a început să trateze criminalitatea ca
fenomen de masă, să studieze personalitatea infractorilor și să abordeze
infracționalitatea în contextul relațiilor sociale, a mediului, în care se nasc,
trăiesc și activează oamenii. Criminologul cerceta infracționalitatea în
parametri concreți de timp și spațiu. Se investigau: infracțiunea și
comportamentul individual infracțional; categorii aparte de infracțiuni,
evidențiate pe diverse criterii (criminalitatea de tip comun, cea economică și
cea politică; criminalitatea juvenilă, cea feminină; criminalitatea în domeniul
transporturilor etc.); criminalitatea în anumite regiuni ale statului; în stat în
general; criminalitatea în societate la diferite etape ale evoluției acesteia. În
urma cercetărilor criminologice, s-a ajuns la concluzia că infracționalitatea este
un fenomen real, social periculos, ce posedă un șir de caracteristici calitative
definitorii. Ea nu este doar un produs al societății, ci și un element activ al
acesteia, capabil să exercite influență activă și direcționată asupra societății în
întregime.
Ideile invocate nu sunt o ilustrare completă a procesului apariției și dezvoltării
în timp a noțiunii și definiției politicii penale. Și totuși procesul evoluției
acestora dovedește, cu certitudine, că noțiunea și definiția politicii penale s-au
dezvoltat de la o abordare îngustă, axată măsurilor de pedeapsă penală și pusă
ca misiune socială în sarcina instituțiilor justiției și celor specializate în
combaterea infracționalității, spre o accepțiune mult mai profundă. Cea de a
doua tratează politica penală drept o sarcină a societății în întregime, la baza
realizării căreia urmează a fi pusă investigarea științifică a unui șir întreg de
fenomene, procese, legități cu caracter socioeconomic, politic și de drept.
Născută din drept penal, conjugată cu sociologia, indispensabilă de
criminologie, constituind astăzi subiect de studiu pentru politologia penală,
politica penală s-a afirmat în timp ca instrument eficient de combatere și
preîntâmpinare a infracționalității. Însă rezultate sesizabile în domeniul
respectiv se obțin acolo și atunci, unde și când politica penală este clar definită,
bazată pe un concept integru, se desfășoară în baza unor principii neclintite în
scopul realizării unor sarcini formulate în cunoștință de cauză și prin aplicarea

5
unor strategii, tactici și metode elaborate în baza rezultatelor consacrate ale
investigațiilor științifice. Utilizarea eficientă a acestui instrument social, care
este politica penală a unui stat în scopul binelui comun, presupune pentru
început un studiu profund științific al tuturor elementelor ei constitutive,
precum și al altor trăsături iminente politicii penale ca sistem de combatere și
preîntâmpinare a infracționalității într-o societate concretă, la o anumită etapă
de dezvoltare a acesteia. În societatea noastră, la ziua de azi, un asemenea
studiu mai rămâne a fi un deziderat.

Capitolul 3
Politica penală a Republicii Moldova în domeniul
criminalizării și decriminalizării.

3.1. Noțiunea de criminalizare și de decriminliazare.

Criminalizare – calificare a unei infracțiuni drept crimă și pedepsirea ei în
consecință.
Decriminalizare – prescriere a unor pedespse minime pentru ilegalități.

3.2. Politica penală în domeniul criminalizării și decriminalizării.

Stabilirea răspunderii penale și interzicerea nemijlocită pentru conduitele
umane prejudiciabile reprezintă o sarcină importantă a legii penale și este
determinată de necesitatea socială de a proteja/apăra relațiile sociale cu ajutorul
mijloacelor juridico-penale. După cum se cunoaște, dreptul penal reprezintă un
sistem de norme juridice, în timp ce politica penală presupune ideile directoare
care determină conţinutul normelor și instituţiilor juridice penale, direcţia
activităţii structurilor de stat și a organelor de ocrotire a normelor de drept în
vederea luptei cu criminalitatea. Respectiv, dreptul penal constituie
instrumentul politicii penale, iar aplicarea practică a normelor de drept penal
presupune transpunerea în viaţă a politicii penale a statului1 . Deși, în timp
politica penală a cunoscut mai multe definiri și interpretări, dar cel mai
important este că tot mai mult s-a subliniat necesitatea ca aceasta să nu fie
redusă la noţiunea de drept penal, ci să fie văzută ca o reacţie organizată și
deliberată a colectivităţii împotriva activităţilor delictuoase, deviante sau
antisociale.
Cercetătorii autohtoni I.A. Ciobanu și Iu. Groza, acceptând sensul larg al
noţiunii de politică penală, consideră că aceasta presupune ansamblul măsurilor
îndreptate spre diminuarea criminalităţii, cum ar fi cele juridice, economice,
sociale etc.
Criminologii suțin că politica penală reprezintă modul de realizare a represiunii
penale ca măsură de ţinere sub control criminologic a criminalităţii (ea include
6
patru elemente principale: incriminarea și dezincriminarea unor fapte sociale,
modul de sancţionare a faptelor considerate infracţiuni, aprecierea
distructivităţii sociale a faptelor concrete și gradul de limitare a vieţii private în
numele intereselor sociale de securitate criminologică) . Într-o altă accepţiune,
subiecţii politicii penale sunt, pe de o parte, organele supreme ale puterii de stat
care apreciază, formulează, exprimă și consolidează politica penală a statului
și, pe de altă parte, subiecţii realizării și promovării politicii penale sau a
aplicării acesteia în viaţă. În acest sens, o regăsire se evidențiază la cercetătorul
român V. Pașca, care distinge între o politică penală legislativă, în raport cu
activitatea legiuitorului de incriminare-dezincriminare a unor fapte și de o
politică penală judiciară în raport de orientarea sistemului judiciar în aplicarea
legii penale.

Politica penală realizată de către legiuitor poate fi caracterizată drept arta de

creare și de perfecţionare a legii penale. Sub acest aspect, anume legiuitorului îi
aparţine cel mai important rol în elaborarea politicii penale. Accentuând în mod
deosebit acest rol, unii autori ruși reduc politica juridico-penală doar la
activitatea legiuitorului, obiectul căreia este legea penală, principalele mijloace
sau instrumentarul utilizat de către legiuitor constând din: criminalizare,
decriminalizare, penalizare și depenalizare. Se susţine, în concret că formularea
normei juridico-penale este una din etapele finale ale incriminării faptei.
Politica în același timp, determină nu doar conţinutul prohibiţiei penale, dar și
forma acesteia, inclusiv alegerea procedeelor, mijloacelor și modalităţilor, cu
ajutorul cărora se realizează materializarea prohibiţiei.
Sub acest aspect, politica juridico-penală are menirea de a asigura unitatea și
continuitatea cerinţelor faţă de procesul incriminării. Privită sub acest aspect,
politica penală este considerată a fi un element constitutiv al dreptului penal;
un factor de configurare a dreptului, iar legea penală este instrumentul de
realizare a politicii penale”. Aflându-se în atenţia cercetătorilor autohtoni,
politica penală actuală a Republicii Moldova este apreciată ca marcată de grave
erori, mai ales în ceea ce privește alegerea strategiei de combatere a
criminalităţii (represivă versus umanistă). În pofida numeroaselor declaraţii de
susţinere a umanismului în legislaţia penală, Codul penal al RM prevede
aplicarea largă a represiunii penale în forma închisorii. Mai mult, în spațiul
CSI, se constată că legea penală ca element al politicii penale și politica penală
în ansamblu său, tot mai mult capătă un caracter de clasă, represiunea penală în
cea mai mare parte fiind orientată spre păturile mai sărace ale populaţiei, în
timp ce criminalitatea celor bogaţi rămâne în afara răspunderii penale.
Principalele metode ale politicii penale sunt criminalizarea, decriminalizarea,
penalizarea, depenalizarea, diferențierea și indvidualizarea răspunderii penale,
prin urmare, toate metodele, cu excepția individualizării răspunderii penale, se
relizează nemijlocit în cadrul legiferării penale. În esență, putem afirma că,
decriminalizarea a faptei direcționează la depenalizarea în întregime, automată
a acesteia, prin care se înțelege, anularea nemijlocită a pedepsei. Așadar,
observăm că, criminalizarea și decriminalizarea sunt fenomene
subiectivobiective, deoarece, pe de o parte, ele sunt un produs al activității
7
legiuitorului, iar pe de altă parte, ele sunt o premise, deasemenea o necesitate
obiectivă a societății, bazată pe legități reale ale existenței. Criminologia
formează acel fundament al politicii penale, astfel se observă că politica penală
este indisolubilă de criminologie. Prin urmare, cunoașterea criminologică oferă
o caracterizare a diverselor forme de manifestare o criminalităţii, remarcă
amploarea și periculozitatea socială a manifestărilor criminale, condiționează
puterea de acţiune a diverselor pedepse penale, elaborează noi tipuri de
pedepse etc. Criminologii asigură, deci, conţinutul represiunii penale, iar
penaliștii se ocupă de aspectele formale, tehnice ale acesteia. Dar, există și alţi
factori obiectivi și subiectivi care influenţează procesul de concepere și
înfăptuire a politicii penale, cum ar fi admisibilitatea incriminării faptei din
punct de vedere politic, moral și juridic, oportunitatea incriminării unei fapte în
raport cu particularităţile sociale, politice, culturale, psihologice sau costul
acestei incriminări, ţinînd cont de o serie de factori și circumstanţe externe.
Procesul și rezultatul stabilirii prohibiției juridico-penale constituie însăși
criminalizarea, prin urmare ca evoluție a acestui fenomen, criminalizarea
presupune activitatea direcționată spre deslușirea tipurilor de conduite umane
periculoase pentru societate și declararea necesității și posibilității contracarării
lor cu ajutorul legii penale.
Termenul criminalizare arată procesul de desfășurare a ariei faptelor
considerate crime și, respectiv, de limitare a libertăţii individului, în aspectul
unei mai bune funcţionări a societăţii.
Dezincriminarea se realizează prin abrogarea expresă a textului de incriminare,
fapt ce nu se poate pune semnul egalităţii între abrogarea expresă a unei norme
de incriminare și dezincriminarea unei fapte. Deci, nu întotdeauna abrogarea
unei norme de incriminare înseamnă dezincriminarea faptei. Astfel, pentru a
stabili dacă o faptă fost într-adevăr dezincriminată, trebuie constatat că aceasta
nu are sub nicio formă corespondent în legea nouă. În virtutea procesului,
decriminalizare admite activitatea de clarificare a tipurilor de fapte pe care
legea penală în vigoare le califică ca infracționale și care sunt pasibile de
pedeapsă penală, care din diferite cauze și-au atenuat pericolul social pe care l-
au prezentat sau contracararea cărora prin mijloace juridico-penale a devenit
imposibilă și totodată nejustificată.
De menționat, în ceea ce privește politica penală, realizată prin criminalizarea,
penalizarea și decriminalizarea faptelor, dar și elaborarea aspectelor procesual-
penale și execuţional-penale orientate spre apărarea împotriva infracţiunilor și
prevenirea acestora, aceasta vizează strict represiunea penală, iar politica
criminologică formează cadrul conceptual al activităţii de prevenire și
contracarare a criminalităţii și de asigurare știinţifică a ei, în temeiul căreia sînt
elaborate diverse strategii, programe sau planuri de acţiuni, cu caracter
naţional, local sau departamental, menite a o concretiza.
În concluzie, putem afirma că principalul instrument al statului direcționat spre
contracararea criminalității este nemijlocit politica penală, care include acele
idei fundamentale ce determină conţinutul normelor și instituţiilor juridice
penale, direcţia activităţii structurilor de stat și a organelor de ocrotire a
normelor de drept în vederea luptei cu criminalitatea. Totodată, ce ține de
8
aspectul al criminalizării și decriminalizării, sub ipostaza de proces și rezultat,
considerăm, că sunt fundamental de importante, deoarece de calitatea
procesului va depinde în cea mai mare parte, efectul util a rezultatelor obținute.

9
 Bibliografie

1. Drept penal partea generală,Alexandru Mariț.Chișinău 2002.

2. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/18-21_10.pdf

3. file:///C:/Users/User/Downloads/SJU-3-4-2020-ROTARI-MILEA-Politica-
penala-instrument-de-realizare%20(1).pdf

10