TEMA 5.

ROLUL PEDEPSEI ÎN APĂRAREA SOCIALĂ

ȘI PREVENIREA INFRACȚIUNILOR
Pedeapsa și dreptul de a pedepsi au evoluat de la o societate la alta în funcţie de evoluţia vieţii sociale,
deci caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epocă reflectă fizionomia epocii respective
şi, ca şi criminalitatea, se află în dependenţă directă de structura socială, de particularităţile naţionale şi
culturale ale societății date.
Acest drum pe care dreptul de a pedepsi l-a parcurs de la forma primitivă de reacție la un rău, care a
fost răzbunarea, până la forma cea mai avansată a pedepsei aplicate de instituţiile statului, bazate pe
principiile legalităţii, individualizării etc. constituie istoria pedepsei, istorie care se cere a fi încă scrisă.
Înainte de a ne referi la aspectele ce ţin de scopul şi funcţiile pedepsei, vom formula o definiţie
operaţională a pedepsei.
Pedeapsa (ca şi crima, dreptul), este o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social
distinct care în esenţă este o negare şi o dezaprobare a samavolniciei individului şi care se manifestă prin
aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere persoanelor vinovate de săvârşirea unei fapte interzise
de legea penală şi care are drept scop apărarea societăţii de atentate infracţionale, prevenirea de noi
infracţiuni, restabilirea ordinii de drept şi a echităţii în societate.
Însă, pentru a înţelege această afirmaţie şi, bineînţeles, pentru a conştientiza esenţa pedepsei, e
necesar să facem abstracţie de noţiunea juridico-penală a pedepsei şi s-o privim în legătură şi
interdependenţă cu aşa fenomene ca statul, dreptul, interesul, crima.1
În diverse surse am găsit evidențiate diverse scopuri ale pedepsei, : răzbunarea, intimidarea şi
corectarea, preîntâmpinarea, restabilirea echităţii sociale şi apărarea societăţii de atentate criminale.
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide
cu scopul legii penale. Legea penală apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept. Cu alte cuvinte, apără sistemul şi relaţiile sociale de faptele socialmente periculoase
care subminează cele mai importante condiţii de existenţă ale societăţii. Pentru realizarea acestei sarcini,
Codul penal determină care fapte social-periculoase constituie infracţiuni (criminalizarea) şi stabileşte
pedepsele ce urmează să fie aplicate persoanelor care le-au săvârşit (penalizarea).
Pedeapsa are rol preventiv antiinfracţional. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât
pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure, prin funcţiile constrângerii şi reeducării
infractorului: prevenţia specială (se realizează mrin funcția corectivă a pedepsei), cât şi pentru ceilalţi
destinatari ai legii penale care, sub ameninţarea cu pedeapsa îşi conformează conduita exigenţelor acesteia,
astfel fiind asigurată prevenţiea generală2 (se realizează prin pasibilitatea răspunderii penale, prin cunoaşterea
dispoziţiilor normei penale și atenţionarea destinatarilor legii penale de a nu comite infracțiuni)
Deci, adevăratele scopuri ale pedepsei penale nu pot fi regăsite decât în finalitatea legii penale însăşi
care, prin instituirea şi aplicarea ei, urmăreşte, în primul rând, apărarea valorilor ocrotite de legea penală
împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi contracararea acestora, prin restabilirea ordinii de drept şi a echităţii
sociale.
Ne vom referi în continuare la funcțiile pedepsei.
Pedeapsa, este o osândă, o măsură de constrângere statlă, folosită de stat implicând o anumită
suferinţă impusă infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se
răspunde răului produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, afecţiunea pe care o implică pedeapsa,
decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiune sau restricţie de

1
Bujor V., Esenţa criminalităţii, Chişinău, 1988, pag. 5-38;
2
Garraud R., Précis de droit criminel, Paris, 1912, pag. 12.

1
libertate, privaţiune sau restricţie de drepturi civice, privaţiune de bunuri, iar în unele legislaţii - privaţiune de
dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a valorilor sociale vătămate
sau periclitate prin infracţiune.
Pe lângă funcţia de constrângere ce se exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţia
de reeducare a acestuia, deoarece pedeapsa încetează a mai fi o pură retribuţie (rău pentru rău), ci este
menită să determine înlăturarea orientărilor și deprinderilor antisociale ale vinovatului3 și formării altora
corespunzătoare exigenţelor societăţii. Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat, de
diferitele metode şi procedee ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, recidivist sau
minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea
de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala
majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea orientărilor şi deprinderilor
antisociale.
O altă funcție este ceea de exemplaritate, decurge din caracterul inevitabil al pedepsei și constă în
influenţa pe care pedeapsa aplicată unei persoanei vinovate concrete, o produce asupra altor persoane care,
văzând constrângerea la care este supus acesta, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea
infracţiunilor.
Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa de eliminare de societate a
persoanei vinovate, eliminare necesară pentru schimbarea orientărilor antisociale şi pentru a apăra societatea,
cel puțin pentru perioada de izolare, împotriva periculozităţii infractorului.
Pedeapsa mai realizează și funcția de reparare a prejudiciului material, atunci când prin nfracțiune se
cauzează prejudicii materiale victimelor.
Se știe că pedeapsa reprezintă consecinţa la care se expune infractorul ca urmare a tragerii sale la
răspunderea penală. În funcţie de caracterul şi gradul pericolului social al infracţiunii săvârşite se va stabili,
respectiv, şi măsura pedepsei, de aceea apare necesitatea diversificării pedepselor şi a modalităţii de aplicare
a lor asupra persoanelor ce au comis infracțiuni.
Într-un stat bazat pe drept, sistemul pedepselor reflectate de legislator în legea penală trebuie elaborat
luându-se în considerare nivelul de dezvoltare social-politic, economic şi cultural a societăţii într-o perioadă
istorică dată. De asemenea, sistemul pedepselor trebuie să reflecte şi politica anticrimă cu privire la ansamblul
mijloacelor juridico-penale şi criminologice folosite pentru contracararea criminalităţii. Existenţa cadrului
pedepselor în legislaţia penală prezintă o importanţă juridico-penală deosebită. El exprimă, în primul rând,
principiul legalităţii pedepselor şi reflectă concepţia juridico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor juridico-
penale folosite împotriva fenomenului infracţional. Natura şi cuantumul pedepselor consacrate dau expresie, în
acelaşi timp, principiilor fundamentale ale politicii penale dar și celei criminologice.
Sistemul pedepselor într-o legislaţie este determinat de lege, unde sunt stabilite limitele generale,
cuantumul şi modalităţile ei, condiţii ce necesită a fi îndeplinite pentru a putea fi aplicată. Aceasta, având ca
obiectiv necesitatea de a satisface două cerinţe, şi anume: pe de o parte, nevoia crescândă de a asigura
siguranţa şi ordinea socială în faţa valului de înrăutățire a situației criminogene în care aceasta se manifestă,
iar pe de altă parte, grija de a asigura respectul drepturilor fundamentale ale omului în activitatea de aplicare şi
executare a pedepselor.
Pentru aceasta este necesară elaborarea unei politici penale coerente, participative având în vedere
faptul că singur, sistemul penal nu este suficient pentru a înjuga criminalitatea în lipsa unei politici anticrimă
preventive, care să îmbine mijloacele economice, sociale, administrative, educative, juridice etc. În aceste
condiții crește rolul criminologiei și rolul acesteia în fundamentarea politicii criminologice unde accentul este
pus pe aspectul preventiv în contracararea crimninalității.

3
Fr. Fin Key, A Magyar biintetojog tankonyve, Budapesta, 1914, pag. 336.