qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Coordonator de disciplină:

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Conf. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
 2018-2019

UVT
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul II, Semestrul III

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= APLICAŢIE PRACTICĂ

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID.

3
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Noţiuni generale despre dreptul penal.

- Unitatea de învăţare 1: Noțiuni generale despre dreptul penal.
- Unitatea de învățare 2: Principiile fundamentale ale dreptului penal.

2. Modulul II. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp.

- Unitatea de învăţare 3: Legea penală. Norma penală. Interpretarea legii
penale.
- Unitatea de învăţare 4: Aplicarea legii penale în timp.
- Unitatea de învăţare 5: Aplicarea legii penale în spațiu.

3. Modulul III. Infracţiunea.

- Unitatea de învăţare 6: Noţiunea şi trăsăturile infracţiunii; Con
ținutul
constitutiv al infracțiunii.
- Unitatea de învăţare 7: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
(cauzele justificative și cele de neimputabilitate).
- Unitatea de învăţare 8: Formele infracţiunii (actele preparatorii, tentativa,
infracţiunea fapt consumat, infracţiunea fapt epuizat).
- Unitatea de învăţare 9: Unitatea infracţională (naturală şi legală).
- Unitatea de învățare 10: Pluralitatea de infracțiuni

4
 MODULUL I
NOŢIUNI GENERALE
DESPRE DREPTUL PENAL

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 1: Definiţia, obiectul, caracterele, izvoarele dreptului penal,

raportul juridic penal.

= 1 ore

 U.I. 2: Principiile fundamentale ale dreptului penal.

= 1 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale din dreptul penal.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

dreptul penal, obiectul dreptului penal, raportul juridic, principiile
fundamentale ale acestei ramuri de drept şi izvoarele sale caracteristice.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1. Definiţia, obiectul şi caracterele dreptului penal.

1.1. Definiţia dreptului penal. Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor
periculoase este o funcţie a statutului pe care o exercită, în principal, prin intermediul
dreptului penal. Noţiunea de “drept penal” poate apare sub mai multe sensuri:
 termenul poate fi înţeles ca definind ramura de drept ce cuprinde sistemul
normelor juridice penale ce reglementează relaţiile de apărare socială.
 dar, el poate fi înţeles şi ca ştiinţă a dreptului, ce cuprinde totalitatea
concepţiilor, ideilor, teoriilor relative la dreptul penal.
Denumirea de “drept penal” derivă de la cuvântul latin poena care înseamnă
pedeapsă, sancţiune.
În concluzie, putem defini dreptul penal ca fiind “sistemul normelor juridice
care reglementează relaţiile de apărare socială, prin interzicerea ca infracţiuni, sub
 sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale,
Definiţia
dreptului penal în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea
pedepselor celor care le săvârşesc.”

1.2. Obiectul dreptului penal. Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile

de apărare socială, relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru respectarea de
către aceştia a unor valori cum sunt persoana cu drepturile şi libertăţile sale, liniştea şi
ordinea publică, însăşi societatea în întregul ei. Aceasta este opinia majoritară în
doctrină cu privire la obiectul dreptului penal.
Spunând aceasta, rezultă, că într-o altă opinie, obiectul dreptului penal îl
constituie relaţiile sociale de represiune penală, relaţii ce se stabilesc după săvârşirea
infracţiunii, între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia, totodată, de
a trage la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia de a suporta
pedeapsa.
Aşa cum arătam, opinia majoritară susţine că obiectul dreptului penal îl
constituie nu doar relaţiile de represiune penală, căci dreptul penal are nu doar rolul
de sancţiona pe cei care au încălcat legea, ci totodată are şi rolul de a preveni
încălcarea ei. De aceea, relaţiile sociale pe care dreptul penal le ocroteşte nu se nasc
doar în momentul săvârşirii faptei, ci din chiar momentul intrării în vigoare a
normelor penale.
Un argument în sprijinul acestei opinii este şi faptul că destinatarii normelor
 penale, în marea lor majoritate, înţeleg să se supună exigenţelor normelor penale,
conformându-şi conduita acestora. Abia atunci când norma penală a fost încălcată,
Obiectul dreptului
penal: relaţia socială care până în acel moment fusese una de conformare se transformă într-
Relaţiile sociale de
o relaţie de conflict, şi pentru restabilirea ordinii de drept, făptuitorul este obligat să
conflict şi de
cooperare suporte sancţiunea prevăzută de norma penală nesocotită.
În concluzie, obiectul dreptului penal, îl reprezintă nu doar relaţiile sociale de
conflict ci şi cele de cooperare, de conformare, stabilite prin normele penale.

6
 În ce constă obiectul dreptului penal ?

1.3. Caracterele dreptului penal. Caracterele dreptului penal sunt acele

trăsături esenţiale ce se desprind din specificul relaţiilor de apărare socială care îi
revin acestei ramuri a dreptului. Deşi nu există o unanimitate de păreri, cu privire la
caracterele dreptului penal, apreciem că acestea sunt: autonomia, unitatea şi
caracterul de drept public.
a.Caracterul autonom al dreptului penal. Autonomia unei ramuri de drept se
 justifică printr-un obiect propriu de reglementar şi a celorlalte criterii complementare.
Caracterul Autonomia dreptului penal a fost contestată prin susţinerea tezei caracterului
autonom
pur sancţionator al acestei ramuri de drept. Cu alte cuvinte, i se nega dreptului penal
un obiect propriu de reglementare, arătându-se că nu există relaţii specifice în
societate care să fie reglementate numai de dreptul penal; relaţiile sociale erau
reglementate de alte ramuri de drept, iar acolo unde aceste ramuri nu aveau sancţiuni
specifice pentru a sancţiona încălcarea normelor proprii ar fi intervenit dreptul penal
ca să tragă la răspundere pe cei ce nu respectau legea. Astfel, dreptul penal avea, în
această opinie doar un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de
drept.
Cu toate acestea caracterul autonom al dreptului penal poate fi demonstrat
prin folosirea următoarelor argumente:
 dreptul penal are relaţii proprii de reglementare şi acestea sunt relaţiile de
apărare socială.
 chiar dacă există şi alte ramuri de drept care reglementează anumite relaţii
sociale pe care şi dreptul penal le reglementează, fiecare dintre aceste ramuri de drept
realizează o protecţie specifică, nesuprapunându-şi protecţia juridică.
 există relaţii sociale pe care doar dreptul penal le ocroteşte, cum ar fi:
sentimentul de compasiune prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei
persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este
lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 din codul penal), ocrotirea respectului cuvenit
morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte, monumente sau urne
funerare ori de cadavre (art. 319 din codul penal).
Caracterul autonom se justifică prin obiect propriu de reglementare, prin
faptul că relaţiile de apărare socială nu fac obiect de reglementare pentru alte ramuri
de drept şi prin existenţa unor relaţii sociale pe care doar dreptul penal le ocroteşte,
cum ar fi sentimentul de milă (apărat prin incriminarea infracţiunii de lăsare fără

7
 ajutor a unei persoane aflate în dificultate – art. 203 C. pen.), sau respectul cuvenit
morţilor (incriminarea în acest sens a infracţiunii de profanare de cadavre sau
morminte – art. 383 C. pen.).

b. Caracterul unitar al dreptului penal. Unitatea dreptului penal este pusă în

 evidenţă de unitatea principiilor care străbat legislaţia penală cu privire la cei trei
Caracterul
piloni al acestei ramuri de drept: infracţiunea, sancţiunile şi răspunderea penală.
unitar
Unitatea dreptului penal nu este afectată chiar dacă unele norme penale au un
caracter aparte, cum sunt normele penale ce privesc aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşit în străinătate ori care asigură asistenţa juridică internaţională în
materie penală.
Acest caracter îşi găseşte reflectarea juridică şi în norma penală, art. 236 din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal (în continuare Legea de aplicare) precizând, în acest sens, că: „Dispoziţiile din
partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate prin legi speciale afară
de cazul când legea dispune altfel”.

c. Caracterul de drept public. Împărţirea dihotomică a ramurilor de drept, în

ramuri de drept privat şi de drept public are la bază, în principal, natura interesului
 ocrotit. În cazul dreptului penal însăşi statul este interesat de menţinerea ordinii
Caracterul de sociale, astfel încât acesta apare ca subiect dominant al raporturilor juridice penale.
drept public
Raporturile juridice de drept penal sunt raporturi juridice în care persoana are o
poziţie subordonată, iar normele penale sunt norme imperative, nimeni neputând
deroga de la ele.

Care sunt caracterele dreptului penal ?

2. Izvoarele dreptului penal. Prin noţiunea de izvor de drept se înţelege

forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, cum ar fi de exemplu, dreptul civil,
dreptul administrativ, în cadrul dreptului penal, datorită importanţei valorilor ocrotite,
numai legea poate fi izvor de drept. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 72
alin. 3 lit. h) şi i) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora, precum şi acordarea amnistiei sau a graţierii colective se pot face numai
prin lege organică.

8
 1. Plecând de la dihotomiilețional na – internațional și național -
 european, și observând că în prezent există și norme penale instituite prin anumite
Clasificarea convenții, tratate bilaterale sau acte normative europene (comunitare), este necesar să
izvoarelor
dreptului penal: diferențiem și noi izvoarele penale în izvoare la nivel național, izvoare la nivel
două criterii internațional și izvoare la nivel european. În aceste ultime două cazuri, însă, vom
analiza doar situația acelor izvoare pe nale internaționale și europene care pot fi
aplicate pe teritoriului statului român, adică au putere de lege în România.
Având în vedere acest criteriu:
- sunt izvoare naționale : Constituția, Codul penal, legile penale speciale,
legile nepenale, dar care cuprind dispoziții penale, decretele prezindențiale de
acordare a gra țierii individuale, și în anumite cazuri jurisprudența; cutuma sau
obiceiul nu este izvor al dreptului penal.
- sunt izvoare interna ționale , dar aplicabile în România: conven țiile
multilaterale ratificate de statul român (inclusiv cele de la nivel european, dar care nu
sunt adoptate în cadrul UE), ca izvoare indirecte, și tratatele bilaterale de cooperare în
materie penale, prin care se reglementează modul de acordare a extrădării, ca izvoare
directe;
- sunt izvoare unionale (comunitare), aplicabile în România ca stat membru
UE: tratatele constituitive ale UE, inclusiv Carta drepturilor fundamentale a UE,
directiva și jurisprudența CJUE, toate însă, doar ca izvoare indirecte.
- sunt izvoare europene, aplicabile în România ca stat membru al Consiliului
Europei, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).

2. Clasificând izvoarele după forţa lor juridică, ele se împart în izvoare

superioare, izvoare ordinare şi izvoare secundare sau derivate. Aplicând acest criteriu
izvoarelor dreptului penal, vom considera că sunt:
- izvoare superioare: Constituţia, precum şi tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte sau pe care le-a ratificat ;
- izvoare ordinare: Codul penal și legile penale speciale;
- și izvoare secundare sau derivate: legile nepenale care cuprind dispozi ții
penale, precumși decretele prezidențiale de acordare a grațierii individuale,
jurisprudența, după delimitările ce le vom arăta, precum și toate izvoarele europene
(comunitare), arătate mai-sus.

2.1. Pornind de la această premisă să vedem în continuare care sunt izvoarele

dreptului penal la nivel naţional.
Ca nivel ierarhic, primul izvor al dreptului penal este Constituţia. Legea
fundamentală oferă dreptului penal regle¬mentări de principiu, cum ar fi cele
 prevăzute în dispoziţiile art. 15 alin. (2) ce consacră neretroactivitatea legii penale,
aplicarea legii penale mai favorabile şi caracterul de legalitate al acesteia, art. 16 alin.
Constituția
României (1) ce consacră principiul egalităţii în faţa legii, şi implicit al aplicării legii penale, art.
19 alin. (1) şi (2) referitor la principiul potrivit căruia cetăţenii români nu pot fi

9
 extrădaţi, art. 22 alin. (3) care interzic pedeapsa cu moartea, darși art. 73, care, după
cum am arătat deja, prevede că normele penale, au, în general, caracter organic.
Însă acestor dispozi ții cu aplicabilitate directă în special în sfera părții
generale a dreptului penal li se adaugă toate acele norme ționale constitucare
proclamă drepturile și libertățile fundamentale ce sunt apoi apărate și prin norme
penale speciale. Aici putem adăuga, de exemplu, garantarea dreptului la via ță, după
cum rezultă din art. 22 alin. și1 3 din Constituție, garanție ce este asigurată prin
incriminarea ca infracțiuni a faptelor ce au ca rezultat direct moartea unei persoane ,
garantarea integrității fizice și psihice prin dispozițiile art. 22 alin. 1 și 2 din
Constituție, garanție ce este asigurată, în primul rând prin incriminarea faptelor de
lovire , garantarea libertății individuale potrivit art. 23 alin. 1 din Constituție, libertate
ce este asigurată prin incriminarea faptei de lipsire de libertate, ocrotireațiivie de
familie și private, după cum rezultă din art. 26, realizată prin incriminarea faptelor de
violență în familie și de violare a vieții private, garantarea inviolabilității domiciliului
prin dispozițiile constituționale ale art. 27, garanție asigurată prin incriminarea faptei
de violare a domiciliului, sau garantarea secretului corespondenței potrivit art. 28 din
Constituție, garanție asigurată prin incriminarea faptei de violare a secretului
corespondenței, interzicerea muncii forțate prin dispozițiile art. 42 din Constituție,
garanție asigurată și prin diferite norme penale, garantarea dreptului de proprietate
prin dispoziițiile art. 44 din Constituție, garanție asigurată și prin incriminara faptelor
contra patrimoniului și, în fine, asigurarea protecției copiilor și a tinerilor, potrivit
art. 49 din Constituție, drept fundamental apăr at și prin mijloacele dreptului penal
după cum rezultă din incriminarea mai multor faptele ce au ca victime minorii.

Cel mai important izvor de drept este şi rămâne însă Codul Penal.
 Începând cu epoca modernă, România a avut trei coduri penale, primul
Codurile noastre elaborat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 1865, prezentând puternice
penale de la 1865
până în 2014 influenţe franceze şi unele influenţe prusace, cel de-al doilea intrat în vigoare la 1937,
cunoscut şi sub denumirea de Codul Carol al II-lea, şi în final codul penal actual
intrat în vigoare în 1969.
Codul penal în vigoare a suferit o serie de modificări legislative, mai ales în
anii de după revoluţie, tranziţia punându-şi amprenta şi în cadrul reglementărilor
penale, care nu au scăpat de instabilitatea legislativă specifică acestei perioade. Un
nou cod penal a fost elaborat în anul 2004, şi urma să intre în vigoare în vara anului
2005. Datorită lipsei corelării legislative între acest nou cod şi codul de procedură
penală, precum şi cu legea de executare a pedepselor din acel moment, intrarea în
vigoare a acestui cod s-a amânat de două ori până la data de 01 septembrie 2008,
acest nou cod penal nemaiintrând în vigoare niciodată.
 În anul 2008, s-a creat o nouă comisie penală, care a studiat posibilitatea
adoptării unui alt Nou Cod penal, fapt realizat prin adoptarea în scurt timp a Legii nr.
Codul penal din
februarie 2014 286/2009. Codul a intrat în vigoare la 01 februarie 2014, fiind completat prin Legea
- NCP sau codul de punere în aplicare și anume Legea nr. 187/2012.
penal actual

10
 Din punct de vedere structural, Codul penal este împărţit în două părţi:
- partea generală, ce cuprinde reglementarea unora dintre principiile
fundamentale ale dreptului penal, aplicarea legii penale în timp și spațiu, definirea
noțiunii de infracțiune și a instituțiilor conexe acesteia, cum ar fi formele infracțiunii,
unitatea și pluralitatea de infracțiuni, pluralitatea de infractori, cauzele justificative și
cele de neimputabilitate, sancțiunile penale cu modalitățile lor de individualizare, și
răspunderea penală, diferențiată pentru persoana fizică și jur idică, pentru minoriși
majori;
- şi partea specială, ce cuprinde reglementarea detaliată pe titluri şi capitole a
celor mai importante infracţiuni, cum ar fi infra țiunile contra vieții, contra libertății,
infracțiunile de serviciu, de corupție, contra înfăptuirii justiției, contra patrimoniului,
etc.
Pe lângă codul penal, ce are caracterul unui legi generale, izvoarele dreptului
penal mai sunt completate cu dispoziţii din legi penale speciale şi legi nepenale ce
cuprind dispoziţii penale.

Iată câteva exemple de legi penale speciale ce completează dispozi ții din
partea generală a Codului penal:
 - Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării acesteia;
Legile penale ce - Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
completează
dispoziții din penală – ce reglementează, printre altele, regimul extrădării;
partea generală a Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educativeși a
Codului penal
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal (aceasta fiind o lege şi cu caracter procesual penal și izvor pentru dreptul
execuțional penal);
- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (aceasta fiind o lege
şi cu caracter procesual penal și izvor pentru dreptul execuțional penal).
precum și legi penale speciale, ce completează dispozi ții din partea
specială a Codului penal:
 Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
Legile penale ce
completează
corupţie;
dispoziții din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
partea specială a ilicit de droguri;
Codului penal
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum
şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de
terorism;
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, și altele.

11
 De asemenea, putem considera cași legi penale speciale, care completează și
 aplică dispoziții din partea generală a Codului penal și legile prin care se acordă
Legile de amnistia sau grațierea colectivă , ambele tipuri de legi fiind legi organice elaborate
acordare a
amnistiei și de Parlament.
grațierii colective
Dintre legile nepenale ce cuprind dispoziţii penale putem aminti:
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
  Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar,
Legi nepenale ce
cuprind  Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic,
dispoziţii penale  Legea nr. 90/1996 prevede infracţiunile contra protecţiei muncii, etc.

Mai sunt izvoare ale dreptului penal Decretul-Lege nr.1/1989 privind

 abrogarea infracţiunii de avort şi a infracţiunilor conexe şi Decretul-Lege nr. 6/1990
Decretele de privind abolirea pedepsei cu moartea, precum şi toate decretele prezidenţiale relative
acordare a
grațierii la acordarea graţierii individuale de către Preşedintele României.
individuale
În ceea ce priveşte situaţia jurisprudenţei, aceasta nu constituie izvor al
 dreptului penal român, cu toate că, apreciem că în prezent, răspunsul trebuie nuanţat,
unele elemente noi făcându-ne să ne gândim la o reconsiderare a acestei opinii atât de
Jurisprudența
rigide. Fără a susţine că judecătorul trebuie să-şi asume rolul Parlamentului, este de
observat o tendinţă, manifestată chiar şi la nivelul dreptului românesc, de a reconsidera
rolul jurisprudenţei, cel puţin la nivel informal, adică în faţa instanţelor de judecată, sub
aspectul modului de interpretare a legilor penale.
Astfel, deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(I.C.C.J.) în Secţii Unite în cadrul recursurilor în interesul legii ce vizează
interpretarea unor norme penale (dar nu numai în această materie) sunt obligatorii . De
asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, de inspira ție
comunitară (europeană) esteși instituția recursului în interpretare, sau, păstrând
denumirea din dreptul european, procedura întrebării preliminare, reglementată în
prezent de ambele coduri procesuale române. Potrivit dispozițiilor art. 475-4771 din
 Noul Cod de procedură penală, I.C.C.J., în complet special, format din 9 judecători, va
Jurisprudența
relevantă hotărâ prin decizie în dezlegarea unor chestiuni de drept sau hotărâre preliminară
- HP și RIL ale (HP), de care depinde soluționarea p e fond a unei cauze penale aflate pe rolul unei
ICCJ
- Deciziile CC
instanțe inferioare, dezlegarea dată fiind obligatorie pentru toate instanțele care ar
aplica acel text de lege, și nu doar pentru instanța de la care a pornit întrebarea, până
când textul respectiv ar fi abrogat, declarat neconstituțional sau modificat, cu excepția
cazului când norma s-ar regăsi în noua reglementare.
În acest caz, putem spune că astfel de decizii judecătorești sunt izvoare ale
dreptului penal, sub raportul modului de interpretare al acelor norme penale.
O situaţie similară o regăsimși în cazul deciziilor Curţii Constituţionale,
pronunțate în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate ale unor norme penale, care
potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie sunt general obligatorii, putând determina chiar

12
 o modificare a unei legi penale, şi în mod cert determinând o nouă interpretare a
respectivei dispoziţii, precum și neaplicarea sa atât cazului concret de unde a pornit, cât
și tuturor celorlalte cazuri care s-ar fundamenta pe dispozi țiile de clarate
neconstituționale.

Relativ la situația cutumei, ea nu mai reprezintă un izvor al dreptului penal.

 Este adevărat că în Evul Mediu, când regulile penale nu erau scrise, judecata se făcea
Cutuma
conform legii locului sau obiceiului . Odată cu amplificarea procesului de „legalizare” a
obiceiurilor, treptat se renunţă şi în domeniul dreptului penal ca acesta să mai fie un
izvor de drept, dreptul statului de a pedepsi izvorând numai din lege, conform
principiului legalităţii.

Enumeraţi principalele izvoare ale dreptului penal la nivel naţional ?

Reflectați asupra rolului actual al jurisprudenței în dreptul penal.

2.2. Izvoarele dreptului penal la nivel internaţional şi comunitar. O ultimă

categorie de acte juridice ce o tratăm la izvoarele dreptului penal o reprezintă tratatele
sau convenţiile internaţionale. În literatura juridică 1 se face deosebirea între:
- tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să
sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi
interese comune ale societăţii, de unde şi denumirea de infracţiuni internaţionale, şi
- tratate sau convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în
materie penală.

1
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 82.

13
 Tratatele şi convenţiile din prima categorie sunt izvoare indirecte de drept
 penal, deoarece prin ele nu sunt reglementate propriu-zis infracţiuni, ci prin acestea
statul român îşi asumă obligaţia de a incrimina în legislaţia română acele fapte despre
Izvoarele
indirecte care este vorba în respectivele tratate. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă ratificarea
de către România, în 1990, a Convenţiei împotriva torturii şi a tratamentelor inumane
sau degradante, adoptată la New York în 1984.
Totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere că există şi o excepţie în acest caz,
prevăzută în dispoziţiile art. 20 alin. (2), potrivit cărora, când există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. În această
ipoteză, de excepţie, pactul sau tratatul internaţional devine izvor direct de drept 2.
Cel de al doilea tip de tratate sunt norme internaţionale care cuprind
reglementări privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor, fiind socotite
 izvoare directe ale dreptului penal. Ele sunt considerate izvoare directe întrucât pot fi
Izvoarele directe aplicate în mod direct de către judecătorul național, fără a mai fi nevoie de o altă lege
care să le transpună în ordinea juridică internă, după cum rezultă aceasta din dispozi țiile
art. 19 din Constitu ție precum și din dispozițiile art. 14 alin. 1 C.pen.

Actele normative unionale sunt: regulamentul, recomandarea, avizul, decizia

 și directiva. Nu toate acestea pot fi izvoare ale dreptului penal.
Raportul dintre Astfel, recomandarea şi avizul nefiind obligatorii, însă fiind redactate de o
dreptul penal organizaţie cu personalitate juridică la care România este membru, au mai degrabă
național și
ordinea juridică statutul de tratate, putând deveni legi interne, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi
a UE. 20 din Constituţia României, doar dacă sunt adoptate de Parlamentul României.
Izvoarele
unionale
O situaţie aparte o reprezintă cea a directivei, care este obligatorie numai în ceea
ce priveşte anumite obiective de atins, dar nu şi forma în care acestea trebuie atinse,
inclusiv din punct de vedere legal. Totuşi, revenind la comparaţia cu tratatele, ca şi
acestea, nu se impune forma în care se vor aplica dispoziţiile lor, dar, odată semnate,
ele tot vor trebui adoptate. În concluzie, şi acestea pot fi considerate, în opinia noastră,
izvoare superioare.
În fine, indiferent de modul cum le clasificăm, un lucru este cert: odată cu
intrarea României în UE, şi actele normative ale acesteia sunt considerate izvoare ale
dreptului penal (fireşte doar cele care privesc materia dreptului penal). Datorită relaţiei
strânse dintre dreptul penal şi suveranitatea naţională, normele penale redactate sau
propuse în cadrul UE au îmbrăcat, deocamdată, forma unor acte normative care nu
impun o aplicare directă, cum este directiva, dând posibilitatea Statelor Membre, să îşi
aleagă mijloacele de punere în aplicare a celor reglementate prin directivă. Directiva
prevede un termen limită de transpunere în legislaţia naţională şi vizează armonizarea
legislaţiilor naţionale. Analizând caracterul ei de izvor de drept penal la nivel naţional,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, respectând caracterul de act comunitar
derivat pe care directiva îl prezintă, în mai multe speţe, că aceasta nu va avea ca efect,

2
Vasile Dobrinoiu ş.a., Drept penal – partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 29.

14
 prin ea însăşi şi independent de o lege internă, care trebuia să fie luată de un stat
membru pentru aplicarea sa, determinarea sau agravarea responsabilităţii penale a unei
persoane ce a încălcat dispoziţiile acelei directive . Curtea de Justiţie a UE a apreciat că
 invocarea dispoziţiilor unei directive, ce nu a fost însă transpusă în dreptul naţional, nu
Rolul de izvor al poate fi făcută decât în favoarea particularilor, eventual fie pentru a se constata că fapta
Directivei și în comisă nu este infracţiune, fie pentru a determina aplicarea unei circumstanţe
drepul penal
atenuante, nu şi pentru a crea în sarcina acestora obligaţii, pentru a se evita astfel ca
statele membre să obţină avantaje prin propria ignorare a dreptului comunitar. O
asemenea situaţie ţine seama şi de principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor,
care impune atragerea răspunderii unei persoane doar pentru fapte expres prevăzute de
legea naţională şi în raport de care persoana a ştiut că trebuie să îşi conformeze
comportamentul, chiar dacă în alte speţe Curtea de Justiţie a UE a arătat că jurisdicţia
naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a
finalităţii directivei pentru a atinge rezultatul vizat prin art. 249 din Tratatul de instituire
a Comunităţii Europe, versiunea consolidată (în continuare TCE). Este evident că într o
asemenea situaţie, Curtea de Justiţie a UE dă prioritate principiilor generale ale
dreptului penal, care fac parte din dreptul comunitar.
Aceste principii generale ale dreptului penal european sunt în opinia
profesorului Gheorghe V. Ivan, următoarele: principiul aplicabilităţii imediate a
dreptului comunitar originar (am adăuga noi) în dreptul intern, principiul priorităţii
dreptului comunitar în faţa celui intern, principiul efectului direct, principiul legalităţii
pedep¬selor, principiul proporţionalităţii, principiul aplicării retroactive a sancţiunilor
mai uşoare, principiul protecţiei vieţii private, principiul non bis in idem, principiul
respectării dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil
şi principiul nulla poena sine culpa (cu alte cuvinte, neaplicarea dreptului penal în lipsa
vinovăţiei) .
În plus, mai relevă autorul sus citat, că „instanţa comunitară nu este competentă
să se pronunţe în cadrul procedurii de trimitere instituită prin art. 234 din TCE asupra
violării unor principii ale dreptului comunitar, care ar fi aplicabile în cazul unor
infracţiuni prevăzute într o reglementare naţională, dar situate însă în afara câmpului
de incidenţă a dreptului comunitar” .
În ultima vreme a apărut şi problema crizei legalităţii formale în cadrul Uniunii
Europene. Odată cu apariţia „Constituţiei” Europene, iar acum a Tratatului de la
 Lisabona, s-a pus problema stabilirii normelor penale prin intermediul unor legi cadru.
Legalitatea
formală la nivelul Însă această chestiune aduce cu sine problema impunerii legiuitorului naţional a unei
UE. legi penale realizată de către „legiuitorul” european, punându-l (pe legiuitorul naţional,
Problema n.n.) în postura unui simplu executor al unor decizii obligatorii. Însă, pentru a fi în faţa
reprezentativității
democratice unui legiuitor european, aceasta presupune îndeplinirea principiului reprezentativităţii
şi al unei democraţii participative. În cazul Uniunii Europene, acesta nu respectă
normele clasice stabilite acum mai bine de trei secole de către Monstequieu în lucrarea
Despre Spiritul Legilor, căci potrivit celor două acte menţionate anterior, elaborarea
normelor ordinare şi a celor cadru revine împreună Parlamentului European şi

15
 Consiliului, însă este posibil ca în cazul legilor cadru acestea să fie elaborate doar de
către Consiliu, după o consultare anterioară a Parlamentului, ceea ce reprezintă un
deficit democratic în UE. În plus, alegerea Parlamentului European nu se face într un
cadru unitar, fiind aplicabile legile naţionale ale fiecărui stat membru, astfel că în aceste
condiţii este posibilă adoptarea de legi europene care să nu reprezinte majoritatea
populaţiei din Uniunea Europeană.
Pe lângă problema democratică în elaborarea legilor penale europene, se mai
pune şi problema modului cum trebuie redactate aceste legi: să fie ele norme ce
 stabilesc infracţiuni, cum este în cadrul dreptului naţional, sau doar să indice ce tip de
Ce formă ar incriminări să mai adopte statele UE, urmând ca acestea să decidă forma pe care să o
trebui să
îmbrace normele
îmbrace legea naţională, precum şi sancţiunile ce se impun respectivelor conduite
penale europene delictive? Însă este destul de evidentă tendinţa noilor legiuiri europene: aceea de
? federalizare, pe un sistem propriu, aparte, sistem pe care nu îl regăsim nici în cadrul
SUA şi nici în cadrul altor state federale europene sau din America Latină (precum
Mexic sau Argentina).
O problemă aparte o poate pune interacţiunea dintre dreptul european şi dreptul
penal, chiar dacă acesta din urmă nu a fost transferat de către statele membre ordinii
juridice europene; cert este faptul că normele dreptului comunitar pot fi izvoare
 indirecte ale dreptului naţional în situaţia în care o normă penală naţională în alb face
Efectul reflexiv referire la o normă comunitară, aspect care este denumit de unii autori spanioli „efectul
al dreptului reflexiv” al dreptului comunitar. În acest sens, Manuel Cobo del Rosal şi Tomas Vives
penal european
Anton au precizat că „efectul reflexiv” îl pot avea nu doar tratatele constitutive, care
formează dreptul primar, ci chiar şi unele dintre izvoarele dreptului comunitar
secundar, cum ar fi regulamentele sau chiar directivele.

3. Raportul juridic de drept penal. Raportul juridic penal este o relaţie de

apărare socială reglementată printr-o normă de drept penal. În cadrul dreptului penal
există două tipuri de raporturi juridice penale. Aceste două tipuri sunt: raporturi
juridice de conformare – este acela în care destinatarii legii penale o respectă fie din
conştiinţă, fie de frica sancţiunii şi raporturi juridice de conflict – sunt acele raporturi
juridice care se nasc atunci când o persoană încalcă norma penală, intrând în
“conflict” cu legea. Vom analiza mai departe structura şi durata raportului juridic
penal în funcţie de aceste două tipuri de raporturi.

3.1. Structura raportului juridic penal. Mai înainte vom defini noţiunile de
subiecte, conţinut şi obiect al raportului juridic.
 Subiectele raportului juridic sunt participanţii în cadrul raportului penal fie în
Raportul juridic: calitate de titulari ai ocrotirii sociale fie în calitate de destinatari ai normelor penale.
Subiectul, conţinutul
şi obiectul raportului Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile participanţilor la
juridic penal raporturile juridice ce se nasc prin edictarea sau încălcarea legii penale. Obiectul
raportului juridic îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului le efectuează

16
 sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine
de a le săvârşi.

Felul
Raportul juridic penal de conformare Raportul juridic penal de conflict
raportului
- Statul ca subiect dominant, ca titular al
- Statul ca subiect dominant, ca titular
funcţiei de apărare socială.
al funcţiei de apărare socială.
- Persoana fizică sau juridică titulara a
- Persoana fizică sau juridică strict
dreptului de ocrotire socială – ca subiect
determinată care a suferit infracţiunea,
adiacent – aceste persoane sunt
Subiectele şi care devine subiect adiacent.
determinabile nu încă determinate.
raportului
Statul impune celui ce încalcă legea
juridic penal Statul poate impune norma penală, prin
penală să suporte consecinţele faptei
incriminarea, modificarea sau abrogarea
sale adică să suporte răspunderea
acesteia.
penală - pedeapsa
Persoana fizică sau juridică care se Persoana fizică sau juridică care
conformează legii penale încalcă norma penală
Dreptul statului de a pretinde o anumită Dreptul statului şi în acelaşi timp
conduită din partea destinatarilor legii obligaţia acestuia de a trage la
Conţinutul
penale pentru apărarea acestora. răspundere penală.
raportului
Obligaţia corelativă a persoanelor fizice Obligaţia infractorului de a suporta
juridic penal
sau juridice de a se conforma normelor consecinţele săvârşirii faptei sale –
penale. pedeapsa.
Obiectul Executarea pedepsei şi a celorlalte
Respectarea de către destinatarii normelor
raportului sancţiunii aplicate pentru săvârşirea
penale a obligaţiilor impuse prin acestea.
juridic penal infracţiunii.

 3.2. Durata raporturilor juridice penale. Vom analiza ca şi mai sus

comparativ pentru cele două tipuri de raporturi juridice penale începutul, desfăşurarea
Începutul,
desfăşurarea şi şi încetarea acestora.
stingerea
raportului
Raportul juridic penal de conformare Raportul juridic penal de conflict
juridic penal
- Are loc odată cu intrarea în vigoare a
normei penale, căci de la această dată
se instituie obligaţia destinatarilor ei de
a-şi conforma conduita preceptelor
penale. Are loc odată cu săvârşirea infracţiunii.
Începutul
- Se naşte începând cu vârsta de 14 ani.
raporturilor
- În anumite cazuri când persoana
juridice penale
dobândeşte calitatea cerută de legea
penală.
Început la momentul săvârşirii faptei,
- Îşi are durata pe perioada cuprinsă acest tip de raport juridic se desfăşoară
între momentul intrării în vigoare al pe întreaga perioadă a procesului penal,
Desfăşurarea
normei şi abrogarea acesteia. până când se stabileşte, printr-o
raportului
- În cazul legilor temporare – durata hotărâre definitivă vinovăţia
juridic penal
este predeterminată de însăşi norma infractorului.
penală. - Până atunci acest raport este afectat
de o condiţie suspensivă, rezolutorie.
Stingerea Se stinge prin: - Se stinge în principal prin executarea
raporturilor - abrogarea normei penale, sancţiunilor aplicate infractorului.

17
 juridice penale - prin pierderea calităţii cerute de lege
pentru anumiţi destinatari ai ei,
- şi în momentul săvârşirii infracţiunii,
când se naşte raportul juridic penal de
conflict.
- Se mai poate stinge prin moartea
făptuitorului.
- O altă modalitate de încetare a
raportului juridic de conflict îl
reprezintă intervenirea unor cauze care
înlătură răspunderea sau executarea
penală.

Când începe raportul juridic de conformare? Dar cel de conflict?

Când se stinge raportul juridic de conformare? Dar cel de conflict ?
Raportul de conformare Raportul de conflict

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2

1. Principiile fundamentale ale dreptului penal. Principiile fundamentale

ale dreptului penal reprezintă idei diriguitoare, orientări de bază care călăuzesc atât
elaborarea cât şi realizarea normelor penale, care se regăsesc în cadrul instituţiilor
dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile penale.
1.1. Principiul legalităţii. Acest principiu se exprimă prin regula că întreaga
activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu
 aceasta. În funcţie de cele trei mari instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
sancţiunile şi răspunderea penală - , principiul legalităţii se exprimă prin adagiile:
Principiul legalităţii:
“nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”, “nullum judicium sine lege”.
Nullum crimen sine lege,
Nulla poena sine lege
Nullum judicium sine lege a. Aceste trei adagii se traduc astfel:
1. orice faptă, indiferent de gradul de periculozitate, nu constituie infracţiune
câtă vreme nu este calificată ca atare de o lege ce a intrat în vigoare anterior
momentului comiterii ei - nullum crimen sine lege (praevia);
2. în cazul în care fapta este calificată ca infracţiune, sancţiunea aplicată nu
poate fi una arbitrară, ci trebuie să fie dintre acelea prevăzute de legea penală, care în
plus, trebuie să respecte principiile generale ale dreptului penal, limitele legale

18
 speciale și generale și să țină seama de toate dispozițiile penale care ar putea influența
alegerea tipului de pedeapsă și a cuantumul ei, potrivit cazului concret dedus judecății
- nulla poena sine lege;
3. tragerea la răspundere penală, care se face în cursul procesului penal, prin
punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva infractorului (devenit în procesul penal
inculpat), trebuie să se desfăşoare în conformitate cu normele penale substanțiale care
guvernează materia răspunderii penale (de exemplu, trebuie avute în vedere
dispozițiile speciale privind persoana juridică sau cele privind minoritatea), dar mai
ales, cele prevăzute de legea procesual penală română, respectând de exemplu,
prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, modul de propunere și administrare al
probelor, modul de redactare al unei hotărâri judecătore ști, de investire al instanței,
exercitarea căilor de atac, etc - nullum judicium sine lege.

b. Din punct de vedere al reglementării sale, principiul legalităţii şi-a găsit

ocrotirea juridică atât în cadrul unor normative internaţionale şi europene
fundamentale, cât şi în cadrul legislaţiei române.
b.1. Consacrarea europeană şi internaţională a principiului legalităţii. Astfel,
 este de amintit că acest principiu este înscris în Declaraţia universală a drepturilor
Principiul legalităţii omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, în cadrul art.
în reglementările
europene și 11 alin. (2): „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu
internaționale constituiau, în momentul în care ele au fost comise, un act cu caracter penal potrivit
dreptului internaţional sau naţional”.
În 1950, odată cu adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la
Roma, de către statele membre ale Consiliului Europei, o nouă consfinţire a
principiului legalităţii s a realizat prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) al acestei convenţii:
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în
care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care
era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”
O formulare asemănătoare găsim şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 15 din cadrul
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi ratificată de România în 1974: „Nimeni
nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos,
potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite”.

b.2. Consacrarea principiului legalităţii în dreptul românesc. În cadrul

 dreptului intern, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea în însuşi actul
Principiul fundamental, Constituţia României, precum şi în Codul penal.
legalităţii:
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie arată că: „Legea dispune numai pentru
În reglementarea viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, în timp ce art. 23
dreptului național alin. (9) din Constituţie întregeşte ideea legalităţii formulată în articolul anterior, prin

19
 acea că prevede expres faptul că: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii”.
Codul penal, principalul act normativ al acestei ramuri de drept rezervă
principiului legalităţii două articole, ce se completează reciproc. Este vorba despre
 articolul 1 şi 2 din partea generală a Codului penal.
Art. 1 NCP Articolul 1 C. pen., consacră aspectul referitor la legalitatea infracțiunilor -
Nullum crimen sine
”nullum crimen sine lege” -, incluzând și neaplicarea retroactivă a legii penale pentru
lege praevia
fapte care la momentul comiterii lor nu erau incriminate ca infrac țiuni: „(1)Legea
penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi
sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârșită”. Dispozițiile alineatului 2 ale articolului 1 vin astfel să completeze
lacunele existente în Codul penal din 1969, ce rezultau din formularea incompletă a
principiului legalită ții, fără includere a expresă și a mențiunilor privind
neretroactivitatea legii penale. Prin aceste dispoziții, aceste lacune au fost acoperite .
Dispozițiile articolului 2 C.pen., ce sunt formulate cu o mai mare claritate față
 de cele anterioare, dezvăluie principiul legalității sub aspectul de ”nulla poena sine
Art. 2 NCP lege”. Codul explicitează care sunt acele sancțiuni care se pot aplica unei persoane ce
Nulla poena sine a comis o infracțiune, și anume: toate tipurile de pedepsele, adică atât cele pricipale,
lege
cât și cele accesorii și complementare , aplicabile majorilor ce au comis infrac țiuni,
măsurile educative, ce sunt aplicate doar minorilor infractori și măsurile de siguranță,
aplicabile celor care au comis fapte penale.
Și în acest caz, Codul penal adaugă, în mod salutar, am spune noi, principiul
neretroactivității în aplicarea sancțiunior penale, arătând că nu se poate stabili o
sancțiune penală, fie ea pedeapsă, măsură educativă sau măsură de siguranță, dacă la
data când fapta a fost săvârșită nu era prevăzută de legea penală.
Întrucât Noul Cod penal a adus inovăriși în domeniul sancțiunilor penale, în
sensul că au fost reglementate noi pedepse care înainte nu existau, de la această
regulă există și anumite excepții.
Astfel, aplicând regula mai-sus menționată, vom constata că nu se vor dispune
noile tipuri de pedepse pentru infracțiunile comise anterior intrării în vigoare a NCP,

 în situația:
- aplicării noii pedepse complementare a publicării hotărârii de condamnare
Excepții de la
aplicarea pentru persoana fizică ;
principiului - aplicării pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii în cazul în care prin
legalității formale,
ca urmare a etapei
infracțiune s-a urmărit obținerea unui folos material ;
tranzitorii privind - înlocuirii amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul
intrarea în vigoare comunității ;
a NCP
- și a înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării
acesteia cu rea-credință, dacă ea a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a
NCP (în acest caz, se va face aplicarea dispozi țiilor art. 631 din Codul penal din
1969).

20
 Excepțiile de la regulă sunt două și se referă, pe de o parte, la aplicarea noilor
pedepse accesoriiși complementare pentru infracțiuni comise anterior intrării în
vigoare a NCP, iar, pe de altă parte, la înlocuirea unor pedepse sau măsuri educative
aplicate minorilor infractori în baza Codului penal din 1969 cu noile măsuri
educative, prevăzute de NCP, dar inexistente în cel anterior.
În primul caz, adică al aplicării unor noi pedepse complementareși accesorii
pentru infracțiuni comise anterior intrării în vigoare a NCP, Legea de aplicare se
referă doar la situația succe siunii de legi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, situație, ce se rezolvă prin aplicarea principiului legii penale mai
favorabile, după cum vom vedea la capitolul corespondent acestei teme. Din
interpretarea sa rezultă că dacă infracți unea a fost deja sancționată printr -o hotărâre
definitivă, înainte de intrarea în vigoare a NCP, evident se vor aplica dispozi țiile
Codului penal din 1969, în vigoare la momentul definitivării hotărârii de condamnare,
cele două tipuri de pedepse executându-se potrivit vechiului cod penal, iar dacă nu,
adică, dacă NCP a intrat în vigoare înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, atunci se va stabili legea penală mai favorabilă sub raportul incriminării
faptei și al pedepsei principale, și dacă aceasta va fi noua lege se vor aplica pedepsele
accesorii și complementare din NCP, chiar dacă e posibil, ca în unele cazuri acestea
să nu fi existat la momentul comiterii faptei.
Cea de-a doua excep ție , este incidentă în cazul înlocuirii unora dintre
pedepsele sau măsurile educative aplicate în baza Codului penal din 1969, cu
măsurile educative din NCP pentru minorii infractori. Iată care sunt acele ții situa
potrivit Legii de aplicare:
- dacă minorului i s-a aplicat definitiv pedeapsa amenzii potrivit Codului
penal din 1969, și aceasta nu a fost executată sau a fost executată doar parțial, ea va fi
înlocuită cu măsura educativă a consemnării la șit sfârde săptămână, ținându -se
seama și de partea din amendă deja executată, dacă e cazul ;
- dacă amenda aplicată potrivit Codului penal din 1969 a fost suspendată, iar
apoi urmează ca suspendarea să fie anulată, potrivit cauzelor prevăzute tot de Codul
penal anterior, ea se va înlocui cu noua măsură educativă a consemnării la sfâr șit de
săptămână pe o durată fixă de 6 săptămâni ;
- dacă minorului i se anulează suspendarea condiționată a executării pedepsei
închisorii (situație care poate exista doar dacă la momentul aplicării acestei modalități
de individualizare nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a fi dispusă, dar instanța
nu a cunoscut aceasta – potrivit art. 85 din Codul penal de la 1969) , ea se va înlocui
cu noua măsură educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu
durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani ;
- dacă minorului i se revocă suspendarea condi ționată a executării pedepsei
închisorii (aspect care se poate dispune dacă acesta a comis o nouă infrac țiune pe
durata termenului de încercare – după cum rezultă aceasta din dispozițiile art. 84 din
Codul penal din 1969), aceasta se va înlocui cu noua măsură educativă a internării
într-un centru educativ, iar dacă se revocă suspendarea condi ționată a executării

21
 pedepsei amenzii ea se va înlocui cu noua măsură educativă a consemnării la sfâr șit
de săptămână, potrivit regulilor expuse anterior în cazul anulării suspendării
condiționate ;
- dacă minorului i s-a aplicat potrivit vechiului Cod penal măsura educativă a
libertății supravegheate și aceasta se revocă din alte cauze decât comiterea unei
infracțiuni (aceste cauze ar putea fi sustragerea de la măsurile de supraveghere
dispuse de instanță în sarcina lui sau are purtări rele, conform art. 103 alin. 6 teza i-a
din Codul penal de la 1969), ea se va înlocui cu noua măsură educativă a internării
într-un centru educativ, iar dacă motivul revocării este comiterea unei noi infracțiuni,
atunci i se va aplica minorului o măsură educativă privată de libertate, din cele
prevăzute de NCP ;
- dacă minorul a fost condamnat la măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare, dispusă potrivit Codului penal din 1969, ea se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru educativ, potrivit dispozițiilor din NCP .
- în fine, o ultimă excepție, ne arată că dacă minorul a fost condamnat la
pedeapsa închisorii, potrivit Codului penal anterior, aceasta se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de deten ție pe o perioadă egală cu durata
pedepsei, iar dacă pedeapsa aplicată minorului a fost închisoarea de 20 de ani, ea se
înlocuiește cu măsura internării într-un centru de detenție pe o durată de 15 ani; dacă
minorul a fost condamnat pentru o pluralitate de infrac țiuni, înlocuirea se va face cu
privire la pedeapsa rezultantă. În toate cazurile pedeapsa deja executată sau arestul
preventiv se deduc din noua măsură educativă aplicată .
Alte probleme apar când unele dintre sancțiunile prevăzute de Codul penal din
1969 nu mai există în noul cod. Este cazul aplicării pedepsei închisorii cu
suspendarea condiționată a executării sale, atât minorului, cât și majorului, măsură de
individualizare a executării pedepsei închisorii sau amenzii care nu mai există în
NCP, și care potrivit dispozițiilor art. 15 alin. 1 și art. 22 alin. 1 din Legea de aplicare
se va menține și după intrarea în vigoare a noii reglementări , aplicându-se toate
regulile asociate acestei măsuriși prevăzute de Codul penal anterior, cu precizările
făcute anterior în cazul revocăriiși anulării măsurii pentru minori. De asemenea, o
altă situație similară este aceea a menținerii măsurii educative a libertă ții
supravegheate aplicate minorului potrivit Codului penal din 1969și după intrarea în
vigoare a NCP , revocarea sa conducând însă la aplicarea unor noi măsuri educative,
potrivit celor expuse anterior. În aceste cazuri, putem spune că legea penală
ultraactivează.
 În fine, o ultimă chestiune foarte importantăși de noutate absolută este aceea
Art. 2 alin. 3 NCP că Noul Cod penal prevede pentru prima dată în legisla ția noastră penală faptul că
Aplicarea tuturor aplicarea pedepselor nu se poate face decât în cadrul limitelor generale prevăzute în
sancțiunilor penale
în cadrul limitelor partea generală a Codului penal (art. 2 alin. 3 NCP), aspect doar par țial reglementat
generale ale fiecărei prin dispozițiile art. 80 din Codul penal din 1969. Potrivit art. 7 din Legea de aplicare
pedepse în parte
a NCP orice trimitere la vreuna din infrac țiunile reglementate de Codul penal din

22
 1969 sau de alte legi, se consideră făcută la infrac țiunea prevăzută de NCP, având
aceleași elemente constitutive.
Astfel, pedeapsa închisorii nu poate depăși 30 de ani, dar nici nu poate fi mai
mică de 15 zile (vezi art. 60 CP), după cum amenda pentru persoana fizică nu poate fi
mai mare de 200.000 lei, dar nici mai mică de 300 lei (vezi art. 61 CP); în timp ce, în
cazul persoanei juridice amenda nu poate fi mai mare de 3.000.000 lei, dar nici mai
mică de 3000 lei (vezi art. 137 CP). De asemenea, în cazul pedepsei complementare a
interzicerii unor drepturi, pedeapsa poate fi stabilit doar între 1și 5 ani (vezi art. 66
CP).
Existenţa principiului legalităţii în Codul penal are o importanţă deosebită:
 - reprezentând o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul în care
Importanța
existenței
împiedică extinderea legii penale prin analogie;
principiului - constituie pentru legiuitor o obligaţie ca acesta să fie clar şi coerent în
legalității activitatea de incriminare;
- iar pentru organele care aplică legea penală reprezintă o obligaţie de
interpretare strictă a legii, la cazul concret.

Definiţi principiul legalităţii.

Reglementarea din Codul penal a principiului legalității.

2. Principiul umanismului. Principiul presupune că întreaga reglementare

 penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului.
Umanismul Acest principiu poate fi privit dintr-o dublă perspectivă:
dreptului penal  pe de o parte, prin incriminarea faptelor socialmente periculoase, statul
ocroteşte persoana împotriva săvârşirii de astfel de fapte, iar în cazul în care acestea
sunt săvârşite statul îşi pune în mişcare aparatul de represiune pentru sancţionarea
celor vinovaţi. În acest sens, principiul umanismului se realizează prin latura sa de
ocrotire faţă de persoanele care respectă legea împotriva celor care o încalcă.

23
  pe de altă parte, principiul umanismul îi vizează şi pe cei care au încălcat
legea penală, constrângerea penală având un caracter uman. Caracterul umanitar al
constrângerii penale rezidă din prezenţa unei serii de drepturi pe care infractorul le
are în cadrul procesului penal, cum este de exemplu, dreptul la asistenţă juridică, care
în anumite situaţii devine obligatorie, statul asigurând apărarea din oficiu a
infractorului în cazul în care acesta nu-şi poate permite să-şi angajeze un apărător,
posibilitatea de amânare sau întrerupere a pedepsei pe motive medicale, sau
profesionale justificate. De asemenea, principiul umanismului îşi găseşte exprimarea
şi în aplicarea unor sancţiuni umane, de exemplu abolirea pedepsei cu moartea,
incriminarea torturii, aplicarea pentru minori a măsurilor educative, pedeapsa fiind
văzută ca având şi un caracter de resocializare, nu doar represiv.

3. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală. Ideea prevenirii

 răului îşi găseşte aplicarea nu doar în cadrul medicinii, de exemplu, unde adagiul
Prevenirea faptelor primo non nocere ar trebui să stea la baza practicării acestei meserii nobile, ci
prevăzute de legea
penală totodată şi în cadrul dreptului, şi a dreptului penal în mod special, căci întreaga
reglementare juridico-penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor
periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc
astfel de fapte. Prevenirea se realizează în cadrul dreptului penal prin conformarea
persoanelor la exigenţele legii penale ca rezultat al cunoaşterii legii şi al creşterii
conştiinţei individuale. Prevenirea infracţiunilor este o preocuparea statelor şi pe plan
internaţional.

4. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale. Alături de principiul

 legalităţii, cu care are o strânsă legătură, infracţiunea ca unic temei al răspunderii
Infracţiunea penale este unul dintre cele mai importante principii. El îşi găseşte reglementarea în
– unic temei al
răspunderii penale
codul penal în dispoziţiile art. 15 alin. 2: “Infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale”.
Principiul trebuie analizat sub două perspective:
 pe de o parte, din perspectiva, înrudită cu principiul legalităţii, că dacă o faptă
nu este prevăzută de legea penală, atunci persoana nu poate fi trasă la răspundere
penală pentru realizarea ei;
 pe de altă parte, deşi în aparenţă o faptă poate constitui infracţiune ea trebuie
să acopere conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzut de norma incriminatorie cât
şi trăsăturile generale al infracţiunii, prevăzute de art. 15 alin.1 din codul penal.
Principiul funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei. Totodată, acesta
este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

5. Principiul răspunderii penale personale. Spre deosebire de răspunderea

 civilă care poate fi angrenată şi pentru fapta altuia, în condiţiile stabilite de lege, în
Răspunderea penală cazul dreptului penal răspunderea este întotdeauna şi indiferent de situaţie personală.
este personală Părinţii nu pot răspunde pentru faptele copiilor lor minori, după cum angajatorul nu

24
 va răspunde penal pentru faptele angajatului său săvârşite în cadrul serviciului (de
exemplu). Totodată, un grup de persoane nu poate răspunde penal pentru fapta uneia
care face parte este legată într-un fel de acel grup. Caracterul personal al răspunderii
penale implică aplicarea pedepsei numai celui ce a săvârşit o infracţiune, iar celelalte
sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă, în special, se pot lua numai faţă de cel
ce prin fapta sa a dat în vileag starea de pericol social ce trebuie înlăturată. Principiul
funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei. Totodată, acesta este şi un
principiu instituţional al răspunderii penale.

6. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Este un principiu

 consacrat şi de codul penal prin dispoziţiile art. 74, şi constă în aplicarea unei
Individualizarea sancţiuni penale proporţional cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, în raport
sancţiunilor penale
de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare ale acestuia, de
atitudinea acestuia în cadrul procesului penal, de urmările produse, precum şi de alte
împrejurări care atenuează sau agravează fapta. Realizarea acestui principiu se poate
face având în vedere că legea penală nu instituie pedepse ce prezintă durate unice, ci
toate pedepsele au limite speciale şi generale stabilite de legiuitor, limite între care
judecătorul la momentul aplicării efective a pedepsei poate stabili pedeapsa, sau în
funcţie de anumite circumstanţe sau stări care agravează sau atenuează pedeapsa,
poate coborî sub minimul sau poate depăşi maximul lor.
În ceea ce priveşte legislaţia actuală română, putem observa că principiul este
consacrat de Codul penal prin dispoziţiile art. 74 C.pen. Noul Cod penal detaliază cu
mai multă rigoare criteriile generale de individualizare ale pedepselor, precizând că
acestea sunt:
- împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii;
- mijloacele folosite;
- starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită;
- natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
- motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
- natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
- conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului
penal;
- nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
De asemenea, dispozițiile arătate fac mențiunea expresă că aceste criterii se
vor folosi în cadrul individualizării judiciare și atunci când judecătorul trebuie să
aleagă între două pedepse alternative.
Aplicarea acestui principiu de către instan țele d e judecată este posibilă
întrucât legea penală nu instituie pedepse ce prezintă durate unice. Toate pedepsele cu
închisoarea sau cu amenda prevăzute de normele penale speciale un sunt pedepse
absolut determinate, ele prezentându se în cadrul unor limite (de ex., pedeapsa
închisorii de la 1 la 5 ani, sau pedeapsa amenzii de la 60 la 180 zile-amendă, etc).

25
 Această etapă de stabilire a limitelor speciale ale fiecărei pedepse în parte este
specifică activităţii de legiferare, şi reprezintă o primă manifestare a principiului
individualizării sancţiunilor de drept penal, şi anume individualizarea legală.
Individualizarea legală are un caracter general şi abstract, legiuitorul ţinând cont de
pericolul social abstract al infracţiunii.
Cea de a doua etapă a individualizării este realizată de către judecător în
momentul pronunţării hotărârii de condamnare, atunci când prin raportare la modul
concret de săvârşire a faptei, şi ţinând cont de toate criteriile generale de
individualizare a pedepsei, precizate anterior şi menţionate în cuprinsul art. 74 C.
pen., instanţa de judecată determină în concret pedeapsa, care, în general, este
cuprinsă între limite speciale. Această etapă se numeşte individualizarea judiciară.
O a treia fază a individualizării pedepsei este realizată la momentul executării,
când, în penitenciar, Comisia pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate stabileşte regimul pe care cel condamnat trebuie să l
execute. Această fază este cunoscută ca individualizarea administrativă.
Îndeplinirea scopurilor şi funcţiilor sancţiunilor penale are loc numai dacă
acestea au fost adaptate cazului concret, individual. Totodată, acesta este şi un
principiu instituţional al răspunderii penale.

Care sunt principiile fundamentale ale dreptului penal ?

26
 MODULUL II
APLICAREA LEGII PENALE
ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 3: Legea penală. Norma penală. Interpretarea legii penale. = 1 oră

 U.I. 4: Aplicarea legii penale în timp: principiul activităţii legii penale,

principiul neretroactivității, principiul retroactivităţii legii penale, aplicarea mai

favorabilă a legii penale. = 4 ore

 U.I. 5: Aplicarea legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii,

principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii, principiul

universalităţii și extrădarea. = 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aplicarea

în spaţiu şi timp a legii penale.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

principiul teritorialităţii, şi celelalte principii de aplicare în spaţiu a legii
penale, inclusiv extrădarea, precum şi cunoaşterea aplicării legii penale în
timp, în cazul succesiunii mai multor legi penale.

27
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

1. Legea penală.
Ceea ce interesează în cadrul acestui capitol este însuşirea noţiunilor privind
categoriile de legi penale, structura şi categorii de norme penale, modul de interpretare
a acesteia şi aplicarea în spaţiu şi timp.
Aşa cum arătam în cadrul izvoarelor dreptului penal, legea penală este unul
dintre acestea. În această accepţiune, legea penală este acel act normativ care cuprinde
în conţinutul său norme penale. Însă, noţiunea mai poate avea şi alte două înţelesuri 3.
Într-o accepţiune largă, legea penală cuprinde totalitatea legilor penale şi a legilor care
cuprind dispoziţii penale, apropiindu-se de conţinutul noţiunii de drept penal. În cadrul
accepţiunii restrânse, legea penală este definită în cadrul Codului penal ca fiind 4 „ ...
orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”. Definiţia este în
prezent desuetă, având în vedere dispoziţiile Constituţiei din 1991, astfel cum a fost
modificată. Pe de o parte, conform normelor constituţionale, doar legea poate fi izvor
de drept penal, iar, pe de altă parte, în considerarea principiului separaţiei puterilor în
stat, singura autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul. Totodată, adoptarea
Constituţiei din 1991 a făcut ca decretele să fie emise de către preşedintele ţării, care, în
afară de promulgarea legilor, nu are atribuţii legislative 5. În acelaşi timp însă, decretele
şi decretele-legi pronunţate înainte de 22 decembrie 1989, precum şi cele emise de
fostul CFSN au caracterul unor legi penale şi au fost sau încă mai sunt izvoare de drept
penal 6.
a. Categorii de legi penale. Legile penale pot fi clasificate în mai multe
 categorii potrivit unor criterii diferite.
Categorii de a.1. O primă clasificare a legilor penale ţine seama de criteriul întinderii dome-
legi penale niului de reglementare. Potrivit acestui criteriu, legile penale se pot clasifica în legi
penale speciale şi legi penale generale. Interesul acestei distincţii este în a aplica
principiul general cunoscut în drept ca principiul „specialia generalibus derogant”. De
exemplu, partea generală a Codului penal cuprinde norme generale, în timp ce partea
specială cuprinde norme penale speciale. În acelaşi timp, dacă o faptă este incriminată
în Codul penal şi într-o lege penală specială sau o lege nepenală cu dispoziţii penale,
atunci Codul penal devine norma generală cu care legea specială îşi completează,
eventual, dispoziţiile.
a.2. Un alt criteriu îl reprezintă caracterul legilor penale. Acest criteriu divide
legile penale în legi ordinare şi extraordinare. De obicei, legile extraordinare sunt, de
cele mai multe ori, şi legi temporare. Interesul distincţiei constă în aceea că legile
extraordinare derogă de la cele ordinare.
3
Vasile Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 33.
4
Conform art. 141 C. pen.
5
V. dispoziţiile art. 100 din Constituţie.
6
De exemplu, Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 privind abolirea pedepsei cu moartea sau Decretul
nr. 218/1977 privind modificarea regimului sancţionator al minorilor.

28
 a.3. Legile penale mai sunt clasificate în raport de durata lor de aplicare în legi
cu durată nedeterminată, marea lor majoritate, şi cu durată determinată, sau legi
temporare, care prevăd, în însuşi conţinutul lor, durata de existenţă a legii sau eventual
criteriile de determinare a acestei durate (de exemplu, pe durata stării de asediu sau în
timp de război etc.). Interesul distincţiei rezidă în aceea că legile temporare se aplică şi
după ieşirea lor din vigoare, dar doar pentru faptele săvârşite cât timp legea era în
vigoare 7.

b. Structura şi categorii de norme penale. În opinia profesorului Nicolae

Popa, norma juridică a fost definită ca fiind o regulă de conduită care stabileşte
drepturi şi obligaţii corelative, stabileşte linii de comportament şi sancţiuni în cazul
nerespectării lor .
Această definiţie a determinat însă abordarea normei penale în două moduri
diametral opuse. Pe de o parte, într o opinie dominantă în doctrină, se susţine că
norma penală prescrie o anumită conduită pe care subiecţii raportului juridic penal ar
trebui să o aibă, în caz contrar nerespectarea ei dând naştere dreptului statului de a
pedepsi şi obligaţiei, pentru cei care au încălcat o, de a suferi rigorile legii penale. Într
o altă opinie, se susţine că norma penală se rezumă să delimiteze ilicitul penal de alte
forme de ilicit, reducând norma penală şi implicit dreptul penal la un rol pur
sancţionator.
O asemenea dilemă juridică a dat naştere unei alte controverse: există un drept
subiectiv al statului de a pedepsi şi, respectiv, o obligaţie corelativă a infractorului de
a suporta pedeapsa ? Dilema a fost rezolvată în dreptul românesc încă din 1912, când
Ioan Tanoviceanu preciza că dreptul penal, şi implicit norma penală, nu creează
drepturi (deci nici obligaţii, n.n.) subiective. Aceeaşi opinie o împărtăşesc şi autorii
italieni Vicenzio Manzini sau G. Bettiol, care argumentează că puterea de a impune
sancţiuni este un atribut al suveranităţii statale,șci nu un drept subiectiv, deoarece
obiectul este nedeterminat şi virtual pentru toţi. Puterea de a pedepsi este inalienabilă
şi imprescriptibilă, fiind deci indisponibilă, şi doar într un sens impropriu putem vorbi
despre un drept de a pedepsi, căci datoria de a aplica şi, respectiv, de a suporta
pedeapsa se înscrie în datoria generală de subordonare faţă de stat.

b.1. Structura normei penale. Potrivit opiniei dominante în doctrină , norma

de drept, în general, are o structură tripartită, adică este compusă din ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune.
Cu privire la normele de drept penal vom porni de la specificul acestora,
specific ce derivă din rolul pe care îl au de îndeplinit, şi anume prevederea faptelor
periculoase şi sancţionarea acestora. Această funcţie o prezintă doar normele penale
de incriminare sau normele speciale, normele generale fiind asemănătoare celorlalte
tipuri de norme din alte ramuri de drept, conţinând precepte cu valoare de principii şi

7
Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., pp. 33-36.

29
ajutând la identificarea, valorificarea, stabilirea normelor penale speciale sau
incriminatorii .
Revenind la structura normei penale, doctrina este împărţită între cei care
susţin că norma penală specială prezintă o structură dihotomică şi cei care susţin că
structura sa este trihotomică .
Din punctul nostru de vedere şi norma penală specială incriminatorie se
conformează acestei împărţiri trihotomice a normei juridice în general. Vom defini şi
exemplifica în continuare cele trei elemente ale structurii normei penale.
Ipoteza normei penale o reprezintă descrierea faptei incriminate. De exemplu,
în cazul infracţiunii de furt (art. 228 C. pen.), ipoteza normei este alcătuită din
sintagma „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi l însuşi pe nedrept”.
Dispozitivul normei penale constă în interzicerea unei acţiuni sau inacţiuni. În
cazul normelor penale, aceasta se regăseşte în expresia general folosită de legiuitor
„se pedepseşte”, sintagma având rolul de a arăta că tot ceea ce cuprinde ipoteza
normei penale este interzis destinatarilor ei .
Sancţiunea normei penale constă în pedeapsa aplicabilă celui ce încalcă norma
penală. În cazul normelor penale speciale, sancţiunea niciodată nu lipseşte. În
exemplul de mai sus, sancţiunea în cazul infracţiunii de furt simplu, (art. 228 C. pen..)
este „închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda”.

b.2. Categorii de norme penale. Necesitatea cunoaşterii diferitelor categorii de

norme penale rezidă, la fel ca şi în cazul legilor penale, din specificul pe care fiecare
categorie o prezintă. În acest sens, în opinia noastră, putem clasifica normele penale
potrivit a două criterii:
- al conţinutului şi sferei de aplicare, şi
- al compoziţiei normei penale.
b.2.1. Conform primului criteriu, al conţinutului şi sferei de incidenţă,
normele penale se împart în norme generale şi norme speciale. Ca şi în cazul legilor,
interesul acestei clasificări rezidă în caracterul derogator al normelor speciale faţă de
normele generale.
b.2.2. Potrivit celui de al doilea criteriu, al compoziţiei normei penale, în
sensul cuprinderii dispoziţiei şi sancţiunii în cadrul aceleiaşi norme, se face distincţia
între norme penale unitare şi norme penale divizate.
Normele penale unitare cuprind în conţinutul lor atât ipoteza şi dispoziţia, cât
şi sancţiunea. Această categorie de norme este majoritară şi de dorit, cel puţin în
dreptul naţional.
Normele penale divizate sunt norme incomplete, în sensul în care fie
sancţiunea, fie ipoteza se regăseşte în cadrul unei/unor alte norme penale.
Acest ultim tip de norme penale se împart la rândul lor în norme de
incriminare cadru sau norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire.

30
 Normele cadru sau normele penale în alb sunt norme care cuprind
incriminarea unei anumite fapte, precum şi sancţiunea specifică, dar în care se arată
că descrierea amănunţită a faptelor se va face prin alte acte normative speciale. De
exemplu, o normă cadru în cuprinsul Codului penal este cea cuprinsă în dispoziţiile
art. 348, care incriminează exercitarea fără drept a unei profesii. Ulterior, prin legi
speciale, fiecare profesie anume poate prevedea o ipoteză anume şi sancţiuni
specifice. Avantajul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că va acoperi situa-
ţiile de vid legislativ, dar dezavantajele multiple, printre care neclaritatea ipotezei
normei cadru, impun renunţarea la astfel de norme cadru.
Normele de trimitere sunt acele norme penale care împrumută dispoziţia sau
sancţiunea ce îi lipseşte de la o altă normă penală, modificându-se ori de câte pri
norma la care face trimitere se modifică. În schimb, dacă norma la care face trimitere
se abrogă, norma de trimitere rămâne în forma pe care o avea norma înainte de
momentul abrogării sale. Un exemplu, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 218 alin. (3)
lit. e), violul care a avut ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii
victimei, şi care face trimitere la vătămarea corporală incriminată separat prin
dispozițiile art. 194 C. pen.

APLICAŢIE PRACTICĂ: Clasificarea normelor penale:

Subcategorii
Nr. Criteriul de
Tipul normei de norme Exemple
crt. clasificare
penale
1. Normele din partea generală a
1. Norme
Codului penal
generale
Conţinutul şi sfera 2. Normele din Legea nr. 546/2002
1. -
de incidenţă privind graţierea şi procedura acordării
2. Norme
acesteia faţă de dispoziţiile art. 160 C.
speciale
pen.

1. Norme
- Art. 228 C. pen.
penale unitare
Compoziţia normei
2. a. Art. 348 C. pen.
penale a. Norme cadru
b. - Art. 218 alin. (3) lit. e) care face
2. Norme
trimitere indirect la dispoziţiile art. 194.
penale divizate b. Norme de
- Art. 216 prin raportare la art. 182 C.
trimitere
pen.

3. Interpretarea legii penale. Interpretarea legii penale este o operaţie logico-

raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea
voinţei legiuitorului exprimată în aceste norme cu privire la cazul concret.
a. Interpretarea poate fi de două feluri. În funcţie de organul care realizează
interpretarea aceasta poate fi oficială şi neoficială. Interpretarea oficială este realizată
de legiuitor şi atunci ea este autentică.
Interpretarea oficială autentică poate fi la rândul ei de două feluri: contextuală
şi posterioară. În acest caz, interpretarea se poate face fie în cuprinsul aceleiaşi legi

31
 (contextuală), fie prin legi ulterioare (posterioară) care fac corp comun cu legea
interpretată, de aceea aceste legi interpretative sunt şi retroactive.
Interpretarea oficială realizată de către cei care aplică legea, judecători sau
procurori, se numeşte şi interpretare cazuală, fiind specifică fiecărui caz în parte.
Interpretarea neoficială este realizată de către oamenii de ştiinţă şi este
materializată în tratate, monografii, articole, etc.
b. Rezultatul şi limitele interpretării. Rezultatul interpretării normelor juridice,
în general, este diferit. Astfel, în anumite cazuri, putem extinde aplicarea acelei
norme, şi în acest caz vorbim de interpretare extensivă, în anumite cazuri putem
interpreta norma juridică conform cu voinţa legiuitorului, fără a adăuga şi fără a o
restrânge, şi atunci vorbim de o interpretare declarativă, dar putem avea şi situaţi în
care o normă să fie restrânsă prin interpretare şi atunci avem o interpretare restrictivă.
În cazul normei penale, legea nu poate fi interpretată decât restrictiv, acestea
 fiind şi limitele ie de interpretare. Cu alte cuvinte, niciodată o normă penală nu poate
Norma penală este
întotdeauna de fi extinsă prin interpretare, potrivit adagiului poenalia sunt strictissimae
strictă interpretare interpretationis.

Care este principiul după care se interpretează legea penală ?

32
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

2. Aplicarea legii penale în timp.

2.1. Principiul activităţii legii penale – art. 3 din codul penal. Acest
principiu decurge din principiul legalităţii şi este reglementat prin dispoziţiile art. 3
 din codul penal care arată că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în
Temporalitatea timpul cât ea se află în vigoare”.
legii penale:
Activitatea legii Prin urmare, ceea ce ne interesează în dezvoltarea acestui principiu este a
penale cunoaşte când o lege penală intră şi iese din vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituţie astfel cum a fost revizuită, legea publicată în
Monitorul Oficial al României intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Însă, ceea ce este specific legilor penale, este intrarea lor în vigoare, de cele
 mai multe ori, la o dată ulterioară precizată în actul normativ a cărui aprobare se
Intrarea în cere. Această tehnică legislativă a fost şi este aleasă de legiuitor pentru a da
vigoare după posibilitatea destinatarilor legii penale să o cunoască şi să îşi poată conforma
momentul
publicării
atitudinea noilor exigenţe legale. Totodată, această amânare a intrării în vigoare a
legilor penale dă posibilitatea şi practicienilor dreptului să aprofundeze noile realităţi
juridice, ceea ce este de dorit, pentru a nu crea dificultăţi în aplicarea legii penale.
De exemplu, codul penal a fost publicat în vara lui 1968, dar a intrat în
vigoare abia la 01.01.1969, primul nou cod penal a fost publicat în 2004, dar intrarea
sa în vigoare a fost amânat pentru aproape un an de zile, etc.
Ieşirea din vigoare a unei norme penale are loc prin abrogare. Abrogarea
 poate fi parţială şi totală, implicită şi explicită. În cazul dreptului penal, normele
Doar abrogarea penale nu pot ieşi din vigoare prin căderea în desuetudine. Pentru normele penale este
de preferat ca abrogarea să fie întotdeauna explicită pentru a nu da naştere unor
confuzii în aplicarea ei. Două probleme juridice se pun în legătură cu aplicarea
principiului activităţii legii penale:
a. În cazul infracţiunilor care încep să fie săvârşite sub incidenţa unei legi şi se
epuizează sub incidenţa altei legi, cum ar fi infracţiunile continue, continuate, de
 obicei şi progresive, se aplică legea din momentul epuizării lor, adică legea din
Situaţii speciale
de aplicare a legii momentul producerii ultimului rezultat. În cazul infracțiunii progresive, acesteia i se
penale aplică legea penală din momentul consumării sale și nu al producerii ultimului
rezultat sau urmări.
b. Actele de participaţie penală care sunt săvârşite într-un moment diferit de
cel al realizării faptei de către infractor, vor fi judecate conform legii care guvernează
fapta.
c. Concursul de legi penale 8, ce reprezintă situaţia în care în acelaşi timp sunt
active două sau mai multe legi, dintre care una este o lege generală, în timp ce alta este

8
Vasile Dobrinoiu, şi ceilalţi, op. cit., p. 73, Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 126-127.

33
 o lege specială. În situaţia în care legea specială apare după legea generală, aplicarea
principiului specialia generalibus derogant este simplă şi fără probleme. Situaţii
delicate 9, mai ales pentru cei care aplică legea, pot apare atunci când legea generală
intră în vigoare după legea specială. Apreciem că şi în aceste situaţii, principiul men-
ţionat mai sus se va aplica, doar dacă în legea generală se prevede expres abrogarea sau
modificarea legii speciale.

2.2. Principiul retroactivităţii legii penale sau al dezincriminării – art. 4

 din codul penal. Este consacrată prin dispoziţiile art. 4 C. pen., care conţin regula
potrivit căreia legea care dezincriminează (abolitio criminis) se aplică şi faptelor
Retroactivitatea
legii penale săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Ca şi activitatea legii penale, şi
retroactivitatea prezintă o consacrare constituţională, conform art. 15 alin. (2).
Fundamentul acestui principiu este în legătură cu scopul dreptului penal de
apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi a pierdut caracterul penal.
Prin urmare, regula retroactivităţii legii penale se aplică doar în ipoteza în care
este vorba despre o lege care dezincriminează o faptă, astfel încât acea faptă nu mai
există deloc în sfera ilicitului penal.
Legea de punere în aplicare, prin art. 3și 8, adaugă faptul că dispozițiile
art. 4 din NCP sunt aplicabileși dacă fapta deși existentă în noua lege, nu mai
prevede aceleași elemente constitutive, inclusiv sub raportul formei de vinovăție;
totuși, dacă singura modificare este doar a denumirii infrac țiunii, sau a unor
condiții de incriminare, fără ca aceasta să presupună o schimbare radicală a
definiției infracțiunii, legea penală se va aplica, eventual luându-se în
considerație și aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit acestei reguli odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai
prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Persoana respectivă care
a fost condamnată pentru o infracţiune ce este dezincriminată, este considerată ca
neavând antecedente penale.
Un caz aparte de retroactivitate îl constituie legea penală interpretativă,
deoarece face corp comun cu legea pe care o interpretează, şi de aceea acţionează şi
pentru trecut, asupra tuturor cazurilor care au fost soluţionate sub imperiul acesteia
din urmă, de la data intrării ei în vigoare.

9
Gheorghe V. Ivan, Extrădarea pasivă. Reflecţii, în RDP nr. 2/2007, p. 81.

34
 Când o lege penală devine retroactivă ?

2.3. Principiul ultraactivităţii legii penale temporare. Am amintit despre

ultraactivitatea legii penale temporare atunci când am analizat legea şi norma penală.
Acest principiu este însă reglementat ca un principiu al activităţii legii penale în timp,
potrivit dispoziţiilor art. 7 C. pen.
Potrivit acestui principiu, legea penală ultraactivează sau are o natură temporară
atunci când se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă
faptele nu au fost urmărite sau judecate în acest interval de timp.
Totodată, legea penală temporară se aplică doar faptelor săvârşite cât ea era în
vigoare, și nu şi faptelor săvârşite după ieşirea ei din vigoare sau săvârşite înainte de
momentul intrării sale în vigoare.
De cele mai multe ori, principiul ultraactivităţii legii penale îşi găseşte aplicarea
odată cu apariţia unor legi excepţionale, al căror caracter îl reprezintă temporizarea
aplicării lor 10.

2.4. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

nedefinitiv judecate – art. 5 din codul penal. Acest principiu primeşte şi el o
 reglementare legală prin dispoziţiile art. 5 din codul penal care arată că: “În cazul în
Aplicarea legii care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
penale mai
favorabile una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Dificultatea aplicării acestui principiu constă în a descoperi legea penală mai
favorabilă.
Criterii de determinare a legii penale mai favorabile:
- modificarea condiţilor de incriminare a faptei – cu cât sunt mai multe, cu atât
legea este mai favorabilă, întrucât restrânge sfera ei de aplicare;
 - modificarea condiţiilor privind răspunderea penală;
Criterii de
descoperire a
- modificarea sancţiunilor aplicabile. În acest ultim caz, situaţia este relativ
legii penale mai simplă atunci când, ceea ce se modifică este una din limitele pedepsei, fie minumul
favorabile special, fie maximul special al pedepsei amenzii sau închisorii. De asemenea,
pedeapsa poate fi modificată, în sensul înlocuirii ei cu o alta – de exemplu,
detenţiunea pe viaţă poate fi înlocuită cu închisoarea de la 10 la 20 ani, închisoarea cu
amenda, sau pot fi eliminate pedepsele complementare, de la aplicarea lor obligatorie.

10
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 132.

35
În această situaţie se compară cele două pedepse fiind mai favorabilă infractorului
reglementarea ce prevede o pedeapsă mai mică.
Dacă au fost modificate însă atât limita inferioară, în sensul creşterii, cât şi cea
superioară în sensul scăderii ei, problema se rezolvă atunci astfel: dacă în cazul
concret există circumstanţe atenuante astfel încât instanţa tinde spre minim, va fi mai
favorabilă legea care prevede un minim mai mic, în timp ce dacă există circumstanţe
agravante, iar instanţa tinde sper aplicarea unei pedepse către maximul ei superior,
atunci va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim mai mic.
Pentru o mai bună înţelegere, iată câteva exemple:
Exemplul I:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 1
şi 3 ani.
Răspuns: Va fi mai favorabilă legea 2, întrucât prevede un maxim special mai
mic.
Exemplul II:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 2
şi 7 ani.
Răspuns: Va fi mai favorabilă legea 1, întrucât prevede ambele limite de
pedeapsă mai mici.
Exemplul III:
1. Legea 1 prevede pentru infracţiunea “I” o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
2. Legea 2 prevede pentru aceeaşi infracţiune ”I” o pedeapsă cuprinsă între 2
luni şi 4 ani.
Răspuns: Dacă în acest caz există circumstanţe atenuante, atunci va fi mai
favorabilă legea 1, dar dacă există circumstanţe agravante atunci va fi mai favorabilă
legea 2.
Ca regulă generală, trebuie reţinut faptul că instanţa nu poate combina
dispoziţiile mai favorabile dintr-o lege cu cele mai favorabile din cealaltă lege,
formând o lex tertia. Instanţa va trebui să analizeze şi să decidă care dintre cele două,
trei sau mai multe legi este mai favorabilă, realizând o analiză a condiţiilor de
incriminare, de tragere la răspundere penală precum şi a pedepselor.
În aplicarea art. 5, Curtea Constituțională a României a hotărât prin decizia nr.
265/2014 că: ”Dispozițiile art. 5 din Codul penalsunt constituționale în măsura în
care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilireași aplicarea
legii penale mai favorabile”.
De asemenea, întrucât intrarea în vigoare a NCP a presupus noi instituții unele
complet diferite de cele existente potrivit CP de la 1969, și ÎCC J a pronunțat mai
multe recursuri în interpretare (hotărâri preliminare) privind modul de aplicare a
dispozițiilor art. 5 din NCP, după cum urmează: HP nr. 5/2014, HP nr. 10/2014, HP

36
nr. 21/2014, HP nr. 13/2015, HP nr. 29/2015, HP nr. 7/2016 sau HP nr. 11/2016 (a se
vedea site-ul oficial al ICCJ – www.scj.ro).

Folosind criteriile deja prezentate, precizaţi care dintre cele două legi este mai favorabilă:
Prima lege prevede pentru infracţiunea comisă o sancţiune cu închisoarea de la 10 la 20 de
ani. Cea de-a doua lege prevede pentru infracţiunea comisă o sancţiune cu închisoarea de la
7 la 25 de ani. Motivaţi răspunsul.

2.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

definitiv judecate – art. 6 din Noul Cod penal. O altă regulă de aplicare a legii
penale mai favorabile se referă la cazurile deja judecate, în care fie legea nouă prevede
pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură (de exemplu, schimbarea
pedepsei din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau din închisoare în amendă) fie
pedeapsa aplicată de instan ță depășește maximul special prevăzut de noua lege .
În reglementarea acestui principiu, Noul Cod penal a ținut cont de observațiile
doctrinale făcute anterior cu privire la dispozițiile art. 15 din Codul penal de la 1969.
Aceste dispoziții permiteau intervenția instanței chiar și în situația în care pedeapsa
aplicată potrivit legii vechi se încadra în limitele și natura pedepsei prevăzute de noua
reglementare, situație apreciată nu de țini pu oameni de drept ca dând naștere
arbitrariului și încălcând principiul autorității de lucru judecat, fără a exista un motiv
justificat pentru aceasta.
În consecință, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea de aplicare și art. 6 C.pen.,
se va aplica obligatoriu legea penală mai favorabilă atunci când pedeapsa aplicată de
instanță depășește limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sau când se prevede o
pedeapsă cu o natură diferită mai șoară;
u în situația în care, după ce s -a pronunțat
hotărârea definitivă de condamnare pedeapsa astfel dispusă de instan ță se încadrează în
noile limitele prevăzute de legea nouă, atunci, aceasta nu se va mai modifica, ci se va
executa integral, astfel cum a fost stabilită de instan ța de judecată.
Pentru aplicarea acestui principiu este necesar a fi îndeplinite patru condi ții:
- să se pronunțe o hotărâre definitivă de condamnare;

37
 - hotărârea să rămână definitivă înainte de momentul intrării în vigoare a noii
legii;
- să nu se fi executat integral pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare;
- pedeapsa pronunțată de instanță să aibă fie o natură mai grea decât cea
prevăzută de noua lege, fie ca, și de având aceeași natură, ea este mai mare decât
maximul prevăzut de noua lege.
Această condiție, este explicitată prin dispozițiile art. 6 C.pen. și art. 13 din
Legea de aplicare după cum urmează:
- dacă pedeapsa dispusă de instan ță este închisoarea mai mare decât
maximul prevăzut de noua lege, atunci, pedeapsa prevăzută de hotărârea de
condamnare se reduce la acel maxim (de exemplu, s-a aplicat pedeapsa închisorii de 10
ani, iar pentru noua infracţiune maximul special este de 8 ani, atunci pedeapsa se va
reduce la acest maxim – adică 8 ani);
- dacă pedeapsa stabilită de instanță prin hotărârea de condamnare este
amenda și aceasta depășete maximul prevăzut de noua lege atunci, amenda se va reduce
la acest maxim. Pentru a determina care pedeapsă cu amenda este mai favorabilă, după
intrarea în vigoare a NCP se va compara amenda aplicată în baza Codului penal din
1969 cu suma ce rezultă din aplicarea NCP, apreciindu-se pentru persoana fizică că o
zi-amendă valorează 150 lei, iar pentru persoana juridică 2000 lei;
- dacă o persoană a fost condamnată în baza Codului penal din 1969
pentru o infracțiune din care a re zultat și un folos patrimonial, nu se vor aplica
dispozițiile art. 62 C.pen., care permit adăugarea la pedeapsa închisorii și pe cea a
amenzii. De altfel, și fără această precizare, comparând cele două legi, întrucât NCP
prevede un plus de san țiune, este evident că vechea lege este mai favorabilă;
- dacă s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar noua lege prevede
doar pedeapsa închisorii, detențiunea pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii
prevăzut pentru aceea infrac țiune;
- dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa
amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul
special prevăzut de legea nouă. Totodată, din textul de lege se poate deduce că în cazul
în care noua lege prevede alternativ pedeapsa închisorii cu cea a amenzii, atunci
condiţiile legale se vor raporta la noul maxim al închisorii, şi doar dacă acesta este mai
mic decât sancţiunea aplicată de instanţă, se va reduce pedeapsa la acest nou maxim.
Acest principiu se aplică şi în cazul pedepselor complementare, al măsurilor de
siguranţă, precum şi al măsurilor educative. Astfel, dacă acestea nu mai sunt prevăzute
de noua lege, ele nu se mai execută, iar dacă pentru acestea, în noua lege, se prevede un
nou conţinut, atunci ele se vor executa în conţinutul şi limitele prevăzute de această
lege. Totuși, spre deosebire de Codul penal anterior, noua lege prevede posibilitatea de
a se aplica pedepsele complementare și măsurile de siguranță în baza noii legi, dacă
aceasta este mai favorabilă sub acest aspect, chiar dacă pedeapsa principală a fost
aplicată și rămâne aplicată în baza legii vechi, aceasta din urmă fiind mai favorabilă.

38
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5

1. Aplicarea legii penale în spaţiu.

1.1. Principiul teritorialităţii.
a. Definiţie şi prezentare. Este reglementat în cadrul dispoziţiilor art. 8 din
 codul penal în următoarea formă: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe
Spaţialitatea legii
penale: teritoriul României”.
Definiţie Este principiul de bază în aplicarea legii penale în spaţiu, celelalte principii
fiind aplicabile în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, în
anumite circumstanţe şi condiţii specifice reglementate de norma penală.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării noastre
este exclusivă şi necondiţionată, ceea ce presupune că atât calificarea faptei ca
infracţiune, cât şi condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor şi executarea
acestora se realizează în baza legii penale române, indiferent de calitatea
făptuitorului.
Acest principiu este expresia suveranităţii şi independenţei ţării.
Pentru definirea acestui principiu este nevoie mai întâi să definim câteva
 noţiuni, şi anume: noţiunea de teritoriu, şi noţiunea de faptă săvârşită pe teritoriul
Spaţialitatea legii
penale: ţării.
Definiţie În funcţie de definirea acestor două noţiuni ne vom da seama de limitele şi
modul de aplicare a acestui principiu.
Noţiunea de teritoriu este definită potrivit dispoziţiilor art. 8 din codul penal,
astfel: “Prin termenul de teritoriu din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul
ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale
acesteia.”
Elementele cuprinse în această definiţie legală trebuiesc coroborate cu alte
texte de lege pentru a avea imaginea completă a noţiunii de teritoriu.
Astfel, întinderea de pământ este suprafaţa terestră cuprinsă între frontiere de
stata astfel cum sunt ele recunoscute prin tratatele de bună-vecinătate cu statele
limitrofe nouă.
Apele interioare cuprind toate apele curgătoare (izvoare, pârâuri, râuri) sau
 stătătoare (lacuri, bălţi, golfuri maritime) cuprinse între frontiere de stat, precum şi
Ape interioare
apele maritime interioare. Potrivit art. 4 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic
al apelor maritime, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României, apele
maritime interioare sunt apele maritime cuprinse între ţărm şi liniile de bază. Liniile
de bază sunt acele linii imaginare ce unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului în
mare, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, a locurilor de acostare, a
amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente, sau liniile celui
mai mare reflux de-a lungul ţărmului.

39
 Marea teritorială este definită potrivit Legii nr. 17/1990 ca fiind întinderea de
 ape ce porneşte de la liniile de bază înspre larg pe o distanţă de 12 mile marine sau
Marea teritorială
22.224 m.
Subsolul include atât subsolul terestru cât şi cel maritim.
 Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului tării şi asupra căreia
Subsolul România îşi extinde suveranitatea, până la limita spaţiului cosmic. Limita spaţiului
Spaţiul aerian cosmic este dată de limita celui mai de jos perigeu, adică orbita ce permite menţinerea
unui satelit în aer (aproximativ 90-110 km).
Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării este definită potrivit
 dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din codul penal astfel:
“Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune
Infracţiune
săvârşită pe comisă pe teritoriul arătat mai-sus sau pe o navă ori aeronavă română.
teritoriul ţării Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare
ori s-a produs rezultatul infracţiunii”
Dispoziţiile art. 8 alin. 3 din codul penal instituie ceea ce se cunoaşte sub
numele de principiul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia, dacă
numai un act de executare s-a săvârşit pe teritoriul ţării noastre atunci se consideră că
întreaga faptă a fost săvârşită pe teritoriul ţării.

Excepţii b. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Acestea sunt următoarele:
 imunitatea de jurisdicţie. Legea penală română nu se aplică reprezentanţilor
Imunitatea de
jurisdicţie diplomatici ai statelor străine, sau persoanelor care potrivit convenţiilor internaţionale
nu sunt supuse jurisdicţiei statutului Român. Exemple: şefi de state, de guvern,
,miniştrii de externe, membrii personalului diplomatic şi consular, reprezentanţii unor
organisme internaţionale (cum ar fi O.N.U.).
  legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite în localurile şi pe terenurile
Localurile misiunilor diplomatice străine din România. Deoarece printr-o ficţiune juridică se
misiunilor
diplomatice
consideră că teritoriul acestor misiuni diplomatice aparţine statutului al cărui drapel îl
arborează, în acest situaţii legea aplicabilă este legea statutului respectiv.
  infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori
staţionate pe teritoriul ţării noastre în baza unui acord cu statul Român. Şi în acest caz
Militarii unei
armate străine se aplică legea statutului ale cărei armate tranzitează teritoriul României.
aflate în trecere  infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor folosite în scopuri
militare ori folosite în scopuri guvernamentale (de exemplu, Air Force One) care se
 află pe teritoriul ţării cu acordul statutului român, precum şi infracţiunile săvârşite de
Navele şi personalul acestora nave şi aeronave cât timp acestea se află în porturile sau
aeronavele
străine militare aeroporturile româneşti, sau în apele maritime interioare sau în marea teritorială
sau română. Şi în acest caz se aplică legea statutului al cărei drapel îl arborează nava sau
guvernamentale
aeronava respectivă. O excepţie de la această excepţie o reprezintă navele şi
aeronavele folosite în scopuri comerciale. Infracţiunile săvârşite la bordul unor astfel
 de nave sau aeronave atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se
Situţia specială a
navelor
comerciale 40
 judecă după legea penală română. Acelaşi regim se aplică şi persoanelor aflate la
bordul unor astfel de nave sau aeronave.
Dacă navele sau aeronavele comerciale sunt doar în trecere prin marea
teritorială sau spaţiul aerian românesc atunci nu se aplică legea penală română. Şi de
la această regulă există următoarele cinci excepţii, în sensul în care chiar dacă nava
sau aeronava se află în trecere prin spaţiul aerian sau prin marea teritorială, se aplică
legea penală română:
 dacă infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără
 cetăţenie care domiciliază în România.
Cele cinci  dacă infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva
excepții de la
excepție în cazul
unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României.
aplicării  dacă infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară
principiului sau în marea teritorială.
teritorialității
pentru navele  dacă exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului
comerciale ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope.
 dacă asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei
sau aeronavei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion
îl arborează nava sau aeronava.

1. În noţiunea de teritoriu intră (enumerare).

2. Enumeraţi excepţiile de la principiul teritorialităţii.
1.

2.

1.2. Principiul personalităţii legii penale române. Principiul personalităţii

legii penale române este un principiu complementar celui al teritorialităţii, ce se
 sprijină în primul rând pe raţiuni de politică penală, pentru a evita imunitatea
Personalitatea conaţionalilor infractori care săvârşesc infracţiuni în străinătate şi pentru a asigura un
legii penale respect mai mare faţă de legea proprie. Noua reglementareținut a cont de criticile
aduse acestui principiu, ceea ce i se reproșa în legea penală anterioară fiind faptul că
punea cetățenii români într -o situație de inferioritate juridică și socială față de
cetățenii statului unde s-ar fi aflat . Noile condiții de aplicare sunt mult mai rezonabile
și dau, totodată curs, și relațiilor de colaborare ce există între state, mai ales la nivel
european.

41
 Principiul este definit, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 C. pen, fiind
cunoscut și sub denumirea de principiul naţionalităţii active, și presupune că legea
penală română se aplică și infracțiunilor săvârșite în străinătate de către un cetățean
român sau persoană juridică română, în anumite ții. condi
Aceste condiții sunt
următoarele (ele trebuie îndeplinite cumulativ):
- infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării, astfel cum a fost
definită noţiunea în art. 8 C. pen.;
- fapta să fie sancționată potrivit legii penale române cu pedeapsa detențiunii
pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 de ani;
- dacă pentru infracțiunea comisă se prevede doar pedeapsa amen zii, singură
sau alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani, atunci infractorului i se va
aplica legea penală română dacă fapta este infracțiune și potrivit legii penale a locului
unde fapta a fost comisă – se impune în acest caz dubla incriminare;
- infractorul, la momentul săvârşirii faptei, să fie cetăţean român sau apatrid
cu domiciliul în România sau o persoană juridică română, adică o persoană juridică
care a fost înmatriculată în țara noastră.
- aplicarea legii penale române se va face doar dacă nu se dispune altfel printr-
un tratat internațional la care România este parte ;
- în toate cazurile însă, țiunea
ac penală se va pune în mișcare doar cu
autorizarea prealabilă a procurorului general de pe lângă Curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat, sau, potrivit competen
ței materiale,
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ție și Justiție.
Această autorizație trebuie să fie emisă în termen de 30 de zile de la data primirii
solicitării, termen care, în opinia noastră este unul de decădere, el putând fi prelungit
până la 180 de zile.

1.3. Principiul realităţii legii penale române. Regula este definită potrivit
dispoziţiilor art.10 C. pen., şi mai este cunoscută ca principiul naţionalităţii pasive sau
 principiul protecţiei reale.
Realitatea legii Acest principiu consacră aplicarea legii penale române în afara teritoriului
penale ţării, dacă victima este cetăţean român sau este însuşi statul român, în anumite
condiţii. Noul Cod penal simplifică mult reglementarea din Codul penal de la 1969.
Textul art. 10 din NCP face aplicabilă legea penală română indiferent de natura
infracțiunii comise împotriva cetățeanului român sau a persoanei juridice române. În
plus, dispozițiile sale sunt mai clare, precizând expres că autorizarea pentru a pune în
mișcare acțiunea penală o dă doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, cu condiția ca infrațiunea să nu fi fost deja dedusă
judecății în statul unde a fost comisă.
Să vedem, în detaliu, care sunt condi țiile de aplicare ale acestui principiu
(acestea trebuie îndeplinite cumulativ):
- infracţiunea să fie săvârşită în străinătate, sau, altfel spus, în afara
tertitoriului țării astfel cum a fost definit potrivit art. 8 C.pen.;

42
 - infractorul să fie un cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în
România;
- victima să fie un cetățean român, o persoană juridică română sau însuși statul
român;
- legea penală română se va aplica pentru a-și proteja proprii cetățeni
indiferent de infracțiunea care a fost comisă, spre deosebire de reglementarea
anterioară care condi ționa aplicarea legii penale române de comiterea anumitor
infracțiuni de o anumită gravitate (de exemplu, infracțiunile contra statului sau
infracțiuni care au avut ca urmare moartea victimei, indiferent de calificarea lor, sau o
vătămare corporală gravă);
- acţiunea penală se pune în acest caz în mişcare doar cu autorizarea
prealabilă a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ;
- fapta să nu facă obiectul unei proceduri judiciare în statul unde a fost
comisă. Termenul de procedură judiciară este mai larg decât cel de ”a deduce
judecății” o faptă și implică orice procedură judiciară, chiar dacă ea este reglementată
de legea penală română, sau chiar dacă ea nu este reglementată în aceea și manieră
cum o face legea penală română (de exemplu, se consideră procedură judiciară și
înțelegea intervenită între procuror și inculpat, sau între inculpat și victimă, chiar dacă
acestea nu sunt posibile potrivit legii penale române);
- legea penală română se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internațional la care România este parte .

1.4. Principiul universalităţii. Acest principiu este consacrat legal prin

 dispoziţiile art. 11 C. pen., prin aceasta urmărindu-se ca nicio persoană străină, care s-ar
Universalitatea refugia pe teritoriul României să nu rămână nepedepsită. Aplicarea legii penale române
legii penale
în baza acestui principiu, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre;
- să fie vorba despre o altă infracţiune pe care statul român și-a asumat obligația
de a reprima, indiferent dacă este sau nu prevăzută de legea statului unde a fost comisă,
sau să se fi cerut extrădarea sa, iar aceasta să fi fost refuzată, indiferent din ce
considerent;
- infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România;
- infractorul să se afle de bunăvoie în România. Potrivit art. 237 din Legea de
aplicare, aceasta presupune ca infractorul să se afle benevol pe teritoriul țării noastre, în
raport cu infrac țiunea care atrage aplicarea principiului universalității.
Aplicarea acestui principiu are un caracter subsidiar, realizându se doar dacă nu
se dispune altfel printr o convenţie internaţională. Totodată, trebuie precizat că
aplicarea acestui principiu este condiţionată şi de alte elemente de natură procedurală.
Astfel, legea penală română nu se aplică dacă potrivit legii statului în care infractorul a
săvârşit infracţiunea există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal ori a executării pedepsei, sau când pedeapsa a

43
 fost executată ori considerată ca executată. În situa
ția în care pedeapsa nu a fost
executată sau a fost executată în parte se va recurge la procedura recunoa
șterii
hotărârilor străine pronun țate în străinătate.

1.5. Extrădarea.
a. Noţiune. Extrădarea este un act bilateral între două state, în baza căruia un
stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat, îl predă pe acesta, la
cerere, celuilalt stat, pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese
condamnat 11.
 La extrădare participă întotdeauna două state:
Extrădarea: - statul solicitant, care poate fi statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit
- noțiune,
- feluri infracţiunea, statul al cărui cetăţean este infractorul sau statul unde s-au produs urmările
- reglementare faptei, şi
- statul solicitat – este statul pe teritoriul căruia se află infractorul sau con-
damnatul.
b. Felurile extrădării. Privind din prisma statului care solicită sau acordă
extrădarea, aceasta poate fi de două feluri:
- activă, pentru statul care solicită extrădarea, şi
- pasivă, pentru statul căruia i se solicită extrădarea.
c. Reglementarea extrădării. Extrădarea este reglementată de dispoziţiile art. 19
din Constituţie, astfel cum a fost revizuită, art. 9 C. pen., precum şi de dispoziţiile
cuprinse în Titlul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie
penală 12, astfel cum a fost modificată. În conformitate cu dispoziţiile art. 9 C. pen.,
extrădarea poate fi acordată în principal în baza convenţiilor internaţionale încheiate de
România, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în baza legii.
În legătură cu dispoziţiile finale ale art. 9, care vizează acordarea extrădării „în
temeiul legii”, se impun unele precizări 13.
După modificarea Constituţiei, prin Legea de revizuire nr. 429 din 23 octombrie
2003, au fost modificate inclusiv prevederile art. 19, care în noua reglementare arată că
extrădarea se acordă în baza convenţiilor internaţionale şi pe bază de reciprocitate,
nemaiinvocând legea ca temei al acesteia. În aceste condiţii, ne punem fireasca între-
bare dacă legea mai poate fi invocată ca temei al extrădării (în cazul de faţă, este vorba
despre Legea nr. 302/2004)? Răspunsul este pozitiv, rezultând din coroborarea mai
multor texte de lege. Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 302/2004 14, acestea se aplică în

11
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ediţie revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, ediţiile 2007 şi 2009, p. 81.
12
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost publicată în M.
Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, şi a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 302/2004, publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006, precum şi prin Legea nr.
222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004, publicată în M. Of. nr. 758 din 10
noiembrie 2008.
13
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 82.
14
Conform art. 4, care reglementează preeminenţa dreptului internaţional, şi art. 5, care reglementează
curtoazia internaţională şi reciprocitatea, din Legea nr. 302/2004.

44
 completarea situaţiilor nereglementate şi constituie dreptul comun în materie pentru
autorităţile române. Chiar în lipsa unei dispoziţii legale, putem considera că dispoziţiile
din convenţiile internaţionale sau din declaraţiile de reciprocitate se completează cu
cele ale legii speciale.
În concluzie, apreciem că legea specială vine în completarea convenţiilor
internaţionale şi a declaraţiilor de reciprocitate, fiind un „ghid” pentru organele
judiciare în analiza extrădării.
d. Condiţiile extrădării.
d.1. Condiţii cu privire la infracţiune. Condiţiile cu privire la infracţiune derivă
din legea specială, şi le putem enunţa astfel:
 - infracţiunea să fie săvârşită pe teritoriul statului solicitant, împotriva
Condiții intereselor acestuia, sau de către un cetăţean al acelui stat;
privitoare la
infracțiune
- să nu fie aplicabilă legea penală română potrivit principiilor dezvoltate mai
sus;
- fapta să fie incriminată de legea ambelor state care participă la extrădare 15;
- dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală
de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată 16;
- pedeapsa prevăzută de legea ambelor state este închisoarea de cel puţin un an,
dacă se solicită extrădarea unui inculpat, iar în cazul în care se solicită extrădarea unui
condamnat, pedeapsa trebuie să fie închisoarea de cel puţin 4 luni. În cazul în care s-a
aplicat suspendarea condiţionată parţială a executării pedepsei, atunci restul rămas de
executat prin privare de libertate trebuie să îndeplinească condiţiile menţionate mai
sus 17;
- dacă infracţiunea s-a comis pe teritoriul unui stat terţ, altul decât cel care
solicită extrădarea, ea poate fi acordată acestuia dacă legea română nu conferă
competenţe de urmărire şi judecată autorităţilor române, potrivit principiilor dezvoltate
mai sus, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia
s-a săvârşit infracţiunea nu va cere el însuşi extrădarea pentru aceea faptă;
- în fine, extrădarea nu poate fi acordată, dacă infracţiunea săvârşită este de
natură politică sau este o infracţiune conexă cu una de natură politică, sau este o
infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun. Nu se consideră
infracţiuni politice atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale,
crimele împotriva umanităţii etc. 18
d.2. Condiţii cu privire la persoana supusă extrădării. Condiţiile cu privire la
 persoana supusă extrădării derivă din legea specială, şi le putem enunţa astfel:
Condiții
privitoare la
persoana supusă 15
extrădării Conform art. 26 din Legea nr. 302/2004.
16
Conform art. 29 din Legea nr. 302/2004.
17
Conform art. 30 din Legea nr. 302/2004. Dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 302/2004 au fost modificate
prin Legea nr. 224/2006, fiind puse în acord cu prevederile art. II din Convenţia europeană privind
extrădarea, la care România formulase rezerve, deoarece, potrivit legii extrădării (anterior modificării),
durata sancţiunii prevăzute de legea celor două state trebuia să fie mai mare de 2 ani, iar în cazul unei
pedepse ce urma a fi executată, trebuia să fie mai mare de 1 an.
18
Conform art. 241 din Legea nr. 302/2004.

45
 - infractorul sau condamnatul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domi-
ciliază în România;
- potrivit actului de revizuire a Constituţiei, pot fi extrădaţi şi cetăţenii români,
în următoarele situaţii: dacă există o convenţie internaţională multilaterală la care Ro-
mânia este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă domiciliază pe
teritoriul statutului solicitant, dacă este şi cetăţean al acelui stat şi dacă fapta a fost
comisă pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene (UE), dacă statul solicitant este şi el membru al UE. Totodată, cetăţenii
români pot fi extrădaţi şi în baza unor convenţii sau tratate bilaterale sau pe bază de
reciprocitate 19;
- nu poate fi extrădată persoana care a obţinut dreptul de azil în România 20;
- nu pot fi extrădate persoanele străine care se bucură în România de imunitate
de jurisdicţie 21;
- nu pot fi extrădate persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii
ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în
limitele imunităţilor conferite printr-o convenţie internaţională 22.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic se apreciază la momentul
rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării.
Alte situaţii obligatorii în care nu se acordă extrădarea. Extrădarea nu se
mai acordă în următoarele situaţii:
- nu este respectat în statul solicitant dreptul la un proces echitabil 23;
- există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicită în scopul
urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate,
limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social 24;
- situaţia persoanei riscă să se agraveze ca urmare a unuia dintre motivele
arătate la punctul anterior 25;
- cererea este formulată de un tribunal extraordinar, neconstituit ca urmare a
unor instrumente internaţionale pertinente 26;
- tribunalul care ar judeca persoana nu oferă garanţiile fundamentale de
procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare 27.
Motive facultative de respingere a extrădării. Constituie motive facultative
de respingere a extrădării:
- fapta care motivează extrădarea face obiectul unui proces penal în curs sau ar
putea face obiectul unui proces penal în România 28;

19
Conform art. 24 coroborat cu art. 40 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 302/2004.
20
Conform art. 23 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
21
Conform art. 23 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
22
Conform art. 23 lit. d) din Legea nr. 302/2004.
23
Conform art. 23 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
24
Conform art. 241 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
25
Conform art. 241 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
26
Conform art. 241 lit. d) din Legea nr. 302/2004.
27
Conform art. 33 din Legea nr. 302/2004.
28
Conform art. 242 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

46
 - dacă extrădarea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru
persoana supusă acestei proceduri, din cauza vârstei sau a stării de sănătate 29.
d.3. Condiţii cu privire la urmărirea penală sau executarea pedepsei. Condiţiile
 cu privire la urmărirea penală sau la executarea pedepsei derivă din legea specială, şi le
Condiții putem enunţa astfel:
privitoare la
pedeapsa ce - extrădarea nu se acordă pentru infracţiunile care se urmăresc la plângerea
urmează a se prealabilă a persoanei vătămate, potrivit legii ambelor state 30, şi
stabili sau - extrădarea nu poate fi acordată dacă pentru infracţiunea săvârşită s-a adoptat
executa
în statul solicitant un act de graţiere, sau dacă a intervenit amnistia în România pentru
acest tip de infracţiune (în acest caz, doar dacă statul român avea competenţa de a
judeca acea infracţiune), sau dacă s-au împlinit termenele de prescripţie a răspunderii
penale sau a executării pedepsei, fie potrivit legii statului român, fie potrivit legii
statului solicitant. În acest caz, depunerea cererii întrerupe cursul prescripţiei 31.
Legea nr. 302/2004 aduce cu sine concepte noi în ceea ce priveşte extrădarea.
Unul dintre acestea este posibilitatea amânării predării, evitându-se astfel refuzul,
care reprezintă un răspuns categoric, ferm, dar negativ, în baza principiul curtoaziei
internaţionale, urmărindu-se atât păstrarea unor relaţii de prietenie cu statele solicitante,
ocrotirea persoanei supuse extrădării, precum şi realizarea interesului justiţiei române.
Amânarea predării se poate dispune atunci când persoana supusă extrădării este învinuit
sau inculpat în faţa organelor de cercetare penală sau a unei instanţe române, ori are de
executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de către instanţele române 32. Un alt
concept nou îl reprezintă predarea temporară, situaţie ce permite statutului român să
acorde extrădarea pentru a evita prescripţia răspunderii penale, cu condiţia remiterii
condamnatului sau inculpatului autorităţilor române ulterior rezolvării afacerilor
judiciare în statul solicitant 33.
e. Procedura extrădării pasive. În cazul în care România este statul solicitat,
 procedura extrădării se va realiza potrivit regulilor descrise mai jos.
Procedura Astfel, cererea se adresează Ministerului de Justiţie şi este însoţită de mandatul
extrădării pasive de arestare sau de hotărârea de condamnare, precum şi de o expunere a faptelor, o copie
a dispoziţiilor legale aplicabile faptei comise, date privind pedeapsa rămasă neexe-
cutată, dacă este cazul 34.
Cererea de extrădare cu anexele sale este supusă examenului de regularitate
internaţională, examen ce este realizat de către Ministerul de Justiţie şi care are drept
scop verificarea conformităţii cererii cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile,
inclusiv cu a declaraţiilor de reciprocitate semnate de România 35.
În cazul admisibilităţii cererii de extrădare, după realizarea examenului de
regularitate internaţională, Ministerul de Justiţie trimite cererea şi actele ce o însoţesc
29
Conform art. 242 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
30
Conform art. 32 din Legea nr. 302/2004.
31
Conform art. 35-37 din Legea nr. 302/2004.
32
Conform art. 60 din Legea nr. 302/2004.
33
Conform art. 61 din Legea nr. 302/2004.
34
Conform art. 38 din Legea nr. 302/2004.
35
Conform art. 40 din Legea nr. 302/2004.

47
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială a
fost localizată persoana extrădabilă 36, iar în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se
află persoana, cererea şi documentele anexe se înmânează Procurorului General al
Curţii de Apel Bucureşti 37. Procurorul general competent, după primirea cererii, proce-
dează la identificarea persoanei supuse extrădării, căreia îi aduce la cunoştinţă conţi-
nutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant 38. Asupra cererii de arestare
preventivă şi a prelungirii măsurii se pronunţă aceeaşi instanţă care se pronunţă şi
asupra fondului, măsura fiind reanalizată periodic, fără a depăşi însă 30 de zile. Legea
prevede şi un maxim pe care măsura arestării preventive nu-l poate depăşi, şi anume
180 de zile 39. Dacă cererea de extrădare este respinsă, arestarea provizorie încetează de
drept 40.
Extrădarea se hotărăşte de justiţie. Competenţa aparţine curţi de apel în raza
căreia s-a desfăşurat şi urmărirea penală. Procedura se realizează într-un regim de cele-
ritate. Ascultarea persoanei supuse extrădării este obligatorie. În cazul în care persoana
supusă extrădării îşi manifestă opoziţia sa la extrădare, opoziţie care poate avea ca temei
doar faptul că nu este ea persoana căutată şi că nu sunt îndeplinite condiţiile extrădării,
atunci, în cadrul procesului, se pot administra probe41, maximum 15 zile.
La soluţionarea cererii de extrădare poate participa şi autoritatea competentă a
statului solicitant, la cererea expresă a acestui stat şi cu încuviinţarea instanţei, dis-
poziţia fiind valabilă şi în cazul extrădării active 42.
O altă prezenţă, dar de data aceasta obligatorie, în cadrul procesului, este cea a
procurorului.
Completul de judecată la curtea de apel este format dintr-un singur judecător 43,
iar la recurs, din trei judecători.
Curtea de apel poate pronunţa trei soluţii în cazul unei astfel de cereri 44:
- poate admite sau respinge cererea de extrădare, atunci când analizează pe fond
condiţiile sale;

36
Termenul de „localizată” a fost introdus prin Legea nr. 222/2008, şi înlocuieşte termenele folosite
anterior, care făceau referire la domiciliu sau la locul unde a fost semnalată prezenţa persoanei
extrădabile.
37
Conform art. 42 din Legea nr. 302/2004.
38
Textul art. 45 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 222/2008. Ca urmare a acestei modificări, se
observă diferenţa faţă de textul anterior, unde se prevedea obligativitatea de a înmâna mandatul de
arestare şi actele care îl însoţeau; în prezent, procurorul are doar obligaţia de a aduce la cunoştinţă
conţinutul actelor transmise de către autorităţile statului solicitant.
39
Conform art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 222/2008.
40
Conform art. 45 alin. (7) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.
41
Conform art. 51 coroborat cu art. 52 din Legea nr. 302/2004.
42
Conform art. 43 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
43
Conform art. 44 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 222/2008. Anterior modificării,
legea prevedea judecarea cauzei în complet special, format din doi judecători. În acest sens, v.
comentariile dlui dr. Gheorghe V. Ivan, formulate în cuprinsul articolului Extrădarea pasivă. Reflecţii, în
RDP nr. 2/2007, pp. 79-82, relative la compunerea completului de judecată.
44
Conform art. 54 din Legea nr. 302/2004.

48
 - poate dispune conexarea dosarelor, dacă există mai multe cereri concurente de
extrădare, chiar dacă au fost învestite mai multe instanţe, având prioritate instanţa mai
întâi sesizată;
- poate dispune amânarea soluţionării cererii, dacă necesită informaţii supli-
mentare de la statutul solicitant, pentru o perioadă de 2 luni, cu posibilitatea reiterării
sale pentru încă o perioadă de 2 luni.
În cazul respingerii sau admiterii cererii de extrădare, recursul este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la arestul preventiv.
Hotărârea instanţei este supusă doar recursului în termen de 5 zile şi curge de la
pronunţarea hotărârii. Recursul este judecat de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Ca şi în cazul instanţei de fond, şi în recurs procedura se realizează cu celeritate.
Hotărârea definitivă a instanţei se comunică procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti 45.
f. Efectele admiterii cererii de extrădare pasivă. După rămânerea definitivă a
 hotărârii de extrădare prin care s-a decis acordarea acesteia, se iau măsuri pentru ca
Efectele
admiterii cererii
persoana supusă extrădării să fie predată statului solicitant. Ministerul de Justiţie cola-
de extrădare borează cu Ministerul Administraţiei şi Internelor care va stabili locul şi data predării şi
pasivă care va asigura acest fapt, inclusiv escorta persoanei în cauză, predare care ar trebui să
se facă în termen de 15 zile. Predarea poate fi amânată doar dacă persoana este parte
într-un proces penal în faţa autorităţilor române sau se află în executarea unei pedepse
privative de libertate. Totodată, dacă cerinţele situaţiei o cer, persoana în cauză poate fi
predată temporar statului solicitant, cu condiţia de a nu impieta desfăşurarea justiţiei la
noi şi ca, odată terminate procedurile judiciare în statul solicitant, acesta să dea asi-
gurări că va remite extrădatul.
g. Procedura extrădării active. Extrădarea activă intervine când România este
 statul solicitant. În acest caz, autoritatea care întocmeşte şi transmite cererea statului
Procedura
extrădării active unde se află infractorul sau condamnatul este Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor
Cetăţeneşti. Cu toate acestea, procedura este tot una judiciară.
Cererea are la bază toate actele care se solicită şi în cazul extrădării pasive, şi, în
plus, se impune condiţia ca faţă de persoana supusă extrădării să fi început urmărirea
penală.
Deoarece unul dintre actele necesare, anexate cererii de extrădare, este
mandatul de arestare, un astfel de act procesual este realizat tot de către instanţa de
judecată. Cererea privind analiza extrădării se judecă cu celeritate şi cu precădere, în
camera de consiliu. Completul este format dintr-un singur judecător. Participarea
procurorului este obligatorie. Instanţa pronunţă o încheiere, care va fi trecută într-o
condică separată, destinată şedinţelor de judecată a sesizărilor privind extrădarea. În
acest registru se trec dosarele din fiecare şedinţă, separat pe complete, încheierea
pronunţată şi numărul acesteia, precum şi iniţialele judecătorului care o va redacta.

45
Conform art. 55 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

49
 Totodată, se întocmeşte şi se păstrează registrul de evidenţă a sesizărilor privind
extrădarea, în care se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi
prenumele inculpatului sau condamnatului; numărul şi data mandatului de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei; numărul şi data adresei Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor sau a
Ministerului Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti; numărul dosarului instanţei; numărul
şi data pronunţării încheierii; data comunicării încheierii Ministerul Justiţiei şi al
Libertăţilor Cetăţeneşti. Instanţa de recurs va ţine un registru distinct pentru aceste
speţe. Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat
publicităţii 46.
Încheierea pronunţată de instanţă poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de
ore doar de către procuror. Recursul se judecă în termen de 3 zile 47.
Încheierea rămasă definitivă se comunică Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor
Cetăţeneşti 48.
h. Efectele extrădării active. În condiţiile admiterii cererii, persoana supusă
 extrădării urmează a fi predată statului român de către statutul solicitat, după care
Efectele
admiterii cererii aceasta va fi predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente.
de extrădare Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea
activă
dispoziţiilor legale 49.
i. Principiul specialităţii extrădării. În conformitate cu acest principiu, persoana
extrădată nu poate fi judecată decât pentru infracţiunea ori infracţiunile pentru care a
fost extrădată, şi, de asemenea, nu poate fi pusă să execute decât pedeapsa pentru care a
 fost extrădată. Persoana extrădată este astfel sub protecţia statului care a acordat
Specializarea extrădarea pentru faptele sale anterioare predării 50.
extrădării De la principiul specialităţii extrădării întâlnim următoarele excepţii, excepţii ce
presupun ca persoana extrădată să poată fi judecată sau încarcerată pentru alte fapte
decât cele din cererea de extrădare, dacă 51:
- există acordul prealabil al statului care a predat persoana extrădată;
- după executarea pedepsei, nu părăseşte teritoriul în termen de 45 de zile de la
liberarea sa definitivă, sau dacă după ce a părăsit teritoriul revine pe acesta, şi
- persoana în cauză renunţă la acest beneficiu, în acest sens dând o declaraţie în
faţa judecătorului şi a apărătorului ales sau din oficiu, în deplină cunoştinţă de cauză şi
în mod voluntar.
j. Concepte şi principii noi privind extrădarea introduse prin Legea nr.
302/2004. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, regulile privind extră-
darea între statele Uniunii au fost simplificate. În această situaţie, sunt aplicabile
dispoziţiile Capitolului III1 din Legea nr. 302/2004, dispoziţii considerate de drept

46
Conform art. 67 alin. (31), introdus prin Legea nr. 222/2008.
47
Conform art. 67 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.
48
Conform art. 67 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.
49
Conform art. 71 şi 72 din Legea nr. 302/2004.
50
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 89.
51
Conform art. 731 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004.

50
 comun şi care vin în completarea Convenţiei privind simplificarea procedurii de
extrădare între statele membre ale UE, adoptată la 10 martie 1995, ale Convenţiei
privind extrădarea între statele membre ale UE, adoptată la 27 septembrie 1996,
precum şi ale Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen
 din 14 iunie 1985.
Procedura
extrădării Legea specială introduce noţiunea de extrădare simplificată, noţiune ce este
simplificate definită ca fiind aceea procedură a extrădării care se aplică în relaţia cu statele Uniunii
sau a predării în
cadrul UE
Europene, fără verificarea condiţiilor prevăzute la art. 50 coroborat cu art. 38, dar cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 302/2004 52. Totodată,
extrădarea simplificată o mai întâlnim şi în situaţia în care avem de a face cu o
extrădare voluntară, fără a se impune condiţia ca statul solicitant să fie membru al
UE 53. Noţiunea de extrădare voluntară este explicată în cadrul dispoziţiilor art. 49 din
 legea specială şi se aplică extrădării pasive, când persoana supusă extrădării este de
Procedura acord cu aceasta, acord care este luat în faţa instanţei de judecată.
extrădării
voluntare O situaţie aparte o reprezintă Acordul privind extrădarea şi asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală, încheiat între Uniunea Europeană şi SUA, la Washington,
în data de 25 iunie 2003, deoarece el se încheia între un stat federal (SUA) şi o
organizaţie internaţională, ce nu avea la aceea dată şi nici în prezent (aceasta până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) personalitate juridică.
Convenţia a urmărit crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pe
teritoriul statelor participante la acorduri, protejarea societăţii, a valorilor comune şi
facilitarea şi eficientizarea cooperării dintre statele membre ale UE şi SUA 54. După
negocieri ce au durat mai bine de un an 55, partea europeană având rezerve faţă de
aplicarea pedepsei cu moartea în SUA, acordul încheiat a reuşit în cele din urmă să
armonizeze interesele ambelor părţi şi să asigure atât respectarea drepturilor omului
pentru persoana supusă procedurii, cât şi garanţiile necesare pentru desfăşurarea unui
proces echitabil de către o instanţă imparţială. Deşi România nu era stat membru al
Uniunii Europene la momentul semnării acordului, totuşi, ea şi-a armonizat legislaţia
cu aceasta, astfel că în acest moment nu există nicio incompatibilitate între legea
noastră internă şi Acordul de la Washington. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 18 din
această convenţie, statele membre ale Uniunii Europene pot încheia şi acorduri
bilaterale cu SUA, care trebuie să fie conforme acordului general.

52
Conform art. 766 din Legea nr. 302/2004.
53
Conform art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 302/2004.
54
Pentru detalii, v. Ilie Măgureanu, Extrădarea între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, în
RDP nr. 1/2009, pp. 81-87.
55
Negocierile au început după data de 26 aprilie 2002 şi s-au finalizat cu semnarea Acordului.

51
 MODULUL III
INFRACŢIUNEA

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

 U.I. 6: Infracţiunea: noţiune, trăsături și conținut constitutiv

= 3 ore

U.I. 7: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (cauzele justificative

și de neimputabilitate) = 4 ore

 U.I. 8: Formele infracţiunii = 3 ore

 U.I. 9: Unitatea de infracţiune. = 3 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

generale ale noţiunii de infracţiune precum şi dezvoltarea unor noţiuni
strâns corelate cu cea de infracţiune.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei, tentativa şi actele preparatorii,
infracţiunea continuă, continuată, complexă, progresivă, de obicei.

52
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

1. Infracţiunea: noţiune şi trăsături.

1. Noţiunea de infracţiune. Noţiunea de infracţiune primeşte şi o definiţie
legală în dreptul penal românesc, spre deosebire de alte sisteme de drept. Potrivit
dispoziţiilor art. 15 alin. (1) C. pen.: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-
o”.
Deși de inspirație rusă, definirea infracțiunii are importanța ei juridică, potrivit
următoarelor argumente :
 1. În acest mod sunt stabilite trăsăturile infrac țiunii, putând, astfel, delimita
Infracţiunea
- noţiune - mai ușor sfera ilicitului penal, de sfera altor forme de ilicit juridic (administrativ,
fiscal, civil, disciplinar etc.);
2. Instituțiile statului cu rol în aplicarea legii penale au la dispoziţie un reper
legal în baza căruia pot aprecia dacă o faptă concretă îndepline ște toate cele patru
trăsături esenţiale, în caz contrar fapta nefiind infracţiune, iar făptuitorul neputând fi
sancţionat penal;
3. De asemenea, însu și leguitorul și -a trasat prin această definire jaloanele
pentru a putea stabili noi incriminări, precumși pentru situația când este necesar să
dezincrimineze o anumită faptă;
4. Pe de altă parte, prin această defini ție legală au fost stabilite, implicit,
anumite principii ce decurg din stabilirea că o faptă este infrac țiune: principiul
legalității (nimeni nu poate fi sancționat dacă fapta nu e prevăzută de legea penală),
nicio faptă nu este infrac țiune dacă nu este săvârșită cu vinovăția specifică
determinată de lege, astfel cum aceasta e definită de Codul penal, pe de o parte,și de
incriminarea în sine, pe de altă parte (rezultă de aici, implicit, că în dreptul penal, spre
deosebire de dreptul civil, nu poate exista răspundere obiectivă, întemeiată doar pe
faptă), precumși pr incipiul potrivit căruia fapta nu este infac țiune dacă a fost
justificată.

2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

 a. Prezentare generală a trăsăturilor infracțiunii.
Trăsăturile Din definiția infracțiunii rezultă că aceasta prezintă patru trăsături esențiale și
infracţiunii –
prezentare generală
anume:
- prevederea în legea penală și caracterul tipic al faptei (tipicitatea);
-caracterul nejustificat sau antijuridicitatea;
- vinovăția și
- caracterul imputabil sau neimputabilitatea faptei.
Unii autori au criticat diferențierea dintre vinovăție și caracterul imputabil al
faptei, considerând că ele se află în strânsă legătură, ceea ce, într-o anumită măsură
este corect.

53
 Astfel, potrivit profesorilor Mihail Udroiu și Ilie Pascu, există doar trei
trăsături esen țiale ale infracțiunii, și anume tipici tatea, antijuridicitateași
neimputabilitatea; în acest context, vinovăția reprezintă doar o formă a caracterului
tipic al faptei, intrând în ținutul
con constitutiv la infracțiunii în cadrul laturii
 subiective, în timp ce imputabilitatea are în vedere vinovăția ca și trăsătură esențială a
Diferite opinii infracțiunii. În același sens, profesorul Traian Dima își argumentează opinia pornind
doctrinare de la ideea că o faptă este imputabilă atunci când ea îi poate fi atribuită subiectiv și
privind
trăsăturile obiectiv persoanei care a săvâr șit -o, ceea ce presupune că fapta obiectivă este
infracțiunii rezultatul unei decizii infracționale, sau altfel spus capacitatea de a înțelege și de a
acționa se reflectă în fapta comisă.
Pe de altă parte, profesorul Constantin Sima, preferând abordarea occidentală,
apreciază că prin această diferențiere s -a delimitat Noul Cod penal de teoria
psihologică (prezentă în dispozi țiile Codului penal anterior), îmbrățișând teoria
normativă. Potrivit acesteia din urmă ”vinovăția este imputarea adresată făptuitorului
pentru că a ționat
ac contr ar ordinii juridice prestabilite. Vinovă ția presupune
comiterea unei fapte penale în sens larg cu una din formele sale (inten ție, culpă sau
praeterintenție), în timp ce imputabilitatea scoate în evidență posibilitatea de a pune
acea faptă pe seama celui care a comis-o”.
În opinia noastră, șide susținem faptul că între vinovăție și caracterul
imputabil există o strânsă legătură, deferen țierile făcute anterior fiind binevenite,
apreciem, că din motive didacticeși față de formularea textului de lege (art. 15 alin.
1), este de preferat să abordăm prezentarea prin prisma existen ței a patru trăsături
esențiale.

b. Semnificația trăsăturilor infracțiunii.

Clarificând aceste aspecte, ne vom preocupa în continuare, să analizăm
 semnificația trăsăturilor esențiale și care este rolul lor în teoria infracțiunii.
Rolul Evidențierea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii funcționează, în primul rând,
trăsăturilor sub forma unor criterii ce ajută la identificarea unei fapte ca fiind sau nu infrac țiune.
infracțiunii
În acest sens, se observă că, în ipoteza în care una din aceste trăsături lipsește fapta nu
mai este infracțiune, pierzându -și caracterul penal sau caracterul infracțional. Prin
urmare, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, chiar dacă este săvâr șită cu o
anumită formă de vinovăție, îi este imputabilă făptuitorului și nu are un caracter just
nu va constitui infracțiune, putându -se încadra, eventual, într-o altă formă de ilicit
juridic; la fel, dacă fapta nu a fost comisă cu forma de vinovăție specifică acelei fapte
(de exemplu ea a fost comisă din culpă, dar se sanc ționează doar comiterea ei cu
intenție), fapta nu reprezintă infracțiune, chiar dacă ar fi prevăzută de legea penală.
Similar, putem aplica aceea și logică și în cazul în care ar lipsi celorlalte două
trăsături.
Atunci când unei fapte îi lipsește caracterul penal, indiferent prin lipsa cărei
trăsături se petrece aceasta, persoana care comite fapta este denumit, din punct de
vedere al dreptului penal material, ca fiind un făptuitor și nu un infractor. De

54
 asemenea, în acest caz, întrucât fapta nu este infracțiune, făptuitorul nu poate fi tras la
răspundere penală și, drept consecință, nu i se poate aplica nicio sancțiune de natură
penală (cu unele excepții, pe care le vom analiza ulterior). În aceste condiții, potrivit
Codului de procedură penală, organele de urmărire penală vor dispune solu ția de
clasare, iar instanța soluția de achitare a inculpatului (făptuitor).
Dacă întâlnim una din situațiile de mai-sus, adică, atunci când lipsește una din
trăsăturile esențiale ale infracțiunii, spunem că ne aflăm în prezen ța unei cauze care
înlătură caracterul penal al faptei sau caracterul infracțional.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt, în prezent, potrivit
diferențierii operate de legiuitor, de trei feluri: cauzele care înlătură prevederea în
 legea penală sau caracterul tipic al faptei, cauzele justificative, care înlătură caracterul
Semnificația
generală a injust și cauzele de neimputabilitate, care înlătură caracterul imputabil. În opinia
cauzelor care noastră, spre deosebire a altor penali ști de foarte mare valoare, cauzele justificative
înlătură
caracterul penal sunt doar una din cele trei tipuri de cauze care pot înlătura caracterul penal al unei
al faptei fapte. Cauzele justificative precumși lipsa de prevedere în legea penală au fost
clasificate de doctrină drept cauze obiective, deoarece pot exista concomitent cu
săvârșirea faptei cu vinovăție, în timp ce cauzele de neimputabilitate sunt considerate
cauze subiective.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie deosebite de alte cauze,
care pot produce aparent aceleași efecte (de exemplu, dacă o faptă nu este infracțiune,
procesul penal încetează sau pedeapsa nu se mai execută, dacă fapta a fost
dezincriminată ulterior condamnării); însă același efect îl pot produce și alte tipuri de
cauze de natură penală, cum ar fi cauzele care înlătură răspunderea penală sau
cauzele care înlătură executarea pedepsei. Cu toate acestea, ultimele două tipuri de
cauze, au din punct de vedere penal, o plajă mai restrânsă dețiune, ac determinând
soluții diferite din partea organelor de cercetare penală sau a instan ței,precum și
beneficii mai reduse infractorului (inculpat sau condamnat) . În sinteză, între cele trei
tipuri de cauze operează umătoarele diferențieri:

APLICAŢIE PRACTICĂ:

Nr crt. Felul cauzei Formele sale Efecte principale

1. Înlătură însă și
infracțiunea - rezultă că
astfel este înlăturată și
1. Cauzele care înlătură răspunderea penală ce
tipicitatea – fapta nu e implica stabilirea unei
Cauzele care înlătură
prevăzută de legea penală sancțiuni penale, dar și
1. caracterul penal al
2. Cauzele justificative executarea acesteia.
faptei
3. Cauzele de 2. În acest caz, cel care
neimputabilitate comite fapte este un
făptuitor și nu de un
infractor.
3. Soluția pronunțată de

55
 organele de urmărire penală
este aceea de clasare, iar în
cazul instanței este aceea de
achitare
1. Fapta este infrac țiune,
dar este înlăturată doar
posibilitatea statului de a
1. Amnistia
trage la răspundere penală
2. Prescripția răspunderii
pe infractor.
penale
Cauzele care înlătură 2. În acest caz, cel care
2. 3. Lipsa plângerii prealabile
răspunderea penală comite fapta este un
4. Retragerea plângerii
infractor.
prealabile
3. Soluția pronunțată de
5. Împăcarea
organele de urmărire penală
și de instanță aceea de
încetare a procesului penal.
1. Fapta este infrac țiune,
răspunderea penală a fost
deja stabilită prin aplicarea
unei sancțiuni, însă aceasta
nu se va mai executa sau va
fi comutată într-o pedeapsă
1. Grațierea
Cauzele care înlătură mai ușoară.
3. 2. Prescripția executării
executarea pedepsei 2. În aceste cazuri, din
pedepsei
punct de vedere penal
persoana care comite fapta
este un infractor, iar din
punct de vedere procesual
penal, el este un
condamnat.

 c. Vinovăţia. Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia.
TRĂSĂTURILE
INFRACȚIUNII: Vinovăţia este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa (factorul intelectiv),
I. Vinovăția ca
deoarece aceasta presupune o atitudine conştientă a făptuitorului, care îşi dă seama de
trăsătură a reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, şi voinţa (factorul volitiv), căci aceste
infracțiunii acţiuni sau inacţiuni angrenează energia fizică a făptuitorului pentru realizarea
rezultatelor urmărite.
Prezenţa celor doi factori este o condiţie esenţială a vinovăţiei, care nu poate
exista fără aceştia. Cu alte cuvinte, nu va exista vinovăţie dacă făptuitorul a fost
constrâns (lipsa factorului volitiv), sau dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea
acţiunilor sau inacţiunilor sale (lipsa factorului intelectiv).
Formele vinovăţiei. Vinovăţia este prezentă în dreptul nostru penal sub trei
forme legale, beneficiind fiecare de o definiţie legală.
Aceste trei forme legale sunt: intenţia, culpa și praeterintenţia.
 1. Intenţia prezintă două modalităţi: directă şi indirectă.
Intenţia:
Intenţia directă, potrivit art. 16 pct. 1 lit. a din codul penal, este aceea
directă şi indirectă modalitate a intenţiei în care făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale. De

56
 exemplu, „X” , în dorinţa sa de răzbunare, îşi doreşte să-l lovească pe „Y”, şi chiar o
face, prevăzând rezultatul faptei sale (rănirea lui „Y”) şi urmărind acest rezultat.
Intenţia indirectă, potrivit art. 16 pct. 1 lit. b din codul penal, este aceea
modalitate a intenţie în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte
dar acceptă producerea lui. Altfel spus, făptuitorul îşi asumă riscul, este indiferent că
acel rezultat grav sau foarte grav se va produce. Un exemplu de faptă săvârşită cu
intenţia indirectă o reprezintă aceea în care „A” îl loveşte pe „B”, într-un câmp, iarna.
„B” leşină şi este lăsat acolo de „A” care nu face nimic pentru a-l salva pe „B” de la
un posibil îngheţ şi de la o moarte posibilă. Acest rezultat nu este urmărit de „A”, însă
producerea sa îi este indiferentă.
În literatura de specialitate pe lângă modalităţile normative ale intenţiei
(directă şi indirectă) se mai întâlnesc şi următoarele modalităţi: intenţia simplă sau
calificată (se urmăreşte un anume scop), intenţia spontană sau premeditată, intenţia
unică şi intenţia complexă (se urmăreşte realizarea mai multor infracţiuni), intenţie
iniţială şi supravenită (ce a intervenit pe parcursul acţiunii ilicite). Importanţa
calificării lor rezidă în modul de individualizare al pedepsei.
2. Culpa prezintă şi ea tot două modalităţi normative: culpa cu prevedere şi
 culpa simplă.
Culpa:
Culpa cu prevedere, potrivit art. 16 pct. 2 lit. b din codul penal, reprezintă
simplă şi cu acea modalitate a culpei în care făptuitorul prevedere rezultatul faptei sale, dar nu-l
prevedere
urmăreşte şi nici nu-l acceptă, considerând fără temei că nu se va produce. Acest tip
de culpă mai este definită în doctrina penală culpa cu previziune, uşurinţa sau
temeritatea.
Dintre faptele ce pot fi săvârşite cu această formă de vinovăţie cele mai des
întâlnite sunt accidentele de circulaţie. De exemplu, un conducător auto, deşi se
impune pe acel traseu reducerea vitezei, nu o face şi astfel derapează rănind grav o
persoană care mergea regulamentar. Această faptă este săvârşită cu prevedere (în
sensul în care conducătorul auto prevede posibilitatea unui accident), dar din culpă,
deoarece făptuitorul nu urmăreşte să rănească pe cineva şi nici nu acceptă un astfel de
rezultat.
Prin urmare, diferenţa dintre culpa cu prevedere şi intenţia indirectă constă în
aceea că în cazul uşurinţei rezultatul faptei nu este acceptat de către făptuitor, care
speră în mod uşuratic că acesta nu se va produce, în timp ce în cazul intenţiei
indirecte, făptuitorul acceptă rezultatul care se va produce, producerea acestui rezultat
fiindu-i indiferentă. Astfel, poziţia subiectivă faţă de rezultat face diferenţa esenţială
dintre cele două forme de vinovăţie.
Culpa simplă, potrivit art. 16 pct. 2 lit. a din codul penal, este aceea modalitate
a culpei în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă. Această formă de vinovăţie este singura în care nu se prevede rezultatul
faptei, dar pentru a avea de a face cu o formă de vinovăţie, legea penală impune ca să
existe în sarcina făptuitorului o obligaţie legală (nu neapărat de natură penală) pe care
făptuitorul să o ignore rezultând astfel o faptă penală sau chiar o infracţiune.

57
 Totodată, din definiţia dată mai rezultă şi o altă condiţie pentru a avea de-a face cu
această formă de vinovăţie, şi anume ca făptuitorul să poată să prevadă rezultatul grav
care se produce.
Obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori, din
actele normative care reglementează exercitarea anumitor activităţi (de exemplu,
conducător auto, mecanic, medic, farmacist, electrician, etc.). Criteriul obiectiv care
se propune în doctrina penală pentru a stabili obligaţia de prevedere este cel al
împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi
atent din categoria făptuitorului, ca nivel de pregătire şi experienţă de viaţă, avea în
momentul săvârşirii faptei posibilitatea de a prevedea rezultatul. Dacă se stabileşte că
rezultatul nu era previzibil, deci făptuitorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu este
realizată din culpă simplă ci în caz fortuit (ca şi cauză ce înlătură caracterul penal al
faptei, asupra căruia vom reveni în subcapitolul dedicat acestora).
Această formă de vinovăţie mai este cunoscută şi sub următoarele denumiri:
nebăgare de seamă, nedibăcie, nesocotinţă, nepricepere.
3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia este aceea formă mixtă sau compusă de
 vinovăţie în care găsim elemente ale intenţiei şi ale culpei în acelaşi timp. Conform
Praeterintenţia definiţie doctrinare, intenţia depăşită este aceea formă de vinovăţie în care făptuitorul
urmăreşte producerea unui rezultat (până aici avem intenţia), dar, datorită unor
împrejurări neimputabile lui se produce un rezultat mai grav care nu a fost nici
urmărit şi nici acceptat de către făptuitor (sub acest aspect avem culpa). Caracteristic
pentru această formă de vinovăţie este amplificarea rezultatului faţă de ceea ce
făptuitorul a urmărit şi dorit în mod explicit, infracţiunea devenind mai gravă. În acest
făptuitorul este sancţionat pentru încadrarea juridică ce rezultă din rezultatul cel mai
grav produs ca urmare a faptei sale. Exemple de acest fel sunt lovirile care produc
moartea persoanei şi care se încadrează în conţinutul constitutiv al infracţiunii de
lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte – art. 195 din codul penal, sau lipsirea de
libertate care are drept rezultat moartea victimei – art. 205 alin. 4 din codul penal, sau
violul care are drept rezultat moartea victimei – art. 218 alin. 4 din codul penal, sau
tâlhăria sau pirateria care are ca rezultat moartea victimei – art. 236 alin. 3 din codul
penal.

Care este diferenţa dintre culpa cu prevedere şi intenţia indirectă ?

58
 d. Prevederea în legea penală a faptei săvârşite sau tipicitatea, este, în opinia
 noastră, cea mai importantă dintre trăsăturile infracțiunii, întrucât dacă o faptă nu este
II. Fapta prevăzută de legea penală sau nu se regăsește în conținutul normativ prevăzut de lege,
prevăzută de
legea penală nu mai este necesar să analizăm prezența celorlalte trăsături.
- tipicitatea - Aşa cum am arătat odată cu descrierea principiului legalităţii, orice infracţiune
trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, incriminarea ulterioară a unei fapte
nedeterminând aplicarea legii penale retroactiv.
Din perspectiva noastră, prevederea în legea penală prezintă două aspecte
diferite, și anume:
- prevederea propriu-zisă în legea penală, situație în care se verifică dacă fapta
este sau nu incriminată, sau dacă mai este sau nu incriminată, atunci când apar
modificări legislative (situația cea mai frecventă în practică);
și
- caracterul tipic sau tipicitatea, ce presupune verificarea corelării trăsăturilor
faptei concrete cu norma de incriminare.
În primul caz, organele care vor aplica legea penală vor verifica existen ța
normei incriminatorii, precum și dacă e cazul, ce modificări au intervenit în cuprinsul
acesteia, modificări care pot determina dezincriminarea anumitor fapte, care până
atunci constituiau infrac țiune. De exemplu, situația dezincriminării faptelor de
calomnie și insultă sau situația infracțiunii de vătămare corporală din culpă (anterior
art. 184 din Codul penal anterior, actualmente art. 196 din NCP), care potrivit noii
incriminări este infracțiune în forma tip doar atunci când fapta de vătămare corporală
s-a produs când făptuitorul se afla sub influen ța băuturilor alcoolice ori a unei
substanțe psihoactive, adăugându-se la norma de incriminare, fa ță de reglementarea
anterioară, această ultimă condiție.
Raportarea la norma de incriminare a faptei se facețăatât de fa
fapta
consumată, cât și atunci când aceasta a rămas doar în stadiul de tentativă.
Totodată, nu prezintă importan ță dacă fapta este incriminată în mai multe
articole sau printr-o singură normă, sau dacă norma este una de trimitere,
completându-se cu dispoziții din același act normativ sau din alte legi, fie penale, fie
extrapenale.
În ceea ce privește caracterul tipic, sau tipicitatea, acesta presupune verificarea
corespondenței dintre fapta concretă, și norma de incriminare, atât sub raport
obiectiv, cât și subiectiv. Acest aspect presupune analiza tuturor condițiilor ce intră
în conținutul constitutiv al unei infracțiuni (condiții preexistente, latură obiectivă ,
latură subiectivă, condiții de loc și timp sau altele), acestea trebuind să se regăsească
identic în fapta comisă în realitatea socială. O parte a doctrinei franceze, consideră
această acțiune ca fiind suficientă, și ca implicând și atributul de tipicita te, termen
german. În acest caz, doctrina franceză folose ște denumirea de element legal,
organele abilitate trebuind să se asigure că fapta în concret corespunde unei defini ții
legale existente într-un text anterior adoptat.

59
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi şi enumeraţi trăsăturile infracţiunii.

2. Enumeraţi şi definiţi formele şi modalităţile vinovăţiei.

 e. Antijuridicitatea. Antijuridicitatea sau caracterul nejustificat al faptei este o

trăsătură nou introdusă de actuala reglementare, ca urmare a nevoii de a clarifica
III.
Antijuridicitatea fundamentul juridic al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, apreciem că o faptă este nejustificată, atunci când ea are un caracter
injust, contrar ordinii juridice și sociale, prestabilite.
Cu toate acestea, o faptă poate fi prevăzută de legea penalăși poate avea un
caracter tipic, însă ea poate fi justificată; în acest caz, va fi prezentă una din cauzele
justificative, și anume legitima apărare (art. 19 NCP), starea de necesitate (art. 20
NCP), exercitarea unui dreptși îndeplinirea unei obligații (art. 21 NCP) și
consimțământul victimei (art. 22 NCP). De exemplu, potrivit noii concepții însușite

60
 de Codul penal, legitima apărare nu mai înlătură caracterul penal al faptei pe temeiul
vinovăției – adică prin lipsa acesteia, considerându-se, întemeiat, că fapta este comisă
cu vinovăție, persoana care vatamă sau ucide în legitimă apărare fiind conștientă de
consecințele faptei sale, însă fapta sa este justificată de apărarea unei valori sociale
cel puțin egale cu cea a agresorului. Prin urmare, întrucât nimănui nu i se poate cere
să accepte să-i fie pusă viața sau sănătatea în pericol, a acționa în legitimă apărare
devine astfel o faptă acceptată sau permisă de lege, deci justificată.
Generalizând, putem afirma că ceea ce conferă legalitate sau juste țe tuturor
cauzelor justificative este aceea că, în aceste situații, făptuitorul acționează nu dintr -
un imbold infracțional, ci pentru că este determinat de o situație pe care nu a generat-
o și nu a dorit-o, fiind exterioară propriei sale conștiințe.
De aceea, atunci când faptei îi lipse ște caracterul nejustificat, suntem în
prezența, per a contrario¸ a unei cauze justificative, ”aceasta fiind dovada că fapta
incriminată nu este, concomitent, și contrară dreptului ”. Această poziție de
contrarietate a unei fapte penale cu dreptul însuși, cu ordinea juridică, a fost denumită
antijuridicitate, termenul fiind preluat pe filieră spaniolă, din doctrina germană.
În opinia profesoarei Maria del Carmen Gómez Rivero, un anumit
comportament este antijuridic atunci când înfrânge o anumită normă imperativă, care
fără a fi justificat, pune în pericol rela
ția socială protejată de aceea normă (obiectul
juridic special protejat prin incriminarea faptei, am adăuga noi), și care nu poate fi
ocrotit doar prin mijloace extrapenale. De aceea, antijuridicitatea are un aspect
formal, întrucât vizează încălcarea unei norme penale, și un aspect material
(substanțial), pentru că încalcă obiectul juridic protejat prin aceea normă. Totodată,
pentru a fi constatată, antijuridicitatea necesită un fapt pozitivși anume tipicitatea, și
un fapt, așa-zis negativ, absența cauzelor justificative.
Prin urmare, cele două concepte, de antijuridicitate și de cauze justificative
sunt complementare, prezența unei a negând-o pe cealaltă,și invers. Prezența unei
cauze justificative va face ca fapta să dobândească un caracter licit, conform dreptului
și ordinii juridice, în general. Această idee, dorește să arate că prezența unei cauze
justificative în cazul comiterii unei fapte penale face ca aceasta să fie permisă de
legea penală, dar nu presupune că ea este neapărat pozitivă sau de dorit. De
asemenea, existența sa (a cauzei justificative) nu implică neapărat lipsa caracterului
tipic al faptei, ci ”înlătură ab initio vocația faptei tipice de a se transforma în
infracțiune” .
Ca urmare a reținerii unei cauze justificative, ceea ce are drept efect principal
înlăturarea caracterului penal al faptei, în principiu, sunt înlăturate și alte forme de
răspundere juridică. Cu alte cuvinte, prezen ța unei cauze justificative înlătură și
răspundera civilă delictuală.

 f. Imputabilitatea. Ultima dintre trăsăturile esen țiale ale infracțiunii este

imputabilitatea sau caracterul imputabil. Aceasta presupune ca făptuitorul să fi avut
IV.
Imputabilitatea reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să fi fost stăpân pe ele; de exemplu, să

61
 nu fi acționat ca iresponsabil, într -o stare de intoxica ție sau fiind minor; sau,
făptuitorul să fi avut posibilitatea de a acționa potrivit propriei conștiințe și voințe,
adică să nu fi fost constrâns fizic sau moral; totodată, aceasta presupune ca făptuitorul
să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei sale, adică să nu fi fost în eroare.
În consecință, imputabilitatea este situația juridică în care se găsește o
persoană căreia i s-a atribuit o faptă penală ca fiind săvârșită în mod vinovat de ea. În
sens comun, imputabilitatea prespune a repro șa o anumită faptă unei persoane. De
asemenea, imputabilitatea adaugă ideea că nu poate exista infrac țiune, și d eci nici
răspundere penală în lipsa vinovăției, ca trăsătură a infracțiuni, excluzându -se, astfel,
caracterul obiectiv al răspunderii penale.
Situațiile în care este înlăturat caracterul imputabil al faptei aufost denumite
cauze de neimputabilitate, fiind reglementate în art. 23- 31 inclusiv din NCP. Acestea
sunt: constrângerea fizică și morală, excesul neimputabil, minoritatea,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit. Observăm că ele coincid, în
mare parte, cu acele cauze care înlăturau vinovăția, ca trăsătură a infracțiunii, potivit
Codului penal anterior, ceea ce este încă o dovadă a legăturii strânse dintre cele două
trăsături ale infracțiunii.
Potrivit art. 23 din NCP existența unei cauze de neimputabilitate face ca fapta
să nu fie infracțiune fiind înlăturat caracterul penal al acesteia. Totuși, în aceste
cazuri, în cele mai multe situa ții, persoana va răspunde din punct de vedere civil,
potrivit regulilor specifice răspunderii civile delictuale.

3. Conţinutul infracţiunii.
a. Noţiunea de conţinut al infracţiunii.
Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor
prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune. Acesta nu se confundă
cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut, punând
în evidenţă caracterul penal al faptei comise.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
- conţinutul legal – cel descris prin norma de incriminare şi care cuprinde
 condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
Conținutul
constitutiv - conţinutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
concret al obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract
infracțiunii
prevăzut în norma de incriminare.
De asemenea, în doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic al
infracţiunii şi conţinutul constitutiv. Conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde
numai condiţiile cerute de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le
realizează infractorul prin săvârşirea faptei sau care devin relevante prin săvârşirea
faptei. Conţinutul juridic poate cuprinde, pe lângă conţinutul constitutiv, şi condiţii
privitoare la celelalte elemente.

62
 b. Factorii infracţiunii.Condiţiile preexistente infracţiunii: obiectul, subiecţii
infracţiunii, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
b.1. Obiectul infracţiunii. Obiectul infracţiunii este un factor preexistent,
necesar oricărei infracţiuni. Lipsa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În doctrina penală, obiectul infracţiunii este considerat ca fiind valoarea socială
şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau vătămate prin
fapta infracţională 56. Potrivit unor autori italieni, obiectul juridic al infracţiunii nu
cuprinde doar entităţi materiale, ci şi nemateriale şi chiar valori spirituale. De aici
rezultă şi împărţirea infracţiunilor în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol, căci
valorile ocrotite şi care fac parte din obiectul juridic al infracţiunii pot fi supuse atât
unei agresiuni efective, cât şi ameninţate cu producerea unui rezultat dăunător 57.
În literatura juridică de specialitate, obiectul juridic este prezentat sub mai multe
aspecte, după gradul mai întins sau mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu
valoarea socială ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite
 prin normele dreptului penal.
Obiectul juridic Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul de valori sociale de
generic
aceeaşi natură ocrotite prin normele de drept penal. În funcţie de acesta sunt împărţite
Determină infracţiunile în partea specială a codului penale, pe titluri şi capitole. Astfel, regăsim în
împărțirea
infracțiunilor pe
cod, infracţiuni contra vieţii, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiţiei etc.
titluri și capitole Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i
în Codul penal se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În cadrul unui capitol sau titlu al codului
penal, fiecare infracţiune are un obiect juridic special propriu, chiar dacă el se
încadrează într-un grup anume. Diferenţa între obiectul juridic generic şi cel special,
este deci una de la gen la specie. De exemplu, dacă omorul şi pruncuciderea sunt două
 infracţiuni care se încadrează în grupul infracţiunilor contra vieţii, adică al cărei obiect
Obiectul juridic
juridic generic este viaţa, totuşi, obiectul juridic special al infracţiunii de omor este
special – este
propriu fiecărei viaţa oricărei persoane, în timp ce obiectul juridic special al infracţiunii de
infracțiuni din pruncucidere este viaţa copilului nou-născut, cele două diferenţiindu-se astfel în cadrul
cadrul unui grup
grupului.
Obiectul jurudic O categorie aparte a obiectului juridic special, este obiectul juridic complex. El
complex este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-un obiect juridic principal
- reunește mai
multe valori (valoarea socială principală căreia i se aduce atingere) şi un obiect juridic secundar,
sociale vătămate adiacent (valoarea socială secundară căreia i se aduce atingere). În funcţie de obiectul
principal și
juridic principal, infracţiunea este inclusă într-un anumit titlu şi capitol din codul penal.
secundar
De exemplu, infracţiunea de tâlhărie este una complexă, având un obiect juridic
complex. Obiectul ei juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale privind
patrimoniul, în timp ce obiectul juridic secundar poate fi demnitatea, viaţa, sau

56
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 197, Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală,
Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 166, Matei Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia
Universitatis Babeş Bolyai, Cluj Napoca, 1962, pp. 36 şi urm., Vasile Drăghici, Obiectul juridic al
infracţiunii, în RDP nr. 4/2002, pp. 55-61.
57
Vasile Drăghici, Controverse asupra obiectului juridic al infracţiunii, în RDP nr. 2/2002, p. 64.

63
 integritatea fizică ori psihică. O infracţiunea complexă poate leza mai multe relaţii
sociale secundare, după cum rezultă şi din exemplul dat mai-sus cu infracţiunea de
tâlhărie, fără a fi singura de acest fel.
Obiectul direct nemijlocit, cel mai adesea cunoscut sub numele de obiect ma-
 terial este caracteristic infracţiunilor la care valoarea socială este exprimată într-o
Obiectul entitate materială. Încercând o definiţie, putem spune că obiectul material este acela
material
asupra căruia se răsfrânge acţiunea sau inacţiunea specifică elementului material
- nu este prezent al infracţiunii. Obiectul material este o entitate materială, în timp ce obiectul juridic,
în cazul tuturor fie că e generic sau special, este o valoare socială şi juridică. Nu toate infracţiunile au
infracțiunilor
obiect material, de aceea, infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de
rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol. De
exemplu, infracţiunea de omor are ca obiect material, corpul persoanei, întrucât asupra
acestuia se răsfrânge acţiunea de a ucide, specifică elementului material al acestei
infracţiuni. În acelaşi timp, infracţiunea de mărturie mincinoasă nu prezintă obiect
material, întrucât acţiunea de minţi sau inacţiunea martorului de a nu spune tot ceea ce
ştie cu privire la elementele asupra căruia a fost întrebat nu se răsfrânge asupra ceva
material, chiar dacă declaraţia martorului este redactată într-un înscris.

b.2. Subiecţii infracţiunii. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii desemnează per-

soanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie
prin suportarea consecinţelor acesteia 58.
Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ (care poate fi atât o
persoana fizică, cât şi o persoană juridică) şi subiectul pasiv al infracţiunii, care poate fi
orice persoană, inclusiv statul.
Subiectul activ. Potrivit art. 174 C. pen., are calitatea de subiect activ al infrac-
ţiunii sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune – fapt consumat ori o
 tentativă pedepsibilă şi la care participă în calitate de autor, instigator sau complice.
Subiectul activ Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii,
trebuie îndeplinite anumite condiţii de ordin general, iar în cazul anumitor infracţiuni
trebuie îndeplinite anumite condiţii speciale.
Condiţiile generale sunt următoarele:
Condiții de - condiţii cu privire la vârstă;
existență
- condiţii cu privire la responsabilitate;
- condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune.
Condiţiile cu privire la vârsta de la care se poate angaja răspunderea penală a
persoanei fizice sunt stabilite de art. 113 C. pen.
Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

58
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 203-222.

64
 Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei
de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta
conştient voinţa, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârşită 59.
Aşadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu
are discernământ, neputându-se angaja răspunderea penală. Minorul cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământ, el răspunzând penal
numai în cazul în care se dovedeşte că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei.
Minorul cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani este prezumat relativ că are discernământ.
Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele
judiciare.
Condiţii cu privire la responsabilitate. Responsabilitatea este definită în
doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni
sau inacţiuni), de rezonanţa socială a acestora, precum şi de puterea de a-şi determina şi
dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte 60.
Aşadar, responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori:
- factorul intelectiv, ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege
semnificaţia acţiunilor, inacţiunilor sale şi a urmărilor acestora;
- factorul volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile
sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.
Responsabilitatea este prezumată relativ în cazul oricărei persoane care a
împlinit vârsta de 16 ani.
Condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune. Libertatea de voinţă şi
acţiune este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ce presupune că acesta
a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea
de acţiune potrivit propriei sale voinţe 61.
Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii. Aceste condiţii se
referă la anumite calităţi speciale pe care trebuie să le posede subiectul activ, lipsa
 acestora ducând la inexistenţa infracţiunii sau la o altă încadrare juridică. Când în cazul
Subiectul activ
calificat sau
unei infracţiuni se solicită ca subiectul activ să aibă o anumită calitate spunem că
circumstanțiat acesta este calificat sau circumstanţiat.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul activ trebuie să aibă
calitatea de cetăţean al României; calitatea de străin, pentru infracţiunea de spionaj;
calitatea de militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei. De
asemenea, calitatea de funcţionar sau funcţionar public a subiectului activ
condiţionează existenţa multor infracţiuni (Cum ar fi cazul unor infrac țiuni de serviciu
sau de corupție – vezi Titlul V din Partea specială a Codului penal – art. 189-309) în
dreptul nostru penal.

59
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 407.
60
În acest sens, v. George Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în RRD nr.
8/1969, p. 80.
61
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 121.

65
 Pe lângă răspunderea penală a persoanei fizice, Codul penal modificat şi com-
pletat prin Legea nr. 278/2006 instituie şi răspunderea penală a persoanei juridice 62.
 Potrivit art. 135 CP, persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
Condițiile publice şi a instituţiilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
răspunderii domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului
persoanei
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită
juridice
cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni 63.
Astfel, şi persoana juridică poate avea în anumite condiţii calitatea de subiect
activ al infracţiunii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fie săvârşită în numele persoanei juridice;
- infracţiunea să fie săvârşită de orice persoană, fie individual, fie ca membru al
unui organ al persoanei juridice care are atribuţii de conducere în sânul acesteia.
Subiectul pasiv. În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind
persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este
vătămată sau periclitată prin infracţiune 64.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii, trebuie
 îndeplinite anumite condiţii generale şi speciale.
Subiectul pasiv Condiţii generale. Persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii
- necesită doar o
singură condiție sociale ocrotite penal.
de existență - De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită
prin infracţiune.
Însă, există şi cazuri când persoana păgubită este alta decât subiectul pasiv al
infracţiunii 65 (de exemplu, în cazul infracţiunii de omor persoana păgubită poate fi
persoana care se află în întreţinerea victimei).
Condiţii speciale. Aceste condiţii speciale privind subiectul pasiv al infracţiunii
sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere este necesar ca subiectul
pasiv să aibă calitatea de nou-născut al mamei ucigaşe, pentru existenţa infracţiunii de
 dare de mită, subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar sau funcţionar public etc.
Subiectul pasiv
calificat Când în cazul unei infracţiuni se solicită ca subiectul pasiv să aibă o anumită
calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanţiat.

2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Locul şi timpul sunt elemente pre-
existente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea infracţiunii.
În unele cazuri, locul şi timpul condiţionează însăşi existenţa infracţiunii.

62
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 205-211.
63
Conform art. 191 alin. (2) din C. pen.
64
Matei Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia Universitatis Babeş Bolyai,
Cluj Napoca, 1962, p. 98.
65
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 206.

66
 În alte cazuri, locul şi timpul apar ca elemente circumstanţiale, situaţii în care
nu este condiţionată existenţa infracţiunii, ci doar realizarea variantei calificate a
acesteia [de exemplu, furtul devine calificat în cazul în care se săvârşeşte în timpul
nopţii – art. 229 alin. 1 lit. b) C. pen.].

TEST DE AUTOEVALUARE

Condițiile generale și speciale pentru ca o persoană fizică să fie subiect activ al unei
infracțiuni.

67
 c. Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul
de conduită interzis şi care devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de
către făptuitor 66.
Acţiunea făptuitorului – componentă esenţială a conţinutului constitutiv al
infracţiunii este cercetată în doctrina penală sub două aspecte:
- obiectiv (latura obiectivă a infracţiunii);
- subiectiv (latura subiectivă a infracţiunii).
c.1. Latura obiectivă a infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii este
cercetată în doctrina penală prin examinarea elementelor sale componente:
- elementul material;
- urmarea imediată;
- legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.
a. Elementul material reprezintă componenta esenţială a laturii obiective şi
constă în actul de conduită interzis prin norma de incriminare, ce poate consta într-o
acțiune sau inacţiune. Elementul material este desemnat în norma de incriminare printr
un cuvânt sau printr o expresie, care din punct de vedere gramatical este un verb, ce
arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul „verbum regens”.
Acţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care face ceva ce legea penală
 ordonă să nu se facă. Acţiunea sub care se poate realiza elementul material poate
Elementul îmbrăca forma unor acte materiale (de exemplu, infracţiunea de ucidere), cuvinte (de
material se exemplu, infracţiunea de mărturie mincinoasă), sau prin scris (de exemplu, infracţiunea
realizează printr-
o acțiune
de denunţare calomnioasă). De obicei, infracțiunile care se realizează prin acțiune se
mai numesc și infracțiuni comisive. Totuși criteriul pentru a considera o infacțiune ca
fiind una comisivă este acela că prin respectiva infrac țiune se realizează o conduită
interzisă de lege, încălcându-se o normă prohibitivă, ce interzice a se comite aceea
faptă .
La polul opus, uneori, elementul material se poate realiza și printr -o inacțiune.
 În acest caz, făptuitorul nu face ceea ce legea penală ordonă să se facă. Inacţiunea
Elementul
material se constituie elementul material al infracţiunii doar dacă există o obligaţie legală sau
realizează printr- convenţională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă
o inacțiune:
1. Infracțiunile rezultatul periculos (de exemplu, infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni,
omisive proprii infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare etc.). Infrac țiunile realizate prin
inaccțiune se mai numesc și infracțiuni omisive. Spre deosebire de cele anterioare,
2. infracțiuni
omisive infracțiunile omisie se împart, în infracțiuni omisive propriu-zise, sau propriiși
improprii omisive improprii. La această ultimă categorie se referă Noul Cod penal, în art. 17,
atunci când folosește noțiunea de infracțiune comisivă prin omisiune. Introducerea
acestui termen, puțin uzitat de doctrină și aproape deloc folosit în practică în dreptul
penal român, este unul din neajunsurile Noului Cod penal. Termenul este împrumutat
din legislația spaniolă, unde este întâlnit de foarte mulți ani și unde își găsește nu doar
aplicația practică, ci și corespondentul în mentalitatea iberică. În acest sens, art. 11 din

66
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 173 şi urm.

68
 Codul penal spaniol, consideră că ne aflăm în prezen ța unei infracțiuni comisive
realizate prin omisiune atunci când se produce un rezultat periculos ca urmare a
nerespectării unei obliga ții speciale de către autor, fapt ce echivalează, potrivit legii, cu
cauzarea sa directă. Doctrina spaniolă adaugă acestei defini ții noțiunea de garant,
”poziție” pe care o ocupă autorul infracțiunii, ce are fie o obligație legală specifică de a
acționa, și pe care nu o îndeplinește, sau o îndeplinește în mod defectuos, fie are o
obligație contractuală de a evita rezultatul periculos ce se produce în final, fie prin
conduita sa creează o stare de pericol pentru obiectul juridic protejat de norma de
incriminare .
Revenind la dispozițiile Noului Cod penal, observăm că toate aceste t rei idei
sunt reținute și de dispozițiile art. 17. Totuși, inutilitatea unei asemenea definiții, rezidă
în aceea că pentru astfel de fapte nu se prevede niciun tratament sanc ționator diferit, iar
delimitarea lor de infrac țiunile omisive propriu -zise nu va aduce niciun plus de
clarificare judecătorului penal, care pus în situația de a aplica legea, o va face potrivit
normei de incriminare, fără vreo raportare sau distinctă privire la dispozi țiile art. 17,
nou introdus.
b. Urmarea imediată reprezintă acea modificare negativă a realităţii
înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă şi
care îşi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale
apărate de legea penală 67. Prima definiţie a urmării imediate a fost realizată de către
 profesorul Vintilă Dongoroz care aprecia că urmarea imediată constituie o cerinţă
Urmarea
imediată: obiectivă, absolut necesară ca fapta să constituie infracţiune. Totodată, profesorul
Dongoroz aprecia că urmarea imediată poate fi atât de natură fizică, concretizată
Vătămare într-un rezultat sau stare, cât şi de natură juridică, materializată sub formă de
sau
Stare de pericol ? vătămări (aspectul material) sau sub forma unei ameninţări (o stare de pericol) 68.
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta fie într-o schimbare a
obiectului sau a poziţiei acestuia (de exemplu, moartea unui om), fie într-o stânjenire a
normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale
ocrotite (de exemplu, infracţiunea de şantaj).
Când în conţinutul normei de incriminare sunt referiri la urmarea produsă prin
infracţiune, suntem în prezenţa unor infracţiuni de rezultat, iar în cazul în care nu se fac
astfel de referiri, infracţiunile sunt de pericol – infracţiuni formale.
c. Legătura de cauzalitate constituie cea de-a treia componentă a laturii
obiective şi reprezintă liantul între elementul material al infracţiunii – acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului (cauza), şi urmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru
existenţa infracţiunii.
 Deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, legătura de
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată caracterizează orice infracţiune.
cauzalitate
67
T. Vasiliu, Gheorghe Dărângă, Doru Pavel, George Antoniu, Ştefan Daneş, D. Lucriescu, Vasile
Papadopol, Vasile Rămureanu, Dumitru Popescu, Codul penal al R.S.R. Comentat şi Adnotat. Partea
Generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 115.
68
Relativ la o dezvoltare a conceptului de urmare imediată, v. George Antoniu, Urmarea imediată.
Contribuţii la clarificarea conceptului, în RDP nr. 1/1999, pp. 24-45.

69
 În cazul infracţiunilor de rezultat, legătura de cauzalitate trebui demonstrată, astfel încât
să rezulte fără putinţă de tăgadă că între fapta comisă şi urmarea produsă există o
legătură de cauzalitate şi că între ele nu s-a suprapus o altă cauză ce a determinat acea
urmare; cu alte cuvinte, lanţul cauzal nu a fost întrerupt, chiar dacă peste el s-au
suprapus şi alte cauze favorizatoare rezultatului. În schimb, în cazul infracţiunilor de
pericol, urmarea imediată constând într-o stare de lezare a unor valori sociale, legătura
de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea infracţiunii, sau mai spunem noi, ex re, astfel
că ea nu mai trebuie demonstrată.
c.2. Latura subiectivă a infracţiunii. Latura subiectivă, ca element al
conţinutului infracţiuni, constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune.
Atitudinea psihică este analizată în doctrina penală prin prisma a doi factori:
- factorul conştiinţă;
- factorul voinţă.
Elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia. Uneori, pentru
completarea acesteia, se fac referiri şi la mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii.
a. Vinovăţia. În doctrina penală se face deosebire între vinovăţia ca trăsătură
esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni 69.
 Aşa cum am analizat, vinovăţia este de trei feluri:
Vinovăția ca - intenţia (directă şi indirectă);
element al laturii
obiective a - culpa (simplă şi cu previziune sau prevedere);
infracțiunii - praeterintenţia.
Existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii nu presupune întot-
Atenție !
Trebuie făcută deauna şi existenţa vinovăţiei ca element al laturii subiective. De exemplu, se poate
diferența cu realiza vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii când fapta este săvârşită din culpă,
vinovăția ca
trăsătură a dar poate lipsi ca element al laturii subiective dacă legiuitorul a incriminat fapta numai
infracțiunii în situaţia când aceasta este săvârşită cu intenţie.
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Potrivit art. 16 CP, fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie
infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu
intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie – art. 16 CP.
 b. Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment
Mobilul (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii
Cauza faptei 70.
sufletească a
infracțiunii

69
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 132, Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp.
189-191.
70
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 134.

70
 Existenţa mobilului în săvârşirea infracţiunilor este apreciată ca un element de
normalitate psihică a făptuitorului; lipsa acestuia este un indiciu de anormalitate ce
impune cercetarea responsabilităţii făptuitorului 71.
Există situaţii când prezenţa mobilului condiţionează însăşi existenta
infracţiunii (de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi –
art. 247 C.p. 72), şi situaţii când mobilul apare ca element circumstanţial în conţinutul
calificat al infracţiunii.
 c. Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma
săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor.
Scopul
- ceea ce La fel ca şi în cazul mobilului, scopul poate condiţiona existenţa infracţiunii (de
urmărește exemplu, suntem în prezenţa infracţiunii de furt dacă făptuitorul a sustras bunul cu
(beneficiul)
infractorul prin scopul de a şi-l însuşi pe nedrept) sau poate condiţiona existenţa variantei calificate [de
comiterea faptei exemplu, omorul este deosebit de grav dacă este comis pentru a săvârşi sau a ascunde
săvârşirea unei tâlhării sau piraterii – art. 189 CP].

Atât mobilul, cât şi scopul, ca elemente ale laturii subiective, trebuie stabilite de
organele judiciare, fiind importante atât pentru calificarea unor fapte ca infracţiunii, cât
mai ales pentru individualizarea pedepsei.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi factorii infracţiunii.

71
Ibidem, p. 135.
72
V., pe larg, Olivian Mastacan, Elemente de drept penal. Partea specială, Ed. Bibliotheca, Târgovişte,
2006, p. 96 şi urm.

71
 2. Din ce este compus conţinutul constitutiv propriu-zis al unei infracţiuni.

APLICAŢIE PRACTICĂ: Comparaţie între elementul material şi obiectul material al

infracţiunii:

Nr. crt. Elementul material Obiectul material

Este desemnat printr-un verb, denumit Este desemnat printr-un substantiv
1. verbum regens Exemple: corpul persoanei, un înscris, obiectul
Exemple: uciderea, distrugerea, luarea etc. sustras sau distrus, un bun mobil etc.
Se exprimă printr-o acţiune sau o Este un „bun” material în sensul cel mai
2.
inacţiune generic, ceva concret
Orice infracţiune are un element material,
3. Nu orice infracţiune are un obiect material
acesta fiind de esenţa infracţiunii
Este o condiţie preexistentă infracţiunii, întrucât
4. Este o componentă a laturii obiective valorile sociale şi materiale lezate prin
infracţiune preexistă comiterii acesteia

APLICAŢIE PRACTICĂ: Următoarea aplicaţie practică urmăreşte să asigure

studenţilor o înţelegere aprofundată a ceea ce reprezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii. Deşi
tema este destul de abstractă, ea prezintă o reală necesitate practică, mai ales din perspectiva
continuării studiului dreptului penal şi în anul III, cu partea specială, unde vor fi analizate anumite
infracţiuni din codul penal. Înţelegerea acestei structuri şi aplicaţii practice va asigura studenţilor
din anul II baza studiul aprofundat al disciplinei de drept penal - parte specială, în anul III.
Aplicaţia va viza analiza succintă a infracţiunii de Ucidere (sau vătămare) a nou-născutului
săvârșită de către mamă – art. 200 alin. 1 C.pen.
Aplicarea structurii la
infracţiunea de Ucidere (sau
Nr. Structura de analiză Definiţia elementului din
vătămare) a nou-născutului
crt. a infracţiunii structură
săvârșită de către mamă – art.
200 alin. 1 C.P.
Uciderea copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai
1 Definirea infracţiunii - târziu de 24 de ore, săvâr țită de
către mama aflată într-o stare de
tulburare psihică
Sunt acele condiţii care există
înainte de comiterea faptei, şi
2 Condiţii preexistente -
anume: obiectul juridic
special şi subiecţii infracţiunii

72
 Este aceea relaţie socială care
Obiectul juridic
2.a. este încălcată prin comiterea Viaţa copilului nou-născut
special
infracţiunii
Obiectul asupra căruia se
răsfrânge acţiunea sau
2.b. Obiectul material Corpul copilului nou-născut
inacţiunea specifică
elementului material
Este persoana/-ele care comit Este calificat şi unic putând fi
2.c. Subiectul activ
infracţiunea numai mama nou-născutului
Este persoana/-ele care suferă
de pe urma comiterii
infracţiunii Este calificat putând fi numai
2.d. Subiectul pasiv (a nu se confunda cu cele în copilul nou-născut, ce are cel mult o
patrimoniul cărora se produce zi
prejudiciul, acolo unde e
cazul)
Fapta poate fi comisă oriunde.
Locul săvârşirii
2.e. - Legea nu impune o anumită
infracţiunii
condiţie legată de loc
Timpul săvârşirii Fapta poate fi comisă în cel mult 24
2.f. -
infracţiunii de ore de la na ștere.
Este reprezentat de toate
condiţiile prevăzute în norma
Conţinutul de incriminare cu privire la
3. constitutiv al actul de conduită interzis şi -
infracţiunii care devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii de către făptuitor
Totalitatea condiţiilor
prevăzute de lege din punct
3.I. Latura obiectivă -
de vedere material privind
comiterea faptei
se realizează prin acţiunea sau prin
inacţiunea de ucidere exercitată de
mamă asupra copilului nou-născut.
Pentru existenţa infracţiunii este
nevoie să fie îndeplinite mai multe
condiţii:
constă în actul de conduită - persoana care ucide să fie mama
3.I.a. Elementul material interzis prin norma de copilului;
incriminare - mama să se afle într-o stare de
tulburare psihică;
- cel ucis să fie copilul acesteia;
- copilul să aibă calitatea de
nou-născut;
-uciderea să se realizeze în maxim
24 de ore de la na ștere.
reprezintă acea modificare
negativă a realităţii
înconjurătoare pe care fapta
săvârşită a produs-o sau este
3.I.b. Urmarea imediată susceptibilă să o producă şi Moartea copilului nou-născut
care îşi găseşte expresia în
periclitarea, vătămarea sau
ameninţarea valorilor sociale
apărate de legea penală

3.I.c. Legătura de reprezintă liantul între Trebuie să existe legătură de

73
 cauzalitate elementul material al cauzalitate între uciderea copilului
infracţiunii – acţiunea sau nou-născut şi moartea acestuia,
inacţiunea făptuitorului legătură care trebuie să fie
(cauza), şi urmarea imediată demonstrată
(efectul) cerută de lege pentru
existenţa infracţiunii
totalitatea condiţiilor cerute
de lege cu privire la atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de
3.II. Latura subiectivă -
faptă şi urmările acesteia,
pentru caracterizarea faptei ca
infracţiune
Atitudinea infractorului faţă Fapta se comite doar cu intenţie, fie
3.II.a. Vinovăţia
de faptă şi urmările ei directă, fie indirectă
desemnează acel sentiment
(dorinţă, pasiune) ce a condus Nu e cazul acestei infracţiuni
3.II.b. Mobilul la naşterea în mintea (cu alte cuvinte, infracţiunea nu
făptuitorului a ideii săvârşirii prezintă un mobil calificat)
faptei
reprezentarea pe plan mintal a
rezultatului ce va apărea în Nu e cazul acestei infracţiuni
3.II.c. Scopul urma săvârşirii faptei penale, (cu alte cuvinte, infracţiunea nu
rezultat urmărit de către prezintă un scop calificat)
infractor
Se va analiza dacă
infracţiunea poate prezenta
acte preparatorii sau tentativă, Tentativă este posibilă, dar nu se
4. Formele infracţiunii
iar în cazul tentativei atunci sancţionează
când există, dacă este
pedepsită
Coautoratul nu este posibil,
infracţiunea fiind una cu autor unic.
Se va analiza dacă
Realizarea complicităţii şi a
infracţiunea poate prezenta
instigării va face ca aceşti
5. Participaţia penală toate formele de participaţie
participanţi, datorită specificului
penală, iar unde nu, care sunt
infracţiunii, să fie sancţionaţi pentru
elementele de specificitate
fapta de violen ță în familie – art.
199 alin. 1 C.pen.
Cum este sancţionată
infracţiunea din punct de
Închisoarea de la 1
6. Sancţiuni vedere al pedepselor
la 5 ani
principale şi complementare
(unde e cazul)
Unele infracţiuni prezintă o
formă simplă (redată în
primul aliniat al articolului
Forme calificate sau unde sunt reglementate) şi
7. Nu e cazul acestei infracţiuni
agravate una sau mai multe forme în
care, datorită condiţiilor
deosebite de comitere, fac ca
fapta să fie mai gravă
Unele infracţiuni pot prezenta
Producerea doar a unor loviri sau
şi una sau mai multe forme în
vătămări în condi țiile arătate mai-
8. Forme atenuate care, datorită condiţiilor de
sus, fapta fiind sanc ționată mai ușor
comitere, fapta să fie mai
– cu închisoara de la 1 lună la 3 ani.
puțin gravă

74
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

1. Preambul. Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit în

doctrina penală ca o însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor
 esenţiale ale infracţiunii.
Lipsa unei Cum arătam în paragraful anterior, lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale
trăsături infracţiunii (prezenţa pericolului social al unei infracţiuni, vinovăţia şi prevederea în
esenţiale a
infracţiunii legea penală) face ca acesteia să-i lipsească caracterul penal sau infracţional, astfel
= încât nu poate exista nici răspundere penală şi nici pedeapsă. În cele ce urmează vom
Cauze care analiza doar acele cauze care înlătură vinovăţia sau caracterul imputabil al faptei ca şi
înlătură
caracterul penal trăsătură esenţială a infracţiunii, celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei
al faptei şi care rezultă din lipsa caracterului injust al faptei, precum şi din lipsa prevederii în
legea penală fiind analizate în cadrul capitolelor respective.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se deosebesc de cauzele care
înlătură răspunderea penală, caz în care fapta constituie infracţiune, dar ca urmare a
intervenţiei ulterioare săvârşirii faptei a acestor cauze persoana nu mai răspunde
penal.
O specie aparte de cauze care înlătură răspunderea penală sunt aşa-numitele
 cauze de impunitate sau de nepedepsire. Acestea sunt:
 generale (fiind prevăzute în partea generală a codului penal), cum ar fi:
Criterii de
clasificare desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – art. 34 din codul penal,
împiedicarea de către participant a consumării faptei – art. 51 din codul penal;
 speciale (fiind prevăzute în cadrul diverselor infracţiuni reglementate în partea
specială a codului penal), cum ar fi întreruperea cursului sarcinii de către femeia
însărcinată (art. 201 alin. 7 CP), și altele.
Totodată cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se deosebesc şi de
cauzele care înlătură executarea pedepsei, caz în care fapta este infracţiune,
făptuitorul va răspunde pentru ele, dar ulterior sau chiar în timpul stabilirii
răspunderii penale intervine o cauză care înlătură executarea pedepsei.
Revenind la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei acestea au fost
clasificate după diferite criterii.
După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia se răsfrânge
conducând la nerealizarea acesteia, avem:
 cauze care privesc caracterul nejustificat,
 cauze care privesc vinovăţia şi imputabilitatea
 cauze care privesc prevederea în legea penală.
După criteriul sferei de aplicare, avem:
 cauze generale, care îşi au sediul în partea generală, cum sunt abrogarea
incriminării – art. 4 din codul penal şi cele care privesc vinovăţiași imputabilitatea –
art. 18-22 CP, sau cele care privest caracterul injust al infracțiunii – art. 23 – 31 CP.
 cauze speciale, prevăzute atât în partea generală cât şi în partea specială a
codului penal, cum ar fi lipsa dublei incriminări – art. 6 alin. 1 din codul penal, art.-
75
201 alin. 6 întreruperea cursurului sarcinii în scop terapeutic, – art. 202 alin. 6 privind
intervenția medicală în timpul sarcinii în interesul mamei sau al fătului, - art. 290 alin.
2 din codul penal privind denunțarea mitei, etc.
Existența unei infracțiuni este determinată, în primul rând, de analiza
trăsăturilor sale specifice. Atunci când, în cazul unei infrac
țiu ni, lipsește una dintre
trăsăturile ei esențiale, atunci fapta nu este infracțiune. Practic, putem aprecia, din
acest aspect, noțiunea de infracțiune ca o ecuație matematică, în care termenii celui
de-al doilea element sunt: vinovăție + prevederea în legea penală + caracterul
imputabil + caracterul nejustificat, astfel:
I = V + PLP + C.IMP + C.NEJ, în orice alt caz nu avem infracțiune, adică:

I ≠ V + PLP + C.IMP
I ≠ V + PLP + C.NEJ
I ≠ PLP + C.IMP + C.NEJ
I ≠ V + C.IMP + C.NEJ
Spunem că nu mai există infracțiune sau că lipsește caracterul infracțional sau
caracterul penal al unei fapte, dacă ștelipse una din trăsăturile esențiale ale
infracțiunii.
Cazul 1. Atunci când lipsește prevederea în legea penală, situația se rezolvă
raportându-ne la dispozițiile ar t.1, care reglementează legalitatea incriminării, darși
la dispozițiile art.4, care reglementează principiul retroactivității legii penale, în cazul
dezincriminării unei fapte. În acest caz, procurorul va da o ție solude clasare, iar
instanța o soluție de achitare.
Cazul 2 și 3. În situația în care lipsește vinovăția, în cele mai multe cazuri
lipsește implicit și caracterul imputabil al faptei (în acest caz nu se justifică diferența
între caracterul imputabil și vinovăție).
În această situație există cauzele de neimputabilitate, reglementate în Codul
penal la art. 23 - 31, inclusiv. În această situație poate lipsi, fie factorul volitiv (cum e
cazul constrângerii fizice), fie factorul intelectiv (cum e cazul constrângerii morale,
minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația și eroarea) sau pot lipsi ambele, atât
factorul volitiv, câtși intelectiv (cum e cazul excesului neimputabil și a cazului
fortuit).
Cazul 4. Situația în care lipsește caracterul nejustificat. Cu alte cuvinte, în
acele situații fapta este prevăzută de legea penală, este comisă cu vinovăția specifică
prevăzută de legea penală, dar ea are un caracter just, în sensul că se întemeiază pe
apărarea unui drept, a unui interes legitim, ocrotit de lege, pe existen ța unui ordin
legitim sau chiar pe consimțământul victimei. În aceste situații, va exista o cauză
justificativă; acestea sunt: legitima apărare, starea de necesitate, consim țământul
victimei, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații.
În situațiile în care instanța constată existența unei cauze de neimputabilitate
sau a unei cauze justificative, va pronun ța achitarea inculpatului, iar procurorul va
dispune clasarea dosarului.

76
 Cu toate că, din punct de vedere penal, fapta nu este infrac țiune și ,deci,
persoana nu poate fi trasă la răspundere penalăși nici nu se poate aplica vreo
sancțiune penală, totuși este posibilă, în majoritatea cazurilor, angrenarea unei
răspunderi civile delictuale, eventual pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză (nu este
soluția în toate cazurile).
Reținerea de către organele judiciare, fie procuror, fie instan ță, a unei cauze
care înlătură caracterul penal al faptei este varianta cea mai favorabilă inculpatului
întrucât rezultă că el nu a comis o infracțiune și, deci, prin camportamentul său nu a
încălcat legea penală.
Efectul principal al reținerii unei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei îl
reprezintă imposibilitatea tragerii la răspundere penală și implicit imposibilitatea
aplicării unei sancțiuni penale.
Reținerea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei se poate face doar
în timpul procesului penal în care se judecă acea faptă, și niciodată după
condamnarea definitivă sau în timpul executării pedepsei.
Astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie deosebite de
cauzele care înlătură răspunderea penală, unde fapta este infracțiune, doar
răspunderea putând fi înlăturată; în anumite situații aceste cauze pot să intervină chiar
și după condamnare. Ele sunt reglementate de la art.152 până la art. 159 și sunt:
amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii prealabile, împăcarea.
De asemenea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie deosebite
și de cauzele care înlătură executarea pedepsei; situație în care fapta este infracțiune,
persoana a fost trasă la răspundere penală (a fost condamnată penal), însă este
înlăturată executarea pedepsei. Aceste cauze pot să intervină doar după condamnarea
definitivă a persoanei vinovate, eventual în timpul executării. Aceste cauze sunt:
grațierea, prescripția executării pedepsei.

Infracțiune Răspundere penală Sancțiune penală

Infracțiune Răspundere penală Sancțiune penală

Cauze care
înlătură cauză care înlătură
caracterul răspunderea penală
penal

Infracțiune Răspundere penală Sancțiune penală

cauză care înlătură

executarea pedepsei

77
 2. Înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa prevederii în legea
 penală. Deşi menţionată de legiuitor în cuprinsul art. 15, la finalul trăsăturilor infrac-
ţiunii, din punct de vedere al analizei teoretice şi practice a cauzelor ce înlătură
Inexistența
tipicității caracterul penal al faptei, lipsa prevederii în legea penală este prima dintre acestea ce ar
art. 15 și art. 1 trebui analizată. Şi aceasta pentru că dacă o faptă nu este sau nu mai este prevăzută de
și art. 4 NCP
legea penală, atunci analiza vinovăţiei sau a pericolului ei social, ca să nu mai vorbim
de conţinutul ei constitutiv, devin inutile. O faptă este prevăzută de legea penală atunci
când o regăsim incriminată într-o normă penală, indiferent de locul unde aceasta este
plasată într-unul dintre izvoarele dreptului penal. Deşi nici ea nu se regăseşte în
cuprinsul Capitolului V al Codului penal, reglementarea ei rezidă nu doar din dis-
poziţiile art. 15 C. pen., ci mai ales din cele ale art. și art.
1 4 NCP. Chestiunea
incriminării vizează nu doar fapta consumată, ci şi existenţa tentativei, deoarece, aşa
cum defineşte Codul penal prin dispoziţiile art. 144, săvârşirea unei infracţiuni se
referă atât la o infracţiune consumată, cât şi la una rămasă în stadiul de tentativă 73.
Din perspectiva dnei Maria Colţan, prevederea în legea penală presupune trei
condiţii, şi anume: existenţa unei fapte concrete, existenţa unui model legal de
incriminare şi existenţa identităţii între fapta comisă şi textul de lege ce o incriminează
(în special doctrina germană şi apoi, după ea, şi cea spaniolă foloseşte pentru a
desemna această identitate între fapta comisă şi textul de lege termenul de tipicitate) 74.
Problema pe care o pune o astfel de dispoziţie legală este aceea a scoaterii unei
fapte penale dintr-un text de lege şi introducerea sa într-un alt text de lege. În aceste
condiţii nu se operează o reală dezincriminare, fiind posibil doar ca fapta să îşi fi
schimbat eventual denumirea sau unele condiţii de incriminare, dar care să nu ducă la
aprecierea că în concret ea nu mai este prevăzută de legea penală.
În acest sens, o chestiune aparte o reprezintă în jurisprudenţa actuală
 dezincriminarea faptelor de insultă şi calomnie prin Legea nr. 278/2006 75. Cele
două fapte au fost dezincriminate prin art. I, pct. 56 din Legea nr. 278/2006, însă prin
Dezincriminarea
unor fapte Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, aceasta a decis că legea de
- Situația abrogare a acestor articole este neconstituţională, pe considerentul principal că nu mai
specială pe care
au avut-o există niciun text de lege care să ocrotească demnitatea persoanei, câtă vreme în
infracțiunile Constituţie se prevede în art. 1 alin. (3) ocrotirea acestui atribut al fiinţei umane. În
contra
aceste condiţii, şi luând în consideraţie dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie,
demnității
(insulta și unele instanţe au considerat că prevederile legale care au format obiectul abrogării
calomnia) continuă să-şi producă efectele, reglementarea fiind cea de dinainte de abrogare, în
timp ce altele au apreciat că în lipsa unui text reincriminator, cele două infracţiuni sunt
abrogate. Ca urmare a acestei practici neunitare, a fost nevoie de intervenţia Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia nr. 8/2010, pronunţată într-un recurs în

73
V. dispoziţiile art. 144 C. pen.
74
Maria Colţan, Prevederea faptei de legea penală, în RDP nr. 4/2007, pp. 134-142.
75
Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 privind modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

78
 interesul legii a statuat că aceste infracţiuni sunt şi rămân abrogate, în prezent
nemaiexistând un mijloc penal de ocrotire a demnităţii persoanei 76.
Totodată, o altă chestiune de drept ce se pune în cazul prevederii în legea penală
a unor infracţiunii este şi cea a infracţiunilor continuate, de obicei şi complexe 77. În
 cazul infracţiunii continuate, considerarea ca infracţiune doar a unuia dintre actele de
executare nu va determina şi aprecierea că fapta nu este prevăzută de legea penală, câtă
Tipicitatea în
cazul vreme acel act prezintă o autonomie de sine stătătoare şi este prin el însuşi o
infracțiunilor infracţiune. În acest caz, chestiunea se rezolvă prin neaplicarea regimului sancţionar
- continuate
special prevăzut unei infracţiuni continuate, ci pe cel al unei infracţiuni simple, fapta
- de obicei fiind incriminată, adică prevăzută de legea penală. Situaţia infracţiunii de obicei este
una asemănătoare celei anterioare. Din definiţia sa, rezultă că ne aflăm în prezenţa unei
- complexe
infracţiuni de obicei atunci când prin repetarea unui act el devine o reală îndeletnicire
imorală, doar prin repetare fapta constituind infracţiune. Ce se petrece atunci când fapta
este comisă doar printr-un singur act de executare? În această situaţie, fapta, deşi este
prevăzută de legea penală, nu se sancţionează, dar nu pe motivul neprevederii sale, ci al
neîndeplinirii conţinutului constitutiv al acesteia. Infracţiunea complexă presupune
alăturarea a două sau mai multe infracţiuni în una singură, fiind o formă a unităţii legale
de infracţiune. Dacă nu există una dintre infracţiunile ce o compun, fapta comisă este
infracţiune în măsura în care, ca atare, ea este prevăzută de legea penală, în caz contrar
fapta nefiind infracţiune.

3. Cauzele justificative. Ultimele dintre cauzele care înlătură caracterul penal

al faptei supuse analizei noastre vor fi acelea care rezultă din lipsa vinovăţiei. Ele sunt
reglementate în art. 18-22 C. pen., şi sunt: legitima apărare, starea de necesitatea,
exercitarea unui drept si a unei obligatii, consimtamantul victimei 78.

a. Legitima apărare 79 este cea mai cunoscută dintre cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei, fiind reglementată de dispoziţiile
art. 19 NCP.
a.1. Definiţie. Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui
atacat ori interesul public. Este în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau

76
V., site-ul oficial al Î.C.C.J., www.scj.ro .
77
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul penal comentat. Partea
generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 76.
78
Potrivit noului Cod penal, Legea nr. 286/2009, legitima apărare şi starea de necesitate, la care se
adaugă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate, sunt
calificate cauze justificative (art. 18-22), în timp ce constrângerea fizică şi constrângerea morală,
minoritatea, iresponsabilitatea, eroarea şi cazul fortuit, alături de excesul neimputabil şi intoxicaţia,
reprezintă cauze de neimputabilitate (art. 23-31).
79
Pentru cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei ca trăsătură a
infracţiunii, analiza fiecăreia dintre ele va cuprinde definiţia, condiţiile care sunt necesare pentru a fi
reţinute drept cauze ce înlătură caracterul penal al faptei, precum şi efectele pe care reţinerea acestora le
generează din punct de vedere penal şi civil, şi unele aspecte particulare.

79
temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. În acelaşi timp, „se prezumă că este în legitimă
apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare”.
În ceea ce priveşte natura juridică a legitimei apărări, s-au formulat în literatura
de specialitate mai multe opinii. Unii autori au considerat că legitima apărare este un
drept al celui atacat, însă această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei nu dă
nimănui dreptul de a încălca legea. Alţi autori au susţinut ideea că legiuitorul, prin
această reglementare, preferă victima supusă unei violenţe injuste în faţa agresorului ei,
în timp ce alţi autori au apreciat caracterul socialmente util al unei fapte care înlătură un
atac injust. Având în vedere faptul că legitima apărare a fost inclusă în rândul cauzelor
justificative, rezultă că a ”câ știgat” cea de-a doua opinie.
a.2. Condiţiile legitimei apărări. Din definiţia acestei cauze se impune analiza a
două tipuri de condiţii, condiţiile atacului şi condiţiile apărării.
a.2.1. Condiţiile atacului 80. Atacul sau agresiunea este o comportare violentă
îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. Nu doar acţiunea se poate materializa
într-un atac, ci şi inacţiunea, atunci când există obligaţia legală de a acţiona, iar agentul
nu iese din pasivitate (de exemplu, acarul are obligaţia de a schimb macazul şi nu o
face. Pasivitatea sa poate genera consecinţe dezastruoase, conducând chiar la o
catastrofă de cale ferată, ceea ce poate determina ca împotriva unei astfel de atitudini să
se intervină printr-o acţiune energică) 81.
Din definiţia legitimei apărări rezultă că atacul trebuie să fie:
- material, direct, imediat şi injust. Atacul este material atunci când este fizic,
când produce o modificare în realitatea fizică, periclitând substanţa fizică a valorilor
sociale ocrotite. Atacul este material când pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică
ori instrumente sau mijloace capabile să producă modificări ale valorilor sociale
ocrotite. Nu se consideră material atacul verbal sau scris, motiv pentru care în aceste
cazuri nu se poate răspunde în legitimă apărare.
Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pentru o
anumită valoare ocrotită. Se apreciază că atacul are această calitate şi atunci când nu
există un contact nemijlocit cu acea valoare ocrotită. Este de observat însă că această
condiţie vizează raportul în spaţiu. Prin urmare, dacă între victimă şi agresor se
interpune un obstacol (o poartă, un zid, un gard), sau între ei există o distanţă mai mare,
atunci atacul nu mai este direct şi, deci, nu se mai poate răspunde în legitimă apărare.
Atacul este imediat când pericolul pentru valoarea socială ocrotită s-a ivit sau
este pe cale să se ivească, adică este un pericol iminent. Această condiţie vizează

80
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ şi Constantin Butiuc, op. cit., pp. 275-278; Costică
Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 241-244; Constantin Butiuc, op. cit., pp. 213-217; Matei Basarab,
op. cit., vol. II, pp. 122-128; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 144-148.
81
Asupra unei dezvoltări a condiţiilor impuse atacului în cazul legitimei apărări, v. Sergiu Bogdan,
Legitima apărare. Caracterul atacului, în RDP nr. 2/2002, pp. 69-73.

80
raportul în timp al atacului. El nu este instantaneu, căci atunci o ripostă, fie ea chiar şi
legitimă, nu ar mai fi posibilă. Caracterul imediat este reliefat de timpul scurt care
există între începutul atacului şi momentul ivirii pericolului.
Un atac este imediat atunci când este cuprins în două momente: momentul
declanşării şi momentul final al consumării. În desfăşurarea atacului, sunt posibile
anumite întreruperi scurte, în care agresorul se reîncarcă pentru intensificarea atacului,
perioadă care nu echivalează cu încetarea atacului, în care apărarea făcută este tot
legitimă.
Atacul este injust atunci când nu are un temei legal în baza căruia se
efectuează. Se consideră că un atac este just atunci când are o bază legală, când se
întemeiază pe o normă juridică ce este respectată întocmai, cum ar fi: arestarea unui
persoane în baza unui mandat de arestare legal emis.
În legătură cu caracterul injust al atacului, se face în doctrină distincţia legată de
atacul unui iresponsabil. Se consideră că, în acest caz, nu se va răspunde în legitimă
apărare, ci în stare de necesitate. Însă, dacă cel care face apărarea nu cunoaşte starea de
iresponsabil a agresorului, el va riposta în legitimă apărare, înlăturând pericolul prin
mijloacele pe care le va considera necesare. În acest caz, legitima apărare va veni în
concurs şi cu eroarea de fapt.
În practica judiciară s-a arătat că nu există legitimă apărare în cazul în care atât
agresorul, cât şi victima, se aflau angajaţi într-o încăierare, atacându-se reciproc.
Totuşi, atacurile reciproce, injuste şi concomitente, pot genera legitimă apărare, numai
că în momente diferite 82.
- îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui
interes public. Atacul se îndreaptă împotriva persoanei sau a drepturilor acesteia,
drepturi ce pot fi atacate direct, material, imediat şi injust. Astfel de drepturi pot privi:
viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea persoanei.
Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă
persoană care este prezentă la desfăşurarea atacului. Nu se cere ca între victima
agresiunii şi cel care intervine în apărarea sa să există vreo legătură, fie de rudenie,
prietenie sau amiciţie. Nu are importanţă nici faptul că victima ar fi putut să înlăture
singură atacul sau nu, sau dacă victima dorea sau nu să se apere împotriva acelui atac.
„Victima”, în înţelesul legii, mai poate fi şi interesul public – adică o stare,
situaţie, relaţie, activitate publică sau de interes public – , acesta justificând o apărare
legitimă.
- să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite de normele penale. Caracterul
grav al pericolului se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmările
ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni
pentru înlăturarea lui (de exemplu, s-ar cauza moartea unei sau unor persoane, sau
vătămarea gravă a acesteia sau acestora etc.).
a.2.2. Condiţiile apărării 83. În cazul legitimei apărări, condiţiile apărării sunt:

82
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 347.
83
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 148-149; Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit,

81
 - apărarea se realizează printr-o faptă penală, căci altfel nu s-ar mai pune
problema caracterului penal al faptei celui care se apară.
- apărarea trebuie să fie precedată de atac. Aşa cum arătam în cazul condiţiilor
atacului, acesta trebuie să fie iminent, iar iminenţa există între momentul începutului şi
cel al terminării atacului. Orice ripostă ulterioară terminării atacului nu mai poate fi
considerată ca fiind făcută în legitimă apărare, după cum nu putem vorbi de legitimă
apărare, din prisma acestei condiţii, decât după ce atacul s-a declanşat, şi în niciun caz
anterior, doar pentru că există simpla bănuială sau chiar o bănuială legitimă că atacul ar
putea începe.
- apărarea trebuie să se îndrepte împotriva agresorului. Apărarea poate viza
viaţa, sănătatea, libertatea celui care desfăşoară atacul, dar nu şi bunurile acestuia.
- apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea
apărării se apreciază atât sub raportul întinderii, în sensul în care apărarea va avea loc
când pericolul devine iminent, cât şi sub raportul intensităţii, în sensul în care ea nu a
depăşit gravitatea pericolului. În acest sens, s-a decis în doctrină că putem vorbi despre
o legitimă apărare şi atunci când victima ar fi avut posibilitatea să fugă sau să se
ascundă din faţa agresorului.
- apărarea să fie proporţională cu atacul. Proporţionalitatea nu se apreciază
matematic şi nu presupune echivalenţa mijloacelor. Proporţionalitatea există atunci
când împotriva unui atac ce vizează integritatea corporală se răspunde cu o apărare ce
vizează, de asemenea, integritatea corporală. Proporţionalitatea apărării faţă de atac se
apreciază şi în funcţie de cel care declanşează atacul, precum şi de cel care realizează
apărarea, de condiţiile şi stările în care aceştia se află, de locul şi momentul în care
atacul şi apărarea au loc, precum şi de alte circumstanţe ce pot avea relevanţă în cauză.
În ceea ce priveşte corelaţia acestei condiţii a apărării cu dispoziţiile art. 2 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, CEDO a condamnat deja mai multe state
(Cipru, Marea Britanie) pentru folosirea forţei de către proprii agenţi în mod nepro-
porţional cu agresiunea la care aceştia au trebuit să facă faţă. În consecinţă, Curtea a
decis că agentul autorităţii trebuie să acţioneze în raport cu gravitatea agresiunii, putând
folosi forţa cu consecinţe mortale doar dacă şi agresorul foloseşte asemenea mijloace 84.
a.3. Prezumţia de legitimă apărare. O noutate în materia legitimei apărări a
constituit-o introducerea, în anul 2002, a prezumţiei de legitimă apărare, motivată de
crearea unei siguranţe mai mari cetăţenilor care se află în faţa unor agresiuni 85, şi
inspirată mai mult din reglementarea anglo-saxonă 86. Această prezumţie are un caracter
relativ, răsturnarea sa revenind organelor judiciare 87, dar totodată existând şi interesul
presupusei victime. Prezumţia intervine atunci când acela care săvârşeşte fapta o
comite pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere,

pp. 244-247; Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, op. cit., pp. 278-281;
Constantin Butiuc, op. cit., pp. 218-221; Matei Basarab, op. cit., vol. II, pp. 128-130.
84
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, op. cit., p. 282.
85
Ilie Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în RDP nr. 1/2003, p. 31.
86
Ibidem, pp. 36-38.
87
Daniel Voica, Prezumţia de legitimă apărare, în RDP nr. 2/2006, pp. 59-60.

82
dependinţă sau loc împrejmuit, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții . Pentru a beneficia de această
prezumţie este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe o pătrundere, iar aceasta să fie fără drept;
- pătrunderea să se realizeze într-un anumit mod, şi anume prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace nelegale;
- pătrunderea să se realizeze într-un anumit spaţiu, şi anume o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit 88.
Simpla pătrundere într-un astfel de spaţiu nu dă dreptul la o ripostă letală.
Astfel, se apreciază că legitima apărare este menită, în principal, pentru a apăra
persoana, când riposta poate fi şi letală, dacă persoana este supusă unui pericol grav. În
situaţia în care este violată şi vătămată proprietatea, apreciem că riposta nu poate fi
letală, iar răspunsul trebuie să îndeplinească şi condiţia proporţionalităţii dintre atac şi
apărare, precum şi pe aceea a existenţei unui pericol grav 89.
a.4. Depăşirea limitelor legitimei apărări sau excesul justificat. Atunci când
datorită tulburării sau temerii, apărarea depăşeşte limitele proporţionalităţii faţă de atac,
ne vom afla tot în legitimă apărare [art. 26 alin. 1 NCP]. Aceasta reprezintă, potrivit
NCP, o cauză de neimputabilitate, fiind reglementată separat de legitima apărare.
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări s-a făcut din alte cauze decât
tulburarea sau temerea, atunci ne aflăm în faţa unui exces scuzabil, care nu înlătură
caracterul penal al faptei, ci doar constituie circumstanţă atenuantă legală, după cum
este prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) NCP. Prezenţa tulburării sau temerii în aceste
situaţii se poate încadra în conceptul de „traumă psihică de relaţie”, reprezentând un
sindrom psihotraumatic, o reacţie de violenţă, ce se traduce de la o stare de şoc psihic
până la o descărcare automatică 90.
a.5. Efectele din punct de vedere al răspunderii penale şi civile ale legitimei
apărări. Principalul efect, din punct de vedere penal, îl reprezintă înlăturarea
caracterului penal al faptei (fapta nu mai este infrac țiune); din punct de vedere civil,
însă, persoana, de asemenea, nu va răspunde, potrivit dispozițiilor art. 1360, alin. (1),
C.civ.

88
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, op. cit., pp. 281-282; Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 150; Constantin Butiuc, op. cit., pp. 221-222.
89
V. articolul lui Dorel George Matei, Petruţa Ulmeanu, Legitima apărare în condiţii speciale, în RDP
nr. 2/2007, pp. 105-108, precum şi comentariile la acest articol realizate de către profesorul George
Antoniu.
90
Gheorghe Scripcaru, Călin Scripcaru, Tatiana Guriţencu, Simona Grămadă, Excesul justificat.
Probaţiunea medico-legală, în RDP nr. 3/2003, pp. 39-40.

83
 APLICAŢIE PRACTICĂ: Diferențe între Legitima apărare, Excesul neimputabil și
Excesul scuzabil:

Caracteristica Circumstanța atenuantă a

Nr. asupra căreia Legitima apărare – art. Excesul neimputabil – depășirii limitelor legitimei
crt operează analiza 19 NCP art. 26 alin. 1 NCP apărări – art. 75 alin. 1 lit. b)
diferențiată NCP
Tipul cauzei, din
perspectiva Cauză de
1. Cauză justificativă Circumstanță atenunată legală
trăsăturilor neimputabilitate
infracțiunii
Ce trăsătură a
Caracterul imputabil și
2. infracțiunii Caracterul nejustificat Nu înlătură nicio trăsătură
vinovăția
înlătură ?
Era asimilat legitimei
apărări, fiind reglementat
Se mai numea și Legitimă apărare
de art. 44 alin. 3 CP
.... potrivit propriu-zisă sau proprie,
3. anterior. Exces scuzabil
Codului penal de fiind reglementată de art.
Se mai numea și exces
la 1969 ? 44 alin. 2 CP anterior
justificat sau legitimă
apărare improprie.
Apărarea este (ușor)
disproporționată față de
atac, prin prisma
Întotdeauna tulburării sau temerii
4. Apărarea este... Disproporționată față de atac
proporțională cu atacul care fac ca persoana
atacată inițial să nu își
mai dea seama de acest
aspect.
Diminuează responsabilitatea,
făcând ca fapta să aibă un
pericol social mai redus. Ca
urmare a acestui fapt, potrivit
Înlătură caracterul penal Înlătură caracterul penal
art. 76 NCP, sanc țiunea este
5. Efecte al faptei, potrivit art. 18 al faptei, potrivit art. 23
diminuată cu o treime în cazul
NCP NCP
amenzii sau închisorii, iar
pedeapsa detențiunii pe viață nu
se va mai aplica, fiind înlocuită
cu închisoarea între 10-20 ani.
Urmărirea penală va continua
Clasare, potrivit art. 314 Clasare, potrivit art. 314 (dacă nu există alte cauze care
NCPP NCPP să o împiedice), iar instanța va
Soluția la UP și la
6. Sau Sau pronunța o soluție de
instanță
Achitare, potrivit art. 396 Achitare, potrivit art. 396 condamnare, dar la o pedeapsă
alin. 5 NCPP alin. 5 NCPP mai redusă, potrivit celor
precizate anterior.

b. Starea de necesitate. Este reglementată în codul penal în articolul 20.

 b.1. Definiţie. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a
salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
Definiţie
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes public”.

84
 b.2. Condiţiile stării de necesitate. Şi în această situaţie, ca şi cazul legitimei
apărări, vorbim de două tipuri de condiţii, cu deosebirea că, în acest caz avem
 condiţiile privitoare la starea de pericol şi condiţiile acţiunii de salvare.
Condiţiile stării b.3. Condiţiile stării de pericol. Pentru a putea înţelege mai bine condiţiile
de pericol
stării de pericol, sunt necesare înainte câteva explicaţii generale. Astfel, geneza stării
de pericol poate consta într-un eveniment întâmplător, care nu este generat de om, ci
de elemente din natură, cum ar fi cutremure, inundaţii, incendii, alunecări de teren,
etc. În acelaşi timp, pericolul poate proveni şi de la animale ce nu sunt supravegheate
sau chiar care sunt folosite în scopul de a răni. Pericolul poate fi însă produs şi de
activităţi omeneşti, imprudente sau intenţionate, şi poate proveni chiar şi din
comportamentul victimei.
Vom analiza în continuare cele trei condiţii ale stării de pericol:
 pericolul trebuie să fie imediat, adică este pe cale să se producă. Aceasta nu
presupune că el este instantaneu.
 acest pericol să ameninţe valorile sociale arătate în definiţia stării de
necesitate, adică viaţa, sănătatea, integritatea, libertatea persoanei, precum şi un bun
important al acesteia ori un interes public. Spre deosebire de legitima apărare, se
poate răspunde în stare de necesitate doar când bunul asupra căruia să îndreaptă starea
de pericol este un „bun importat”. Ce desemnează noţiunea de „bun important” ? Prin
această noţiune se înţelege acel bun care are o valoarea artistică, ştiinţifică, istorică,
economică sau chiar afectivă importantă.
 pericolul să fie inevitabil. Această condiţie presupune ca pericolul să nu poată
fi înlăturat altfel, decât prin săvârşire faptei. Aprecierea inevitabilităţii pericolului se
face ţinând seama de toate împrejurările în care persoana a fost nevoită să acţioneze
pentru înlăturarea acestuia, particularităţile psiho-fizice ale persoanei care a acţionat,
pentru a vedea dacă aceasta putea găsi şi alte posibilităţi de salvare mai puţin
dăunătoare.
b.4. Condiţiile acţiunii de salvare sunt:
  acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de
Condiţiile acţiunii
de salvare legea penală.
 acţiunea de salvare să fi constituit unicul mod de înlăturare a pericolului. Ca şi
în cazul legitimei apărări, acţiunea de salvare trebuie să se desfăşoare între momentul
ivirii pericolului şi până în momentul încetării acestuia. Dar spre deosebire de cea
dintâi, dacă cel care realizează acţiunea de salvare avea posibilitatea de a înlătura
pericolul prin alte mijloace decât săvârşind o faptă penală atunci este obligat să facă
aceasta. Se va ţine seama în aprecierea acestui fapt, de toate împrejurările de fapt
precum şi personale ale celui care realizează acţiunea de salvare.
 prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea
care s-ar fi produs dacă nu s-ar fi intervenit. Potrivit dispoziţiilor art. 20 teza finală nu
este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat
seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat. De aceea, persoana care acţionează pentru înlăturarea

85
 stării de pericol trebuie să aibă reprezentarea atât a gravităţii pericolului, precum şi a
urmărilor sale. Dacă făptuitorul acţionează pentru îndepărtarea pericolului şi în acel
moment este conştient că prin acţiunea vor rezulta urmări ai grave decât cele care s-ar
fi produs dacă nu s-ar fi intervenit, atunci aceea persoană a depăşit limitele stării de
necesitate, fapta sa constituie o infracţiune, dar în acest caz infractorul va beneficia de
aplicarea circumstanţei atenuante legale, prevăzută de art. 75 alin. 1 alin. c) NCP.
Dacă însă persoana nu este conștientă sau nu își poate da seama că prin modul cum
acționează produce urmări vădit mai grave decât dacă nu ar fi intervenit, atunci ne
aflăm în prezența excesului neimputabil, prevăzut de art. 26 alin. 2 NCP, situație, ce
reprezintă acum o altă cauză de neimputabilitate.
 fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul. Printre astfel de persoane sunt cele care desfăşoară
anumite profesii ce implică prin ele însele un anumit grad de pericol, cum sunt:
pompierii, poliţiştii, cei care lucrează în serviciul de pază şi protecţie, salvamontişti,
etc.
b.5. Efecte juridice. Din punct de vedere penal, înlătură caracterul infracțional
al faptei, însă din punct de vedere civil, răspunderea civilă delictuală nu este
 înlăturată. Potrivit art. 1361 - 1362, C.civ., „dacă o persoană aflată în stare de
Efecte juridice
necesitate a distrus bunurile altei persoane, pentru a se apăra pe sine sau chiar o
altă persoană, atunci are obligația de a repara prejudiciul cauzat, însă aceasta se va
face pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză”.

TEST DE AUTOEVALUARE
Precizaţi condiţiile acţiunii de salvare în cazul stării de necesitate.

86
 APLICAŢIE PRACTICĂ: Compara ție între Legitima apărare și Starea de necesitate.

Caracteristica asupra
Nr.
căreia operează Legitima apărare – art. 19 NCP Starea de necesitate – art. 20 NCP
crt
analiza diferențiată
Tipul cauzei, din
1. perspectiva trăsăturilor Cauză justificativă Cauză justificativă
infracțiunii
2. Atac/agresiune injustă Existența unei stări de pericol
Condițiile de Împotriva atacului se ripostează printr-
Pericolul este înlăturat printr-o acțiune de
3. reglementare o apărare legitimă (de unde și
salvare
denumirea)
Pericolul poate fi declanșat de o ființă
umană, inclusiv de victimă însăși, de
Atacul poate fi generat doar de om, sau
evenimente naturale (catastrofe –
Ce factori generează de un animanl dirijat de un om (pe care
4. alunecări de teren, incendii, etc.) sau de
atacul sau pericolul ? omul îl folosește doar ca pe o armă
animale ce sunt scăpate de sub
împotriva victimei)
coordonarea umană (ce acționează
instictual)
5. Atacul/Pericolul este.... ....imediat... ...imediat...
...putea fi evitat, dar persoana alege să
6. Atacul/ Pericolul.... ...nu putea fi înlăturat altfel
se apere
Afectează viața, integritatea corporală
Afectează persoana celui care se apără,
sau sănătatea celui care se salvează, a
7. Atacul/Pericolul... o altă persoană, drepturile acestora sau
altei persoane sau un bun important al
un interes general
său al altuia ori interesul general...
Deși poate afecta inclusiv dreptul de
proprietate al celui atacat, legea penală Se poate răspunde în stare de necesitate
Natura bunului afectat nu impune vreo anume condiție cu doar dacă este afectat prin starea de
8.
prin atac/pericol... privire la natura bunului afectat prin pericol creată un bun important (deci nu
atac (doar ca apărarea să fie și în acest orice bun) !
caz proporțională cu atacul)
Trebuie să fie necesară, adică, pericolul
Trebuie să fie proporțională cu atacul
Apărarea/Acțiunea de să nu poate fi înlăturat altfel, și să nu
9. (chiar dacă mijloacele nu sunt
salvare.... producă urmări vădit mai grave, decât
echivalente)
dacă nu s-ar fi intervenit
Există categorii de persoane, care prin
prisma muncii lor, nu pot invoca starea
de necesitate, cum ar fi: pompierii,
Cine poate invoca Orice persoană poate invoca legitima
10. jandarmii, medicii aflați în carantină,
L.Ap. sau St.N. ? apărare
salvamarii, salvamontiștii, și alte
persoane care desfăşoară profesii ce
implică înfruntarea pericolului.
În cazul căror
De principiu, în cazul unor infracțiuni Poate fi invocată în cazul unei plaje mai
infracțiuni se pot
11. care presupun agresiune sau largi de infracțiuni (contra vieții,
invoca cele două cauze
constrângere sănătății, patrimonilului, serviciului etc.)
justificative

c. Consimțământul persoanei vătămate (sau al victimei).

c.1. Definiție. Este reglementat de art. 22, C.pen., astfel: „Este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvâr șită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă
aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol”.

87
 c.2. Condiții de existență:
- să se săvâr șească o faptă prevăzută de legea penală. Dacă lipsa
consimțământului persoanei vătămate este o condiție de existență a infracțiunii, atunci
existența consimțământului în aceste cazuri va face ca fapta să nu fie prevăzută de
legea penală (lipsește tipicitatea), și, în acest caz, fapta nu va fi infracțiune, nu pentru
că lipsește caracterul nejustificat, ci pentru că lipsește pr evederea în legea penală
(trăsătură a infracțiunii). Ex: furt (însușire pe nedrept), viol (raport sexual realizat prin
constrângere).
- persoana vătămată să fie titularul valorii sociale ce urmează să fie lezată.
- să existe consimțământul expres, liber ex primat și neviciat al persoanei
vătămate.Consimțământul poate fi exprimat în orice formă (scris, verbal, prin
gesturi), de asemenea, poate fi dat personal și chiar prin reprezentant.
- persoana vătămată să poată dispune de valoarea socială la care vrea să
renunțe.
Potrivit art. 22, alin. (2), nimeni nu poate renun ța la propria viață, motiv
pentru care, în România, nu este permisă eutanasia oamenilor, reprezentând
infracțiunea de ucidere la cererea victimei, prevăzută de art. 190.
De asemenea, potrivit art. 210, alin. (3) și art. 211, alin. (3) din NCP, nu este
valabil și nu reprezintă o cauză justificativă, consimțământul victimei în cazul
infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori.
c.3. Efecte consimțământului persoanei vătămate. Consimțământul victimei
înlătură caracterul penal al faptei și, de asemenea, și răspunderea civilă.

d. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații.

d.1. Definiție. Este reglementată de art. 21, C.pen.și are ca rațiune faptul că
nu poate avea caracter ilicit o faptă realizată în urma respectării unei norme legale a
exercitării unui drept sau ca urmare a îndeplinirii unei obligații impuse de lege sau de
o autoritate competentă.
Dispozițiile art. 21, C.pen., conțin trei situații distincte:
1) exercitarea unui drept recunoscut de lege;
2) îndeplinirea unei obligații recunoscută de lege;
3) îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă.
d.2. Condiții pentru exercitarea unui drept recunoscut de lege:
a) Să fie comisă o faptă prevăzută de legea penală. În acest caz, dacă legea
prevede condiția ca fapta să fie săvârșită „fără drept”, iar aceasta a fost săvârșită „cu
drept” (în mod justificat), rezultă că lipsește un element constitutiv al infracțiunii și,
în consecință, îi lipsește caracterul tipic, p revăzut de lege, astfel încât, în acest caz,
este înlăturată prevederea în legea penală ca trăsătură a infrac țiunii și nu caracterul
nejustificat.
b) Exercitarea dreptului să fie prevăzută de lege. În acest caz, noțiunea de lege
trebuie interpretată într-un sens larg, orice act normativ prin care se instituie diferite
drepturi pentru diferite persoane (legi organice, ordonan țe de urgență, ordonanțe

88
 simple, hotărâri ale Guvernului, hotărâri ale autorităților administrației publice locale
sau județene, etc.).
Un element important al acestei condiții reprezintă exercitarea dreptului să se
facă în limitele prevăzute de legeși cu bună credință (exercitarea dreptului să nu se
facă în mod abuziv, în caz contrar nu ne-am mai afla în prezen ța unei cauze
justificative și instanța ar putea reține o circumstanță atenuantă judiciară).
d.3. Condiții pentru îndeplinirea unei obligații prevăzută de lege:
a) Să fie săvârșită o faptă prevăzută de legea penală.
b) Săvârșirea faptei să rezulte din îndeplinirea unei obligații, în condițiile și
limitele prevăzute de lege. Termenul „lege” are un sens larg, de orice act normativ,
însă și în acest caz îndeplinirea unei obligații trebuie să se facă în limitele prevăzute
de lege, evitând abuzul de putere sau de funcție.
Ex: realizez un miting → jandarmii nu trag oricum focuri de armă, mai întâi
trag în aer (focuri de avertisment).
d.4. Condiții pentru îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea
competentă:
a) Să fie săvârșită o faptă prevăzută de legea penală.
b) Să fie impusă o obligație de către autoritatea competentă. Impunerea unei
obligații de către un organ necompetent determină ca acea impunere să fie ilegală și,
deci, acțiunea sau inacțiunea să fie nejustificată.
c) Îndeplinirea obligației să fie impusă în forma prevăzută de lege.
d) Îndeplinirea obligației să nu fie în mod vădit ilegală. Cel care îndeplinește
obligația nu poate fi considerat un simplu instrument în mâna autorității legitime,
întrucât el are posibilitatea să-și dea seama, potrivit propriei experiențe profesionale,
dacă un ordin este vădit ilegal sau nu și, în acest caz, dacă este vădit ilegal, el va
trebui să nu-l respecte.
d.5. Efecte juridice. Toate aceste trei situa ții sunt cauze justificative, care
înlătură caracterul penal al faptei.
Din punct de vedere civil, exercitarea unui drept realizată în mod abuziv
generează obligația de reparare a prejudiciului, potrivit art. 1353, C.civ.
În cazul îndeplinirii unei obligații impusă de autoritatea competentă, dacă se
realizează în forma prevăzută de lege, iar caracterul ilegal nu este vădit, deci fapta
rămâne justificată, se poate, totu și, angrena răspunderea civilă delictuală dacă
făptuitorul putea să-și dea seama de caracterul nelegal al obligației impuse, potrivit
art. 1364, C.civ. (caracterul ilegal nu este vădit, el există dar în propor ție mult mai
mică).

4. Cauzele de neimputabilitate.
a. Constrângerea fizică şi constrângerea morală. Cele două cauze care
 înlătură caracterul penal al faptei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 24 NCP.
Constrângerea a.1. Constrângerea fizică sau forţa majoră constă în presiunea pe care o forţă
fizică căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa

89
 fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică
să acţioneze altfel.
a.2. Condiţiile constrângerii fizice:
 - să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Această acţiune de
Condiţiile constrângere poate proveni din partea unei alte persoane, din partea unui animal, sau
constrângerii din partea unui eveniment (cutremur, inundaţie, incendiu, etc.).
fizice
- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista. Dacă
există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns este obligat la aceasta.
Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază în concret, ţinându-se seama
de intensitatea forţei de constrângere ca şi de capacitatea şi starea psihică a persoanei
constrânse.
- sub imperiul constrângerii fizice să se fi săvârşit o faptă penală.
a.3. Efecte juridice. Principalul efect din punct de vedere penal este că fapta
 săvârşită ca urmare a constrângerii nu are caracter infracţional, căci nu este săvârşită
Efecte juridice
cu vinovăţie. În acest caz răspunderea civilă este înlăturată de principiu.

b.1. Constrângerea morală, este reglementată de art. 25 NCP și constă în

 presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana
Constrângerea făptuitorului oria altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă
morală
prevăzută de legea penală.
b.2. Condiţiile constrângerii morale:
- să fie săvârşită o faptă de natură penală sub imperiul constrângerii morale.
 - să existe o acţiune de constrângere prin ameninţarea cu un pericol grav.
Condiţiile Această ameninţare creează un sentiment de teamă sub imperiul căreia este săvârşită
constrângerii
morale fapta. Ameninţarea poate fi realizată în scris sau oral şi vizează viaţa, integritatea
corporală, sănătatea sau demnitatea celui ameninţat a altei persoane.
- pericolul grav cu care este ameninţată persoană să nu poată fi înlăturat altfel.
b.3. Efecte juridice. Principalul efect din punct de vedere penal este că fapta
săvârşită ca urmare a constrângerii morale nu are caracter infracţional, căci nu este
 săvârşită cu vinovăţie. La fel ca şi în cazul constrângerii fizice făptuitorul nu
Efecte sale răspunde, în principiu, din punct de vedere civil.
juridice

TEST DE AUTOEVALUARE
Condiţiile constrângerii fizice şi morale.

90
 c. Cazul fortuit. O altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei este cazul
 fortuit, reglementat prin dispoziţiile art. 31 NCP.
Cazul fortuit c.1. Definiţie. Cazul fortuit desemnează situaţia, starea împrejurarea în care
Definiţie acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care aceea persoană nu
l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie
nu a putut fi prevăzută. Prin urmare, ceea ce caracterizează cazul fortuit este
imposibilitatea prevederii intervenţiei unei forţe străine, nu şi a rezultatului, care în
general este previzibil. De aceea, cazul fortuit este unica cauză de neimputabilitate
care se resfrânge și asupra participanților.
Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:
 fenomenele naturii, cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren, invazia
unor insecte.
 tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism).
 conduita imprudentă a unei persoane (un copil nesupravegheat sare în faţa
maşinii).
 starea maladivă a unei persoane (epilepsie, leşin, atac de cord).
c.2. Condiţiile cazului fortuit:
  rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei
Condiţiile împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.
cazului fortuit
 făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării a
forţei străine care a produs rezultatul. Cele mai multe cazuri în care, în practică, se
invocă cazul fortuit sunt accidentele de circulaţie. Numai că în aceste cazuri este
absolut necesar ca făptuitorului să nu-i poată fi imputabilă nici cea mai mică culpă în
producerea accidentului, căci altfel există vinovăţie, iar fapta va constitui infracţiune.
În aceste situaţii se va ţine seama de împrejurările în care fapta s-a produs precum şi
de gradul de vinovăţie al infractorului, care de cele mai multe ori este redus, astfel că
acesta va putea beneficia de anumite circumstanţe judiciare atenuante.
 fapta săvârşită să aibă caracter penal.
c.3. Efecte juridice. Principalul efect din punct de vedere penal este că fapta
 săvârşită prin intervenţia cazului fortuit nu are caracter infracţional, căci nu este
săvârşită cu vinovăţie. Răspunderea civilă este şi ea înlăturată, numai dacă cazul
Efecte juridice
fortuit nu vine în concurs cu alte cauze.

91
 TEST DE AUTOEVALUARE
Care poate fi sursa împrejurărilor fortuite ?

d. Iresponsabilitatea. Iresponsabilitatea este şi ea o cauză care înlătură

 caracterul penal al faptei, prin lipsa vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi
Iresponsabilitatea este reglementată în art. 28 din codul penal.
Definiţie d.1. Definiţia. Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei
persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele, fie din cauza unei boli psihice, fie din
alte cauze. Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport
intelectiv cât şi sub raport volitiv, cu alte cuvinte, fiinţa respectivă nu înţelege
urmările faptelor sale sau nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa.
Incapacitatea se poate datora, în mod concret:
 unei maladii neuropsihice, cum ar fi schizofrenia, paranoia, somnul natural,
somnul hipnotic, lipotimia.
 unei anomalii care împiedică dezvoltarea normală a facultăţilor psihice, ca de
exemplu, idioţenia, infantilismul, cretinismul, debilitatea mentală.
 unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii cu alcool sau cu alt substanţe
ce produc o reducere a gradului de conştiinţă, cum ar fi drogurile, sau uneori şi
anumite alimente alterate.
În cazul anumitor boli sau în cazul intoxicaţiilor starea de iresponsabilitate nu
este permanentă. De aceea, se solicită ca, pentru a putea înlătura caracterul penal al
faptei, iresponsabilitatea să existe în momentul săvârşirii faptei.
Starea de iresponsabilitate se constată în cadrul unui proces penal printr-o
expertiză de specialitate, al cărei obiectiv principal va fi să se afle dacă persoana a
avut sau nu discernământul abolit în momentul săvârşirii faptei. Dacă expertiza
concluzionează că persoana a avut discernământ, chiar dacă acesta este redus, atunci,
fapta este infracţiune, iar persoana în cauză va răspunde penal.

92
 d.2. Condiţiile stării de iresponsabilitate. Din definiţia stării de
 iresponsabilitate rezultă că pentru a înlătura caracterul penal al faptei, trebuie
Condiţiile stării de îndeplinite următoarele condiţii:
iresponsabilitate
 făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală şi volitivă cu privire la
acţiunile sau inacţiunile lui. Cu alte cuvinte nu are discernământ sau este inconştient
sau nu are capacitatea de a-şi determina şi dirija voinţa.
 starea de incapacitate să existe în momentul săvârşirii faptei.
 incapacitatea psiho-fizică să se datoreze alienaţiei mintale ori altor cauze, cu
excepţia celor care provin din cauze oarecum normale, cum ar fi minoritatea, eroarea
ignoranţa.
 fapta săvârşită în astfel de condiţii să fie o faptă penală.
d.3. Efecte juridice. Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei, cu
 toate acestea, datorită stării de pericol pe care o poate prezenta făptuitorul, se vor lua,
Efecte juridice față de acesta, măsuri de siguranță cu caracter medical și anume obligarea la tratament
medical (art. 109) sau internarea medicală (art. 110).
De asemenea, ca și la minoritate, și în cazul iresponsabilității persoana răspunde
civil, potrivit regulilor de la răspunderea civilă delictuală.

TEST DE AUTOEVALUARE
Daţi exemple de cauze care să genereze starea de iresponsabilitate.

e. Intoxicația. O altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei este

intoxicația, reglementată prin dispoziţiile art. 29 C. pen.
e.1. Definiţia şi felurile intoxicației. Reprezintă o stare psiho-fizică anormală a
persoanei, datorată efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice
anumite substanţe excitante ori narcotice, consumate ori introduse în corpul său.
Înainte de a intra în analiza condiţiilor şi efectelor juridice ale acestei cauze care
înlătură caracterul penal al faptei, vom realiza o analiză asupra diferitelor tipuri de

93
intoxicație. Importanţa acestei analize rezidă în efectele pe care le produc anumite
tipuri de intoxicație.
În doctrina penală există două criterii de diferenţiere 91. Primul vizează modul
cum persoana a ajuns în starea de intoxica ția, adică dacă a ajuns în această stare în mod
voluntar sau involuntar. Conform acestui criteriu, avem:
- intoxicația accidentală este starea în care persoana a ajuns involuntar, fortuit,
în această stare, independent de voinţa sa, datorită unor factori exteriori pe care nu i-a
putut controla. De exemplu, o persoană care lucrează într-un mediu toxic, poate inhala
vapori de alcool şi astfel să ajungă într-o stare de intoxica ție involuntară cu alcool.
- intoxicația voluntară este starea în care persoana ajunge ca urmare a
manifestării propriei sale voinţe în acest sens. Acest tip de intoxica ție este, la rândul ei,
de două feluri: simplă şi preordinată (acea formă de în care persoana consumă alcool
sau alte substanţe cu acelaşi efect ca să îşi facă „curaj” în vederea săvârşirii unei
infracţiuni).
Cel de-al doilea criteriu îl reprezintă gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte
substanţe, iar potrivit acestuia, intoxica ția poate fi:
- completă, când avem de a face cu o paralizie aproape completă a energiei
fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice. În această stare persoana este incapabilă să
înţeleagă caracterul acţiunii ori inacţiunii sale şi de a fi stăpân pe ea.
- incompletă, când intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe asemănătoare este
într-o fază incipientă, fază ce se caracterizează prin excitabilitate şi impulsivitate. În
această stare capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi nu este abolită, ci doar
slăbită.
După felul stării de intoxicație, situaţia juridică a celui care se află într-o astfel
de stare şi care săvârşeşte o faptă penală este diferită. Astfel, intoxica ția voluntară
preordinată este, potrivit art. 77 alin. (1) lit. f) NCP, circumstanţă agravantă legală.
În concluzie, intoxicația este o cauză de neimputabilitate, în care o persoană,
care, în momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, nu putea sășiî dea
seama de ac țiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza
intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substan țe psihoactive.
În continuare, vom menţiona condiţiile în care intoxica ția devine cauză ce
înlătură caracterul penal al faptei.
e.2. Condiţiile intoxicației. Din reglementarea legală, se desprind următoarele
condiţii, care atunci când sunt îndeplinite fac ca fapta să fie considerată realizată în
stare de intoxica ție, iar caracterul ei penal să fie înlăturat:
- făptuitorul să se fi găsit în stare de intoxica ți e, produsă prin alcool sau alte
substanţe, în momentul săvârşirii faptei;
- starea de intoxica ție a făptuitorului să fie accidentală, involuntară, fortuită;
- starea de intoxica ție să fi fost completă;
- în aceste condiţii făptuitorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală.

91
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 267-269; Cristian Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp.
161-162; Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, op. cit., pp. 301-303.

94
 e.3. Efecte juridice. Intoxicația involuntară și completă înlătură caracterul penal
al faptei. În situația în care intoxicația este preordinată, ea reprezintă o circumstanță
agravantă.
Intoxicația nu înlătură și răspunderea civilă a făptuitorului, care va fi angrenată
pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

f. Minoritatea făptuitorului.
f.1. Definiţie. Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul ce nu a
 împlinit vârsta legală pentru a răspunde penal.
Minoritatea
Definiţie
Instituirea unei vârste pentru a răspunde penal se justifică prin aceea că o
persoană se dezvoltă treptat în timp, capacităţile sale fizice şi psihice parcurgând
anumite grade de evoluţie. Se consideră în prezent că până la vârsta de 14 ani,
discernământul minorului este într-o continuă formare, dezvoltându-se odată cu
vârsta precum şi cu experienţa de viaţă acumulată până atunci. Stabilirea vârstei
răspunderii penale nu a fost uniformă. De exemplu, în epoca modernă în România
vârsta răspunderii penale era de 12 ani, iar în epoca medievală târzie se făcea
diferenţa între vârsta răspunderii penale a minorului de sex masculin faţă de minora
de sex feminin, în sensul în care vârsta răspunderii pentru fetiţa minor era stabilită la
12 ani, în timp ce pentru minorul băiat era stabilită la 14 ani, ulterior uniformizându-
se la 12 ani.
f.2. Condiţiile stării de minoritate.
  să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
Condiţiile stării  făptuitorul, la data săvârşirii faptei să nu îndeplinească condiţiile pentru a
de minoritate
răspunde penal. Aceste condiţii rezultă atât din dispoziţiile art. 27 cât şi din cele ale
art. 113 din codul penal. Potrivit acestui ultim articol, „minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Adică, indiferent de fapta săvârşită, se
consideră că minorul nu a avut discernământul necesar pentru a înţelege faptele sale.
În această situaţie, minorului nu i se poate aplica nici o pedeapsă, şi nici măcar o
măsură de siguranţă sau o măsură educativă, care deşi au caracterul unor măsuri de
înlăturare a stării de pericol şi rol educativ, totuşi sunt sancţiuni penale.
Potrivit art. 113 alin.2 din codul penal, ”minorul care are vârsta între 14 şi 16
ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”, în
timp ce minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, chiar dacă
beneficiază de un tratament sancţionator mai blând.
Prin urmare, legea instituie pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
 o prezumţie absolută de iresponsabilitate, pentru minorul cuprins între vârstele de 14
Prezumţii şi 16 ani o prezumţie relativă de iresponsabilitate, iar pentru minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani o prezumţie relativă de responsabilitate. Există unele opinii (Vasile
Dobrinoiu, Ioan Molnar şi alţii, “Drept penal – partea generală”, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1999) care consideră că pentru minorul care a împlinit vârsta de 16
ani, legea instituie o prezumţie absolută de răspundere, dat fiind modul imperativ al
legii. Cu toate acestea, majoritatea doctrinei precum şi jurisprudenţa consideră că

95
 aceasta este o prezumţie relativă de răspundere, care poate fi răsturnată prin proba
contrară.
Problema vârstei minorului la data săvârşirii faptei este importantă şi pentru
 stabilirea răspunderii acestuia în cazul săvârşirii unor infracţiuni continue, continuate
Situaţia sau progresive.
infracţiunilor Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (cum este
continue,
continuate şi
cazul infracţiunilor continue şi continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani, va fi
progresive posibilă numai dacă se dovedeşte că minorul nu a avut discernământ. Prin urmare, în
acest caz se ia în consideraţie momentul finalizării activităţii infracţionale şi nu
momentul ei de început, moment la care minorul era prezumat absolut că nu răspunde
penal, prin neîmplinirea vârstei legale.
În cazul infracţiunilor progresive, caracterul penal al faptei este înlăturat dacă
fapta infracţională s-a săvârşit când minorul nu împlinise încă vârsta de 14 ani, chiar
dacă urmările vădit mai grave se vor produce după această vârstă. În acest caz, se ia
în considerare momentul săvârşirii faptei, deoarece urmările mai grave ale faptei
minorului nu-i sunt imputabile direct acestuia.
Pentru minorii care nu răspund penal, nu li se poate aplica nici o sanc țiune
penală, inclusiv nu li se pot aplica măsuri educative, indiferent de natura faptei penale
comise. În acest caz, acestei categorii de minori i se poate aplica măsuri de protec ție
de natură civilă. Acestea sunt stabilite prin Legea nr. 272/2004, privind protec ția și
promovarea drepturilor copilului, dispozi țiile sale fiind completate prin HG
1439/2004. Legea nr. 272/2004 instituie, ca măsură de protecție, plasamentul.
f.3. Efecte juridice. Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul penal al
 faptei, fapta ne mai fiind infracţiune, şi deci fiind înlăturată şi răspunderea penală.
Efecte juridice Minoritatea ca şi beţia şi iresponsabilitatea sunt cauze persoanele care înlătură
caracterul penal al faptei, astfel că reţinea acestei cauze îi va fi favorabilă doar celui
ce se află în această stare. Mai mult chiar, realizarea unei activităţi infracţionale de
către un major împreună cu un minor, a cărui stare de minoritate o cunoştea,
constituie circumstanţă agravantă legală, potrivit art. 77 alin1 lit. d) din codul penal.
Din punct de vedere al răspunderii civile, aceasta nu este înlăturată, părinţii
minorului, sau reprezentanţii săi legali răspunzând din punct de vedere civil pentru
faptele acestuia potrivit codului civil, în cadrul limitelor răspunderii civile pentru
fapta altuia.

g. Eroarea.
g.1. Definiţie. Eroarea este definită de art. și30reprezintă o ca uză de
 neimputabilitate, care afectează factorul intelectiv al vinovăției; în acest caz, persoana
Eroarea de fapt
Definiţie nu cunoaște existența unor date ale realității sau are o cunoaștere eronată a lor, astfel
încât ia o decizie greșită întrucât pleacă de la premise greșite.
g.2. Felurile erorii:
1. După obiectul asupra căreia poartă, eroarea este:
• de fapt → atunci când poartă asupra unor date ale realității;

96
 • de drept → atunci când poartă asupra unei norme juridice.
2. După consecințele pe care le poate avea, eroarea este:
• esențială → atunci când poartă asupra unor elemente constitutive ale
infracțiunii și, deci, în acest caz, va exclude caracterul penal al faptei;
• neesențială → ce este de fapt o scuză a făptuitorului, care, dacă ar fi mai
diligent, și-ar fi putut da seama de realitate.
3. Tot după consecințele pe care le poate avea, eroarea este:
• principală → când se referă la elementele constitutive ale infracțiunii, la fel
ca și eroarea esențială, și deci, și în acest caz, înlătură caracterul penal al faptei;
• secundară → când privește doar anumite circumstanțe ale faptei; și în acest
caz va înlătura caracterul penal doar acea circumstan ță, fapta rămânând infracțiune,
dar fiind încadrată juridic într-o formă mai ușoară, eventual în forma tip.
g.3. Condițiile erorii:
a) să fie săvârșită o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să nu fii cunoscut existen ța unor stări, situații, împrejurări de
care să depindă caracterul penal al faptei;
Prin stare se înțelege modul cum se prezintă o persoană (starea ei civilă,
psihică), un bun (adică un bun care are un anumit grad de uzură sau o anumită valoare
economică) sau o instituție (ex: din punct de vedere al atribuțiilor ce -i revin acelei
instituții).
Prin situație se înțelege poziția pe care o are o persoană (ex: este căsătorit sau
nu, este rudă apropiată sau nu), un bun (adică un bun ce apar ține domeniului privat
sau public).
Prin împrejurare înțelegem orice circumstanță legată de modul de săvârșire
al faptei (locul desfă șurării infracțiunii sau momentul / timpul în care are loc
infracțiunea).
c) starea, situația sau împrejurarea, care nu a fost cunoscută, trebuie să
reprezinte un element constitutiv al infracțiunii sau măcar o circumstanță a acesteia.
Caracterul penal al faptei nu este înlăturat dacă eroarea prive ște per soana
victimei.
Atunci când eroarea vizează un element constitutiv al infrac țiunii, ea este
principală și esențială și , în acest caz, înlătură caracterul penal al faptei, fiind o cauză
de neimputabilitate.
Atunci când eroarea vizează doar o circumstanță a infracțiunii, atunci eroarea
este secundarăși neesențială, ea nu va înlătura caracterul penal al faptei, fapta
rămânând infracțiune, însă acea circumstanță va fi „înlăturată” (nu va fi luată în
considerație la încadrarea juridică a faptei), ceea ce poate determina o încadrare
juridică mai ușoară.
Ex: Potrivit art. 189, C.pen., respectiv omor calificat - uciderea unei femei
gravide, dacă făptuitorul nu cunoștea în mod obiectiv starea de graviditate a femeii,
atunci, dacă nu există alte circumstan țe, fapta va fi încadrată la omor simplu, cu
aplicarea art. 30, alin.(3), adică eroarea de fapt asupra unei circumstanțe.

97
 În toate aceste situații, prezentate mai sus, am făcut referire la eroarea de fapt.
Potrivit art. 30, alin. (4) - (5), NCP, este posibilă invocarea și a erorii de drept,
atât asupra unei norme extrapenale, dar și eroarea de drept asupra unei norme penale.
Pentru ca eroarea de drept penal să poată fi invocată și aplicată drept cauză de
neimputabilitate este, însă, necesar ca această necunoa ștere a legii penale (sau
cunoașterea ei greșită) să se producă din cauza unei împrejurări care nu putea în
niciun fel să fie evitată.
Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala, întrucât, în acest caz, fapta este
infracțiune și se comite cu intenție indirectă.
De asemenea, eroarea nu trebuie confundată cu nepriceperea, caz în care fapta
este comisă din culpă, situa ție în care ea constituie infracțiune numai dacă legea
prevede în mod expres aceasta, potrivit art. 16, alin. (6), C.pen.

eroarea ≠ starea de nepricepere ≠ îndoiala (intenție indirectă)

Potrivit art. 30, alin. (2) NCP, putem avea eroareși în cazul faptelor săvârșite
din culpă, însă cu condi ția ca eroarea sau necunoașterea stării, situației ori
împrejurării să nu fie ea însă și rezultatul culpei (adică pe rsoana să nu fii avut
obligația de a cunoaște acele stări, situații ori împrejurări, caz în care fapta este
săvârșită din culpă).

g.4. Efectele juridice. Eroarea esențială și principală, înlătură caracterul penal

al faptei, la felși eroarea de drept asup ra unei norme penaleși extrapenale, cu
respectarea condițiilor precizate anterior.
Eroarea neesențială și secundară, înlătură doar o circumstanță a infracțiunii.
Eroarea poate fi combinată și cu alte cauze justificative sau de
neimputabilitate.
Ex: legitima apărare, starea de necesitate, minoritatea, etc.
În principal, eroarea înlătură și răspunderea civilă delictuală, însă, în situațiile
în care este combinată cu alte cauze poate să nu determineși înlăturarea răspunderii
civile.

98
 TEST DE AUTOEVALUARE
Condiţiile erorii de fapt.

Este admisibilă eroarea de drept în dreptul penal ?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

1. Formele infracţiunii.
1.1.Preambul. Activitatea infracţională cunoaşte mai multe etape, care pot fi
împărţite în două, şi anume: perioada internă şi perioada externă.
Perioada internă începe cu momentul în care ideea de a săvârşi infracţiunea se
naşte în mintea făptuitorului şi se finalizează cu luarea hotărârii de a săvârşi aceea
infracţiune. Această etapă internă nu este pedepsibilă deoarece nu este o manifestare a
individului în sfera relaţiilor sociale.
Perioada externă reprezintă de fapt perioada în care, făptuitorul după ce a luat
hotărârea de a săvârşi fapta, o pune în aplicare. În cadrul acestei perioade nu toate
momentele sunt pedepsibile, dar din acest moment deja se pune problema
responsabilităţii penale şi a unui început de faptă penală sau chiar a unei fapte
consumate.
Perioada externă se caracterizează prin trei faze distincte, cu regimuri juridice
proprii.
Prima este faza actelor de pregătire sau a actelor preparatorii, cea de-a doua
este faza actelor de executare, moment în care se începe executarea, dar tot aici este
posibil ca acţiunea să fie întreruptă sau, deşi finalizată, să nu se producă urmările, şi

99
 în fine ultima fază este faza urmărilor, caracterizată prin finalizarea activităţii
infracţionale şi prin producerea urmărilor dintre cele mai grave posibile.
Vom analiza în continuare fiecare dintre aceste faze, care, aşa cum arătam
mai-sus are regimul ei juridic specific.

1.2. Actele preparatorii.

 a. Definiţie. Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a
Formele activităţii infracţionale şi constau în anumite acte, activităţi de procurare de date,
infracţiunii:
Actele informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea
preparatorii infracţiunii ca şi de crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acesteia. Este de
menţionat că actele preparatorii nu beneficiază de o reglementare normativă specială
în legislaţia penală.
Actele preparatorii sunt posibile numai în cazul infracţiunilor intenţionate.
b. Condiţiile actelor preparatorii:
  acestea sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni.
Condiţii  se concretizează într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru
săvârşirea infracţiunilor (procurarea de date, instrumente, informaţii, etc.).
 actele preparatorii nu trebuie să cuprindă acte ce intră în conţinutul
elementului material al laturii obiective a infracţiunii.
 actele de pregătire sunt întotdeauna intenţionate.
c. Felurile actelor de pregătire:
acte de pregătire materiale, cum sunt procurarea de instrumente, de mijloace,
 
adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu: procurarea unui cuţit, a
Felurile actelor
preparatorii unei substanţe otrăvitoare, a unui plan de securitate, a unei chei sau a unei matrice,
asigurarea mijloacelor de transport, etc.
 actele de pregătire morală, cum ar fi culegerea de date, informaţii cu privire la
locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea, în atragerea de
complici.
d. Regimul actelor preparatorii în dreptul penal român. Legiuitorul român a
 ales teza neincriminării actelor de pregătire, în principiu. Aceasta pentru că actele
Regimul preparatorii sunt de cele mai multe ori echivoce, nu generează prin ele însele efecte
sancţionator al
actelor periculoase şi în plus reprezintă o încurajare pentru cel care se pregăteşte în săvârşirea
preparatorii infracţiunii să renunţe.
Cu toate acestea, regimul actelor preparatorii cunoaşte în dreptul românesc şi
unele excepţii necesare în ceea ce priveşte incriminarea lor. Vom vedea în continuare
în ce condiţii actele preparatorii sunt incriminate:
- atunci când ele sunt asimilate tentativei şi sunt pedepsite ca atare;
- atunci când sunt incriminate ca infracţiune de sine stătătoare (art. 314 C.
pen.), şi
- atunci când actele preparatorii sunt săvârşite de către o altă persoană decât
autorul, fapt ce constituie pentru persoana care le săvârşeşte acte de complicitate

100
 anterioară săvârşirii infracţiunii, sancţionate potrivit art. 48, coroborat cu art. 49 C.
pen.

TEST DE AUTOEVALUARE
Regimul actelor preparatorii în dreptul penal român.

1.3. Tentativa.
a. Definiţie. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
 infracţiunea, executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi executarea
Tentativa a fost efectuată în întregime. Tentativa este reglementată în codul penal în cuprinsul
Definiţie
dispoziţiilor art. 32-34.
b. Condiţiile tentativei:
  prezenţa în conştiinţa făptuitorului a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Prin
urmare, tentativa este posibilă doar în cazul infracţiunilor intenţionate, neputând fi
Condiţii
prezentă nici în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă şi nici cu praeterintenţie.
 începerea executării hotărârii infracţionale, adică a realizării acţiunii ce
constituie elementul material al laturii obiective. În cadrul acestei condiţii se pune
problema delimitării tentativei de actele preparatorii. Criteriul acceptat unanim de
doctrină şi jurisprudenţă a fost acela de a considera acte de executare nu numai acele
acte ce se înscriu în acţiunea tipică ci şi cele care sunt legate nemijlocit de acestea
prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii.
 pentru a rămâne în faza tentativei, este nevoie însă ca actele de executare să
fie întrerupte din motive independente de voinţa făptuitorului, sau deşi acţiunea a fost
dusă până la sfârşit urmările nu s-au produs.
c. Felurile tentativei. Necesitatea cunoaşterii felurilor infracţiunii rezidă din
 regimul lor juridic diferit, precum şi din necesitatea diferenţierii acesteia şi a
Felurile individualizării pedepsei. Tentativa se clasifică după două criterii principale.
tentativei

101
 Potrivit criteriului gradului de realizare al acţiunii infracţionale, avem:
 tentativa întreruptă, simplă, neterminată, imperfectă sau îndepărtată. Se
 caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
Tentativa executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce. Cauza întreruperii activităţii
întreruptă
infracţionale poate fi de natură umană sau neumană (de exemplu, intervenţia unui
obstacol care nu poate fi depăşit).
 tentativa perfectă, terminată, fără efect, fără rezultat sau completă. Această
 formă a tentativei constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii o
infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce (se
Tentativa
perfectă trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă).
Cel de-al doilea criteriu de clasificare are în vedere cauzele care determină
neproducerea rezultatului:
 tentativa proprie. Este acea formă a tentativei în care făptuitorul are toate
 mijloacele necesare pentru a săvârşi infracţiunea, cu alte cuvinte acestea (mijloacele)
sunt apte pentru producerea rezultatului infracţional, care nu se petrece din alte cauze,
Tentativa
proprie exterioare atât făptuitorului cât şi instrumentelor pe care acesta le foloseşte. Tentativa
proprie terminată este posibilă doar în cazul infracţiunilor de rezultat.
 tentativa improprie. Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii
infracţionale, executare care realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a
fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită
 împrejurării că în timpul când s-a desfăşurat activitatea infracţională obiectul lipsea
Tentativa
improprie de la locul unde făptuitorul credea că se află. Se poate susţine că în acest caz soarta
consumării infracţiunii este pecetluită „ab initio”, în sensul în care cauza
neproducerii rezultatului este anterioară chiar începutului executării. De exemplu,
făptuitorul foloseşte o armă de foc defectă.
Tentativa improprie este şi ea de două feluri: relativ improprie şi absolut
improprie sau absurdă. Aşa cum a fost analizată mai-sus tentativa este relativ
improprie.
Tentativa absolut improprie sau absurdă. Această formă a infracţiunii se
 caracterizează prin punerea în executare a hotărârii infracţionale, executare care este
Tentativa dusă până la capăt dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere
absurdă al infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 2 NCP, în acest caz nu ne aflăm în
situaţia unei tentative propriu-zise, căci există o imposibilitate evidentă de consumare
a infracţiunii. De exemplu, făptuitorul crede că poate producerea moartea cuiva
oferindu-i un pahar cu apă, sau apă cu zahăr, etc.
Diferenţa dintre tentativa relativ improprie şi cea absurdă este importantă. În
cazul tentativei relativ improprie făptuitorul va răspunde penal, pe când în cazul
tentativei absurde nu, însă se poate pune problema responsabilităţii sale, adică a
gradului său de discernământ.
În literatura de specialitate se mai face distincţia dintre tentativa absurdă şi
infracţiunea putativă, ce constă în realizarea unei fapte care doar în mintea persoanei
care o săvârşeşte este infracţiune, în realitate aceasta neavând un caracter penal. De

102
 exemplu, încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care se consideră
căsătorită, dar fără a cunoaşte că prima căsătorie încetase prin decesul primului soţ,
sau fapta de atrage cu arma într-un cadavru, etc.
d. Tratamentul sancţionator al tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea
tentativei, legiuitorul român a ales ca tentativa să fie sancţionată doar atunci când
 legea prevede expres aceasta (teza incriminării limitate), conform art. 33 alin. 1 din
codul penal.
Tratamentul
sancţionator Conform dispoziţiilor art. 33 alin. 2 din codul penal: „Tentativa se
sancţionează cu o pedeapsă (fie că e vorba despre amendă, fie că e vorba despre
închisoare, n.n.) cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic
decât minimul general al pedepsei (minimul general de care face vorbire textul este
de 15 zile conform cu dispoziţiile art. 60). În cazul când pedeapsa prevăzută de lege
este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă
între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una
sau mai multe pedepse complementare”.
e. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. Tentativa un este posibilă în
cazul următoarelor infracţiuni:
  cele săvârşite din culpă şi cu praeterintenţie.
Tentativa nu este
 infracţiunile ce sunt realizate prin inacţiune, căci aceasta se consumă chiar în
posibilă
momentul nerealizării obligaţiei cerute prin norma de incriminare.
 infracţiunile de obicei nu prezintă de asemenea tentativă.
Important: este de reţinut faptul că trebuie să se facă distincţia între infracţiuni
la care tentativa nu este posibilă şi infracţiuni la care tentativa deşi posibilă nu este
sancţionată !
f. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Desistarea şi
 împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, de impunitate
Desistarea şi generale, reglementate în art. 34 alin. 1 şi 2 din codul penal.
împiedicarea f.1. Definirea celor două noţiuni. Desistarea reprezintă renunţarea de bună-
producerii
rezultatului voie din partea făptuitorului la continuarea executării acţiunii ce constituie elementul
material al laturii obiective a infracţiunii.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea
făptuitorului, de bună-voie, a apariţiei rezultatului faptei sale care a fost realizată în
întregime.
Spre deosebire de tentativa întreruptă unde întreruperea executării era expresia
unor cauze exterioare voinţei făptuitorului, aici tocmai dorinţa acestuia pune capăt
sau caute să înlăture urmările grave ale activităţii sale infracţionale.
f.2.Condiţiile desistării şi împiedicării producerii rezultatului:
  existenţa unui început de executare în cazul desistării, şi executarea în
Condiţii
întregime în cazul împiedicării producerii rezultatului.

103
  întreruperea executării şi, respectiv, împiedicarea producerii rezultatului.
Acestea trebuie să fie însă eficiente să ducă la neconsumarea infracţiunii, la evitarea
consumării acesteia.
 cele două acţiuni să fie expresia manifestării voinţei libere a infractorului.
 împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea
faptei de orice persoană sau de organele de cercetare penală. Împiedicarea producerii
rezultatului este posibilă la infracţiunile care nu se consumă imediat, ci ulterior în
timp. De asemenea, nu echivalează cu împiedicarea producerii rezultatului restituirea
bunurilor sustrase, aceasta reprezentând doar o circumstanţă atenuată legală (art. 74
lit. b din codul penal).
f.3. Efectele juridice ale celor două cauze de nepedepsire:
  primul constă evident în nesancţionarea făptuitorului pentru tentativa realizată
Efecte juridice la infracţiunea pentru care a intervenit desistarea sau împiedicarea producerii
rezultatului.
 dacă până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se
săvârşeşte o altă faptă penală, atunci infractorul va răspunde pentru aceasta. De
exemplu, „A” intenţionează să-l omoare pe „B”. Pune în executare hotărârea
infracţională, dar, din proprie iniţiativă renunţe după ce însă îl lovise destul de dur pe
„B” cu un băţ. „B” nu moare deoarece este dus la timp la spital chiar de către „A”. În
acest caz „A” va fi sancţionat pentru vătămare corporală, dar nu va fi sancţionat
pentru tentativă de omor, pentru care a intervenit desistarea.

TEST DE AUTOEVALUARE
Tratamentul sancţionator al tentativei.

1.4. Infracţiunea fapt consumat. Este forma infracţiunii în care rezultatul se

 produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective.
Infracţiunea În funcţie de rezultatul faptei care poate fi o vătămare materială, sau o stare de
consumată pericol, infracţiunea se consideră consumată după executarea activităţii infracţionale
şi a produceri rezultatului – pentru infracţiunile de rezultat, sau în momentul realizării
elementului material al laturii obiective – pentru infracţiunile de pericol. Cunoaşterea
momentului consumării infracţiunii are importanţă practică deoarece de atunci începe
să curgă termenele de prescripţie şi tot de atunci se ia în calcul legea aplicabilă.

104
 1.5. Infracţiunea fapt epuizat. Este forma infracţiunii ce constă în
 prelungirea în timp a infracţiunii după momentul consumării. Prelungirea se poate
Epuizarea datora amplificării rezultatului iniţial, ori continuării activităţii infracţionale. Este o
infracţiunii
formă atipică, mai gravă a infracţiunii, deoarece acumulările cantitative infracţionale
conduc şi la o răspundere mai gravă. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă în cazul
infracţiunilor de obicei, progresive, continue şi continuate. Cunoaşterea momentului
consumării infracţiunii are importanţă practică deoarece de atunci începe să curgă
termenele de prescripţie şi tot de atunci se ia în calcul legea aplicabilă.

1.6. Diferențele dintre infracțiunea fapt consumat și infracțiunea fapt

epuizat. Diferenţa esenţială dintre infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt
epuizat, ca etape sau faze ale perioadei externe a infracţiunii, constă în momentul
producerii urmărilor. În cadrul ambelor faze infracţiunea se consumă, dar în timp ce
la infracţiunea fapt consumat urmările se produc imediat, odată cu consumarea
infracţiunii sau la foarte scurt timp, în cazul infracţiunii fapt epuizat, deşi fapta se
consumă într un moment, urmările se produc într un moment ulterior, mai îndepărtat
de primul (după câteva zile, luni sau chiar ani). În acest caz, activitatea infracţională
se prelungeşte, uneori fără voia infractorului, iar alteori ca urmare a activităţii sale
infracţionale.
Din punct de vedere al unităţii infracţionale, infracţiunea fapt epuizat se
prezintă sub mai multe forme, şi anume: infracţiuni continue, continuate, de obicei şi
progresive .
În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul epuizării,
sau, cu alte cuvinte, al ultimului act, determină legea aplicabilă, precum şi incidenţa
celorlalte aspecte menţionate mai sus.
În ceea ce priveşte infracţiunile progresive, acestea presupun o analiză mai
aprofundată. Astfel, în cazul lor s-au elaborat trei teorii. Prima a fost teoria „ultimul
rezultat”, potrivit căreia incidenţa tuturor instituţiilor de drept penal se raportează la
momentul ultimului rezultat produs, considerat şi momentul consumării.
Un alt punct de vedere a fost exprimat de către jurisprudenţă, prin Decizia de
îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a fostului Tribunal Suprem, în care a fost exprimată
teoria „activităţii”, potrivit cu care data săvârşirii infracţiunii, în cazul infracţiunilor
progresive, este aceeaşi ca şi în cazul infracţiunilor simple, adică momentul de
realizare a acţiunii sau inacţiunii tipice elementului material.
În fine, o ultimă teorie, la care achiesăm, am spune noi mixtă, a fost elaborată
de către profesorul George Antoniu, care apreciază că niciuna dintre cele două teorii
nu poate şi nu trebuie să fie absolutizată, în funcţie de situaţie trebuind a fi stabilit
momentul comiterii faptei.
Potrivit acestui autor, teoria ultimului rezultat operează în cazul calculării
momentului de început al termenului de prescripţiei, dar se va aplica teoria activităţii
când va fi vorba de stabilirea momentului de consumare a infracţiunii pentru un
minor (de exemplu) care a săvârşit fapta înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, faptă

105
 ale cărei ultime rezultate s-au definitivat după trecerea de această vârstă a autorului
ei. Aplicarea teoriei activităţii în acest caz, precum şi în altele similare, va determina
stabilirea unui regim mai favorabil minorului.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

1. Unitatea de infracţiune (naturală şi legală).

1.1. Aspecte generale.
a. Definiţia unităţii de infracţiune. Prin unitatea de infracţiune se desemnează
activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o persoană şi în care se
identifică conţinutul unei singure infracţiuni.
b. Felurile unităţii de infracţiune. Unitatea de infracţiune poate fi naturală sau
legală. Unitatea naturală este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de
unicitatea rezultatului, precum şi de unicitatea formei de vinovăţie cu care se
acţionează. Sunt forme ale unităţii naturale infracţiunea simplă, continuă şi
infracţiunea deviată. Unitatea legală este o creaţie, o „ficţiune” legislativă, deoarece
ea nu este dată de realitatea obiectivă a faptei, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte
în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni, ce ar putea realiza
fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte, aceasta din considerente de
politică penală. Intră în cadrul noţiunii de unitate legală următoarele tipuri de
infracţiuni: infracţiunea continuată (atenţie, nu continuă !), complexă, progresivă şi de
obicei.

1.2. Unitatea naturală de infracţiune.

 a. Infracţiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură
Unitatea acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat, iar in punct de vedere subiectiv printr-
infracţională:
o singură formă de vinovăţie. Infracţiunea simplă este forma clasică de infracţiune, ea
Unitatea naturală:
- infracţiunea nebeneficiind de o reglementare legală.
simplă Ea nu este însă rezultatul unei singure acţiuni, de exemplu în cazul unei
infracţiuni de lovire nu este compusă doar dintr-o singură lovitură, ea putând îngloba
mai multe acte de executare care nu au însă semnificaţie proprie, doar împreună
putând fi considerate ca realizând conţinutul constitutiv al unei infracţiuni. Totuşi,
aici trebuie făcută o distincţie: în cazul infracţiunilor contra persoanei, cu excepţia
infracţiunilor contra vieţii, pluralitatea victimelor determină şi o pluralitate de
infracţiuni, chiar dacă aceasta este rezultatul unei singure acţiuni. În cazul
infracţiunilor contra vieţii legiuitorul a făcut ca în situaţia în care există o pluralitate
de victime fapta să fie considerată ca o unică infracţiune (art. 189 alin. (1) lit. f), 192
alin. (3) NCP).
În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, cu excepţia tâlhăriei şi a pirateriei,
doctrina (Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, “Drept penal român – partea
generală, ediţie revăzută şi adăugită”, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,

106
 2005.) a apreciat că pluralitatea victimelor, în aceeaşi împrejurare, nu determină şi o
pluralitate de infracţiuni, deoarece se aduc atingere unei valori sociale unice, care este
patrimoniul. Justificarea acestei excepţii în opinia doctrinară arătată rezidă din faptul
că aceste infracţiuni, precum şi altele cum ar fi ultrajul (art. 257 din codul penal) sunt
infracţiuni complexe, fiind ocrotite pe lângă relaţiile sociale privind patrimoniul şi
relaţiile sociale privind persoanele care au fost ameninţate sau lovite. Cu toate
acestea, în opinia noastră, în cazul infracţiunii de piraterie apreciem că din definiţia
acesteia rezultă în mod evident că ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni chiar
şi în situaţia unei pluralităţi de victime („Jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în
scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau
bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în
marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani” – art. 235 alin. (1) din codul penal).

b. Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în mod natural a

 acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după
Infracţiunea consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. Epuizarea infracţiunii continue
continuă
este dată de momentul intervenţiei forţei contrare, care poate avea ca sursă voinţa
făptuitorului, intervenţia autorităţii, intervenţia unei alte persoane.
Codul penal nu consacră o reglementară specială acestui tip de infracţiune,
însă dispoziţiile 154 alin. (2) NCP o menţionează relativ la momentul de la care
începe să curgă termenul de prescripţie.
Infracţiunea continuă se identifică prin modul de exprimare al legiuitorului,
care în cazul acestui tip de infracţiune foloseşte imperfectul, timp verbal ce sugerează
o activitate în desfăşurare [v. textele de lege ale art. 205 alin. (1) – lipsirea de
libertate, art. 228 alin. (3) – furtul de energie, art. 258 – uzurparea de calități oficiale
sau art. 314 –deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori în modalitatea
deţinerii de instrumente etc.].
Infracţiunea continuă este la rândul ei de două feluri, în funcţie de cum
activitatea infracţională presupune unele întreruperi fireşti sau nu. Potrivit acestui
criteriu avem infracţiuni continue succesive şi infracţiuni continue permanente.
Infracţiunea continuă succesivă presupune anumite întreruperi fireşti, naturale,
fără a se considera că a fost întreruptă şi unicitatea infracţională. Astfel de exemple
sunt: tulburarea de posesie (art. 256 C.pen.) și portul sau folosirea fără drept de
obiecte periculoase (art. 372 C. pen.).
Infracţiunea continuă permanentă nu presupune nici o întrerupere. Dacă
aceasta intervine atunci este ruptă şi unitatea infracţională, iar dacă persoana continuă
ulterior cu săvârşirea aceleiaşi fapte, în realitate începe o altă infracţiune de acelaşi
tip. Exemplul clasic de infracţiune continuă permanentă este furtul de curent electric
[art. 228 alin. (3) C. pen.], dar şi evadarea (art. 285 C. pen.) sau dezertarea (art. 414
C. pen.).

107
 Cunoaşterea momentul epuizării activităţii infracţionale prezintă o mare
importanţă deoarece în funcţie de acest moment se calculează termenul de începere a
prescripţiei, intervenţia unei cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea,
intervenţia unei legi mai favorabile sau nu, sau aplicarea în spaţiu a legii penale. Din
punct de vedere al vârstei infractorului, dacă activitatea ce face obiectul unui
infracţiuni continue începe înainte de împlinirea vârstei de 14 şi se realizează şi după
această vârstă, atunci ceea ce a fost realizat înainte de 14 ani nu se ia în calcul, în
timp ce, dacă activitatea începe înainte de ajungerea la majorat şi continuă şi după
această vârstă, conform principiului unicităţii ilicitului penal, se va considera că
întreaga activitate a fost desfăşurată după vârsta de 18 ani.

c. Infracţiunea deviată. Prin acest termen este desemnată aceea activitate

infracţională în care acţiunea este deviată de la obiectul sau persoana împotriva căreia
 se îndrepta, datorită greşelii făptuitorului, la un alt obiect sau către o altă persoană.
Infracţiunea
deviată Devierea către un alt obiect sau către o altă persoană se poate datora fie
mânuirii greşite a mijloacelor folosite, şi în acest caz avem de-a face cu o „aberatio
ictus” (făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană aflată într-un grup, dar datorită
 mânuirii greşite nimereşte o altă persoană), fie datorită erorii făptuitorului, şi în acest
aberatio ictus caz avem o „error in personam” (infractorul vrea să fure maşina lui „X” dar din
eroare o confundă cu o altă maşină, care nu-i aparţine cu „X”).
Problema care a apărut în doctrină legat de infracţiunea deviată este de a o
considera ca fiind o unitate infracţională sau o pluralitate de infracţiuni. În acest
moment opinia dominantă în doctrină este aceea de a considera, chiar şi în cazul
 infracţiunii deviate prin error in personam, ca fiind o unică infracţiune,
error in personam
argumentându-se că legea penală apără în mod indeterminat valorile sociale.

TEST DE AUTOEVALUARE
Daţi exemple de infracţiuni care se pot comite în formă continuă.

108
 1.3. Unitatea legală de infracţiune.
 a. Infracţiunea continuată. Infracţiunea continuată se bucură de o
Unitatea legală: reglementare legală prin dispoziţiile art. 35-37 din codul penal.
infracţiunea
continuată
a.1. Definiţie. Infracţiunea continuată reprezintă aceea formă a unităţii legale
ce se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp
diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni care
prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Unitatea creată de legiuitor are la bază trei elemente: unitatea laturii
subiective, adică aceeaşi rezoluţie infracţională în baza căreia se săvârşesc toate
faptele, unitatea subiectului activ, adică prezenţa constantă a aceleiaşi persoane la
toate actele infracţionale şi unitatea infracţională, adică săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni.
În legătură cu această formă de unitate legală vom constata că unitatea creată
de legiuitor are la bază patru elemente: unitatea laturii subiective (omogenitate
psihică), adică aceeaşi rezoluţie infracţională în baza căreia se săvârşesc toate faptele,
unitatea subiectului activ (omogenitate personală), adică prezenţa constantă a
aceleiaşi persoane la toate actele infracţionale, unitatea infracţională (omogenitate
criminală), adică săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Din cele prezentate, rezultă că în cadrul infracţiunii continuate întâlnim atât
elemente ale unităţii infracţionale, cât şi elemente ale pluralităţii infracţionale.
Întâlnim elementele unităţii infracţionale atunci când ne referim la
omogenitatea criminală, deoarece fiecare acţiune sau inacţiune trebuie să întrunească
elementele aceleiaşi infracţiuni, sau atunci când ne referim la omogenitatea psihică,
deoarece trebuie să existe o unică decizie infracţională care să se refere la toate
acţiunile sau inacţiunile care compun infracţiunea continuată, sau atunci când ne
referim la omogenitatea personală, ce presupune ca în cadrul fiecărei acţiuni sau
inacţiuni să fie prezentă aceeaşi persoană, sau atunci când ne raportăm la momentul
de început al termenului de prescripţie, care este unic, şi anume, momentul ultimei
acţiuni sau inacţiuni ori atunci când ne raportăm la unitatea victimei infrațiunii, care,
în principal, trebuie să fie unică, potrivit NCP.
Însă, infrac¬ţiunea continuată este tratată ca o pluralitate de infracţiuni când
ne referim la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece acestea vor
opera cu privire la fiecare acțiune componentă, sau când ne referim la multitudinea de
acţiuni sau inacţiuni care trebuie să compună infracţiunea continuată, care fiecare în
parte poate reprezenta o infracţiune de sine stătătoare .
Cu toate acestea, infracţiunea continuată este şi rămâne o unitate legală, creată
astfel prin voinţa legiuitorului care a pus în prim plan unitatea rezoluţiei infracţionale,
faţă de celelalte elemente care ar reprezenta aspecte ale pluralităţii.
a.2. Condiţiile infracţiunii continuate. Pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni
 continuate este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
Condiţiile
infracţiunii
continuate

109
  unitatea subiectului activ, adică aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni
sau inacţiuni. Condiţia este îndeplinită şi atunci când persoana participă odată în
calitate de autor iar apoi în calitate de complice sau instigator.
 pluralitatea actelor de executare, acţiuni sau inacţiuni săvârşite la anumite
intervale de timp. Condiţia este îndeplinită atunci când sunt realizate cel puţin două
act de executare, chiar dacă unul a rămas în stadiul de tentativă. În ceea ce priveşte
perioadele ce separă actele de executare acestea nu trebuie să fie nici prea mari, dar
nici foarte scurte. Atunci când activitatea infracţională se desfăşoară la intervale mari
de timp, la două trei luni sau un an, există prezumţia că ele nu au fost săvârşite în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Totodată, dacă actele sunt imediate sau
succesive atunci ele fac parte din cadrul aceleiaşi infracţiuni, şi deci nu mai avem o
unitate legală ci chiar o unitate naturală, sub forma infracţiunii simple. Intervale de
timp de 2,3 zile, o săptămână sau chiar o lună se încadrează în condiţia specifică
acestui tip de infracţiuni.
 unitatea de rezoluţie infracţională. Este condiţia esenţială pentru unitatea
tuturor acţiunilor în cadrul aceleiaşi hotărârii infracţionale, iniţiale cu care infractorul
săvârşeşte actele de executare. Rezoluţia infracţională trebuie să fie anterioară
activităţii infracţionale şi s se menţină în linii generale pe parcursul executării actelor
ce compun aceea activitate. Rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de
determinată, în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale
ulterioare ce o va desfăşura. La stabilirea unităţii de rezoluţie se vor avea în vedere
unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum şi unitatea de
timp, modul uneori identic de săvârşire al faptei.
 actele de executare trebuie să reprezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. Actele de executare nu trebuie să fie identice ci doar fiecare să realizeze
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Mai mult chiar, unele pot fi rămase în stadiul de
tentativă, sau în unele situaţii poate fi realizată varianta tip iar în altele o formă
calificată acesteia.
a.3. Efecte juridice. Ca şi în alte situaţii, tratate în cuprinsul acestui curs,
 stabilirea caracterului continuat al unei infracţiuni prezintă următoarele consecinţe
Efecte juridice juridice:
 de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii
penale.
 în funcţie de acest moment se stabileşte incidenţa sau nu a unui act de
clemenţă;
 dacă actele de executare sunt săvârşite pe teritoriile mai multor state, se va
putea aplica legea română dacă cel puţin un act de executare a fost săvârşit pe
teritoriul ţării noastre (aşa cum această noţiune este definită în cadrul art. 8 alin. 2 și 3
din codul penal).
 la aplicarea legii penale în timp se va ţine seama tot de momentul epuizării.
 în funcţie de momentul epuizării se va stabili şi incidenţa sau nu a răspunderii
penale pentru infractorul care a fost sau este minor.

110
 a.4. Tratamentul penal al infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată este
 o cauză reală (in rem) de agravare, dar în acelaşi timp este o cauză facultativă.
Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate este stabilit prin dispoziţiile art. 36
Tratamentul
sancţionator alin. 1 C. pen., potrivit căruia în cazul comiterii unei infracțiuni continue pedeapsa se
aplică potrivit limitelor prevăzute de lege pentru infrac țiunea săvârșită, al cărei
maxim, în cazul închisorii, se poate majora cu cel mult 3 ani, iar în cazul pedepsei
amenzii cu cel mult 1/3.
De asemenea, potrivit art. 37 C.pen., dacă ulterior condamnării definitive se
descoperă că în con ținutul infracțiunii continuate mai intrau și alte acte materiale
descoperite ulterior,ținându -se seama de întregul ansamblu infrac țional, se va
dispune, într-o nouă judecată, recalcularea pedepsei, fără ca noua sancțiune să poată fi
mai mică decât cea stabilită ini țial. Prin urmare, în acest caz, având d rept criteriu
întreaga activitate infracțională, ce va cuprinde și noile acte materiale descoperite
ulterior, noul judecător poate fie să mențină pedeapsa inițială, fie o poate majora.

a.5. Infracţiuni ce nu pot fi săvârşite în mod continuat. Infracţiunea continuată

nu este posibilă în cazul infracţiunilor intenţionate care se consumă imediat şi pentru
care obiectul lor material nu este susceptibil de divizare (cum este corpul uman –şi în
consecinţă, infracţiunea continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor de omor).
În concluzie, infracţiunea continuată este posibilă doar în cazul infracţiunilor care
presupun un obiect material şi care, în plus, este posibil a fi divizat, cum este cazul
furtului, cea mai des întâlnită infracţiune săvârşită în forma continuată, în practica de
specialitate .
În practica judiciară şi în literatura de specialitate s a pus problema dacă
infracţiunea continuată ar putea exista şi în cazul unor infracţiuni săvârşite din culpă,
cum ar fi situaţia realizării mai multor acte de îndeplinire neglijentă sau de
neîndeplinire a unor îndatoriri de serviciu în cazul infracţiunii de neglijenţă în
serviciu. Totuşi, răspunsul este unul negativ, deoarece, pe de o parte, fiecare act de
îndeplinire neglijentă sau de neîndeplinire a unor îndatoriri de serviciu în parte nu
întruneşte elementul constitutiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu, deoarece, prin
natura sa, realizarea acestei infracţiuni presupune acte repetate de neglijenţă sau
neîndeplinire a obligaţiilor de serviciu, iar pe de altă parte, lipsind hotărârea
infracţională, aspect specific intenţiei, va lipsi şi unitatea de infracţiune.
De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul infracţiunilor de obicei.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi condiţiile infracţiunii continuate.
Precizați efectele deciziei CC din 30 mai 2017.

111
 b. Infracţiunea complexă. Ca şi infracţiunea continuată şi infracţiunea
 complexă are o reglementare legală în cadrul art. 35-37 din codul penal.
Infracţiunea b.1. Definiţie. Infracţiunea complexă este definită ca fiind infracţiunea ce
complexă cuprinde în conţinutul său ca element constitutiv sau ca o circumstanţă agravantă o
Definiţie
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie (art. 233), pirateria (art. 235), ultrajul
(art. 257), etc.
b. 2. Formele infracţiunii complexe:
 - infracţiunea complexă în forma tip, ce se caracterizează prin aceea că în
conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte
Formele
infracţiunii infracţiuni. Este forma propriu zisă a infracţiunii complexe. Exemple: infracţiunea de
complexe
atentat care pune în pericol securitatea națională (art. 401 C. pen.) sau tâlhăria (art.
233 C. pen.) etc.
- infracţiunea complexă ca variantă agravantă, ce se caracterizează prin aceea
că în conţinutul ei cuprinde ca element circumstanţial agravant o acţiune sau
inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o
variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a
unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni. Infracţiunile complexe, în
varianta lor agravată, sunt săvârşite, ca formă de vinovăţie, cu praeterintenţie. În
partea specială a Codului penal întâlnim multe situaţii de acest gen: lipsirea de
libertate care a avut ca urmare moartea victimei – art. 205 alin. (4) C.pen., violul care
are ca urmare moartea victimei – art. 218 alin. (4) C.pen., tâlhăria și pirateria care au
avut ca urmare moartea unei persoane – art. 236 C.pen.
b.3. Structura infracţiunii complexe. În elementul material al infracţiunii
 complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor
Structura absorbite. Cât priveşte obiectul juridic special acesta este unul complex, fiind
infracţiunii
constituit dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar sau adiacent.
complexe
După obiectul juridic principal infracţiunea este cuprinsă într-un grup de infracţiuni
arondat unui anumit titlu din codul penal. De exemplu, deşi tâlhăria se realizează prin
lovire, potrivit obiectului juridic special principal, această infracţiune a fost

112
caracterizată drept o infracţiune contra patrimoniului. În ceea ce priveşte forma de
vinovăţie cu care se realizează infracţiunea complexă pentru forma tip aceasta este
doar intenţia, în timp ce în cazul variantei agravante aceasta este praeterintenţia.
b.5. Tratamentul penal al infracţiunii complexe. Codul penal din 1969 nu
făcea niciun fel de referiri la tratamentul penal alțiunii infraccomplexe. Deși
dispozițiile art. 36 alin. 2 C.pen., spre deosebire de reglementarea precedentă,
precizează expres, că pedeapsa pentru infrac țiunea complexă este cea prevăzută de
lege, aceasta nu presupune o modificare semnificativă. și reglementarea
Ca
anterioară, și noile dispoziții exprimă ideea că infracțiunea complexă nu presupune
un tratament sanc ționator aparte, fapta fiind sancționată potrivit normei
incriminatorii. În general, observând pedepsele pentru infrac țiunile complexe, cel
puțin cele din partea specială a Codului penal, vom sesiza că ele sunt mai mari decât
pentru infracțiunile ce le compun. Noutatea constă însă, în prezentarea unui tratament
sancționator aparte, atunci când se comite o tentativă la o infracțiune complexă în
variantă agravantă. Desigur, dispozi ția este bine -venită, dată fiind existența unor
cazuri ce au dat naștere unor interpretări diferite și totodată dificile pentru judecătorul
penal. Astfel, dacă în situa ția în care s -a urmărit comiterea infracțiunii de tâlhărie,
însă au fost realizate doar ac țiunile violente, fără a se mai aju nge și la a se realiza
furtul, acțiuni violente în urma cărora victima decedează, ne aflăm în prezența unei
tentative de tâlhărie în forma agravată, prevăzută de art. 236 C.pen. Aplicând însă
regulile tentativei ar fi rezultat, ca această faptă să fie sancționată mai ușor decât un
furt, ceea ce ar fi fost inechitabil, față de valoarea reală lezată. De aceea, legiuitorul a
stabilit că în acest caz, de și avem de -a face propriu-zis cu o tentativă, caz mai rar
întâlnit, totuși, tratamentul sancționator va fi similar celui al infracțiunii consumate,
eliminându-se astfel, ambiguitatea ce rezulta doar dintr-o interpretare extensivă, dar
în echitate, a textelor de lege, relative la tentativă și la infracțiunea complexă eventual
comisă.
În situația în care cel condamnat definitiv pentru o infracțiune complexă este
judecat ulterior pentru țiuniac sau inacțiuni ce au intrat în cuprinsul aceleiași
infracțiuni, instanța va evalua întregul ansamblu infracțional și va stabili din nou o
pedeapsă, care însă nu poate fi mai mică decât cea inițial stabilită.
b.5. Efecte juridice. Importanţa juridică a cunoaşterii efectelor infracţiunii
complexe rezidă în a cunoaşte dacă infracţiunea s-a consumat sau a rămas doar în
stadiul de tentativă. Nerealizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii sub raport
obiectiv, poate conduce la calificarea faptei drept tentativă. De exemplu, realizarea
doar a actelor de violenţă în cadrul infracţiunii de tâlhărie, fără ca furtul să fi fost
comis, conduce la calificarea acestei fapte ca fiind o tentativă la tâlhărie.
Infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale
aţa că sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de lege.

113
 TEST DE AUTOEVALUARE
Daţi exemple de infracţiuni complexe, utilizând codul penal.

c. Infracţiunea progresivă. Această formă a unităţii legale de infracţiune este

 definită în doctrina penală ca fiind acea infracţiune care, după atingerea momentului
Infracţiunea consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, îşi
progresivă
amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor
infrac¬ţiuni mai grave. Prin urmare, specific infracţiunii progresive, de unde şi
denumirea, este amplificarea rezultatului. Infracţiunea mai gravă rezultată absoarbe
conţinutul legal al infracţiunilor mai uşoare realizate anterior. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii. Astfel, o simplă
lovitură, care iniţial putea fi încadrată în dispoziţiile art. 193 C.pen. ce incriminează
fapta de lovire sau alte violenţe, poate ajunge să devină, ca urmare a agravării
rezultatului, o infracţiune de vătămare corporală (art. 194 C.pen.), sau chiar poate
produce moartea, încadrarea juridică în acest caz fiind cea prevăzută în art. 195
C.pen., adică lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Agravarea rezultatului generează şi o agravare a răspunderii penale, care va fi
corespunzătoare noii încadrări juridice a faptei.
Specific infracţiunii progresive este forma de vinovăţie cu care aceasta este
săvârşită, şi anume praeterintenţia. Revenind la aspectele ce ţin de momentul
epuizării acestui tip de infracţiune, am arătat că teoria aplicabilă este aceea mixtă,
care împleteşte atât elemente ale teoriei ultimului rezultat, cât şi ale teoriei activităţii,
aspect ce determină următoarele consecinţe:
 dacă după săvârşirea actelor de executare, dar înainte de producerea rezultatului
final, intervin mai multe legi penale, avem deci o succesiune de legi penale în timp,
atunci va fi aplicabilă legea penală mai favorabilă;
 dacă acţiunea sau inacţiunea ce caracterizează infracţiunea de bază s a săvârşit în
timpul minorităţii, dar rezultatul mai grav s a produs după ce făptuitorul a împlinit
vârsta de 18 ani, răspunderea penală se stabileşte prin raportare la regulile minorităţii,
adică se ia în calcul momentul consumării infracţiunii;
 dacă acţiunea sau inacţiunea s a săvârşit înainte de intervenirea unei legi de
amnistie sau a unui decret de graţiere, iar rezultatul mai grav s a produs ulterior
intervenirii acestor două cauze de exonerare de răspundere şi de executare, făptuitorul

114
 va beneficia, după caz, fie de amnistie, fie de graţiere, adică şi în acest caz se va lua
în calcul momentul consumării infracţiunii;
 termenul de prescripţie se calculează în funcţie de ultima încadrare juridică a
faptei dată de rezultatul mai grav produs, iar momentul de la care se calculează va fi
prin raportare la acest ultim rezultat; în acest caz, se va lua în calcul momentul
epuizării infracţiunii.

d. Infracţiunea de obicei. Tot potrivit definiţiei date de doctrină, această

formă a unităţii legale de infracţiune se realizează prin repetarea faptei de un număr
 de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Caracteristic
Infracţiunea
de obicei pentru infracţiunea de obicei este repetarea faptelor de acelaşi fel din care să rezulte
îndeletnicirea. Fiecare faptă luată separat nu are semnificaţie penală, ci doar împreună
reliefează obişnuinţa făptuitorului de a săvârşi infracţiunea şi pericolul social ce o
poate caracteriza. Exemple de astfel de fapte sunt: exploatarea cerşetoriei (art. 214),
folosirea unui minor în scop de cerșetorie (art. 215). La fel ca şi în cazul infracţiunilor
continue sau continuate, şi în acest caz se pune problema momentului epuizării
infracţiunii, căci în funcţie de acesta au incidenţă celelalte instituţii de drept penal,
fiind valabile regulile stabilite în cazul infracţiunii continuate. Infracţiunea de obicei,
prin specificul ei, nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat.
Infracţiunea de obicei se diferenţiază de infracţiunea continuă, ce este o formă
a unităţii naturale, unde elementul esenţial în definirea acestui tip infracţional îl
reprezintă curgerea activităţii infracţionale, şi unde, chiar dacă fapta este descoperită
după 5 minute de la consumarea sa, ea reprezintă o infracţiune; în timp ce în cazul
infracţiunii de obicei, este nevoie de mai multe acte din partea infractorului, pentru a
se deduce intenţia sa infracţională, unul singur neconstituind infracţiune.
De asemenea, ea este diferită de infracţiunea continuată, unde fiecare act de
executare realizează conţinutul infracţiunii şi unde, chiar fără a fi repetată, fiecare act
ce compune infracţiunea continuată ar putea fi o infracţiune de sine stătătoare.

TEST DE AUTOEVALUARE
Utilizând codul penal daţi exemple de infracţiuni progresive şi de obicei.

115
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

1. Pluralitatea de infracţiuni
1.1. Aspecte generale.
Prin pluralitatea de infracţiuni se înțelege situaţia în care aceeaşi persoană,
singură sau împreună cu altele, săvârşeşte în baza unor rezoluţii infracţionale diferite
mai multe infracţiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie
după ce a fost condamnată definitiv sau a executat pedeapsa pentru vreuna dintre ele 92.
Noul Cod penal reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni:
concursul (art. 38-40 C. pen.), recidiva (art. 41-43 C. pen.) și pluralitatea intermediară
(art. 44 C.pen.), existând în toate aceste cazuri, diferen țe semnificative față de
dispozițiile Codului penal anterior. De asemenea, în conformitate cu articolul 10 din
Legea de aplicare noile prevederi se vor aplica tuturor formelor de pluralitate de
infracțiuni, dacă cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă după intrarea în vigoare a
Noului Cod penal, chiar dacă pentru celelalte infrac țiuni pedeapsa stabilită potrivit legii
vechi este mai favorabilă.
Deși specificul oricărei forme a pluralității de infracțiuni este acela al existenței
mai multor infrac țiuni ce sunt comise de o persoană, fie cu aceeași ocazie, fie în situații
diferite, totu și fiecare dintre acestea mai sunt caracterizate93 și de următoarele aspecte:
- aceeași persoană trebuie să participe, nu contează în ce formă (drept coautor,
complice sau instigator) la cel puțin două infracțiuni ce compun pluralitatea - unitatea
de persoană. Aceasta nu presupune însă, ca la fiecare infracţiune să participe doar
aceeaşi persoană şi în aceeaşi calitate, făptuitorul putând acţiona într-o situaţie în
calitate de autor, iar în alta, în calitate de instigator sau complice și putând să participe
și alte persoane la comiterea unora din aceste infracțiuni.
- infracţiunile ce compun pluralitatea nu trebuie să rămână în aceeaşi formă,
unele putând fi în formă consumată, altele putând rămâne în faza de tentativă - forma
diferită în care sunt săvârşite infracţiunile.
- din punct de vedere subiectiv, infracţiunile pot fi săvârşite cu orice formă de
vinovăţie şi în orice modalitate a acestora (fie cu intenţie, fie din culpă, fie cu
praeterintenţie) – forme diferite de vinovăție.
- nu se impune ca infracţiunile ce compun pluralitatea să fie de un anumit tip,
putând aduce atingere oricăreia dintre valorile sociale - obiectul juridic diferit al
infracţiunilor ce compun pluralitatea. În situaţia în care ele au o anumită legătură
între ele, putem vorbi despre diferite tipuri de pluralităţi, aspect asupra căruia vom
reveni.
- nu contează dacă o parte dintre infracţiunile ce compun pluralitatea au fost
comise în ţară, iar alta sau altele în străinătate, căci şi în această situaţie se vor aplica

92
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 269.
93
Constantin Butiuc, op. cit., pp. 127-128.

116
regulile naţionale privind sancţionarea pluralităţii de infracţiuni – recunoașterea
infracțiunilor comise în străinătate.
În ceea ce priveşte natura juridică a pluralităţii de infracţiuni, se consideră că
aceasta reprezintă o stare de agravare a răspunderii penale a infractorului 94.

2. Concursul de infracţiuni.
a. Definiţie. Concursul este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

b. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni. Din definiţia

concursului de infracţiuni rezultă că pentru existenţa sa este necesar a fi îndeplinite
următoarele condiţii 95:
- săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. În acest caz, nu contează nici
natura infracţiunilor, nici cât de grave sunt acestea. Constituie concurs şi dacă prima in-
fracţiune este consumată, iar a doua a rămas doar în stadiul de tentativă pedepsibilă,
după cum, în ambele cazuri, fapta poate fi rămasă în stadiul de tentativă pedepsibilă;
- infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Persoana poate să fi
participat în orice formă la săvârşirea faptei: fie în calitate de complice, fie şi în calitate
de autor/coautor, fie în calitate de instigator;
- cea de-a treia condiţie vizează faptul ca infracţiunile să fie comise mai înainte
de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele. Este esenţial în acest caz ca
infractorul să nu fi fost condamnat definitiv. Dacă acesta a fost condamnat, dar
hotărârea nu este definitivă, atunci ne aflăm tot în cazul unui concurs, și nu al recidivei.
De asemenea, dacă hotărârea deşi definitivă a fost desfiinţată într-o cale extraordinară
de atac şi în acest caz se vor avea în vedere tot regulile de la concursul de infracţiuni.
- infracţiunile comise sau cel puţin două dintre ele să poată fi deduse judecăţii.
Dacă infractorul a săvârşit două infracţiuni, iar pentru una dintre ele a intervenit o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau care înlătură răspunderea penală, ori
vreo cauză de nepedepsire, atunci această condiţie nu este îndeplinită.

c. Formele concursului de infracţiuni. Criterii de clasificare.

c.1. În funcție de momentul în care au fost comise infracțiunile ce compun
concursul, acesta poate fi de două feluri: concursul real şi concursul formal 96.
Concursul real se mai numeşte şi concurs material ori concurs prin mai multe
acţiuni sau inacţiuni distincte. Prin urmare, concursul real este acea formă ce se
realizează prin săvârşirea mai multor infracţiuni ca urmare a mai multor acţiuni sau
inacţiuni distincte. De exemplu, ”X” comite astăzi o infrac țiune de furt (art. 228
C.pen.), iar peste trei zile o infracțiune de lovire și alte violențe (art. 193 C. pen.), sau
94
Ibidem, op. cit., p. 129; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 380.
95
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 521-522; Narcis Giurgiu, op. cit., pp. 301-302; Constantin
Butiuc, op. cit., pp. 130-134; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 270-271.
96
A se vedea art. 38 alin. (1) și (2) din NCP.

117
”Y” comite astăzi o infracțiune de omor (art. 188 C.pen.), iar până la judecarea sa
definitivă pentru această faptă mai comite și infracțiunea de ucidere din culpă (art. 192
C.pen.) etc.
Concursul formal sau ideal este acea formă de concurs ce se realizează printr-o
singură acţiune sau inacţiune. Cu alte cuvinte, printr-o singură acţiune sau inacţiune
sunt săvârşite două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, ”A” un conducător auto
neatent, face o manevră greşită şi loveşte două persoane cauzându-le vătămări
corporale ce necesită pentru vindecare 18 şi respectiv 25 de zile, caz în care vom avea
un concurs de infracțiuni compus din două infracțiuni de același fel de lovire și alte
violențe (art. 193 C.pen.), sau ”B” conduce un autovehicul fără permis și prin aceasta
produce rănirea gravă a unei persoane, caz în care vom avea un concurs ideal de
infracțiuni între infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis (art. 335 C.pen.)
și infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 C.pen.), sau ”C” comite o tâlhărie asupra
unui funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, caz în
care vom aveam un concurs formal între infac țiunile de tâlhărie (art. 233 C.pen.) și
infracțiunea de ultraj (art. 257 C.pen.) etc.
Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, dar de cele mai
multe ori sunt de natură diferită. Sub raport subiectiv, infracţiunile ce compun con-
cursul ideal pot fi săvârşite toate cu intenţie directă, unele cu intenţie directă, altele cu
intenţie indirectă, unele cu intenţie, iar altele din culpă, după cum poate exista situaţia
în care toate să fie săvârşite din culpă (ca primul exemplu dat mai sus) 97.

c.2. După cum infracțiunile ce compun concursul pot avea sau nu aceeași
natură, concursul este omogen – dacă infracțiunile sunt de același fel (de exemplu, se
comit două infacțiuni de furt), și eterogen, dacă infracțiunile ce îl compun au natură
diferită (de exemplu, se comite o infracțiune de furt, în concurs cu o infracțiune de
tâlhărie).

c.3. Între infracţiunile ce compun concursul se pot stabili anumite legături

interne, obiective, pe lângă faptul că ele sunt săvârşite de aceeaşi persoană.
Astfel, în situaţia în care nu există nicio legătură între infracţiuni, în afara celei
privind subiectul activ, atunci avem de a face cu un concurs simplu, iar în situaţia în
care există anumite legături sau conexiuni între infracţiunile săvârşite, atunci avem un
concurs real calificat sau caracterizat. Legăturile sau conexiunile ce există între
infracţiuni pot fi de mai multe feluri, şi anume: conexiune topografică – presupune o
legătură de spaţiu, de loc (infracţiunile ce compun concursul sunt săvârşite în acelaşi
loc sau spaţiu), conexitatea cronologică – presupune comiterea infracţiunilor simultan
sau succesiv, conexitatea consecvenţională, în care o infracţiune este săvârşită pentru a

97
Ion Oancea, op. cit., pp. 155-156; Vasile Dobrinoiu ş.a., op. cit., pp. 264-265; Matei Basarab, op. cit.,
pp. 13-15.

118
ascunde comiterea altei infracţiuni şi, în fine, conexitatea etiologică, în care o infrac-
ţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni 98.

d. Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni presupune

cunoaşterea modului cum se stabileşte pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni 99.
În ceea ce priveşte modurile de sancţionare a concursului, doctrina şi legislaţia
penală s-au oprit la trei sisteme: sistemul cumulului aritmetic, sistemul cumulului
juridic şi sistemul absorbţiei 100.
Sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării presupune ca pentru fiecare
infracţiune să fie stabilită o pedeapsă şi apoi pedeapsa finală să constea din suma
acestora, indiferent de cuantumul la care se va ajunge. Dacă un astfel de sistem este
aplicat în cazul pedepsei închisorii, prezintă dezavantajul de a stabili pedepse care
uneori depăşesc durata de viaţă a unui om şi nici nu pune accentul pe resocializarea şi
educarea infractorului. Dacă, acest sistem este aplicat în cazul pedepsei amenzii, atunci
el prezintă dezavantajul că poate conduce la lipsirea de mijloace de existen ță atât pe cel
vinovat, cât și eventualele persoane ce depind de acesta. Totuși, el este reglementat de
Noul Cod penal în cazul în care instan ța stabilește pentru o infracțiune pedeapsa
închisorii, iar pentru cealaltă infracțiune ce compune concursul pedeapsa amenzii, în
acest caz, pedeapsa pentru concurs va fi stabilită prin cumularea celor două.
Sistemul absorbţiei presupune stabilirea unei pedepse pentru fiecare infrac-
ţiune, iar pedeapsa finală va fi cea mai gravă dintre acestea, care astfel le absoarbe pe
celelalte. Este întâlnit şi în legislaţia românească, în cazul în care una dintre pedepsele
aplicate infractorului este pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Un astfel de sistem prezintă
dezavantajul de a încuraja activitatea infracţională a celor care deja au apucat-o pe acest
drum, care văzându-se sancţionaţi doar pentru o singură infracţiune, vor fi tentaţi să
săvârşească mai multe fapte penale.
Sistemul cumulului juridic constă în aplicarea unui spor, care potrivit Noului
Cod penal este obligatoriu și fix. Sistemul cumulului juridic nu prezintă dezavantajele
majore ale sistemului cumulului aritmetic, pentru ca, în anumite situaţii, să poată fi
ajustat prin aplicarea sistemului absorbţiei (în cazul săvârşirii unor infracţiuni de mai
mică gravitate sau de o maximă gravitate).
În concret, potrivit art. 39 din NCP, pentru persoana fizică sistemul de
sancţionare în caz de concurs de infracţiuni este următorul:
1. mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte,
2. apoi se stabileşte sancţiunea finală ţinându-se seama de regulile ce urmează:
a. când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă – este

98
Ion Oancea, op. cit., pp. 151-155; Vasile Dobrinoiu ş.a., op. cit., pp. 263-264; Matei Basarab, op. cit.,
pp. 6-13.
99
Reglementarea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni comis de persoana fizică se face
în cadrul dispoziţiilor art. 39-40 C. pen.
100
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 526-527; Narcis Giurgiu, op. cit., pp. 308-309;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 275-277.

119
aplicabil în acest caz sistemul absorbţiei, întrucât pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fiind
absolut determinată şi nemaiputând fi majorată, le absoarbe pe toate celelalte;
b. dacă instanța a stabilit numai pedepse cu închisoare, atunci o va aplica pe cea
mai grea, pe care o va spori cu 1/3 din suma celorlalte pedepse. În acest caz, dacă
aplicând sporul de 1/3 se va ajunge la o pedeapsă cu închisoarea de 40 de ani sau mai
mult și dacă pentru cel puțin una dintre infracțiunile comise, pedeapsa prevăzută de
lege este închisoare de cel pu țin 20 de ani, atunci, instanța poate aplica pedeapsa
detențiunii pe viață – este aplicabil în acest caz sistemul cumului juridic;
c. dacă instanța a aplicat numai pedepse cu amenda, o va aplica pe cea mai
mare, la care va adăuga un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite - este
aplicabil în acest caz sistemul cumului juridic;
d. dacă instanța a aplicat o pedeapsă cu închisoarea și u na cu amenda, le va
aplica în final pe ambele - este aplicabil în acest caz sistemul cumului aritmetic;
e. dacă instan ța a aplicat mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse
cu amenda se va aplica atât pedeapsa închisorii, calculată potrivit regulii stabilite la lit.
b), cât și pedeapsa amenzii rezultată, calculată potrivit regulii prevăzute la lit. c) - este
aplicabil în acest caz atât sistemul cumului juridic, cât și sistemul cumului aritmetic.
În orice caz, aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni are o
singură limită legală, impusă de dispozițiile art. 2 alin. 3 din NCP, și anume să nu fie
depășite limitele generale ale pedepsei închisorii sau amenzii. Noua reglementare nu
mai prevede drept limită suma pedepselor aplicate pentru fiecare infracțiune în parte,
deoarece prin aplicarea sporului de 1/3 din suma celorlalte nu se poate ajunge niciodată
să fie egalată suma tuturor pedepselor.

e. Contopirea pedepselor 101. Reprezintă situaţia în care, după ce o persoană a

fost condamnată definitiv pentru un concurs de infracţiuni, se descoperă mai săvârşise
şi o altă sau alte infracţiuni ce intrau în cuprinsul concursului, dar pentru care acesta nu
a fost judecat. În acest caz se va dispune de noua instan ță care judecă infracțiunea/unile
despre care nu se cunoștea contopirea tuturor pedepselor. De asemenea, se va aplica
contopirea pedepselor și atunci când se constată că cel condamnat definitiv mai suferise
şi o altă condamnare definitivă pentru infracţiuni ce intrau în cuprinsul aceluiaşi
concurs.
Situaţia este reglementată prin dispoziţiile art. 40 din NCP, potrivit cărora se
vor aplica regulile stabilite la concursul de infrac țiuni, după cum am arătat anterior. De
exemplu, dacă ”X” a fost condamnat de Judecătoria Ploie ști la 1 an și 4 lun i de
închisoare, pentru comiterea unui concurs de infrac țiuni compus din două infracțiuni de
lovire și alte violențe (art. 193 C.pen.), pentru fiecare primind câte un 1 an de
închisoare și ulterior se descoperă că de fapt, ”X” mai comisese și o altă infracțiune de
furt (art. 228 C.pen.), atunci, instan ța care va judeca infracțiunea de furt, va descontopi
cele două pedepse anterioare, va stabili și pentru furt o pedeapsă (să presupunem că 2
ani de închisoare) și, luând în considerație toate cele trei infracțiuni, va aplica lui X o

101
A se vedea dispoziţiile art. 40 C. pen.

120
pedeapsă potrivit cu una din regulile prevăzute la art. 39 C.pen. [adică în final va
rezulta o pedeapsă cu închisoarea aplicată potrivit art. 39 alin. 1 lit. b) C.pen. de 2 ani și
8 luni (2 ani pentru furt + 1/3 din (12+12 luni pentru fiecare infrac țiune de lovire)].
Dacă infractorul a executat în total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţi-
unile concurente.
Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se
aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată
sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
În legătură cu aplicarea contopirii în cazul concursului de infracţiuni, practica
judiciară s-a confruntat cu problema graţierii colective sau individuale a unora dintre
infracţiunile care fac obiectul concursului. Întrucât jurisprudenţa nu a dat dovadă de
unitate de opinii în acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat într-un recurs în
interesul legii, prin Decizia nr. X din 24 octombrie 2005 102 că în cazul unei graţieri
colective, înainte de a trece la contopirea pedepselor ce compun concursul să se
constate graţierea fiecărei pedepse căreia îi era aplicabilă această măsură de clemenţă,
iar în final să fie contopite numai pedepsele executabile, care nu au fost graţiate total
sau parţial. Spre deosebire de acest caz, în situaţia graţierii individuale, potrivit cu
natura pe care această măsură de clemenţă o are şi prin raportare la dispoziţiile art. 3
din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării acesteia, efectele sale
nu pot viza, în cazul concursului de infracţiuni, decât pedeapsa rezultantă.
Totodată, în ceea ce priveşte aplicarea contopirii de către instanţe, tot Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a clarificat o altă dilemă a practicii, în sensul că aplicarea
contopirii unei infracţiuni cu altele pentru care infractorul a fost deja condamnat,
trebuie să se facă încă din faza de fond a judecării litigiului pentru noile infracțiuni
descoperite 103, întrucât instanţele de control judiciar 104 nu o pot face direct în calea de
atac pe care o dezbat (ca urmare a principiului non reformatio in pejus) 105.

APLICAŢIE PRACTICĂ: Comparație între infracțiunea continuă,

continuată și concursul de infracțiuni.

Infracţiunea continuă Infracţiunea continuată Concursul de infracţiuni

Este o formă a unităţii naturale a Este o formă a unităţii legale a Este o formă a pluralităţii
infracţiunii. infracţiunii. de infracţiuni.
Presupune existenţa unei singure Presupune existenţa unei Presupune existenţa a cel
infracţiuni, compusă fie din mai singure infracţiuni, compusă puţin două infracţiuni.

102
A se vedea ***, Jurisprudenţa instanţei supreme (în materia penală, n.n.), op. cit., pp. 295-297.
103
A se vedea pentru lămuriri dispoziţiile din Codul de procedură penală, care reglementează judecata în
fond.
104
Prin sintagma de instanţă de control judiciar se înţelege instanţa care judecă cauza în căile de atac
(apel sau recurs, după caz), întrucât ea exercită un ”control” de natură juridică asupra hotărârii primei
instanţe.
105
A se vedea Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Î.C.C.J., pronunţată într-un recurs în
interesul legii; pe site-ul oficial al instituţiei www.scj.ro .

121
 multe acte de executare (la
infracţiunea continuă succesivă), fie
dintr-un singur act de executare (la
infracţiunea continuă permanentă).
Activitatea infracţională se
prelungeşte în timp, în mod natural
dincolo de momentul consumării
infracţiunii.
Actele infracţionale ce intră în
cuprinsul infracţiunii, în cazul unei
infracţiuni continue succesive
reconstituie elementul material al
aceleiaşi infracţiuni.
Rezoluţie infracţională unică.
Din punct de vedere al participaţiei
penale 106, infractorul nu îşi schimbă
poziţia, adică el nu poate fi pe
întreaga durată de execuţie a
infracţiunii decât fie autor, fie
complice, fie instigator.
însă din mai multe acte de
executare, distincte, care fiecare
în parte ar putea constitui o
infracţiune de sine stătătoare,
dar nu ar exista voinţa
legiuitorului de a le uni, în
anumite condiţii.
În cazul concursului formal
sau ideal, activitatea
Activitatea infracţională se
infracţională nu presupune
prelungeşte în timp, ca urmare a
o prelungire în timp, dar în
voinţei infractorului, dincolo de
cazul concursului real, este
momentul consumării
nevoie de o anumită
infracţiunii.
perioadă de timp (ore,
săptămâni, luni şi chiar ani).
Concursul poate fi format şi
Actele infracţionale ce intră în din infracţiuni identice
cuprinsul infracţiunii, (concurs omogen), şi din
reconstituie elementul material infracţiuni fără nici o
al aceleiaşi infracţiuni. legătură între ele (concurs
eterogen).
Sunt atâtea rezoluţii
infracţionale câte infracţiuni
Rezoluţie infracţională unică.
sunt reţinute în cadrul
concursului.
La infracţiunile reţinute în
Din punct de vedere al cadrul concursului,
participaţiei penale, infractorul infractorul poate fi autor,
poate participa la diferitele acte complice sau instigator. Nu
sub forme diferite de este obligatoriu să aibă
participaţie (fie autor, fie aceeaşi calitate în cadrul
complice, fie instigator). tuturor infracţiunilor
reţinute.

3. Recidiva.
a. Definiţie. Codul penal consacră recidivei trei articole, definind principale
forme ale acesteia, tratamentul ei sancţionator și situaţiile când nu există recidivă. Prin
comparație cu dispozițiile din Codul penal din 1969, Noul Cod penal simplifică
reglementarea, îi restrânge sfera de aplicare, dar totodată, contrarțelor, aparen
înnăsprește regimul ei sancționator.
Astfel, Noul cod nu mai reține diferența între recidiva mică și recidiva mare,
eliminând-o pe cea dintâi. Totodată, noul cod dă eficien ță și recidivei internaționale, în
aceleași condiții ca și în veghea reglementare.
Recidiva este acea formă a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea
din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată
definitiv pentru o altă infracţiune, fie după ce condamnarea a rămas definitivă şi până la

106
A se vedea pentru lămuri teoretice la Tema 12 - Pluralitatea de infractori.

122
momentul executării complete a pedepsei, fie după executarea completă a pedepsei sau
considerarea ei ca executată. Recidiva denotă o periculozitate mai mare a infractorului
decât în cazul concursului de infracţiuni. În cadrul analizei ce se face recidivei se
utilizează conceptul de primul şi al doilea termen al recidivei pentru a defini
condamnarea avută şi care a rămas definitivă şi noua sau noile infracţiuni săvârşite
ulterior 107.
Potrivit dispozițiilor legale în materie 108, există recidivă atunci când după
pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa cu închisoarea mai
mare de 1 an și până la reabilitare sau la împl inirea termenului de reabilitare,
condamnatul mai săvâr șește din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, pentru
care legea prevede pedeapsa de cel pu țin 1 an.

b. Infracțiuni de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă. Potrivit

dispozițiilor art. 42 coroborate cu cele ale art. 41 alin. 1 din Noul Cod penal, nu se va
ținea seama la stabilirea stării de recidivă de următoarele tipuri de infracțiuni:
- infracțiunile care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
- infracțiunile amnistiate;
- infracțiunile săvârșite din culpă;
- infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de
reabilitare.
După cum observăm, o diferență importantă față de reglementarea anterioară
este aceea potrivit căreia, infracțiunile comise în timpul minorității vor constitui prim
termen al recidivei, după cum rezultă din interpretarea dispozi țiilor art. 42 C.pen. și art.
133 C.pen., cu precizarea că această nouă regulă se va aplica doar dacă și infracțiunea/-
ile ce constituie primul termen al recidivei au fost sanc ționate potrivit Noului Cod
109
penal .

c. Modalităţile recidivei. Modalităţile recidivei sunt formele pe care aceasta le

poate avea în funcţie de variaţiunile celor doi termeni. Există şase criterii 110 după care
sunt clasificate modalităţile recidivei:
- în funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni, avem recidiva postcon-
damnatorie şi postexecutorie, ambele reglementate prin dispoziţiile art. 43 C. pen.;
- după natura infracţiunilor ce compun pluralitatea sub forma recidivei, distin-
gem recidiva generală şi specială, cea specială fiind condiţionată de natura infrac-
ţiunilor comise. Codul penal nu ționează condi existența recidivei de natura
infracțiunilor comise;

107
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., pp. 534-536; Ion Oancea, op. cit., pp. 156-157; Constantin
Butiuc, op.cit., p. 141; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 284-285.
108
Conform art. 41 alin. 1 din NCP.
109
Conform art. 9 din Legea de aplicare.
110
În ceea ce priveşte criteriile de clasificare ale recidivei, a se vedea: Costică Bulai, Bogdan N. Bulai,
op. cit., pp. 537-539; Ion Oancea, op. cit., pp. 157-159; Constantin Butiuc, op. cit., pp. 143-145;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 285-289.

123
 - în funcţie de gravitatea condamnării, recidiva este relativă şi absolută.
Recidiva relativă este condiționată de existența unei condamnări anterioare într -un
anumit cuantum, situație ce este reglementată de Codul penal prin dispozițiile art. 41
alin. 1. Recidiva absolută nu este condiţionată de gravitatea condamnării, astfel încât
indiferent de cât de mare sau insignifiantă este aceasta, săvârşirea unei noi infracţiuni
va conduce la reţinerea stării de recidivă.;
- în funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea
anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni, recidiva este permanentă şi temporară. În cazul
recidivei permanente, indiferent de timpul scurs între prima condamnare şi săvârşirea
noi infracţiuni, fie şi 40 – 50 de ani, se va reţine această stare de agravare, pe când în
cazul recidivei temporare, după trecerea unui anumit număr de ani, săvârşirea unei noi
infracţiuni nu va mai genera starea de recidivă. Codul penal român, prin interpretarea
dispoziţiilor art. 41, consacră recidiva temporară;
- după criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul
termen al recidivei, aceasta poate fi naţională sau internaţională. Recidiva este
internațională când primul termen îl constituie o condamnare pronunțată în străinătate.
Codul penal reține ambele forme ale acestui tip de rec idivă 111, însă condiționează
existența recidivei internaționale de existența dublei incriminări, în sensul în care fapta
pentru care s-a pronunțat hotărârea în străinătate să fie infracțiune și potrivit legii
penale române, iar hotărârea pronun țată în afarăsă fie recunoscută potrivit legii;
- după criteriul tratamentului sancţionator al recidivei, aceasta poate fi cu efect
unic, cu efect progresiv, cu regim sancţionator uniform, cu regim sancţionator dife-
renţiat. Legiuitorul penal român a ales un regim sancţionator diferenţiat pentru sancţio-
narea recidivei postcondamnatorii şi a celei postexecutorii.
Având în vedere importanţa majoră a acestora în dreptul penal, vom aborda în
continuare, potrivit regimului juridic ce le diferenţiază, recidiva postcondamnatorie şi
recidiva postexecutorie.

d. Recidiva postcondamnatorie. Este aceea modalitate a recidivei în care „după

rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare
de 1an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
praeterinten ție, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea
de un an sau mai mare” 112.

d.1. Condiţiile primului termen al recidivei postcondamnatorii:

Din definiţia recidivei rezultă că pentru a avea această formă de pluralitate sunt
necesare îndeplinirea anumitor condiţii. Acestea se analizează separat, pentru primul
termen, şi respectiv pentru cel de-al doilea termen al recidivei. Astfel, pentru primul
termen al recidivei, condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt:

111
Potrivit art. 41 alin. 3 din C.pen.
112
A se vedea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (1-4) C. pen.

124
 - să fie vorba despre o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii ori deten-
ţiunii pe viaţă. În ipoteza în care această hotărâre a fost însă desfiinţată printr-o cale
extraordinară de atac (revizuire sau contestaţie în anulare), atunci menţinerea stării de
recidivă nu se mai justifică 113;
- condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1
an. Prin urmare, în cazul săvârşirii unei infracţiuni ce a fost sancţionată cu amenda,
indiferent de cuantum, sau cu pedeapsa închisorii de un an sau mai mică, atunci aceasta
nu poate constitui primul termen al recidivei;
- condamnarea să fie pentru o infracţiune intenţionată. Este îndeplinită condiţia
şi atunci când este vorba despre o infracţiune praeterintenţionată;
- condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama la
stabilirea stării de recidivă, şi anume: condamnările pentru infracţiunile din culpă,
condamnările pentru infracţiuni amnistiate, condamnările pentru infracţiuni care nu mai
sunt prevăzute în legea penală 114.
d.2. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii:
Cel de-al doilea termen al recidivei trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- săvârşirea unei noi infracţiuni, aşa cum acest termen este definit prin
dispoziţiile art. 174 C. pen.;
- noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie de un an sau mai
mare;
- noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile anterioare şi
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei ce constituie primul termen
al recidivei. Această condiţie presupune că fapta poate fi săvârşită înainte de începerea
executării, în timpul executării pedepsei, în timpul eliberării condiţionate şi până la
împlinirea termenului propriu-zis al pedepsei, în cadrul termenului de încercare al
graţierii condiţionate, precum şi în cadrul termenului de încercare în cazul executării
pedepsei prin suspendare supravegheată 115. În opinia noastră poate constitui al doilea
termen al recidiveiși comiterea infracțiunii de evadare, de oarece este o infracţiune
intenţionată, sancţionată cu închisoarea mai mare de 1 an. Numai că în acest caz la
sancționarea infracțiunii de evadare se va reține starea de recidivă, pentru a nu da
posibilitatea condamnatului să beneficieze de eventuale acte de clemență sau dispoziții
favorabile ce ar condiționa aplicarea lor de inexistența recidivei, însă se va dispune
sancționarea potrivit dispozțiilor speciale ale art. 285 alin. 4 C.pen. ce reglementează
infracțiunea de evadare.

113
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, op. cit., p. 217.
114
Conform art. 42 C. pen.
115
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 292-293.

125
 d.3. Tratamentul sancționa tor al recidivei postcondamnatorii. Potrivit art. 43
alin. 1C.pen., dacă pedeapsa anterioară nu a fost executată sau a fost executată în parte,
pedeapsa pentru noua infracțiune se adaugă la cea anterioară sau la restul rămas de
executat (deci pedepsele se cumulează, se adună). Dacă s-a comis în stare de recidivă
un concurs de infracțiuni, sau cel puțin una dintre infracțiunile nou comise este în stare
de recidivă, atunci noile infracțiuni se contopesc potrivit regulilor de la concursul de
infracțiuni, iar pedeapsa astfel rezultată se adaugă la cea care se execută sau urmează a
se executa. Tot în cazul recidivei postcondamnatorii, dacă pedeapsa aplicată depășește
cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una
dintre infracțiuni pedeapsa este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
închisorii se poate aplica pedeapsa deten țiunii pe viață.

e. Recidiva postexecutorie. Este acea formă de recidivă în care „după

executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse cu închisoare mai mare de
un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau inten ție depășită
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare” 116.

e.1. Condiţiile primului termen al recidivei postexecutorii:

Pentru primul termen al recidivei, condiţiile pe care acesta trebuie să le înde-
plinească sunt:
- să fie vorba despre o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii ori deten-
ţiunii pe viaţă care a fost considerată ca executată 117 sau pentru care s-a împlinit
termenul de prescripţie 118;
- condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de
un an, fiind exclusă, aşa cum arătasem şi în cazul recidivei postcondamnatorii, o
condamnarea cu amenda indiferent de cuantum sau cu închisoarea de un an sau mai
mică;
- condamnarea să fie pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată;
- condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama la
stabilirea stării de recidivă, şi anume: condamnările pentru infracţiunile din culpă,
condamnările pentru infracţiuni amnistiate, condamnările pentru infracţiuni care nu mai
sunt prevăzute în legea penală. De asemenea, aici se mai adaugă şi acele situaţii în care
a intervenit reabilitarea, în cazul reabilitării judecătorești sau pentru ca re s-a împlinit
termenul de reabilitare, în cazul reabilitării de drept 119.
e.2. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei postexecutorii. Cel de-al
doilea termen al recidivei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie săvârşită o nouă infracţiune, aşa cum acest termen este definit prin
dispoziţiile art. 174 C. pen.;
- noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
116
Conform art. 41 alin. (1) C. pen.
117
După cum rezultă din dispoziţiile art. 99 C. pen.
118
Conform art. 162 alin. 1 lit. a) C. pen.
119
A se vedea din nou art. 41 alin. (1) C. pen.

126
 - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie de un an sau mai
mare;
- noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea integrală a pedepsei,
după finalizarea liberării condiționate fără revocarea sau anularea acesteia 120, după
graţierea totală 121 sau a restului de pedeapsă, după prescrierea executării pedepsei ce
constituie primul termen al recidivei postexecutorii, precum și după finalizarea
termenului de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei 122 sau în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere 123.

e.3. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii. În cazul în care se comite o

infracțiune în stare de recidivă postexecutorie, limitele de pedeapsă pentru noua
infracțiune se vor majora cu jumătate.
O situaţie aparte este aceea când, după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată,
se descoperă că cel condamnat se afla în stare de recidivă. În acest caz, instanţa va
aplica aceleaşi reguli menţionate anterior, la san ționarea recidivei postcondamnatorii
sau postexecutorii, după caz. Dispoziţiile menţionate se aplică şi în cazul în care con-
damnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa
închisorii 124.
Ceea ce trebuie reţinut şi diferenţiat faţă de concursul de infracţiuni este modul
în care se aplică pedeapsa. Dacă în cazul concursului pedeapsa se aplica în doi timpi, în
cazul recidivei nu se mai individualizează sporul separat, ci se aplică pedeapsa într-o
unică treaptă, fără a se specifica şi motiva aplicarea sporului.
O problemă izvorâtă din practica judiciară a fost aceea de a răspunde la
întrebarea dacă noua infracţiune săvârşită determină atât o stare de recidivă
postexecutare, cât şi una postcondamnatorie, întrucât unele pedepse au fost deja
executate sau considerate ca executate, iar altele sunt în curs de executare. În acest caz,
potrivit Deciziei nr. XVIII din 19 martie 2007 125 instanţa va trebui să facă aplicarea atât
a stării de recidivă postexecutorie, cât şi a stării de recidivă postcondamnatorie.

4. Pluralitatea intermediară.
Diferenţa esenţială dintre concursul de infracţiuni şi recidivă este repre-
zentată de existenţa unei hotărâri definitive de condamnare ce se interpune între
comiterea a două infracţiuni, condiţie specifică recidivei.
Cu toate acestea condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare nu
este specifică doar recidivei, ci și unei alte forme a pluralității de infracțiuni, denumită
în prezent în mod expres, potrivit dispozi țiilor art. 44 din Noul Cod penal, drept

120
Conform art. 104 și 105 C.pen.
121
Ne referim la o graţiere simplă şi nu condiţionată.
122
Conform art. 84 din C.pen.
123
Conform art. 92 din C.pen.
124
A se vedea art. 43 alin. (6) şi (7) C. pen.
125
A se vedea site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

127
pluralitate intermediară. Această denumire marginală elimină controversele doctrinare
cu privire la natura sa 126.
Denumirea acestei noi forme de pluralitate vine din acea că în cazul ei există
pronunţată deja o hotărâre de condamnare, prin urmare nu poate fi calificată drept
concurs de infracțiuni, dar ea nu este totuşi nici recidivă, întrucât nu sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii ale acesteia.
Noua formă a pluralităţii de infracţiuni se apropie de recidivă prin existenţa
hotărârii de condamnare definitivă şi de concursul de infracţiuni prin tratamentul
sancţionar, nefiind însă nici una, nici cealaltă.
În cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, regăsim condiţia condamnării
definitive, numai că nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale recidivei. Astfel, noua
infracţiune este comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar mai
înainte de executarea pedepsei sau considerarea ei ca executată 127. O pedeapsă este
executată atunci când ea este executată integral, potrivit hotărârii de condamnare,
situație rar întâlnită în practică, dar totuși nu absentă. O pedeapsă este considerată ca
executată, după finalizarea liberării condi ționate fără revocarea sau anularea acesteia128,
după graţierea totală 129 sau a restului de pedeapsă, după prescrierea executării pedepsei
ce constituie primul termen al recidivei postexecutorii, precum și după finalizarea
termenului de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei 130 sau în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere 131.
Pentru a nu fi îndeplinite condiţiile stării de recidivă ar trebui fie ca prima
condamnare să fie la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii mai mică sau cel mult
de un an, sau dacă sancţiunea este mai mare de un an luni, aceasta a fost pronunţată,
pentru o infracţiune amnistiată, care nu mai este prevăzută de legea penală, comisă din
culpă sau pentru care a intervenit reabilitarea, fie de drept, fie judecătorească. Totodată,
relativ la noua infracţiune, pentru a nu exista starea de recidivă, aceasta ar trebui să fie
comisă din culpă sau, deşi comisă cu intenţie sau inten ție depășită, p edeapsa pentru
noua infracţiune să fie mai mică de un an . 132

Cât priveşte tratamentul sancţionator, pedeapsa se stabileşte după regulile

concursului de infracţiuni, aşa cum ele au fost deja prezentate 133.

126
Autori ca Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., pp. 307-309; Costică Bulai, Bogdan N.
Bulai, op. cit., pp. 551-552; Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., pp. 282-283, Lavinia Mihaela Vlădilă,
Olivian Mastacan, Manual de drept penal, ediția a doua, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2012, pp.114-
115, au apreciat însă dinaintea intrării în vigoare a Noului Cod penal, că aceasta este o nouă formă de
pluralitate de infracțiuni. În același timp, alți autori au considerat aceasta drept o formă de recidivă. În
acest sens, a se vedea opinia d-nei Mioara Ketty Guiu, exprimată în articolul Există o pluralitate
intermediară de infracţiuni?, publicat în RDP nr. 4/1999, pp. 57-58.
127
O speţă interesantă, din perspectiva combinării a două instituţii penale, pluralitatea intermediară şi
liberarea condiţionată, o regăsim în comentariul-articol realizat de către Maria Mihai, Maria Cenuşă,
Liberarea condiţionată şi pluralitatea intermediară, în RDP nr. 2/2006, pp. 121-122.
128
Conform art. 104 și 105 C.pen.
129
Ne referim la o graţiere simplă şi nu condiţionată.
130
Conform art. 84 din C.pen.
131
Conform art. 92 din C.pen.
132
Conform art. 44 alin. (1), coroborat cu art. 41 alin. (1) C. pen.
133
Conform art. 44 alin. (2) coroborat cu dispozi țiile art. 39 C. pen.

128
 APLICAŢIE PRACTICĂ: Analiză comparativă între formele pluralităţii de infracţiuni:
Recidiva
Au fost comise două sau mai multe
infracţiuni
Forme mai importante de recidivă:
postcondamnatorie-postexecutorie
S-a pronunţat o hotărâre definitivă
de condamnare
Hotărârea de condamnare
reprezintă primul termen al
recidivei, iar noua infracţiune
comisă reprezintă al doilea
termen al recidivei
- Pentru a exista starea de recidivă,
persoana trebuie să fie condamnată
la o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de un an, iar pedeapsa pentru
noua infracţiune să fie închisoarea
de un an sau mai mare.
Noua infracţiune să fie comisă cu
intenţie sau inten ție depășită
Pedeapsa se contopeşte potrivit
regulilor prevăzute la art. 40 C.
pen.
Există cazuri care nu atrag starea
de recidivă – art. 42 C. pen.
La recidiva postcondamnatorie,
pedeapsa pentru noua infrac țiune
se adaugă la restul rămas
neexecutat, iar în cazul recidivei
postexecutorii limitele de pedeapsă
pentru noua infrac țiune se
majorează cu jumătate
Concursul de infracţiuni
Au fost comise două sau mai
multe infracţiuni
Forme mai importante de concurs:
real şi ideal/formal
Nu s-a pronunţat o hotărâre
definitivă de condamnare pentru
niciuna dintre ele
Nu e cazul
Nu contează forma de vinovăţie cu
care sunt comise infracţiunile ce
compun concursul
Se sancţionează, în general,
potrivit regulilor cumulului
juridic.
Nu e cazul
Se stabilește pedeapsa pentru
fiecare infrac țiune, și apoi, în
funcție de situație, se vor aplica
regulile prevăzute de art. 39
C.pen.
129
Pluralitatea intermediară
Au fost comise două sau
mai multe infracţiuni
Nu e cazul
S-a pronunţat o hotărâre
definitivă de condamnare
Nu e cazul
Să fie vorba despre o
condamnare de cel mult 1
an închisoare sau amendă;
ori
Noua infracţiune să fie
pedepsită cu amenda sau
închisoarea mai mică de un
an;
Nu contează forma de
vinovăţie cu care se comite
noua infracţiune
Se aplică regulile de la
concursul de infracţiuni
Nu e cazul
Pedeapsa se stabile ște
potrivit regulilor de la
concursul de infrac țiuni
 BIBLIOGRAFIA GENERALĂ A ÎNTREGII LUCRĂRI

Tratate, monografii, articole, culegeri de speţe (în odinea alfabetică a

autorilor):

1. Adrian Ştefan Tulbure, Autoritatea lucrului judecat în procesul penal, în RDP

nr. 4/1999.
2. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală,
ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, ediţiile 2007 şi 2009.
3. Constantin Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
4. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
5. Daniel Voica, Prezumţia de legitimă apărare, în RDP nr. 2/2006.
6. Daniela Lămăşanu, Elementul material al conţinutului infracţiunii, în RDP nr.
1/2002.
7. Dorel George Matei, Petruţa Ulmeanu, Legitima apărare în condiţii speciale, în
RDP nr. 2/2007
8. Florin Streteanu, Tratat de drept penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
9. Gabriel Ionescu, Iosif Ionescu, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş,
f.a.
10. George Antoniu (coordonator), Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga,
11. Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Paşca,
Ovidiu Predescu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I şi II, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
12. George Antoniu, Costică Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură
penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.
13. George Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în RRD
nr. 8/1969.
14. George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în RDP nr.

130
2/1999
15. George Antoniu, Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului, în
RDP nr. 1/1999.
16. Gheorghe Scripcaru, Călin Scripcaru, Tatiana Guriţencu, Simona Grămadă,
Excesul justificat. Probaţiunea medico-legală, în RDP nr. 3/2003.
17. Gheorghe V. Ivan, formulate în cuprinsul articolului Extrădarea pasivă.
Reflecţii, în RDP nr. 2/2007
18. Ilie Măgureanu, Extrădarea între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale
Americii, în RDP nr. 1/2009.
19. Ilie Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în RDP nr. 1/2003.
20. Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994.
21. Iulian Poenaru, Modificarea Codului penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
22. Lavinia Mihaela Vlădilă, Manual de drept penal- partea generală, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.
23. Lavinia Mihaela Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal – Partea generală,
Editura Universul Juridic, Ediţia a doua, revizuită, Bucureşti, 2012.
24. Manuel Cobo del Rosal, Tomás S. Vives Antón, Derecho penal. Parte general,
Quinta Edición, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1999.
25. Maria Colţan, Prevederea faptei de legea penală, în RDP nr. 4/2007.
26. Maria Mihai, Maria Cenuşă, Liberarea condiţionată şi pluralitatea
intermediară, în RDP nr. 2/2006.
27. Matei Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia
Universitatis Babeş Bolyai, Cluj Napoca, 1962.
28. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul
penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
29. Mioara Ketty Guiu, Există o pluralitate intermediară de infracţiuni?, în RDP
nr. 4/1999.
30. Norel Neagu, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive, în RDP nr. 1/2003 Dumitru Virgil Diaconu, Legea mai favorabilă aplicată
pedepselor definitive, în RDP nr. 2/2003.
31. Olivian Mastacan, Elemente de drept penal. Partea specială, Ed. Bibliotheca,
Târgovişte, 2006.
32. Sergiu Bogdan, Legitima apărare. Caracterul atacului, în RDP nr. 2/2002.

131
 33. T. Gradea, Probleme legate de răspunderea penală pentru fapta care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni, în RRD nr. 4/1974.
34. T. Vasiliu, Gheorghe Dărângă, Doru Pavel, George Antoniu, Ştefan Daneş, D.
Lucriescu, Vasile Papadopol, Vasile Rămureanu, Dumitru Popescu, Codul penal al
R.S.R. Comentat şi Adnotat. Partea Generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
35. Vasile Dobrinoiu ş.a., Drept penal – partea generală, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1999.
36. Vasile Drăghici, Controverse asupra obiectului juridic al infracţiunii, în RDP
nr. 2/2002.
37. Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracţiunii, în RDP nr. 4/2002.

132