Note de Curs - ROI PDF

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
Departamentul de Învățământ la
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Distanță și Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Drept și Științe Administrative
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Coordonator de disciplină:

Conf. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
2017-2018
UVT
ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE
Suport de curs – învățământ la distanță

DREPT, Anul II, Semestrul IV
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancțiune penală
2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .
3
CUPRINS - Studiu individual (S.I.)
1. Modulul I. Noţiuni generale despre relațiile internaționale.

- Unitatea de învăţare 1: Conceptul de relaţii internaţionale, autorităţile statale cu atribuţii în
domeniul relaţiilor externe în România, misiunile diplomatice, oficiile consulare.
2. Modulul II. Lumea politică de la Evul Mediu la Revoluţia de la 1848.

- Unitatea de învăţare 2: Conceptul de raţiune de stat şi de echilibru al puterilor; Congresul
de la Viena şi urmările sale în Europa.
- Unitatea de învățare 3: Revoluțiile de la 1821 și de la 1848 în Europa și România.
3. Modulul III. Lumea politică europeană şi românească de la 1853 la 1913.

- Unitatea de învăţare 4: Războiul Crimeei; Congresul de pace de la Paris şi importanţa lui
pentru Principatele Române;
- Unitatea de învăţare 5: Conceptul de Realpolitik; Europa după Războiul Crimeei;
- Unitatea de învăţare 6: Războiul de independenţă şi Congresul de la Berlin; Războaiele
balcanice;
-Unitatea de învăţare 7: Formarea diplomaților români și partidele politice din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Rolul monarhiei românești în relațiile diplomatice de la
finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
4. Modulul IV. Diplomaţia românească în timpul primului război mondial.

- Unitatea de învăţare 8: România în timpul primului război mondial;
-Unitatea de învăţare 9: Conferinţa de la pace de la Paris şi importanţa ei pentru România;
5. Modulul V. Diplomaţia românească înainte şi în timpul celui de-al doilea război

mondial.
- Unitatea de învățare 10: Situaţia politică şi militară în Europa înainte și la începutul celui
de-al doilea război mondial;
- Unitatea de învățare 11: Pactul Ribbentrop-Molotov şi urmările sale;
- Unitatea de învăţare 12: Finalizarea războiului şi Conferinţa de pace de la Paris;
6. Modulul VI. Războiul Rece.

- Unitatea de învăţare 13: Războiul Rece: etape, caracteristici, implicații pentru țările din
fostul Bloc comunist;
7. Modulul VII. Organizaţii internaţionale în sfera politică.

- Unitatea de învățare 14: Liga naţiunilor, ONU, NATO, Consiliul Europei, Uniunea
Europeană.
4
PARTEA I
ASPECTE DE ORDIN GENERAL

PRIVIND RELAȚIILE
INTERNAȚIONALE
5
MODULUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE RELAȚIILE
INTERNAȚIONALE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
Cuprins:
U.I. 1: Conceptul de relaţii internaţionale;Autorităţile statale cu atribuţii

în domeniul relaţiilor externe în România; Misiunile diplomatice și
oficiile consulare.
= 3 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre

organele naţionale ce desfăşoară activităţi diplomatice.
Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de bază cu privire la

misiunile diplomatice şi oficiile consulare, instituţi abilitate naţional pentru
purtarea relaţiilor internaţionale, instituţii ce sunt ghidate de şeful
statutului împreună cu Ministerul Afacerilor Externe.
6
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Conceptul de relaţii internaţionale; Autorităţile statale cu atribuţii în domeniul
relaţiilor externe în România; Misiunile diplomatice și oficiile consulare
I.1. Conceptul de relaţii internaţionale.

Relaţiile internaţionale constituie un domeniu academic, o ramură a ştiinţelor
politice, care studiază relaţiile dintre actorii statali din cadrul sistemului internaţional
Definirea
conceptului de şi interacţiunile lor cu actori non-statali (organizaţii interguvernamentale, organizaţii
relaţii nonguvernamentale, corporaţii internaţionale etc.).
internaţionale
Acest domeniu de studiu este unul interdisciplinar, cele mai importante
contribuţii provenind din ştiinţele politice, economie, geopolitică, studiile de
securitate, istorie, filosofie, drept, studii culturale. Principalele arii de cercetare
înrudite domeniului relaţiilor internaţionale sunt: economia politică internaţională,
politica externă, studiile de securitate şi cercetările asupra păcii.
Sintagma relaţii internaţionale se referă la totalitatea interacţiunilor din cadrul
sistemului internaţional şi la domeniul de studiu care le cercetează.
Într-o ierarhizare de tip didactic poate fi spus că termenul de politică externă
care denumeşte o parte a activităţii unui guvern, este parte a politicii internaţionale,
care este la rândul ei e parte a relaţiilor internaţionale. Prin politică internaţională se
înţeleg relaţiile dintre două sau mai multe state.
În mediul anglo-saxon pentru a denumi programe academice în domeniul
relaţiilor internaţionale se folosesc şi termenii de studii internaţionale (International
Studies), politică internaţională (International Politics) sau chiar afaceri internaţionale
(International Affairs).
Relaţiile internaţionale se află, la ora actuală, în centrul atenţiei majorităţii
cercetătorilor politici, economici şi sociologici, considerându-se că problemele ce se
află pe agenda discuţiilor pe tărâm economic sau politic nu mai pot găsi răspuns decât
printr-o abordare globală, care să vină în întâmpinarea fenomenului însuşi ce poartă
numele de globalizare.
I.2. Autorităţile statale cu atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.

În fiecare stat, legislaţia internă, şi în primul rând dispoziţiile constituţionale,
stabilesc competenţele diferitelor instituţii în domeniul relaţiilor internaţionale.
7
Legislaţia internă stabileşte deci care sunt instituţiile şi persoanele care au calitatea de
a acţiona în numele statelor, adică subiecte ale dreptului internaţional.
Politica externă a fiecărui stat se desfăşoară pe două planuri, cel intern, de
elaborare şi aplicare a politicii externe şi pe plan internaţional, unde accentul este pus
pe realizarea practică a politicilor naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca
urmare, instituţiile care se ocupă de relaţiile internaţionale pot fi clasificate în
organisme interne şi organisme externe ale relaţiilor internaţionale.
De obicei, în majoritatea statelor aceste competenţe sunt atribuite şefului
Organe cu statului (preşedinte, rege, monarh) şi Ministerului Afacerilor Externe. Competenţele
atribuţii în
domeniul respective sunt delimitate în funcţie de forma de guvernare existentă în fiecare ţară,
relaţiilor
potrivit legii interne.
internaţionale
Există şi alte organisme sau instituţii care pot îndeplini funcţii în domeniul
relaţiilor internaţionale, cum ar fi Primul Ministru şi în anumite limite şi celelalte
ministere, în funcţie de natura cauzei desbătute, dar și Parlamentul, în limitele
determinate de Constituția României.
De asemeena, unele activităţi în domeniul politicii externe desfăşoară chiar şi
biserica. De aici derivă denumirea de diplomaţie în sutană.
Constituţia României, în textul art. 10 intitulat sugestiv Relaţii internaţionale,
înscrie în domeniul constituţional relaţiile internaţionale, menţionând că „România
întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună
vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale
dreptului internaţional”.
a. Parlamentul României. Potrivit articolului 62 din Constituţie,

„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
Parlamentul autoritate legiuitoare a ţării.” În procesul de revizuire, printr-un amendament, s-a
ca şi organ ce
desfăşoară propus ca acest alineat să fie completat cu formularea: „care adoptă şi strategiile,
atribuţii în
sfera relaţiilor respectiv politicile de securitate naţională ale României”, propunere care nu a fost
internaţionale
potrivit acceptată.
Constituţiei
De asemenea, în noul text revizuit al Constituţiei s-a introdus un articol nou,
articolul 75, care prevede că proiectele de legi şi propunerile legislative pentru
ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative care
decurg din aplicarea acestor tratate sau acorduri, se supun spre dezbatere şi adoptare
8
Camerei deputaţilor, ca primă cameră sesizată, ceea ce, potrivit noilor reglementări
înseamnă că aceasta va fi Camera „specializată” în materia relaţiilor internaţionale.
Potrivit art. 101, al. 1 din Constituţie, Parlamentul acceptă programul de
guvernare al Guvernului, care se referă atât la politica internă cât şi la cea externă.
Aceste prevederi implică o competenţă expresă pentru Parlament în materie
internaţională, în special prin competenţa de a ratifica tratatele internaţionale semnate
de România, dar şi prin aprobarea programului de guvernare şi a strategiei naţionale
de apărare a ţării.
Problema care se pune este dacă aceste competenţe prevăzute în mod expres
în Constituţie, la care se adaugă şi cele referitoare la competenţa comisiilor reunite
pentru afacerile externe de a da avize consultative referitoare la numirea de
ambasadori sunt suficiente pentru ca Parlamentul să fie considerat unul din
Diplomaţia organismele de specialitate în domeniul diplomatic, mai ales că de multe ori se fac
parlamentară
referiri la „diplomaţia parlamentară”.
Pornind de la definiţiile date diplomaţiei, în care se subliniază ca una din
funcţiile cele mai importante ale activităţii diplomatice este funcţia de negociere şi
ţinând seama de faptul că Parlamentul nu are nici un fel de atribuţii în acest domeniu
suntem de părere că această autoritate publică centrală nu poate fi definită ca un
organ de politică externă, în sensul propriu al acestei noţiuni. Aceasta nu înseamnă
însă că acest „organ reprezentativ suprem al ţării” nu ar avea o activitate importantă
în materie, date fiind competenţele şi reprezentativitatea sa. În literatura de
specialitate din România, unii autori prevăd între funcţiile Parlamentului şi pe cea de
„conducere a politicii externe”, sau de „determinare a cadrului general al politicii
externe”. În fapt, orientările generale ale politicii externe ale ţării sunt prezentate spre
aprobare parlamentului de către executiv, odată cu programul de guvernare.
Rolul în politica externă a Parlamentului a crescut pe măsură ce România s-a
integrat şi se integrează în structurile europene şi euro-atlantice care au Adunări
Rolul în
politica Parlamentare (Consiliul Europei, UE, NATO, Organizaţia de cooperare din zona
externă a
Parlamentului Mării Negre). De asemenea, chiar dacă nu negociază în timpul contactelor cu
parlamentarii altor ţări, atunci când se întâlnesc, deputaţii şi senatorii promovează
politica externă a ţării.
Totodată, Parlamentul României este integrat în Uniunea Parlamentară.
9
b. Şeful statului.
Şeful statului poate fi un organ unipersonal (preşedinte, monarh) sau un organ
colegial. Are drept de reprezentare generală a statului în relaţiile internaţionale în
mod tradiţional, însă în limitele dispoziţiilor constituţionale.
Se admite că şeful statutului este cel mai înalt reprezentant în relaţiile externe.
Principalele sale atribuţii sunt: declararea stării de război, încheierea păcii, acreditarea
Şeful statutului
- cel mai înalt şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, primirea scrisorilor de acreditare şi
reprezentant al
ţării în relaţiile rechemarea şefilor misiunilor diplomatice ai ţărilor străine, încheierea de acorduri şi
externe
tratate. În cazul României, şeful statutului prezintă toate aceste atribuţii, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 80 alin. 1 şi art. 91 alin.1 şi 2 din Legea Fundamentală.
Când se află pe teritoriul unui stat străin şeful statului se bucură de anumite
imunităţi şi privilegii, cum ar fi: imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă deplină,
precum şi imunităţi fiscale, vamale. Legislaţia majorităţii statelor prevede măsuri
speciale de protecţie pentru asigurarea inviolabilităţii şefilor de state străine. De
aceleaşi imunităţi se bucură şi personalul care îl însoţeşte pe şeful statului în cadrul
unor misiuni diplomatice în străinătate.
Pentru încheierea de tratate sau ducerea de tratative, şeful statului nu are
nevoie de o împuternicire specială.
c. Guvernul.
Guvernul - Este instituţia centrală ce asigură, în majoritatea statelor conducerea generală

asigură în relaţiile cu statele străine. Potrivit art. 102 din Constituţia României, Guvernul este
conducerea
generală a cel care asigură politica internă şi externă a ţării, potrivit programului său de
relaţiilor
internaţionale guvernare ce a fost acceptat de către Parlament.
Deşi şefii de state şi guverne au drepturi foarte largi în domeniul relaţiilor
externe, ei stabilesc rar legături directe cu celelalte state, întrucât, de regulă,
Rolul activitatea de colaborare și cooperare se desfășoară prin intermediul ambasadelor.
ambasadelor
Fiind instituţia ce asigură conducerea generală a relaţiilor diplomatice,
declaraţiile şi angajamentele sale obligă statul în relaţiile externe. Guvernul
controlează celelalte organe însărcinate cu relaţiile externe, iar ministrul de externe,
ca membru al guvernului, pune în discuţia acestuia principalele probleme ale
diplomaţiei naţionale la acel moment.
10
Guvernul este cel care numeşte şi recheamă unii reprezentanţi diplomatici,
cum sunt şefii şi membrii delegaţiilor împuternicite să negocieze acorduri
internaţionale sau consulii generali. Totodată acesta aprobă acordurile care nu sunt
supuse ratificării.
Un rol important în relaţiile diplomatice îl joacă şi şeful guvernului, el
Rolul
îndeplinind în primul rând, un rol de reprezentare. Acesta poate să invite şi să
Primului primească reprezentanţi ai statelor străine, să ducă tratative, să încheie acorduri, să ia
ministru în
politica parte la conferinţe şi la activitatea unor organizaţii internaţionale, fără împuternicire
externă
specială. Pe teritoriul altor state el se bucură de toate drepturile şi împuternicirile
reprezentanţilor diplomatici. În ultimii 50 de ani activitatea şefilor de stat şi de guvern
a crescut substanţial.
d. Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.).

Este instituţia specializată din cadrul guvernului, şi a puterii executive care
Rolul
organizează şi conduce direct relaţiile externe ale statutului. Modul său de organizare
M.A.E. şi atribuţiile sunt stabilite potrivit legislaţiei naţionale. În România activitatea M.A.E.
în politica
externă este reglementată de H.G. nr. 8/2013 modificată şi completată. Activitatea specifică
ministerului este desfăşurată de personalul diplomatic şi consular, al cărui statut,
drepturi şi obligaţii sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului
diplomatic şi consular al României, completată cu dispozițiile Convenției de la Viena
Atribuţiile din 1961 privind relațiile diplomatice și din 1963 privind relațiile consulare, ce fac
MAE în
parte din dreptul intern, odată cu ratificarea lor de către Parlament.
domeniul
relaţiilor Rolul M.A.E. în cadrul relațiilor externe este de a da directive reprezentanţilor
internaţionale
diplomatici în străinătate şi de a le controla permanent activitatea. Menţine legătura
cu reprezentanţii diplomatici acreditaţi în diferitele state ale lumii, poartă negocieri cu
aceştia, ca şi cu delegaţiile străine, pregăteşte proiectele de acord, asigură apărarea
drepturilor şi intereselor statului şi ale cetăţenilor săi în străinătate. Pe lângă M.A.E.
sunt acreditaţi anumiţi reprezentanţi diplomatici, de rangul al doilea.
Ca şef al M.A.E., Ministrul Afacerilor Externe reprezintă Guvernul în relaţiile
internaţionale, fără a avea nevoie de împuternici speciale. Are dreptul de a duce
tratative cu reprezentanţii altor state, de a încheia tratate, de a contrasemna cu depline
puteri instrumentele de ratificare emise de şeful statului, de a transmite şi a primi note
diplomatice, de a numi pe unii reprezetanţi. El participă la discutarea în Guvern a
11
principalelor probleme de politică externă. În ceea ce priveşte România, odată cu
intrarea în UE, Ministrul Afacerilor Externe participă la toate întrunirile omologilor
săi la nivelul UE, şi totodată, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
care a modificat tratatele iniţiale, va colabora cu Ministrul Afacerilor Externe al U.E.,
funcţie înfiinţată prin acest tratat.
Celelalte ministere încheie acorduri în numele Guvernului, cu aprobarea
prealabilă a acestuia. De asemenea, acestea pot încheia, tot cu aprobarea Guvernului,
acorduri interdepartamentale.
I.3. Misiunile diplomatice.

a. Aspecte generale. În România, activitatea personalului misiunilor
Misiunile
diplomatice este reglementată de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului
diplomatice: diplomatic şi consular al României precum şi de Convenţia de la Viena din 1961 cu
permanente
şi privire la relaţiilor diplomatice, convenţie care face parte din dreptul intern (potrivit
temporare
art.11 şi 20 din Constituţie), fiind ratificată de ţara noastră încă din 18 aprilie 1961.
Misiunile diplomatice, în general, pot avea un caracter permanent, având rolul
de a menţine relaţiile diplomatice cu un alt stat/state sau cu organizaţii internaţionale,
sau pot avea un caracter temporar, fiind numite misiuni diplomatice ad-hoc, având
rolul de a îndeplini o însărcinare specială, cum ar fi negocierea unui tratat,
participarea la o ceremonie, la lucrările unei reuniuni, etc.
Misiunile permanente au fost create pentru prima dată de republicile italiene
la începutul Evului Mediu. Ulterior, în secolul al XIV-lea şi alte state cum sunt
Spania, Prusia, Franţa şi Anglia au început să aibă asemenea reprezentanţe
diplomatice permanente.
După Pacea de la Westfalia din 1640, încheiată la terminarea Războiului de 30
de ani, misiunile permanente devin o instituţie generală.
Dreptul popoarelor de a trimite şi primi misiuni diplomatice este numit drept
de legaţie, care prezintă două faţete: una activă, dreptul de a trimite misiuni, şi una
Dreptul de
legaţie pasivă, dreptul de a le primi. Dreptul de legaţie pasivă a fost recunoscut în prezent şi
unor organizaţii internaţionale.
Convenţia de la Viena din 1961 prevede că deschiderea misiunilor
diplomatice se face prin acord între statele interesate. Statele nu pot refuza, în mod
arbitrar, să primească misiuni diplomatice permanente dacă stabilesc relaţii
12
diplomatice între ele. Un astfel de refuz ar echivala cu întreruperea relaţiior
diplomatice.
a. Funcţiile misiunilor diplomatice.

Principalele lor funcţii, conform art. 3 din Convenţia de la Viena din 1961
sunt următoarele:
Funcţiile
misiunilor dezvoltarea relaţiilor de prietenie între cele două state, relaţii de prietenei ce
diplomatice
presupun şi dezvoltarea unor relaţii de natură economică, culturală sau ştiinţifică.
reprezentarea statului trimiţător pe lângă statul de reşedinţă.
protecţia intereselor statului trimițător şi ale cetăţenilor săi.
realizarea de tratative cu statul de reşedinţă.
Informarea guvernului propriu, prin mijloace legale, despre situaţia şi
evenimentele din statul de reşedinţă.
în anumite condiţii, pot îndeplini şi funcţii consulare.
b. Deschiderea unei misiuni diplomatice și numirea șefilor de misiune.

Pentru aceasta este nevoie de existenţa unor relaţii diplomatice între cele două
state, ceea ce implică ab initio recunoaşterea reciprocă ca state (a se vedea, de ex.,
problemele diplomaţiei românesti în secoul al XIX pentru recunoaşterea unirii
Principatelor, sau a Independeţei de stat, etc.) şi de un acord de voinţă, stabilit printr-
o înţelegere care fixează şi rangul misiunii diplomatice.
Procedura de numire a șefului misiunii diplomatice. Desemnarea
membrilor misiunii diplomatice se face de statul trimiţător, potrivit legislaţiei sale.
Aceasta presupune, însă, acordul prealabil al statului de reşedinţă, acord ce este
Agrementul
denumit agrement. Acordarea agrementului este o prerogativă a statului de
reşedinţă, în cazul unui refuz acesta nefiind obligat să-l motiveze. Restul personalului
ce compune misiunea diplomatică (personal diplomatic, tehnic, administrativ şi de
serviciu) nu are nevoie de acordul statului de reşedinţă. Însă, membrii personalului
diplomatic, dacă din varii motive nu sunt agreaţi de către statul de reşedinţă, pot fi
Persoană non
grata declaraţi persoană non grata, în timp ce restul personalului (tehnic sau administrativ)
în astfel de situaţii poate fi declarat ca inacceptabil. În acest caz, statul acreditant
(trimiţător) va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul
Persoană
inacceptabilă
13
misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte
de a ajunge pe teritoriul statului acreditar (de reşedinţă).
Conform Convenţiei de la Viena din 1961 (art.11), statul de reşedinţă are
dreptul de a cere restrângerea numărului membrilor misiunii diplomatice, sau
limitarea acestuia în limite considerate ca rezonabile şi normale, având în vedere
împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
Şeful misiunii diplomatice primeşte din partea statului trimiţător un document
special, scrisorile de acreditare, prin care se atestă numirea sa în ţara de reşedinţă.
Scrisorile de Scrisorile sunt adresate şefului statului de reşedinţă, căruia îi sunt înmânate într-un
acreditare
cadru solemn. Potrivit art. 14 din Convenia de la Viena din 1961, şefii de misiune
diplomatică sunt repartizați în trei clase:
→ clasa primă, a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat.
Clasele de → clasa trimişilor, a miniştrilor sau a internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de

ambasadori stat.
→ clasa însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor
externe. Însărcinaţii cu afaceri nu primesc scrisori de acreditare, ci doar scrisori ale
ministrului afacerilor externe către omologul din străinante, numite scrisori de
cabinet.
În afară de etichetă şi precădere între aceste trei clase nu există nici o
deosebire.
Prezentarea scrisorilor de acreditare în statul de reşedinţă este înconjurată de o
Protocolul de precedură protocolară de primire și instalare în funcție a șefului de misiune

primire al
unui şef de
diplomatică, ce constă în următorii paşi:
misiune la venire, şeful de misiune se prezintă la şeful de protocol din statul de
diplomatică
reşedinţă, pentru a lua la cunoştiinţă de protocolul ţării, unde va depune scrisorile sale
de acreditare, precum şi cele de rechemare ale predecesorului său; totodată, va
prezenta și discursul pe care îl va rosti la depunerea scrisorilor în faţa şefului statului
de reşedinţă.
va realiza o vizită ministrului de externe al statului de reşedinţă, căruia îi
solicită o audienţă la şeful statului pentru a depune scrisorile de acreditare.
14
vizita, într-un cadrul solemn, de depunere la şeful statului de reşedinţă a
scrisorilor de acreditare. Acesta este momentul care marchează data intrării în
funcţiune a şefului misiunii.
efectuarea unor vizite de prezentare la ceilalţi şefi de misiuni prezenţi în statul
de reşedinţă.
Înmânarea unor noi scrisori de acreditare este necesară în două situaţii: dacă
rangul misiunii diplomatice a fost ridicat şi dacă apar schimbări în forma de stat sau
de guvernământ într-unul din cele două state (au loc fuziuni de state, sau din contră
diviuni ale acestora, înlocuirea unei forme de guvernământ din republică în monarhie
sau invers, schimbarea şefului statului).
Un stat poate să acrediteze o persoană pe lângă două sau mai multe state, iar
două sau mai multe state pot acredita aceeaşi persoană ca şef al mai multor misiuni
dacă statul de reşedinţă nu ridică obiecţii.
c. Încetarea misiunii diplomatice.

Modul tipic de încetare este ruperea relaţiilor diplomatice, urmată de
retragerea permanentă sau temporară a misiunilor (exemplul cel mai recent, îl
Situaţiile de
încetare a constituie retragerea misiunilor diplomatice de căte Serbia din statele care au
misiunii
recunoscut independenţa Kosovo).
diplomatice
Statul de reşedinţă este, însă, obligat, chiar în cazul unui conflict armat, să
asigure şi să respecte protecţia localului misiunii, a bunurilor ce aparţin acesteia
precum şi a arhivei. În cazul retragerii misiunii diplomatice, statul care face acest
lucru poate încredinţa protecţia localului ca şi apărarea intereselor sale şi ale
cetăţenilor săi unui stat terţ, cu acordul acestuia, evident.
O misiune îşi poate înceta activitatea şi prin dispariţia unuia din state, în cazul
unirii sau fuziunii sau al dezmembrării, sau prin închiderea ei din raţiuni bugetare.
Funcţia unui agent diplomatic poate să înceteze prin rechemare de către statul
trimiţător sau prin declararea sa ca persoană non grata de către statul de reşedinţă.
d. Personalul reprezentanţelor diplomatice.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 269/2003, gradele diplomatice sunt: ambasador,
ministru plenipotențiar, ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I, II și III și
atașat diplomatic.
15
În același context, gradele consulare sunt: consul general, consul, viceconsul,
agent consular.
Rangurile sau clasele agenţilor diplomatici, şefi de misiune, sunt: ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însărcinat
Tipurile de
şefi de misiuni cu afaceri.
diplomatice
După rangul lor misiunile diplomatice sunt ambasade sau legaţii. Este de
precizat că în prezent majoritatea misiunilor diplomatice au rang de ambasade,
numărul legaţiilor fiind în restrângere. Rangul şefilor de misune ca şi al misiunii
diplomatice în sine este stabilit prin acord între cele două state.
În România, ambasadorul este numit prin decret al președintelui, în timp ce
restul personalului diplomatic este numit prin ordin al Ministrului Afacerilor Externe.
Prin H.G. nr. 880/2005 a fost înființat Institutul Diplomatic Român. Scopul acesteia
este specializarea, extinderea și perfecționarea pregătirii în domeniul diplomației.
Personalul unei misiuni diplomatice este unul complex, şi este alcătuit din:
personalul diplomatic ce cuprinde şeful misiunii şi ceilalţi diplomaţi,
consilieri, secretari şi ataşaţi (ataşatul cultural, militar, comercial, etc.). Întregul
Categoriile de
personal personal diplomatic împreună cu membri familiilor lor aflaţi în statul de reşedinţă (ai
diplomatic
tuturor statelor) formează corpul diplomatic. Corpul diplomatic este reprezentat de un
decan, care este cel mai vechi diplomat careditat dintre şefii reprezentanţelor şi cu
rangul cel mai mare. În ţările catolice, decan este nunţiul papal.
personalul tehnic şi administrativ, alcătuit din cancelarişti, translatori, secretari
tehnici, dactilografi, cifratori.
personalul de serviciu, compus din şoferi, portari, bucătari, grădinari, oameni
de serviciu.
e. Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic și ale misiunii

diplomatice.
Pentru îndeplinirea misiunii lor diplomaţii, dar și misiunea diplomatică în
sine, beneficiază în ţara de reşedinţă de o serie de imunităţi, privilegii sau facilităţi.
Temeiul juridic al acordării acestor imunităţi şi privilegii se consideră în
prezent că îl reprezintă principiul egalităţi suverane a statelor, în baza căruia,
reprezentantul unui stat trebuie să se bucure în ţara de reşedinţă de anumite drepturi,
16
pe bază de reciprocitate, pentru a îndeplini cât mai bine misiunea, fără a încălca
suveranitatea statutului de reşedinţă.
În teoria şi practica diplomatică se face deosebirea între imunităţile şi
privilegiile personalului şi cele ale misiunii diplomatice, în sine.
Dintre cele mai cunoscute imunităţi şi privilegii pentru misiunea diplomatică
amintim:
Imunităţile şi
privilegiile
→ inviolabilitatea sediului, a bunurilor şi a arhivei, oriunde s-ar afla acestea,
misiunii pentru misiunea diplomatică.
diplomatice în
sine → deplina libertate de comunicare cu guvernul său în scopuri oficiale, pentru
membrii misiunii.
→ inviolabilitatea valizei şi a corespondenţei diplomatice.
→ inviolabilitatea curierului diplomatic.
→ dreptul de a arbora propriul drapel şi stema statului trimiţător pe localul
misiunii şi al maşinilor diplomatice.
→ scutirea de taxe şi impozite, scutirea de plata unor taxe vamale.
Dintre cele mai cunoscute imunităţi şi privilegii pentru membrii personalului
Imunităţile şi
privilegiile diplomatic, amintim:
membrilor
personalului inviolabilitatea domiciliului şi a imunităţii de jurisidicţie pentru membrii
diplomatic
misiunii diplomatice.
inviolabilitatea personală ce presupune, că diplomatul nu poate fi reţinut sau
arestat.
statul de reşedinţă este obligat să ia măsuri pentru acordarea unei anumite
protecţii membrilor misiunii diplomatice contra oricăror pericole, ameninţări sau
presiuni. Singura măsură legală ce se poate lua împotriva unui diplomat este
declararea sa ca persoană non grata.
scutirea de taxe şi impozite, scutirea de plata taxelor vamale pentru obiectele
destinate uzului său personal sau al familiei.
imunitatea deplină de jurisdicţie, în materie penală, civilă şi administrativ-
fiscală. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie penală trebuie să fie expresă.
Aceste înlesniri, sau drepturi sunt:
Înlesnirile
membrilor asigurarea libertăţii de circulaţie membrilor misiunii.
misiunilor
diplomatice
17
înlesnirea obţinerii de localuri necesare atât desfăşurării activităţii misiunii
diplomatice, cât şi locuinţe pentru membrii personalului diplomatic.
asigurarea posibilităţii de comunicare liberă a reprezentanţei în scopuri
oficiale.
Personalul tehnic şi administrativ se bucură de imunitate de jurisdicţie penală,
civilă, administrativ-fiscală în ceea ce priveşte actele săvârşite în exercitarea
Imunităţile şi
privilegiile atribuţiilor de serviciu, precum şi de celelalte privilegii şi imunităţi ale agenţilor
membrilor
personalului diplomatici, în timp ce personalul de serviciu se bucură de imunitate de jurisidicţie
tehnic și
administrativ doar pentru actele realizate în cadrul funcţiilor pe care le realizează, şi nu plătesc
impozit pe salariu.
Diplomaţii se bucură de aceste imunităţi şi privilegii şi pe teritoriul statelor
terţe în care se află în tranzit.
f. Obligaţiile personalului misiunilor diplomatice faţă de statul de reşedinţă

sunt următoarele:
Obligaţiile
personalului să respecte legile şi reglementările interne ale acestuia.
misiunilor
diplomatice să nu se amestece în treburile interne ale statului de reşedinţă.
să stabilească toate relaţiile oficiale conform regulilor din acest stat.
să nu folosească localul reprezentanţei în alte scopuri decât cele necesare
îndeplinirii funcţiei sale.
Acestor obligaţii le corespund însă anumite drepturi sau înlesniri pe care statul
de reşedinţă trebuie să le acorde misiunilor diplomatice pentru îndeplinirea în bune
condiţii a funcţiilor lor.
I.4. Oficiile consulare.

Oficiile consulare au apărut din necesitatea de a dezvolta relaţiile economice,
Situaţia
oficiilor şi mai ales comerciale dintre state şi de a acorda ocrotire persoanelor fizice şi juridice
consulare
în diplomaţie ale statutului trimiţător pe teritoriul celui de reşedinţă.
Regimul consulilor şi al consulatelor este stabilit la nivel internaţional prin
Convenţia încheiată tot la Viena dar în anul 1963 cu privire la relaţiile consulare, dar
şi prin acorduri sau convenţii bilaterale, ca şi prin legi interne.
Funcţiile consulare sunt îndeplinite de către consuli. Aceştia se deosebesc de
reprezentanţii diplomatici prin aceea că nu îndeplinesc funcţii de reprezentare politică
18
şi nu sunt acreditaţi pe lângă guvernul statului de reşedinţă. Ei au legături directe
numai cu autorităţile locale ale acestui stat. Au imunităţi şi privilegii restrânse. Sunt
subordonaţi şefului reprezentanţei diplomatice din ţara de reşedinţă. De aceea,
instituţia consulatelor este puţin studiată în cadrul relaţiilor internaţionale din prezent,
ea având un rol important până la finalul secolului al XIX-lea, când, pe lângă
îndeplinirea unor funcţii economice, realizau şi funcţii de reprezentare în cadrul
relaţiilor diplomatice.
În prezent, consulii pot îndeplini şi acte diplomatice, dar, doar cu
consimţământul statului de reşedinţă, în situaţia în care nu există ambasadă.
Instituţia consulară are rădăcini în cele mai îndepărtate timpuri ale antichităţii,
consulatele precedând, cu multe secole, înfiinţarea misiunilor diplomatice
permanente.
a. Trăsăturile specifice practicii noastre consulare.

În ceea ce priveşte relaţiile consulare din ţara noastră amintim, în continuare
Trăsăturile
specifice câteva dintre trăsăturile specifice:
activităţii
Instituţia consulatelor din România a apărut şi a fost folosită atunci când ţara
consulare a
României de la noastră, prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea oferi, a reprezentat un
înfiinţarea sa
până în interes pentru expansiunea economică străină.
prezent
Dacă alte state şi-au înfiinţat la noi consulate de timpuriu, în schimb ţara
noastră a înfiinţat în străinătate consulate foarte târziu şi fără a cunoaşte o extindere
prea mare.
Reprezentarea consulară a constituit o etapă în asigurarea reprezentării statelor
străine în ţările române, având şi un rol de reprezentare diplomatică. De altfel, multe
din aceste consulate s-au transformat ulterior în legaţii şi în cele din urmă în
reprezentanţe diplomatice.
Consulatele străine aflate pe teritoriul ţării noastre au îndeplinit, până în
secolul al XIX, şi rolul de reprezentanţe politice.
Consulatele străine din ţările române au fost create şi au funcţionat în epoca în
Regimul
capitulaţiilor care relaţiile dintre state erau stabilite în dispreţul general faţă de principiul
- un moment
aparte din independenţei şi suveranităţii, când se practicau relaţii inegale şi intervenţia în
cadrul
treburile interne ale statelor mici. Aceste consulate aveau un drept de jurisdicţie şi
relaţiilor
noastre practicau sistemul capitulaţiilor.
consulare
19
Lupta împotriva abuzurilor consulatelor străine a reprezentat o parte integrantă
din lupta generală pentru recunoaşterea ţării noastre, a Principatelor Unite, şi a
independenţei sale de stat. De exemplu, consulii statelor europene până în 1859 erau
numiţi cu asentimentul Porţii. După această dată s-a tins, din partea statului român la
limitarea puterii consulatelor străine la noi.
Apariţia instituţiei consulatelor în ţara noastră constituie expresia luptei pentru
independenţă, precum şi pentru apărarea şi afirmarea naţiunii române.
b. Istoricul consulatelor în Țările Române.

Datorită statutului special pe care Principatele Române l-au avut în Evul
Istoricul Mediu faţă de Sublima Poartă aceasta a permis întreţinerea de relaţii şi cu alte state,
relaţiilor
consulare dar şi cu Imperiul otoman.
Destrămarea relaţiilor feudale şi pătrunderea relaţiilor capitaliste şi pe
teritoriul ţării noastre a determinat mutaţii şi în cadrul politic al ţărilor române.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi în special după Tratatul de
la Adrianopol (1829), Principatele şi-au întărit autonomia şi şi-au dezvoltat relaţiile
economice, fapt ce a generat şi crearea primelor consulate. Acestea au fost înfiinţate
la Bucureşti şi Iaşi de către Rusia (1781), Austria (1783), Prusia (1785), Franţa
(1789) şi Anglia (1803).
Totuşi, abia după războiului Crimeei (1853), consulii ruşi au avut discuţii
directe cu autorităţile române fără a mai cere asentimentul Porţii. La rândul său
guvernul român s-a folosit, până în 1869, în relaţiile cu Rusia, de forma misiunilor
speciale, deşi aceasta avea consuli la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brăila şi Ismail.
Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea s-a oficializat sistemul
de numire al consulilor ruşi în ţările române, în timp ce consulatul general al Rusiei
de la Bucureşti a fost ridicat la rangul de agenţie diplomatică.
Statul grec şi-a înfiinţat primele reprezentanţe consulare în ţările române, mai
ales pentru apărarea intereselor grecilor care emigraseră la noi în ţară. În Moldova,
primul consulat general grecesc se înfiinţează la data de 25 februarie 1835 la Iaşi şi
un viceconsulat la Galaţi. După aceea se mai înfiinţează agenţii consulare la Focşani,
Bârlad, Fălciu. În Ţara Românească primul cnsulat este înfiinţat în 1841 la Bucureşti,
şi în acelaşi an un viceconsulat la Brăila. Ulterior se înfiinţează agenţii consulare la
20
Ploieşti, Craiova şi Giurgiu. La 24 ianuarie 1876, consulatul general al Greciei la
Bucureşti este ridicat la rangul de agenţie diplomatică şi consulat general.
După înfiinţarea de către marile Puteri a unor consulate în Țările Române, în
1838, odată cu câştigarea independenţei sale, Belgia caută să strângă relaţiile cu
principatele şi înfiinţează primul său consulat la Galaţi, având misiunea de a o
reprezenta în ambele principate. După 1880, când reprezentanţa diplomatică a Belgiei
la Bucureşti devine legaţie, se va înfiinţa un consulat belgian în capitala României, şi
alte două consulate la Constanţa şi Sulina.
La rândul ei Olanda, reluând relaţiile economice cu ţările române înfiinţează
la 21 decembrie 1841 un consulat comercial la Galaţi, iar la 25 august 1856 stabileşte
la Bucureşti o misiune cu atribuţii mai largi, o agenţie şi un consulat general. Relaţiile
dintre cele două ţări dezvoltându-se, Olanda mai înfiinţează în Țările Române în 1857
consulate onorifice, la Botoşani, Bârlad, Focşani, Roman, iar în 1858 la Giurgiu.
După recunoaşterea independenţei României, la 13 februarie 1880, consualtul general
este transformat în misiune diplomatică, acesteia adăugându-se două consulate la
Bucureşti şi Galaţi, patru viceconsulate la Brăila, Sulina, Tulcea şi Giurgiu şi o
agenţie consulară la Focşani.
În primul an de domnie al lui Alexandru Ioan Cuza în 1859, SUA au decis
trimiterea unui consul în Principate cu scopul de a iniţia negocieri pentru încheierea
unui tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie. Bunele intenţii nu s-au concretizat din
păcate datorită opunerii Imperiului Otoman. Relaţiile diplomatice şi consulare dintre
cele două state s-au păstrat, astfel că în 1871 se înfiinţează un consulat american la
Bucureşti, şi apoi alte consulate şi viceconsulate la Galaţi, Brăila şi Iaşi. Dezvoltarea
relaţiior inclusiv la nivel diplomatic şi consular dintre România şi SUA se realizează
după dobândirea independenţei noastre, când în 1881 în cele două capitale se
înfiinţează legaţii.
În ceea ce priveşte înfiinţarea de către România a unor consulate în străinătate
aceasta s-a realizat mai întâi în Grecia, la Patras şi Corfu în 1880 (consulate
Înfiinţarea
primelor onorifice). Dezvoltarea relaţiilor cu SUA au îndreptăţit România să înfiinţeze în
consulate ale
României această ţară consulate, deziderat realizat în timpul primului război mondial în 1917-
1918 la New York, Chicago şi Washington.
21
TEST DE AUTOEVALUARE
Când și unde au fost înființate primele consulate ale României ?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii:
1. Aurel Preda Mătăsaru, Aspecte teoretice, practice şi diplomatice
româneşti în domeniul tratatelor politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
2. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi
contemporane, Vol. I şi III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
3. Dumitru Mazilu, Diplomaţia – drept diplomatic şi consular, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
4. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002;
5. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
6. Ion.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, vol. I şi II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
22
PARTEA A DOUA
ISTORICUL
RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
ÎN PERIOADA 1618-1989
23
MODULUL II
LUMEA POLITICĂ
DE LA EVUL MEDIU
LA REVOLUŢIA DE LA 1848
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins:
Unitatea de învăţare 2: Conceptul de raţiune de stat şi de echilibru al
puterilor; Congresul de la Viena şi urmările sale în Europa. =3

ore
Unitatea de învățare 3: Revoluțiile de la 1821 și de la 1848 în Europa și
România. = 1 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre începutul

relaţiilor diplomatice în Epoca Modernă.
Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de concept de raţiune de stat

şi echilibru al puterii, aprofundarea situaţiei relaţiilor diplomatice la Congresul
de la Viena, şi cum deciziile luate acolo au influenţat mersul Europei, şi al
Ţărilor Române. Mişcarea lui Tudor şi Revoluţia de la 1848.
24
Conceptul de raţiune de stat şi de echilibru al puterilor; Congresul de la Viena şi
urmările sale în Europa
II.1. Înlocuirea vechii concepţii de universalitate cu concepţia raţiunii de

stat şi a echilibrului sau balanţei puterii. Ceea ce istoricii numesc astăzi drept
„raţiune de stat” sau „raison de’etat”, sau, uneori, echilibrul sau balanţa puterii, sunt
concepte care au apărut în secolul al XVII-lea, ca urmare a căderii în desuetudine a
concepţiei medievale de „universalitate”, doctrina ce a vizat ordinea mondială şi a
reprezentat fundamentul filozofic atât al Imperiului Roman de Origine Germană, cât
şi al bisericii catolice.
Potrivit viziunii filozofice din Evul Mediu, lumea era o copie a cerurilor. Prin
urmare, aşa cum Dumnezeu conduce raiul aşa împăratul ar conduce lumea, iar Papa
Conceptul de
universalitate biserica catolică. Potrivit aceleaşi viziuni fiozofice, transpusă de data acesta în
în Evul Mediu
politică, statele feudale ale Germaniei şi cele din nordul Italiei au format Sfântul
Imperiu de Origine Germană, imperiu ce şi-ar fi dorit să fie elementul dominant din
punct de vedere politic al Europei. Acest lucru a fost nerealizabil deoarece Franţa şi
Anglia erau încă ţări cu o poziţie geografică şi politică importantă, deloc de neglijat.
Factorului extern (opoziţia politică a Franţei şi Angliei) i s-a adăugat şi un
factor intern şi anume: lipsa de centralizare a imperiului.
Lipsa de coeziune la nivelul Imperiului Roman de Origine Germană a fost
determinată de cauze subiective şi obiective. Printre cauzele de ordin obiectiv
amintim: lipsa unui sistem adecvat de transport şi comunicaţii în interiorul
imperiului; dubla putere a bisericii şi a împăratului, ai căror slujbaşi nu dădeau semne
de cooperare între ei. În ceea ce privesc cauzele subiective, una dintre acestea o
reprezintă faptul că feudalii considerau puterea împăratului ca fiind nominală,
purtându-se pe feudele lor ca adevăraţi stăpâni, deşi nu contestau făţiş puterea
centrală.
În secolul al XVI-lea împăratul Carol al V-lea a reuşit să instaureze puterea
centrală în Imperiu formând un stat ce curpindea o întindere vastă, ale cărui
componente erau Germania, Austria, Nordul Italiei, Cehia, Franţa de Est şi Ţările de
Jos. Conjunctura i-a fost favorabilă datorită slăbirii puterii papale, ca urmare a
25
Reformei. Toţi aceşti factori au contribuit decisiv la căderea în desuetudine a
conceptului medieval de „universalitate”.
II.2. Protagonişti şi opozanţi ai conceptelor de „raţiune de stat” şi de

„balanţa sau echilibrul puterii”. Odată cu colapsul conceptului de „universalitate”,
continuarea ideologică a fost reprezentată de conceptele de „raţiune de stat” şi
Raţiunea de stat
= „balanţă a puterii”, ambele intercondiţionându-se. Noţiunea de „raţiune de stat” a fost
bunăstarea
statului echivalentă cu „bunăstarea statului” în numele căreia orice mijloc era permis pentru
asigurarea interesului naţional, acest concept constituindu-se în jurul concepţiei
medievale a „moralităţii universale”. Cealaltă noţiune de „balanţa a puterii” a înlocuit
nostalgia după monarhia universală cu consolarea că fiecare stat, în conformitate cu
propriile interese ar trebui să contribuie la siguranta şi progresul tuturor celorlalte
state.
Cel mai cunoscut reprezentant al ideii de „raţiune de stat” a fost Armand Jean
du Plessis cardinal de Richelieu, prim ministru al Franţei între anii 1624-1642. Deşi
prinţ al bisericii catolice în Franţa, a fost un om politic care a ignorat multe percepte
Susţinători
ai concepului religioase al epocii sale. În primul rând cel al „universalităţii”, sacrificându-se în
de raţiune de
stat beneficiul conceptului de „raţiune de stat” care i-a servit mai mult ca sigur pentru a se
absolvi pe sine de unele acte înteprinse.
Richelieu a fost părintele sistemului de stat modern, iar prin modul său de
acţiune a contribuit la creşterea prestigiului Franţei în Europa şi a reuşit să
preîntâmpine dominaţia Habsburgilor pe vechiul continent.
Printre susţinătorii conceptului „raţiunii de stat” a fost şi Daniel de Priezac,
un doctrinar apropiat al lui Richelieu, ce sublinia faptul că o politică ce urmăreşte, în
primul rând, interesul naţional are valoare de lege morală. Un vajnic opozant al
acestor concepte noi a fost Ferdinand al II-lea de Habsburg care considera că un „stat
Un opozant al
conceptului de există în scopul de a servi religia, nu viceversa.”
raţiune de stat
II.3. Războiul de 30 de ani – Edictul restituirii. Războiul a început în 1618

şi s-a finalizat în 1648, moment în care centrul Europei era devastat, iar Germania
pierduse o treime din populaţie. Cauzele războiului au fost pe de-o parte tentativa,
nereuşită de altfel, a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg (1578-1637) de a restabili
26
autoritatea puterii centrale imperiale asupra principatelor din centrul Europei şi pe de
altă parte Contra-reforma.
În timpul războiului Richelieu a transformat conceptul de „raţiune de stat” în
Războiul de 30 baza politicii externe a Franţei. Deşi Richelieu era un prinţ al bisericii catolice, a pus
de ani
- în sfera interesele Franţei mai presus decât cele ale bisericii catolice aflându-se din acest
manifestării punct de vedere în opozitie cu Ferdinand al II-lea de Habsburg. Pentru cardinal lupta
conceptului de
raţiune de stat lui Ferdinand împotriva Reformei nu era decât o manevră politică, îmbrăcată în
flamuri religioase ce urmărea stabilirea dominaţiei austriece în Europa Centrală şi în
consecinţă împingerea Franţei în rândul puterilor de mâna a doua. Temerea lui
Richelieu era întemeiată, căci Franţa era o insulă latină într-o mare germană condusă
de Habsburgi de la Praga până la Madrid.
În cel de-al XI-lea an al războiului de 30 de ani un eveniment interesant ar fi
putut să oprească măcelul din centrul Europei. Principii protestanti erau gata să
accepte condiţiile impuse de Ferdinand al II-lea de Habsburg dacă li se lăsa liberă
posibilitatea de a urma propria convingere religioasă şi de a nu fi nevoiţi să-şi cedeze
pământul pe care ei îl confiscaseră în timpul Reformei bisericii. Optuz însă,
Ferdinand a refuzat această ocazie de reconciliere, publicând „Edictul restituirii”, prin
care cerea ca pământul luat în timpul Reformei de către principii protestanţi să fie
restituit bisericii. Spre deosebire de acesta, Richelieu fără scrupule de ordin religios,
garantează protestanţilor francezi libertate religioasă, evitând astfel un război civil în
Franţa şi consolidând şi pe plan politic, în exterior, puterea ţării sale.
În scopul de a stăvili Imperiul Habsburgic, Richelieu nu s-a dat înlături de la a
folosi orice mijloc pentru a prelungi războiul; de exemplu, sprijinind financiar pe
protestanţi, mituind conducătorii acestora, realizând diverse insurecţii în anumite părţi
ale imperiului german.
Iată cum concepea Richelieu ideea de „raţiune de stat”: „Logica cere ca
lucrurile şi forţa care urmează a fi sprijinite să fie într-o proporţie geometrică una
Concepţia lui
Richelieu faţă de alta. În politică nimic nu este încremenit, un om de stat trebuie să se modeleze
asupra
conceptului de în gândire după realităţi şi nu invers. La urma urmei, politica este arta de a face
raţiune de stat
posibil ceea ce este necesar.”
Procedând asfel Richelieu a subordonat atât religia, cât şi morala raţiunii de
stat, şi în esenţă, interesului Franţei. Un continuator al ideilor sale a fost Daniel de
Priezac, care spunea că „regele şi cardinalul celei mai devotate şi catolice ţări din
27
Europa care este Franţa, au procedat la ajutarea protestanţilor, dar au servit în
acelaşi timp interesele franceze; prin urmare oamenii politici francezi au servit, în
fapt, cel mai bine religia catolică”. Priezac, ca şi Richelieu, a plecat de la premisa că
„întărirea statului fancez” este în interesul bunăstării bisericii catolice, voinţa politică
este prin urmare, principalul instrument care trebuia luat în considerare şi nu
mijloacele. În concluzie, pentru el scopul scuză mijloacele.
După finalizarea războiului doctrina raţiunii de stat s-a răspândit în Europa şi
a devenit principiul de baza al relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei europene.
Consecinţele
esenţiale ale Consecinţele esenţiale ale conceptului raţiunii de stat, au constat în:
conceptului
raţiunii de stat
→ cel care deţine puterea în politică are întotdeauna dreptate.
în Europa → revigorarea încrederii popoarelor în ele însele.
→ întârzierea unificării Germaniei câteva secole.
Într-adevăr Germania nu şi-a putut dezvolta o cultură politică naţională,
stratificându-se într-un provincialism din care va ieşi abia după două secole, când
Bismark va unifica ţara. Când în fine Germania se va unifica va avea puţină
experienţă în definirea cu precizie a intereselor sale naţionale, fapt ce va genera
ulterior tragice evenimente în Europa.
Odată ce statele au reuşit să se conducă după principiul raţiunii de stat jocul
politic devine din ce în ce mai greu pentru că neexistând un cod al moralei cel mai
puternic domina întotdeauna iar cel slab putea să supravieţuiască numai prin
realizarea unor coaliţii. Astfel s-a creat conceptul de balanţă a puterii. Prin urmare, el
s-a născut din necesitatea de a preveni dominarea mai multor state de către un singur
stat.
În secolul al XVIII-lea iluminismul filozofic şi literar îşi face loc şi în politică.
El îi are ca exponenţi de seamă pe Voltaire (1694-1778) şi pe Montesquieu (1689-
Iluminismul
politic şi 1744).
reprezentanţii Voltaire îşi imagina Europa creştină unită într-o armonie chiar dacă anumite
săi
state erau monarhice iar altele aveau o formă de guvernământ mixtă, toate trebuind în
opinia lui să se ghideze după aceleaşi principii politice şi de drept public.
Montesquieu concepea balanţa puterii ca o unitate în diversitate, deoarece
statele depindeau unele de celelalte, el văzând Europa ca pe un stat cu mai multe
provincii.
28
II.4. Poziţia lui Frederic cel Mare al Prusiei cu privire la conceptele de
raţiune de stat şi de echilibru al puterii. Finalul secolului al XVIII-lea aducea în
Europa o dorinţă de dominare a diveselor state central şi vest europene ai căror
principi se luptau între ei pentru supremaţie. Într-o astfel de Europa dezmembrată
conceptele de raţiune de stat şi de echilibru al puterii au fost magistral folosite de
Frederic cel Mare (1712-1786).
În momentul ridicării Austriei ca mare putere în Europa, Spania şi Suedia
deveniseră puteri de mâna a doua, Polonia fusese împărţită şi dispare ca stat, în timp
ce Rusia şi Prusia încep să se afirme ca mari puteri.
Concepţiile lui Frederic cel Mare cu privire la politica de stat:
Modul de ∗ Superioritatea armată a nemţilor faţă de vecinii lor, Prusia fiind mult mai bine
folosire a
conceptului de organizată în comparaţie cu vecini săi.
raţiune de stat şi
de echilibru al ∗ Anglia şi Franţa fiind rivale, Prusia se putea alia cu oricare dintre ele.
puterii de către
Frederic cel ∗ Anglia nu era interesată de Silezia şi nu-şi dorea pe continent duşmani, ci
Mare, împăratul
Austriei amici.
∗ Olanda contractase nişte împrumuturi pentru Silezia, dar indiferent de modul
în care juca, Olanda îşi primea banii.
∗ Deşi Prusia agrea ideea unei alianţe cu Anglia şi cu Olanda, dacă aceasta ar fi
eşuat, nici ideea unei alianţe cu Franţa nu era de înlăturat.
∗ Rusia nu s-ar fi angrenat împotriva Prusiei deoarece Ecaterina cea Mare era de
origine germană. În plus, la moartea acesteia ruşii ar fi fost preocupaţi de succesiunea
la tron şi mai puţin de politica externă.
Cu alte cuvinte, când un stat era pe cale să devină dominant în Europa, vecinii
acestuia făceau o coaliţie pentru a bloca ascensiunea statului respectiv.
II.5. Practica engleză a conceptului de echilibru al puterii. Politica „wait

and see”. Percepând că interesul său viitor era păstrarea balanţei Europei, Anglia a
Epoca trecerii
de la conceptul fost singura ţară care nu a cerut nimic de pe continent pentru sine. În schimb, a dorit
de raţiune de
stat la cel de să prevină dominarea Europei de o singură putere. Vârful ei de lance a vizat Franţa şi
echilibru al
puterii
apoi Germania, iar în zilele noastre le vizează pe amâdouă, ambele ţări jucând un rol
de locomotivă al U.E., cu scopul de a contrabalasa dominarea economică şi politică a
lumii de S.U.A.
29
La final de Ev Mediu, Anglia a jucat rolul de balansoar, s-a implicat atât în
Politica de conducerea Franţei cât şi a Spaniei, făcând în aşa fel ca Franţa să nu devină unica
“wait and see”
practicată de
mare putere europeană, iar Spania o mare putere economică. Către finele secolului al
Marea XVIII-lea opinia publică engleză a înclinat către o politică externă de izolare, deşi
Britanie
regele Angliei, William de Orania, s-a opus. Însăşi Parlamentul britanic era împărţit
în două tabere, una care susţinea angajarea Angliei, în continuare, pe continent doar
când balanţa puterii ar fi fost în pericol (wighs), în timp ce o altă aripă dorea o
implicare mai mare, în sensul în care vroiau să creeze balanţa puterii şi nu doar s-o
protejeze (torii). Torii consideră că a aborda politica externă din perspectiva
conceptului de „wait and see” ar dezechilibra irevocabil balanţa puterii permiţând
inamicilor Angliei să avanseze. Aripa wighs vedea alianţele ca pe ceva temporar care
lua final o dată cu victoria, în timp ce torii vedeau participarea Angliei ca ceva
permanent în ideea de a dirija evenimentele şi de a păstra pacea.
II.6. Preambul la Congresul de la Viena. Situaţia Europei la final de secol

XVIII şi început de secol XIX. După 1789, Franţa nu a mai invocat conceptul
Situţia în Europa raţiunii de stat, ci a făcut război pentru a-şi impune ideile sale revoluţionare. Sub
la finalul secolului
conducerea lui Napoleon Bonaparte, Franţa devine o mare putere, iar Imperiul şi
al XVIII -lea şi
începutul secolului dominaţia ei în Europa ating apogeul. Este de altfel momentul culminant al
al XIX-lea
dominaţiei politice şi militare franceze în Europa.
A apărut în schimb, în răsăritul continentului Rusia. După ce la începutul
secolului al XVIII-lea se constituie ca stat, sub domnia ţarului Petru cel Mare, la
finalul aceluiaşi secol începe să devină o mare putere şi începe să se extindă spre
Europa. La 1792 înglobase Ucraina şi atentează şi la Polonia, pe care o împarte cu
nemţii.
La 1804, Alexandru I, ţarul Rusiei, contactează pe primul ministru al Angliei,
Aplicarea
Wiliam Pitt cel Tânăr, opozantul lui Napoleon Bonaparte, făcându-i o propunere vagă
conceptului de pentru pacea universală.
echilibru al
puterii Primul ministru englez considera că principala cauză a instabilităţii în Europa
era tendinţa expansionistă şi dominatoare a Franţei; de aceea, aceasta trebuie
deposedată de toate cuceririle sale post-revoluţionare, iar pentru contrabalansare
constituirea unui stat german era o soluţie ideală. El propunea totodată, constituirea
30
unei alianţe permanente împotriva agresiunii franceze, alcătuită din Anglia, Prusia
Austria şi Rusia.
În acest fel, la trecerea dintre secole, era practicat conceptul de balanţă a
puterii.
Congresul de la Viena va stabili, în baza acestui concept, un secol de pace în
Europa, nemăcinată de nici un război general.
II.7. Congresul de la Viena din 1814-1815. Revoluţia franceză a transformat

substanţial modul de gândire, atât la nivel individual cât şi la nivel de politică statală.
Ceea ce la nivel individual era privit ca libertate la nivel statal era privit ca
independenţă naţională. Succesul lui Napoleon, urmat de înfrângerea acestuia, a
determinat ţările europene să-şi pună probleme cu privire la viitorul Europei
împreună.
Dacă până la 1814 alianţele erau doar formale şi potrivit cu raţiunile de stat
ale fiecărei părţi implicate, momentul 1814-1815 reprezintă un moment de cotitură
Primul Congres
internaţional din important. Reprezintă momentul în care pentru prima dată în Europa, şi chiar în lume,
lume
Viena, 1814-1815 marile puteri europene se adună la Viena pentru a decide împreună şi de comun acord
asupra viitorului Europei. Ţările care au jucat un rol însemnat în trecut au avut şi
acum un cuvânt de spus, şi cu toate că Franţa fusese învinsă a reuşit să iasă cu faţa
curată de la Congres, dându-i-se poasibilitatea de a participa la această manifestare
internaţională şi de a-şi expune punctul de vedere. Măiestria lui Talleyrand a făcut ca
acele state care se constituiseră într-o coaliţie antifranceză să fie împiedicate să-şi
realizeze ţelul (marginalizarea politică a Franţei).
La acest Congres, Austria a fost reprezentată de prinţul Metternich, Prusia de
prinţul Von Hardenberg, Franţa de prinţul Talleyrand Perigord şi Anglia de lordul
Castlereagh.
Miza politică a Congresului a fost restabilirea status-quo-lui european. Şi în
Miza politică a acest context a fost pusă şi problema Poloniei. Relativ la acest ultim aspect, la
Congresului
de la Viena Congres, dezbătând situaţia ţărilor central europene, Franţa, Anglia şi Austria au
descoperit că aveau un punct comun în politica externă, şi anume crearea unei Polonii
unite, puternice în răsărit. Acestei propuneri i s-a opus Rusia lui Alexandru I, fapt ce
s-a dovedit o gafă a diplomaţiei ruseşti. O altă gafă a statelor învingătoare a fost
31
faptul că la Congres nu au fost invitate Spania, Portugalia, Suedia, state ce fuseseră
semnatare al tratatului de la Paris din 1814, aspect de care a beneficiat Franţa.
Un document internaţional, de o mare valoare juridică, ale cărui consecinţe şi
practici le întâlnim şi astăzi a fost actul final care conţinea regulamentul cu privire la
rangurile diplomatice şi la ordinea de precădere.
Un alt succes al Congresului a fost stabilirea regimului de navigaţie pe
Dunăre, Elba, Escaut, Oder, fluvii pentru care s-au încheiat şi convenţii speciale.
II.8. Principii care au rezultat în urma Congresului de la Viena. Un nou

concept politic care s-a născut atunci şi care a înlocuit vechile idei de raţiune de stat,
Introducerea unui de echilibru al puterii, de iluminism politic, a fost ideea comună de justiţie şi morală.
nou concept în
cadrul relaţiilor În urma sesiunilor congresului nu au rezultat doar discuţii sterile relative la
internaţionale
- ideea comună de viitorul Europei, ci ele s-au concretizat şi în crearea unor alianţe.
justiţie şi morală
Astfel, la iniţiativa ţarului Alexandru I au avut loc negocieri paralele care au
condus la semnarea unui tratat prin care s-a constituit „Sfânta Alianţă”, un pact al
marilor monarhi împotriva naţiunilor, alianţă menită să oprească valul stârnit de
revoluţia franceză şi să favorizeze restauraţia monarhică. Sfânta Alianţă a fost
alcătuită din Rusia, Prusia şi Austria. Cancelarul Rusiei spunea în septembrie 1818
Crearea că : „Sfânta Alianţă, această nobilă şi mare fratenitate a suveranilor, valoarează mai
Sfintei Alianţe
mult ca toate tratatele şi rolul Franţei trebuie reconsiderat”.
Totodată, ca o expresie a relaţiei dintre balanţa puterii şi principiu legitimităţii
restaurării monarhiilor absolutiste, s-a mai creat o altă coaliţie, şi anume: Cvadrupla
Crearea
Cvadruplei Alianţă, formată din Anglia, Rusia, Austria şi Prusia.
Alianţe Sfânta Alianţă pornită cu scopul iniţial de a conserva monarhiile absolutiste
şi-a orientat pe parcurs intenţiile transformându-se într-o alianţă care a urmărit să
înăbuşe orice formă de liberalism. Sfânta Alianţă a reprezentat prin activitatea sa cel
mai original model de impunere a respectului aranjamentelor de la Viena.
32
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
Revoluțiile de la 1821 și de la 1848 în Europa și România
II.9. Rolul Sfintei Alianţe în cadrul Revoluţiei de la 1821.

La 1820 Sfânta Alianţă e confruntată cu izbugnirea insurecţiilor militare în
Spania, Regatul Neapole, şi al Piemontului (Italia de nord), precum şi în Portugalia.
Intervenţia
Sfintei Alianţe Rezultatul acestor mişcări a fost înlocuirea monarhiilor absolutiste şi instaurarea unor
în mişcările
revoluţionare regimuri constituţionale. Acest aspect nu putea să convină celor trei împăraţi, motiv
din Europa
din 1820-1828 pentru care Sfânta Alianţă trece la represalii. Pentru a se pune de acord în acest sens,
au avut loc două congrese la Troppau în 1820 şi Laibach în 1821. Ca urmare a
înţelegerii intervenite la congrese s-a decis ca Austria prin Metternich să intervină cu
forţa în Italia, (Neapole, Piemont), Turcia în ţările române, iar Franţa să restabilească
vechiul regim în Spania. În 1828 a fost reprimată şi mişcarea revoluţionară din
Portugalia.
Prin toate aceste intervenţii s-a creat impresia de forţă a Sfintei Alianţe şi de
linişte în Europa, însă era doar o linişte aparentă. În ceea ce priveşte poziţia Angliei în
Sfânta Alianţă, această țară, constantă politicii sale de stat “wait and see”, preferă o
poziţie neutră, de neimplicare. Anglia prefera ca Europa să se întâlnească prin
miniştrii de externe la întruniri periodice unde să se examineze starea generală din
bătrânul continent, fapt ce s-a şi realizat. Ea propunea o politică de securitate
colectivă, care în practică era greu de realizat, deoarece erau dificil de armonizat
interesele marilor puteri, creându-se mai degrabă o tendinţă spre inacţiune decât spre
acţiune.
În anii 1820 Europa s-a confruntat cu o nouă problemă „chestiunea orientală”.
Ajunse la maturitate după zeci, sau chiar sute de ani de oprimare străină popoarele din
centrul, estul şi sud-estul Europei s-au trezit la viaţă. În esenţă chestiunea orientală a
apărut ca rezultat al contradicţiilor dintre marile puteri europene (Austria, Turcia,
Franţa, Anglia, Prusia, Rusia), pe de o parte, şi năzuinţa de independenţă a popoarelor
din Balcani, în special, pe de altă parte.
Un moment În această chestiune orientală, Anglia are o poziţie aparte. Pentru scurt timp
unic:
părăsirea de părăseşte politica sa de neutralitate, şi intervine în cadrul întâlnirilor miniştrilor de
către Anglia a
politicii de
externe, în timpul revoltei din Grecia, izbucnită în 1821. Intervenţia sa era justificată
neutralitate. de interesul pe care îl manifesta pentru Egipt, interes pe care îl vedea ameninţat de
De ce ?
33
poziţia Rusiei în această zonă. De aceea a solicitat ca Rusia să nu intervină alături de
Turcia în reprimarea revoltei din Grecia, pe motiv că Turcia era suficient de puternică
pentru a face faţă singură acestei situaţii. Datorită ei Rusia nu a mai intervenit lăsând
ca jocurile militare să fie rezolvate de Poartă.
II.10. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821.

Pe fondul unui aer revoluţionar ce a străbătut Europa la 1821, nici Țările
române nu au fost excluse. Integrându-se în acest curent în ianuarie 1821 izbugneşte
în Ţara Românească revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
Ea a avut la bază două înţelegeri:
Baza mişcării una internă dintre Tudor Vladimirescu şi trei mari boieri: Grigore
lui Tudor
Vladimirescu Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, ce viza emanciparea naţională şi
socială a ţării.
a două, externă, dintre Tudor Vladimirescu şi fruntaşii Eteriei, Iordache
Olimpiotul şi Ioan Farmache, înţelegere care viza sprijin militar.
Chiar dacă nu a existat o înţelegere, Tudor Vladimirescu, în calitate de fost
ofiţer în armata rusească, se baza pe sprijinul ruşilor. Însă relativ la acest aspect, el
manifesta prudenţă. În final, s-a văzut că această atitudine a fost întemeiată, căci prin
congresul de la Laibah ţarul dezavuează cele două mişcări şi permite intervenţia
otomanilor pentru a le înfrânge.
Deşi nu a fost declarat, scopul lui Tudor Vladimirescu a fost înlăturarea
regimului fanariot şi independenţa naţională. Tudor Vladimirescu e trădat la Goleşti
de către greci deoarece nu tolerase indisciplina şi jafurile acestora. Mişcarea sa e
sortită eşecului, iar intervenţia otomană este extrem de sângeroasă.
O dată cu dezavuarea celor două mişcări de către Imperiul Ţarist şi relaţia
dintre Tudor Vladimirescu şi Eterie se înrăutăţeşte, acestea având scopuri şi interese
diferite.
Totuşi, mişcarea lui Tudor Vladimirescu nu a fost în zadar, căci deşi,
interveţia otomană a fost drastică, Imperiul Otoman cedează: domniile fanariote au
fost înlăturate, stabilindu-se doi domni pământeni care să guverneze fiecare în Ţara
Rezultatul
mişcării Românescă şi Moldova. Instaurarea domnilor pământeni se realizează destul de rapid,
revoluţionare
a lui Tudor şi anume în vara anului 1822. Pentru Ţara Românească este desemnat domn Grigore
Vladimirescu:
Instaurarea Ghica, iar în Moldova Ioniţă Sandu Sturza.
domniilor
pământene
34
Ca un element specific se poate observa că mişcarea lui Tudor Vladimirescu a
cuprins doar Muntenia singura legătură externă având-o cu grecii de care era mai
apropiat. Nici un mare imperiu nu a sprijinit şi nu a dorit succesul acestor două
mişcări, chiar dacă ele se aflau în sfera de influenţă otomană.
II.11. Revoluţia română de la 1848-1849.

La distanţă de un sfert de veac, revoluţia de la 1848 exprimă o viziune
Crearea unei
atitudini de înaintată, unitară a personajelor care au condus-o. Revoluţia a izbugnit în toate cele
unitate în
conştiinţa trei ţări române (fără Dobrogea şi Basarabia), însă se remarcă faptul că liderii celor
conducătorilor
trei mişcări au acţionat în calitate de români, şi nu în calitate de munteni, ardeleni sau
mişcăriilor
revoluţionare de moldoveni.
la 1848
Cu toate acestea lipsa unor mijloace tehnice sau a unor posibilităţi de
comunicare între fruntaşii celor trei ţări a făcut ca revoluţia să fie asincronă. În cazul
Baza creării revoluţiei de la 1848 revoluţionarii nu au avut înţelegeri cu alte mişcări similare din
viitoarei
diplomaţii Europa, dar au avut astfel de modele. Mulţi dintre fruntaşii revoluţiei ajunşi să
româneşti studieze în Franţa au acţionat din exterior creând un câmp unitar de acţiune cel puţin
în Muntenia. Chiar dacă s-a soldat cu un eşec revoluţia a arătat potenţialul unor viitori
diplomaţi ca Dimitrie Brătianu şi a inaugurat o nouă etapă în istoria diplomaţiei
Definirea şi punându-se bazele unei diplomaţii moderne ale cărei obiective s-au stabilit atunci:
conştientizarea
idealurilor independenţa şi unirea.
naţionale
35
Definiți conceptele de balanță a puterii, de rațiune de stat și politica wait and see. Ce
personalități politice europene sau ce state s-au folosit aceste concepte în politica lor
externă ?
Care a fost momentul când s-a creat clasa politică românească ?
36

2. Aurel Preda Mătăsaru, Aspecte teoretice, practice şi diplomatice româneşti

în domeniul tratatelor politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
3. Aurel Preda-Mătăsaru, Neagresiunea şi negocierea, o ecuaţie a păcii, Ed.

Politică, Bucureşti, 1981.
4. Aurel Preda-Mătăsaru, Forţa cinismului şi cinismul forţei, Ed. Militară,

Bucureşti, 1995.
5. Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, Bucureşti,

1898.
6. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Ed. Librăriei Pavel Surdu, Bucureşti,

1919.
7. Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice

şi stări de spirit, Bucureşti, 1967.
8. Dan Berindei, Dimplomaţia românească modernă, de la începuturi la

proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Ed. Albatros, Bucureşti, 1995.
37
MODULUL III
LUMEA POLITICĂ
EUROPEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ
DE LA 1853 LA 1913
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins:
Unitatea de învăţare 4: Războiul Crimeei; Congresul de pace de la Paris
şi importanţa lui pentru Principatele Române. = 1 oră
Unitatea de învăţare 5: Conceptul de Realpolitik; Europa după Războiul
Crimeei. = 1 oră
Unitatea de învăţare 6: Războiul de independenţă şi Congresul de la Berlin;
Războaiele balcanice. = 1 oră
Unitatea de învăţare 7: Formarea diplomaților români și partidele politice

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Rolul monarhiei românești în
relațiile diplomatice de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea. = 1 oră
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre relaţiile

diplomatice ale Prinipatelor Române și apoi, ale regatului României, dar şi în
Europa de la 1853 la 1913.
Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunii de Realpolitik precum şi pe
aceea de politică a faptului împlinit. Războiul Crimeei, Congresul şi Conferinţa
de pace de la Paris dintre anii 1856-1859. Războiul franco-prusac. Poziţia Rusiei
începând cu 1870 și războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Relaţiile
diplomatice la începutul secolului XX şi până în 1913.
38
Războiul Crimeei. Congresul de pace de la Paris şi importanţa lui pentru
Principatele Române.
III. 1. Sfânta Alianţă şi războiul Crimeei.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române nu a fost un caz singular în Europa,
ca şi mişcarea de la 1821. Ea a fost o contaofensivă a naţiunilor subjugate faţă de
imperiile care le stăpâneau. Dacă în Ţările Române revoluţia nu a avut un succes
Destrămarea
Sfintei Alianţe notabil în Austria s-a soldat cu înlăturarea prinţului Metternich, creatorul Sfintei
Alianţe. Înlăturarea sa a reprezentat de altfel începutul sfârşitului Sfintei Alianţe.
Cântecul de lebădă atât al Sfintei Alianţe cât şi al Cvadruplei Alianţe a fost însă
războiul Crimeei, război precipitat de Franţa.
În 1852 Napoleon al III-lea, împăratul Franţei îl obligă pe sultan să-l
recunoască drept protector al creştinilor din Imperiul Otoman, rol pe care şi-l asumase
Protejarea
ortodoxismului prin tradiţie Rusia. Deranjată Rusia, prin ţarul Nicolae I, cere sultanului cel puţin un
sau interese
rol egal cu cel al lui Napoleon al III-lea, însă cererea sa este refuzată. Adevărata
strategice în
Balcani ? problemă nu era protecţia ortodoxismului în Imperiul Otoman, problema era de
extindere a sferei de influenţă în Balcani şi în Marea Neagră.
Nicolae I dorea Constantinopolul şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Napoleon
al III-lea a văzut în această acţiune sfârşitul izolării Franţei şi sfârşitul oficial al
Sfintei Alianţe. În dorinţa lui de a se extinde în Marea Neagră şi în Balcani ţarul
Nicolae I ordonă ocuparea principatelor Moldova şi Ţara Românească invocând
faptul că „numai toţi cei patru din Cvadruplă îmi pot dicta ce să fac în Balcani”. În
această confruntare ruso-turco-franceză au intervenit şi celelalte mari puteri. Ca şi în
1821, văzându-şi ameninţate interesele în Marea Mediterană, Anglia, prin ministru
Palmerstone, intervine şi îşi trimite flota în Marea Neagră. Austria, care ar fi dorit să
păstreze relaţiile bune cu Rusia, a început a se teme de Franţa, deoarece aceasta
sprijinea mişcarea de eliberare din Italia, unde Austria avea importante posesiuni.
Dată fiind temerea faţă de Franţa, Austria prin ministru de externe Buol îi
trimite Rusiei un ultimatum cerându-i să părăseacă principatele. Acesta a fost ultimul
act oficial ce a pus capăt Sfintei Alianţe şi intereselor conservatoare a monarhiilor
absolutiste din Europa. Cu aceasta, totodată, izbucneşte în 1853 războiul Crimeii.
În 1853 după ce principatele sunt ocupate de ruşi principalele activităţi
Războiul
Crimeei beligerante se desfăşoară pe mare, ruşii înving flota otomană la Sinope, pentru ca la
1853-1856
39
finalul anului flota reunită a Angliei şi Franţei să pătrundă în Marea Neagră. În 1854
au loc mai multe bătălii însă soarta războiului se va decide la Sevastopol. E ultimul
act al războiului în care Rusia a fost înfrântă de armatele comune ale Angliei şi
Franţei. Rusia se retrage din principate, iar Austria urmăreşte să convoace o
conferinţă în 1855 la Viena, pentru a pune capăt războiului, dar eşuează.
În finalul războiului ţarul Nicolae I moare, iar Rusia e lovită şi din interior.
Necesitatea stabilirii unui urmaş face ca Rusia să fie într-un moment de cumpănă din
punct de vedere extern. Noului ţar Alexandru al II-lea i se adresează invitaţia de a
participa la Congresul de la Paris din 1856. Cu aceasta se demonstrează că Franţa
redevine, după jumătate de secol, o nouă mare putere în Europa şi arbitrul
continentului.
III.2. Congresul şi Conferinţa de Pace de la Paris 1856-1858.

În conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris principatele au un nou
statut:
Congresul de
la Paris şi → sunt scoase de sub protectoratul rus şi sunt puse sub garanţia celor şapte mari
Principatele
Române puteri europene.
→ se înfiinţează Comisia europeană a Dunării.
→ Marea Neagră e declarată neutră.
→ strâmtorile sunt închise pentru navele de război ruseşti.
→ se stabileşte consultarea nemijlocită a românilor din principate cu privire la
viitorul acestora.
Congresul a stabilit că orice hotărâre privind principatele, inclusiv intervenţia
armată, se putea face cu hotărârea unanimă a celor şapte puteri garante. Principatele
române sub suzeranitatea otomană, puse sub garanţia colectivă a puterilor garante,
puteau avea o administraţie independentă, naţională, deplina libertate a cultului, o
legislaţie a comerţului şi a navigaţiei. Rusia consimte să înapoieze principatelor cele
trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail şi Bolgrad.
Conferinţa de la Paris adaugă noi elemente relativ la pricipatele române. La
această convenţie semnată la 7/19 august 1859, la care au participat Austria, Rusia,
Prusia, Anglia, Franţa, Sardinia şi Poarta, s-au decis:
40
titulatura pe care principatele unite urmau s-o poarte era „Principatele unite
ale Moldovei şi Munteniei”, chiar dacă urmau să aibă doi domni, două guverne, două
administraţii, două adunări legislative.
la Focşani urma să funcţioneze o unică Curte de Casaţie.
primeau dreptul de a se administra singure fără intervenţia Porţii.
se plătea în continuare tribut Porţii, domnii deşi erau aleşi de români trebuiau
să primească investitura sultanului.
Poarta nu putea interveni oricum în problemele externe ale principatelor,
acestea trebuind să fie consultate, de asemenea trebuind să existe şi consensul
puterilor garante.
III.3. Unirea principatelor sub politica faptului împlinit.

Conferinţa de la Paris din 1858 a dat posibilitatea pricipatelor să pună în
Primul pas în
cadrul politicii practică pentru prima dată „politica faptului împlinit”. Aceasta s-a soldat prin
faptului împlinit:
Unirea
alegerea la 24 ianuarie 1859 ca unic domn atât în Moldova cât şi în Muntenia a lui
Principatelor Alexandru Ioan Cuza.
Cea dintâi problemă a acestui act, faţă de prevederile tratatului de la Paris, a
fost aceea a recunoaşterii actului alegerii unicului domn în principate. România a
beneficiat de personalităţi de elită care au reuşit să îmbine calităţile personale cu
sentimentul naţional făcând posibil ca un ideal de veacuri al românilor să devină
Primii paşi ai
diplomaţiei realitate. Astfel Vasile Alecsandri, care în acel moment devenise ministru de externe
româneşti:
Recunoaşterea al ambelor principate, a mers la Paris, Londra, Constantinopol, doctorul Ludovic
unirii Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris.
Ca urmare a demersurilor realizate de aceste personalităţi sprijiniţi de oameni
politici din ţară, în martie-aprilie 1859 se convoacă la Paris o nouă conferinţă care
urma să aibă ca temă validarea alegerii lui Cuza în cele două principate. Eforturile nu
au fost lipsite de urmări pozitive căci în cele trei ședinţe ale conferinţei cinci din cele
şapte puteri garante au sancţionat actul istoric al alegerii lui Cuza. Turcia şi Prusia au
acceptat acest fapt ulterior.
Primul obiectiv fiind îndeplinit era necesar ca mai departe să se realizeze
unirea politico-administrativă şi obţinerea recunoaşterii acesteia. România trebuia să
treacă de la unirea personală la un stat unitar, acest fapt petrecându-se în 1861.
Bătălia a început la Constantinopol unde a acţionat Costache Negri, iar problema era
41
privită pentru noul stat, ca fiind de viaţă şi de moarte. Însăşi domnitorul Cuza
mărturisea consulului general al Austriei că era nevoit să-şi petreacă o parte din timp
pe naveta Iaşi-Bucureşti. Pe lângă domn până în 1861 unicul element comun la nivel
politic şi administrativ a fost ministrul de externe. În cele din urmă Imperiul Otoman
a sfârşit prin a recunoaşte unirea politico-administrativă a celor două principate fapt
comunicat într-un mod festiv de Cuza la 24 ianuarie 1862, în mesajul său de
aniversare a trei de la alegerea sa ca domn al principatelor, mesaj intitulat „Unirea
definitivă a principatelor”.
Ulterior conferinţei de la Paris din 1859 şi din 1861 românii nu au încetat să
uimească prin acţiunilor lor Europa. Cuza a luat următoarele măsuri:
a confiscat/secularizat averile mănăstirilor care aparţineau comunităţilor
religioase străine.
a adoptat o constituţie şi o nouă lege electorală, cu toate că potrivit convenţiei
de la Paris din 1858 acest fapt era intezis, fiind considerat un element tipic al unui stat
independent.
Relativ la acest ultim aspect pentru a face acesta Cuza a realizat o lovitură de
stat şi a organizat ulterior acesteia un plebiscit să sancţioneze lovitura de stat, acesta
Din nou politica era un alt aspect al politicii faptului împlinit, însă toate aceste demersuri s-au realizat
faptului împlinit
pe fondul unei activităţi continue din partea diplomaţiei româneşti care nu a încetat
dialogul cu marile cancelarii europene. Sultanul a fost obligat să recunoască „Statutul
dezvoltator al Convenţiei de la Paris” precum şi toate consecinţele juridice ce au
decurs de aici. Astfel i se recunoştea dreptul noilor Principate Române de a emite
paşapoarte, şi chiar dreptul de a refuza intrarea trupelor otomane pe teritoriul ţării.
Despre această lovitură de stat s-a spus în epocă că a fost un act de sfidare al
naţionalismului român pe care îl aruncase protectoratului european.
42
Prezentați evenimentele politice românești ce s-au constituit în politica faptului

împlinit în epoca domnitorului A.I. Cuza.
Conceptul de Realpolitik. Europa după Războiul Crimeei.
III.4. Conceptul de Realpolitik.

Dispariţia Sfintei Alianţe a generat în Europa o puternică stare de înstabilitate
politico-militară. Marile puteri nu au mai ţinut cont decât de propriile lor interese
ceea ce a dus la aproape două decenii de războaie locale, după cum urmează:
1859- războiul Franţei şi Piemontului împotriva Austriei;
1864- războiul pentru districul Schleswig-Holstein;
1866- războiul austo-prusian;
Franţa lui 1870- războiul franco-prusian.
Napoleon al
III-lea După războiul Crimeii în Europa Centrală şi de vest s-au afirmat într-o
versus
Germania lui continuă confruntare de idei şi de interese Franţa lui Napoleon al III-lea şi Germania
Bismark
al cărei cancelar era Otto von Bismark.
43
Realpolitik reprezintă într-o primă accepţiune o noţiune politică nouă care s-a
edificat pe bazele fostei idei de raţiune de stat, dar ceea ce aceasta aduce ca noutate
Conceptul de
Realpolitik este ideea că trebuie folosită oricare ocazie favorabilă pentru realizarea interesului
naţional fară a ţine seama de concepţiile şi ideologiile conservatoare perimate. Aşadar
realpolitik-ul era un raisson d’etat al finalului de secol XIX, aşa cum Bismark era un
Richelieu al epocii moderne.
Napoleon al III-lea a fost în 1848 ales preşedinte al Franţei pentru ca în 1852,
printr-o lovitură de stat să devină împărat al Franţei. Otto von Bismark provenea
dintr-o veche familie prusacă şi era un oponent al mişcărilor revoluţionare. Cele două
personalităţi supranumite „sfinxul de la Tuilleries” şi „cancelarul de fier” erau total
diferite, singurul lucru pe care îl aveau în comun era faptul că manifestau o aversiune
făţişă faţă de sistemul lui Metternich instituit cu prilejul Congresului de la Viena din
1815.
Franţa a sprijinit naţionalismul în Europa, inclusiv pe români, însă politica ei
externă s-a dovedit a fi dezastruoasă. Napoleon al III-lea mult prea idealist, a eşuat în
cele din urmă datorită faptului că nu a ştiut să-şi stabilească priorităţile. În opozitie cu
acesta, Bismark, deşi a plecat în politică drept conservator, a reuşit să treacă de aceste
concepte limitatoare. Cancelarul s-a manifestat în viaţa politică drept prea democrat
pentru conservatori şi prea autoritar pentru liberali, însă a reuşit totuşi să creeze
unitatea Germaniei prin foc şi sabie.
III. 5. Războiul franco-prusian şi consecinţele sale.

După ce s-a implicat în unificarea Italiei împotriva Austriei, după ce a susţinut
România, Napoleon al III-lea s-a implicat şi în treburile interne ale Spaniei, care,
Aplicarea
conceptului de
aprecia el că-l privesc. Aceste treburi interne vizau problema succesiunii la tron.
Realpolitik de Tronul Spaniei rămăsese vacant şi urma a fi ocupat de Leopold de Hohenzollern,
către
Germania fratele mai mare al lui Carol I. A avea un rege prusac şi pe tronul Spaniei a fost
percepută de Franţa ca fiind o ameninţare din ambele părţi şi prin urmare Napoleon al
III-lea face demersuri ca Prusia şi Leopold să renunţe. Prusia renunţă la tronul
Spaniei, însă regele Wilhelm respinge alte demersuri făcute de ambasadorul fancez la
Berlin. Cu privire la această situaţie împăratul prusac, care se afla la cură la Ems, îl
Bismark un informează pe Bismark printr-o telegramă. Abil, conştient de forţa armatei sale,
Richelieu
modern Bismark falsifică conţinutul telegramei şi o dă spre publicare presei. Conţinutul
44
„noii” telegrame aducea serioase jigniri Franţei. Acesta a fost pretextul începerii
războiului franco-prusac ce s-a soldat cu înfrângerea Franţei, cu abdicarea lui
Napoleon la III-lea şi cu încoronarea lui Wilhelm ca împărat al Germaniei în sala
oglinzilor din palatul Versailles.
Bismark devine în acest context promotorul şi realizatorul unificării lumii
germanice care avea ca pilon principal Prusia. Bismark şi-a început viaţa într-un
spaţiu germanic dominat de trei elemente: echilibrul german al puterii între Prusia şi
Austria; sistemul de alianţe european bazat pe unitatea valorilor conservatoare şi
echilibrul european al puterii. La toate acestea Bismark a devenit conştient de
următoarele:
pentru a deveni un stat puternic Prusia nu are nevoie de Sfânta Alianţă şi nici
de Rusia.
unitatea conservatoare germană (interesul comun al Prusiei şi Austriei) trebuia
înlocuit cu realpolitik.
Austria reprezenta un obstacol şi nu un partener în unificarea Germaniei.
Realpolitikul lui Bismark a reprezentat o linie politică care a presupus idei şi
acţiuni flexibile, menite în a exploata orice ocazie favorabilă unificării Germaniei,
fără a fi constrânse de prejudecăţi sau ideologii de vreun fel. Pentru Otto von Bismark
realpolitikul reprezenta obligaţia omului politic de a cântări ideile sale forţă cu ideile
forţă ale altora iar în baza elementelor ce rezultă din această evaluare să se desprindă
într-un mod realist ceea ce este eficient pentru interesele naţionale, fără a renunţa la
ceea ce este valoros din ideile moştenite din trecut. Realpolitikul lui Bismark a distrus
lumea din care el a ieşit şi s-a format. Cancelarul a fost liberal, şi după caz
conservator, ori de câte ori interesele Prusiei au cerut-o, el spunea că diplomaţia
prusacă nu trebuie să se bazeze pe sentimente sau legitimitate ci, pe o corectă
evaluare a situaţiei. Politica sentimentală nu recunoaşte reciprocitatea şi mai adaugă
el: „politica este arta posibilului, nici chiar regele nu are dreptul să subordoneze
intereselor statului simpatiilor sau aspiraţiilor sale personale”. Napoleon al III-lea a
început ca un revoluţionar în timp ce Bismark a rămas pe plan personal conservator,
gândind în mod raţional reapolitikul ţării sale.
45
III.6. Politica externă europeană bazată pe calculul politic şi al interesului
naţional. Realpolitikul a condus la unificarea Germaniei, însă o dată ce acest fapt s-a
realizat reapolitikul s-a întors împotriva acesteia, întrucât acesta nu a reuşit să evite
cursa înarmărilor şi războiul. Cu toate că din 1870 până în 1890 s-a păstrat un
oarecare echilibru în Europa, nici Bismark nici Germania nu au reuşit să determine
marile puteri să adopte un singur sistem care să ajusteze relaţiile dintre ele ţinând
seama de schimbarea continuă a împrejurărilor.
Unificarea
Germaniei După unificare, Germania a devenit cea mai puternică ţară europeană şi cu
Pericol sau
necesitate fiecare deceniu forţa sa economică şi militară deveneau tot mai evidente. De la
istorică ?
Richellieu marile puteri situate la marginea continentului Anglia, Franţa şi Rusia
exercitau presiuni asupra centrului. Acum pentru prima dată centrul Europei a devenit
suficient de puternic să exercite presiuni asupra periferiei.
Ce reprezintă conceptul de Realpolitik, cine l-a pus în practică și la ce a condus în
Europa secolului al XIX-lea ?
46
Războiul de independenţă şi Congresul de la Berlin. Războaiele
balcanice.
III. 7. Poziţia Rusiei după 1870. Preambul la războiul de independență. În

istorie nu i se poate nega Rusiei contribuţia importantă pe care a avut-o în stăvilirea
O nouă forţă
pe continent
atât a lui Napoleon I cât şi a lui Hitler, însă la fel de adevărat este că ea a destabilizat
Rusia periculos echilibrul european şi nu numai, al cărui element cheie a fost şi este, chiar
dacă nu pe deplin. La începutul secolului al XIX-lea Rusia a avut o poziţie retrogradă
şi de aceea în perioada 1815-1848 era considerată „jandarmul Europei”. Însă din
această perioadă Rusia începe asaltul asupra Balcanilor, zona încorporată până în
deceniul al optulea al secolului XIX Imperiului Otoman. „Întâmplător” majoritatea
creştinilor din Balcani erau slavi.
Rusia din totdeauna a afişat misionarismul şi a avut, ca şi Germania, teama
bolnavicioasă a lipsei de securitate. Ea a ţinut să se întindă creându-şi în faţa altora un
element de forţă. În faţa acestei ţări puteai adopta doar două atitudini: cooperare sau
confruntare, însă nici una de lungă durată căci „partenerul rus” era extrem de nesigur.
III.8. Liga celor trei împăraţi şi războiul ruso-româno-turc din 1876-

1878. Ca o esenţă a politicii externe a lui Bismark putem menţiona documentul
intitulat „dictatul de la Kissingen” (15 iulie 1877). Acest document a catalizat
Premizele întreaga politică a cancelarului de fier şi a fost pasul determinant în realizarea Ligii
războiului de
celor trei împăraţi, formată din împăratul Germaniei, Austriei şi Rusiei. Ulterior
independenţă
acestui eveniment tot germanii sunt promotorii unui alte alianţe în centrul Europei, o
alianţă la care ne-am alăturat şi noi românii printr-un pact secret încheiat de Regele
Carol I. E vorba de crearea Triplei Alianţe în 1882 formată din Austria, Italia şi
Germania.
Liga celor trei împăraţi se dorea a fi o replică a Sfintei Alianţe, însă ea nu a
durat nici măcar un deceniu. Această replică, nereuşită de altfel, a făcut însă ca
Liga celor trei
împăraţi – Anglia să iasă din „amorţeala” în care căzuse mai bine de un secol. Deşi nu prea
O ultimă
rămăşiţă a agrea tendinţele imperialiste ale Rusiei, Anglia agrea la fel de puţin o Germanie
monarhismului dominantă pe continent. Astfel, prin premierul său Disraeli a căutat să se apropie de
absolut
47
Rusia, Austria şi Italia fapt ce a determinat în final desfacerea Ligii celor trei
împăraţi.
În această conjunctură internaţională în care Anglia se trezeşte şi în care
Germania urmăreşte să împace marile puteri (mai puţin Franţa) are loc la finalul
anului 1876 războiul ruso-româno-turc.
Dostoevski scria despre războiul ruso-româno-turc din 1876 următoarele:
„dacă întrebi soldatul rus de ce merge la război, el îţi va răspunde că va lupta pentru
cruce, Hristos şi pentru a elibera pe creştinii oprimaţi de turcii necredincioşi”.
„Misionarismul” rusesc avea nevoie de argumente de aceea Rusia se defineşte ca a
treia Romă după Constantinopol şi Roma, precum şi continuatoarea Bizanţului în
Europa creştin ortodoxă.
Desfășurarea războiului. Câteva momente importante. La 16 aprilie la
solicitarea părţii ruse se încheia la Livadia, ulterior la Bucureşti, o convenţie militară
prin care se reglementa trecerea trupelor ruseşti prin România. Cu toate că această
convenţie trebuia ratificată de parlament pentru a intra în vigoare trupele ruseşti trec
Prutul şi Rusia declară război Turciei.
Armata turcă atacă oraşele porturi de la Dunăre ale României şi realizează
incursiuni armate pe malul românesc al Dunării. În această situaţie România declară
Proclamarea război Turciei, iar la 9/21 mai 1877 în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu
independenţei
de stat la 1877 proclamă independenţa ţării şi solicită ratificarea convenţiei militare cu Rusia
Un alt pas al
politicii faptului (Suntem stat independent ! Suntem națiune de sine stătătoare !, spunea M.
împlinit
Kogălniceanu în patrioticul său discurs din Parlament la 09 mai 1877).
Era un nou act al politicii faptului împlinit pe care România îl oferea Europei.
Cu toată fala lor, ruşii erau pe cale de a pierde războiul, însă intervenţia
salutară a armatei române a întors la Plevna soarta războiului. Armata rusă şi cea
română au fost puse sub comanda lui Carol I care a repurtat o victorie strălucită. În
amintirea acesteia coroana sa regală a fost făcută din oţelul tunurilor turceşti capturate
la Plevna.
Cu toată contribuţia română determinantă la acest război, ignorând Convenţia
Tratatul de
San Stefano de la Bucureşti, Rusia încheie la 3 martie 1878 la San Stefano un tratat cu turcii,
România nefiind invitată. Ca şi consecinţe ale tratatului se crează Bulgaria Mare,
limitându-se astfel teritorilul Imperiului Otoman, Rusia îşi vede împlinit visul de a
prelua controlul asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Aşa cum arătam anterior
48
Anglia interesată în Mediterana de est adoptă o atitudine energică împotriva acestui
tratat. În acest context britanicii cer revizuirea tratatului de la San Stefano pe un
teritoriu neutru, este ales în acest scop Berlinul. În această situaţie România cere
măcar să fie ascultată.
Cu toate abilităţile diplomaţiei româneşti, România nu a fost susţinută, nici
România singură măcar de Franţa, (ce va regreta ulterior) şi nici de Germania. Această lipsă de
la nivel
diplomatic extern. susţinere politică determină posibilitatea Rusiei de a acţiona. Astfel cele trei judeţe
Prima ciuntire din sudul Basarabiei revin Rusiei, ţarul Alexandru al II-lea făcând din aceasta o
teritorială chestiune de onoare.
Congresul de la Berlin a avut ca rezultat încheierea la 13 aprilie 1878 a
Tratatului de la Berlin între Anglia, Austria, Franţa, Italia, Rusia şi Turcia. Potrivit
Congresul de tratatului se recunoştea României, în mod condiţionat însă, calitatea de subiect de
al Berlin 1878
- drept internaţional, ceea ce însemna recunoaşterea independenţei de stat. Delta
recunoaşterea
condiţionată a Dunării şi nordul Dobrogei reveneau României ca o compensare nelegitimă pentru
independenţei cele trei judeţe din sudul Basababiei pierdute în favoarea Rusiei. Totodată insula
de stat
Şerpilor revine României. Bulgaria capătă statut de principat autonom în cadrul
Imperiului Otoman, în timp ce Imperiul ţarist îşi consolidează cuceririle în Armenia;
Anglia beneficia de dreptul de a folosi insula Cipru ca baza navală.
În urma încheierii acestui tratat relaţiile dintre Germania şi Austria devin mai
stânse, astfel încât în 1879 între cele două state se iniţiază o alianţa secretă. Anglia
prin şeful diplomaţiei sale lordul Salesbury susţine discret această convenţie deoarece
nu dorea expansiunea ruşilor în Balcani şi aprecia că ea putea fi stopată printr-un
sistem activ de alianţe.
III. 9. Tripla Alianţă. După încheierea tratatului secret cu Austria spiritul

neobosit al lui Bismark face ca în 1882 să aducă Italia în acest tratat punând astfel
Crearea Triplei
Alianţe
bazele Triplei Alianţe. Prin urmare în condiţiile în care atât Austria, cât şi Rusia
urmăreau expansiunea în Balcani, sferele de influenţă ale acestora se cereau
Polarizarea
Europei regândite. Noul ţar al Rusiei Alexandru al III-lea nu avea abilitatea unui diplomat
Crearea fiind intolerant şi autoritar, nu avea încredere în Bismark şi nici nu-i înţelegea
premiselor
primului război politica.
mondial
Cu toate că Rusia se dorea protectoarea slavilor din Balcani ceea ce
presupunea un control şi o dominare a acestora, noua Bulgarie se unifică sub un prinţ
49
german (1885), aceasta fiind o lovitură de graţie, motiv pentru care Rusia acuză
Germania de complot împotriva panslavismului. Cu toate acestea nedorind să piardă
alianţa cu Rusia şi nedorind ca aceasta să se alieze cu Franţa, Bismark acţionează
pentru ca Germania şi Imperiul Ţarist să-şi reafirme din nou opţiunile comune în
cadrul Alianţei celor trei împăraţi.
Noile poziţii presupuneau ca în caz de război cu o terţă putere fiecare dintre
cele trei naţiuni să rămână neutre în afara cazului în care Germania ar fi atacată de
Franţa sau Rusia de Austria. Totuşi ca urmare a alianţelor secrete din cadrul Ligii
celor trei împăraţi aceasta sucombează definitiv în 1887, iar politica lui Bismark se
apropie de sfârşit.
Anglia iese din neutralitate şi izolare, Bismark e înlăturat de la putere de noul
împărat german Wilhelm al II-lea, iar echilibrul european devine rigid, Europa
îndreptându-se către o catastrofă pe care nimeni nu o considera posibilă. Marile puteri
se aruncă într-o strategie bipolară care duce la edificarea a două blocuri militare
anticipând parcă războiul rece ce urma să se declanşeze peste 50 de ani.
III.10. Situaţia României şi a Europei la începutul secolului XX. După o

perioadă de acalmie la nivel general în Europa şi alte naţiuni din Balcani care tindeau
spre independentă încep să-şi manifeste aceste tendinţe. Spre finele secolului XIX şi
începutul secolului XX, România îşi manifestă în mod constant preferinţa către
menţinerea unui status-quo în zonă promovând o politică de neutralitate activă.
Momentul de cotitură relativ la situaţia din Balcani l-a reprezentat anul 1908.
Profitând de revoluţia „junilor tineri turci”, Austria încalcă flagrant tratatul de la
Berlin şi ocupă Bosnia şi Herzegovina. În acelaşi timp, Bulgaria unită cu Rumelia se
proclamă regat. Pentru diplomaţia română devine evident că nu Bucureştiul, ci Sofia
întră în linia de preferinţă a Vienei. Era şi normal pentru că Bucureştiul era capitala
spirituală a peste 3 milioane de români din imperiul dualist.
Între 1908-1914 România devine un factor important de echilibru în Balcani,
România ca parteneriatul său fiind căutat atât de Tripla Alianţă cât şi de Antanta (Franţa, Anglia şi
factor de
echilibru în
Rusia). În 1909 au loc la Bucureşti două vizite semnificative ale moştenitorilor
Balcani imperiali austriac şi german Frantz Ferdinand şi Frederik Wilhelm, cele două vizite
1908-1914
având scopul de a întări alianţa secretă a României cu Germania şi Austria.
50
În acelaşi timp conştientizând rolul şi poziţia României precum şi greşelile
trecute, Franţa şi Rusia încep să desfăşoare o puternică ofensivă de a atrage
Bucureştiul în sfera lor de forţă. Un rol important în acest sens l-a avut şi principesa
Maria, viitoarea regină Maria a României.
Dezechilibrul din Balcani este accentuat de dorinţa de stapânire a unui
teritoriu minuscul: Macedonia. Trei state balcanice doreau împărţirea Macedoniei
Situaţia
militară şi între ele: Bulgaria, Serbia şi Grecia.
politică în
Balcani Între timp la 13 martie 1912 se încheie o convenţie militară şi un tratat de
alianţă sârbo-bulgar, iar o lună mai târziu Bulgaria încheie un tratat asemănător şi cu
Grecia. Miza celor două înţelegeri viza neutralizarea Turciei în zonă şi, indirect atenta
la integritatea teritorială a Macedoniei.
Prin urmare, fără a putea fi oprit, în octombrie 1912 izbucnea războiul dintre
cele trei ţări aliate şi Turcia. Aliaţii balcanici reuşesc să se impună într-un mod
surprinzător. Situaţia de pe front este dificilă pentru armatele otomane, aliaţii
ajungând să asedieze Adrianopolul şi chiar Constantinopolul. În aceste condiţii Turcia
cere semnarea unui armistiţiu în decembrie 1912 ale cărui preliminarii se desfăşoară
la Londra.
Situaţia era departe de a fi stabilă căci războiul reizbucneşte în februarie 1913.
De această dată, intrigate de succesul balcanicilor, marile puteri ies din expectativă.
Austro-Ungaria e gata să atace Serbia, iar ruşii sunt contrariaţi de perspectiva
cuceririi Constantinopolului de bulgari, în condiţiile în care Adrianopolul fusese deja
cedat. Sub presiunea exercitată de marile puteri, ostilităţile încetează pentru ca la 30
mai să se semneze preliminariile de pace de la Londra.
După primul război balcanic situaţia în zonă se prezenta astfel:
Creta este cedată Greciei.
Albania dominată de turci, capătă un statut special: devine un stat
Consecinţele independent, dar cu un statut internaţional special. Ea urma să fie condusă de un
primului război
balcanic principe protestant Wilhelm von Wied în calitate de rege.
Situaţia agitată din Albania, revoltele necontenite au destabilizat situaţia, iar
prinţul de Wied a fost obligat să fugă la nici trei luni de la urcarea sa pe tron.
III. 11. România în acest context politico-militar. Desfăşurând astfel de

forţe militare în preajma graniţei de sud a României, Parlamentul român nu putea fi
51
indiferent. Marile puteri europene vedeau în Bucureşti un mare factor de stabilitate
politico-economică în zona Balcanilor. România a contribuit la aplanarea războiului
italo-turc precum şi a limitării acestui război asupra imperiului Otoman dorind să
păstreze status-quo-ul instituit de Congresul de la Berlin. În calitate de ministru de
externe Titu Maiorescu atrage atenţia ministrului bulgar de la Bucureşti că în
Rolul lui
Titu Maiorescu „limitele tratatului de la Berlin neutralitatea României e naturală, dacă totuşi în
în cadrul
războaielor Balcani se vor produce schimbări teritoriale România va avea un cuvânt de spus”.
balcanice Cum aceste modificări par inevitabile România cere modificarea frontierei
sale dobrogene considerată ca nemaifiind de actualitate în noile condiţii şi chiar
nedreaptă încă din 1878. Noile pretenţii teritoriale ale României deranjează Austro-
Ungaria care se vedea ameninţată de o posibilă revendicare a Transilvaniei.
Habsburgii intră în conflict cu diplomaţia germană care găsea legitime pretenţiile
teritoriale ale României. În acest context, Rusia speculează momentul şi comunică la
Bucureşti că rectificarea frontierei dobrogene ca o compensaţie pentru România e o
condiţie a păcii. Diplomaţia austriacă îşi dă seama că România se află la o cotitură a
politicii sale externe.
III. 12. Al doilea război balcanic. Pacea de la Bucureşti. În vara lui 1913 se
încheie un acord sârbo-grec care determină precipitarea relaţiei din Balcani. Viena
Cel de-al
doilea război merge în continuare pe cartea bulgară ignorând sugestiile Bucureştiului de a permite
balcanic
Serbiei să aibă ieşire la Marea Adriatică. Datorită acestui fapt unul dintre diplomaţii
austro-ungari arăta în mod plastic: „cuarda care leagă monarhia Austro-Ungara de
România este cât se poate de întinsă. Va fi foatre greu să fie reînodată dacă se rupe”.
În acest context Bulgaria atacă Grecia şi Serbia ceea ce face ca Romania să se
mobilizeze. Datorită situaţiei de pe front România este obligată să declare război
Bulgariei şi această poziţie adoptată de guvernul român este considerată o sfidare la
adresa Austro-Ungariei. Ostilităţile durează o lună şi se încheie cu Pacea de la
Bucureşti.
Conferinţa de la Bucureşti s-a realizat sub preşedenţia lui Titu Maiorescu,
ministru de externe al României. Potrivit acestei convenţii din august 1913, zonele de
Conferinţa de
la Bucureşti influenţă din Balcani s-au împărţit astfel:
1913
Serbia lua o parte din Macedonia.
Grecia lua sudul Macedoniei precum şi o parte din Tracia de Vest.
52
Turcia căpăta Tracia de est cu oraşul Adrianopole.
România lua Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia-Ecrene.
În problemetica Balcanilor după încheierea păcii de la Bucureşti, Anglia şi
Franţa l-au felicitat pe Carol I subliniind faptul că rolul României fusese determinant
în a pune capăt acestui conflict. Spre deosebire de relaţiile cu Anglia şi Franţa, şi în
ciuda unui anumit sprijin german relaţiile cu Austro-Ungaria se înrăutăţesc. În acest
context, Wilhelm al II-lea dădea dispoziţie ca toate comunicatele celui de-al doilea
Reich către contele Tisza să înceapă cu cuvintele „Domnule, gândeşte-te la români”.
După 1914 guvernul conservator este înlocuit cu un guvern liberal condus de
Ionel Brătianu. Este momentul în care liberalii iau la cunoştinţă de tratatul secret
încheiat de ţara noastră cu Tripla Alianţă în 1883, însă premierul îşi manifestă opinia
că un astfel de tratat va fi foarte greu de pus în aplicare.
Ca o recunoaştere a poziţiei României, are loc la Bucureşti vizita ţarului
Nicolae al II-lea, ce a stârnit o adevărată furtună la Berlin, Viena, Budapesta şi Sofia.
Această vizită a fost urmată şi de cea a ministrului de externe rus, Sazonov. Un
eveniment inedit a marcat această vizită: o excursie în Transilvania a ministrului rus
alături de Brătianu, aspect care i-a nemulţumit profund pe austriecii.
La finalul lui 1914, România era înconjurată de puteri ostile care nu doreau
altceva decât să ocupe teritoriul român. De aceea pentru a nu pune în pericol situaţia
şi aşa destul de fragilă a României clasa politică românească preferă neutralitatea în
primul război mondial până în august 1916.
Prezentați succint activitatea diplomatică și rolul României în timpul războaielor

balcanice (1912-1913).
53
Formarea diplomaților români și partidele politice din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Rolul monarhiei românești în relațiile diplomatice de la
finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
III.13. Rolul monarhiei în constituirea României moderne și a României

Mari. Rolul Partidelor politice în aceeași perioadă. Prin iarna, rece şi friguroasă a
Venirea
Principelui
lui 1866, Cuza, domnul ţăranilor, fu înlăturat. Se spune că domnia sa personală din
Carol ultimii ani nu prea cădea bine boierilor. Fără prea mult tam-tam şi fără vărsare de
sânge, Domnitorul renunţă la prerogativele sale şi alege drumul exilului. La numai
trei luni, după eforturi susţinute şi nu lipsite de emoţii şi peripeţii, sosea în ţara unde
Dunărea îşi găseşte odihna, venind tocmai de la izvoarele măreţului fluviu, un distins
militar, ofiţer al armatei prusace, pe numele său real Karl Eitel Friedrich Zephyrinus
Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Şi, cine spune că a avea multe nume e semn
rău ! Tânărul nostru prinţ, ale cărui origini le regăsim în urmă cu ceva sute de ani, de-
abia ce împlinise 27 de ani. Fusese atras spre România nu de vreun gând simplist de a
vizita o ţară, poate, pe atunci, exotică spiritului german. De fapt, fusese convins de
unii bărbaţi onorabili de stat că ţărişoara asta avea nevoie de ordinea şi disciplina
prusacă şi de un conducător loial ei situat deasupra spiritului latin ce fierbea încă în
vinele lor pătimaşe. Şi tânărul veni.
Primii ani, de acomodare cu noua sa patrie, căreia îi jurase credinţă, şi cu
oamenii politici, au fost duri. Pentru supuşii săi rămăsese un străin, dur şi rece, iar
Căsătoria cu
principesa pentru politicienii încă nedebarasaţi de obiceiurile fanariote impactul cu un nou
Elisabeta de
Wied sistem de valori se arăta cel puţin neobişnuit. De aceea, pe la 1870 se afla la un pas de
a abdica. Mai înainte însă, în 1869 se căsătoreşte cu Elisabeta de Wied, şi ea o
prinţesă prusacă însă opusă sufleteşte soţului ei, având o fire romantică, aplecată spre
artă. Cuplul princiar aştepta cu nerăbdare şi interes un moştenitor, care să dea
stabilitate şi continuitate monarhiei. Sorţii nu le-au fost favorabili. Născută în 1870,
Maria, unicul copil al cuplului princiar moare la o vârstă fragedă. Imposibilitatea de a
mai avea copii, o va arunca pe Principesă în ”mrejele” artei. Ea nu va ocupa nici un
loc în viaţa politică, amestecul în treburile de stat nefiindu-i îngăduit de Principe. Va
1
Prezenta unitate de învățare este un fragment din lucrarea elaborată de Lavinia Mihaela Vlădilă și
intitulată Monarhia constituțională și guvernele regale ale României în perioada 1866-1930¸ Ed.
Lumen, Iași, 2015.
54
sprijini cultura în toate manifestările sale şi va deveni ea însăşi o scriitoare, luându-şi
supranumele de Cântecul Pădurii sau Carmen Sylva, la fel ca locurile de unde venise .
Neputinţa de a avea copii a principesei a condus în timp la răcirea relaţiilor dintre cei
doi soţi .
În viaţa politică, după câţiva ani de tatonări şi aşezări doctrinare, se formează
Crearea celor primele partide ale României: Partidul Naţional Liberal (la 24 mai 1875 prin
două Mari
Convenția de la Mazar Pașa)2 şi Partidul Conservator (la 03 februarie 1880)3.
Partide: PNL
și PC Conduşi de mâna forte a lui Ion Brătianu – tatăl -, liberalii vor pune serios
umărul la consolidarea României moderne. În timpul guvernării lor, ţara va reuşi să
obţină la 1877-1878 în urma războiului româno-ruso-turc şi a Congresului de la
Berlin, independenţa de stat. Ca urmare a acestui fapt, tot în timpul guvernării
Rolul PNL în liberale, cea mai prolifică din câte se pare până la 1912, ţara va dobândi la 14/26
politica
internă și martie 1881 statutul de Regat, iar Principele titlul de Rege. De asemenea, în aceeaşi
externă a țării
perioadă se va rezolva şi problema succesiunii la tron, prin desemnarea nepotului de
frate al lui Carol I, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen,
ca posibil succesor. Căsătoria acestuia la începutul anului 1893 cu Prinţesa Maria
Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha, nepoata Reginei Angliei şi naşterea primului lor
copil în toamna aceluiaşi an, un băiat, ce va purta numele bunicului său, acela de
Carol, crea premisele pentru un viitor trainic.
După aceste evenimente fericite, oamenii de stat se vor împiedica în tot felul
de afaceri, care mai de care mai veroase şi mai scandaloase, lipsite de substrat. În
timp ce regele va prospera şi în urma războiului de independenţă va căpăta mai multă
popularitate în rândurile celor mulţi, clasa politică va rămâne la fel de preocupată de
politicianism , de propriile interese personale mai mult decât de cele ale ţării. Pierduţi
în amănunte, încurcaţi de orgolii, împiedicaţi de străinătate, vor da ţării mult mai
puţin decât ar fi putut-o face.
Anii 1912-1913 au dat însă posibilitatea României să se afirme din nou în
Europa, ca urmare a rezolvării remarcabile şi pline de responsabilitate a crizei
2
Printre membrii fondatori ai PNL au fost: Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Nicolae Fleva, Mihail
Pherekyde, Ion Ghica, Pache Protopopescu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache
Atanasiu, C.A. Rosetti, Dimitrie Sturza.
3
Printre membrii fondatori ai Partidul Conservator au fost: Manolache Costache Epureanu, Lascăr
Catargiu, Ion Emanuel Florescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Petre P. Carp, Titu Maiorescu,
Alexandru Marghiloman.
55
balcanice. Pornită de la luptele pentru Macedonia , devenită ”mărul discordiei”, o
mică provincie cu un trecut remarcabil, râfnită de bulgari, dorită sârbi şi reclamată de
Rolul PC în
politica greci chiar şi acum, România, condusă de conservatorii-junimişti, prin Titu
externă a țării
Maiorescu, prim-ministru şi ministru de externe alături de conservatorul-democrat
Take Ionescu se vor implica în cele trei războaie balcanice, atât diplomatic, cât şi
militar. Organizarea la finalul conflagraţiei a Păcii de la Bucureşti la 28 iulie/10
august 1913, va reprezenta un succes pentru diplomaţia românească, o creştere a
prestigiului ţării în exterior, determinând, ca urmare a implicării militare alipirea
Dobrogei de sud, adică Cadrilaterul cu două judeţe.
După ce dăduse un drum României şi pusese umărul la ridicarea prestigiului
ei, făcându-şi pe deplin datoria, Regele Carol I moare, cu puţin timp înainte de
Rolul începerea primului război mondial. Noii monarhi, Ferdinand şi Maria preluau
monarhiei în
clădirea conducerea ţării în momente de cumpănă. Influenţat de soţie, a cărei origine engleză
României
transpărea în toată fiinţa ei, dar totodată, dedicat ţării pe care fusese chemat să o
slujască, uitând de sine şi de originea sa, Ferdinand în acord cu guvernul său, îşi
îndreaptă speranţele spre Antanta. La 1889, când părăsindu-şi căminul şi patria natală
se îndrepta spre noua sa ţară, se adresa astfel prietenilor săi, veniţi să-şi ia rămas bun:
”Pentru ultima dată mă aflu ca prinţ german şi camarad în faţa voastră. De acum
încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi
cere lucrurile cele mai greu de făcut” . Iar acestea au fost destule: lupta împotriva
propriei sale ţări, excomunicarea sa de către papalitate, obligarea de a-şi boteza toţi
copii în religia ortodoxă şi multe alte nespuse sacrificii de sine. Decizia de a intra în
război, după doi ani de neutralitate, împotriva Germaniei şi alături de Antantă, aşa
cum am subliniat, a fost consfinţită pe câmpul de luptă de nenumăratele jertfe făcute
Influența
Primului de poporul nostru. Însă, toate aceste majore sacrificii nu au lăsat nemodificat câmpul
Război Mondial conştiinţei naţionale. Ţăranii au luptat din 1917 pentru glia care urma să fie şi a lor,
asupra
societății dar şi pentru ţara în care puteau influenţa deciziile politice prin acordarea dreptului de
românești în
ansamblul ei vot. Pe lângă acestea, Marea Unire de la 01 decembrie 1918 însemnase o clipă de
extaz, încununarea întregului efort de atâtea veacuri de răbdare şi speranţe.
Însă, urmele lăsate de neagra confruntare militară au fost adânci. Războiul a
determinat o deplasare la 180˚ a societăţii: o deplasare de structură, căci noi forţe au
devenit active, în tip ce altele s-au stins lent, o deplasare de mentalitate – a fost ca o
56
trezire din letargie a ţărănimii şi o ridicare a muncitorimii-, şi o deplasare a sferelor
de forţă şi de influenţă de la Vechea Europă hegemonică, la Noua Americă.
Nici pentru viaţa politică şi instituţiile politice româneşti, situaţia nu a rămas
neschimbată.
Pe de o parte, s-a trecut de la bipartidism, la pluripartidism, stare de fapt ce a
îngreunat deciziile Regelui în a numi premierul. Pe de altă parte, au fost mutaţiile
care au survenit prin unirea tuturor provinciilor româneşti. Aceste mutaţii s-au
resimţit în toate domeniile vieţii:
la nivel politic, prin mărirea numărului de partide şi prin nevoia
integrării şi a liderilor din noile provincii unite la viaţa publică din Vechiul Regat;
la nivel social, prin mărirea populaţiei şi odată cu aceasta a expansiunii
îndeletnicirilor acesteia;
la nivel economic, prin amplificarea posibilităţilor în agricultură şi
industrie, dar şi prin încorporarea de noi griji în vederea asigurării unor condiţii
normale de trai pentru toţi cetăţenii noii Românii.
la nivel financiar, prin nevoia de unificare monetară, şi nu în ultimul
rând,
la nivelul instituţiilor politice ale statului, făcând în special referire la
cele centrale, care au stat la baza unificării celor patru Românii pe principii solide, de
nezdruncinat.
Fără doar şi poate, fiecare dintre noi conştientizăm, într-o măsură mai mare
Monarhia și sau mai mică, rolul instituţiilor politice în viaţa de stat. Dacă odată cu venirea lui
modernizarea Carol I, Vechiul Regat îmbrăca pentru prima dată hainele unor instituţii politice
instituțională
a României centrale moderne, aliniindu-se formelor ocidentale, după momentul decembrie 1918,
Marea Românie îşi desăvârşea, cel puţin la nivel teoretic, modul de organizare şi
funcţionare al instituţiilor politice centrale. Modernizarea lor era evidentă. Noua
Românie dispunea acum de un Parlament, ales pentru prima dată în istoria noastră
politică în baza votului universal, aşa cum era el reglementat prin Constituţie şi apoi,
prin Legea electorală. Noul Parlament mai întrunea şi o altă caracteristică: reunea, din
nou pentru prima dată din istoria noastră politică, reprezentanţii tuturor românilor, din
toate provinciile. Ceea ce prin Constituţia de la 1866 era desemnat prin termenul de
Reprezentanţă naţională, căpăta acum sensul ei cel mai complet. Parlamentul a fost
creuzetul făuririi deplinei unităţi statale, căci aici au luat naştere principalele legi de
57
unificare a tuturor domeniilor în care cele patru Românii abia reunite, încă mai trăiau
pe un suport juridic diferit. Cât priveşte executivul, monarhia a continuat să rămână
elementul central, motor al vieţii politice. Ambele Constituţii, atât cea din 1866, cât şi
cea din 1923, menţionau că puterea executivă se realizează de Rege, iar ca urmare a
atribuţiei constituţionale constituţionale de desemnare a primului ministru, el era cel
care impulsiona întreaga viaţă de stat.




Bucureşti, 1995.
5. Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, Bucureşti,

1898.
6. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Ed. Librăriei Pavel Surdu, Bucureşti,

1919.
7. Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României.Acţiuni diplomatice

şi stări de spirit, Bucureşti, 1967.
8. Dan Berindei, Dimplomaţia românească modernă, de la începuturi la

proclamarea independenţei de stat (1821-1877),, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995.
9. Lavinia Mihaela Vlădilă și intitulată Monarhia constituțională și guvernele

regale ale României în perioada 1866-1930¸ Ed. Lumen, Iași, 2015.
58
MODULULUL IV
DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ
ÎN TIMPUL
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins:
Unitatea de învăţare 8: România în timpul primului război mondial.
=2 ore
Unitatea de învățare 9: Conferinţa de la pace de la Paris şi importanţa ei

pentru România.
= 2 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale de politică

externă privind situaţia României în timpul şi imediat după Primul Război
Mondial.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor cunoştiinţe privind momentul

intrării în război al României, dificiul an 1917 pentru ţara noastră, momentul
încheierii tratatelor de pace, în special cel cu Austria şi Ungaria.
59
ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
IV.1. Relaţiile internaţionale ale României în perioada 1914-1918.

Această etapă din istoria României cuprinsă între 1914-1918 poate fi împărţită
în trei etape:
a. Perioada neutralităţii 1914-1916;
b. Participarea României la război:
- România alături de Antantă.
- încheierea păcii separate cu Puterile Centrale.
- reintrarea în război alături de Antantă 1918.
c. Conferinţa de pace de la Paris.
a. Perioada neutralităţii.
a.1. Situaţia politică în Balcani înainte de 1914.
Relaţiile României cu Austro-Ungaria deveniseră din ce în ce mai reci, iar
României îi era clar că respectarea tratatului secret semnat în 1883 nu mai putea
constitui decât o ficţiune politică imposibil de urmat. Pe de altă parte prin ţarul
Nicolae al II-lea Rusia dorea să reînvie visul lui Petru cel Mare de a cucerii
strâmtorile astfel ca Rusia să poată avea ieşire la Marea Mediterană. În plus, Rusia va
rămâne un aliat oscilant şi pe viitor, fiind dispusă să încalce orice consecinţe atunci
când momentul era potrivit. Nici la sud de Dunăre România nu va avea o situaţie mai
fericită, căci cu toate că războaiele balcanice se terminaseră Bulgaria nutrea la
Premisele realizarea Bulgariei Mari pe seama României, Greciei şi Serbiei. Prin urmare poziţia
declanşării
războiului de neutralitate adoptată de România pe doi ani a fost justificată de aceste împrejurări
şi pe de altă parte de faptul că armata română era insuficient dotată şi instruită.
În concluzie, la momentul declanşării primului război mondial prin declaraţia
de război a Austriei faţă de Serbia, România a fost pusă într-o situaţie dificilă, dar a
ales să rămână neutră. Poziţia ţării noastre a fost justificată de faptul că nu a fost
consultată de Austria, una dintre semnatarele Triplei Alianţe, în momentul declarării
stării de război împotriva Serbiei şi, totodată, pentru că nu Serbia fusese cea care
atacase Austria, ci imperiul dualist invadase teritoriul sârb. Prin urmare nu erau
60
îndeplinite condiţiile de casus foederis (cazul fortuit) aşa cu prevedea tratatul secret
reînoit în 1913. România făcea paşi înceţi dar siguri spre desprinderea politică şi
juridică de Puterile Centrale.
a.2. „Bătălia” pentru România între Antantă şi Puterile centrale.
Atât Puterile Centrale cât şi Antanta erau conştiente de importanţa rolului pe
care România urma să-l joace în acest război şi de aceea au căutat s-o încânte cu
darurile lor. Germania promitea Basarabia, sudul Bucovinei (judeţul Suceava şi
Rădăuţi) şi concesii pentru românii din Transilvania, Antanta promitea Transilvania.
În condiţiile de mai sus între România şi Rusia se încheie, printr-un schimb de
Începutul
tratativelor
scrisori, la Petersburg în septembrie 1914 o convenţie politico-militară. Cunoscând
dintre Antanta atitudinea oscilantă a Rusiei diplomaţia română a urmărit ca prevederile convenţiei să
şi România
pentru intrarea fie consemnate şi într-un tratat semnat cu celelalte puteri ale Antantei la care să se
noastră în
război adauge şi unele garanţii politico militare.
La începutul războiului fiecare dintre părţile beligerante consideră că acesta va
fi de scurtă durată, de exemplu Germania avea un plan de cucerire a Franţei în 40 de
zile, iar aliaţii au apreciat că vor face faţă armatei germane fără prea mari risipe de
Începutul
războiului timp şi de oameni. Totuşi lucrurile nu s-au dovedit exacte, căci Rusia înregistrează un
1914
eşec în apărarea Poloniei, iar Franţa şi Anglia sunt înfrânte pe mare la Galilopi de
generalul turc Kemal Ataturk, ce va deveni primul preşedinte al Turciei moderne.
În faţa eşecului de la Galipoli ruşii pun frontal problema strâmtorilor
învinuind ceilalţi aliaţi de eşec. Această situaţie însă a fost cunoscută de Diamandi,
ministrul român la Petersburg, care o aduce la cunoştinţa diplomaţie de la Bucureşti.
Italia iese din Mizând pe victoria aliaţilor de la Galipoli fără a anunţa România, cu care încheiase
Tripla Alianţă
şi intră în două acorduri secrete în 1914 şi 1915, Italia iese din sfera Triplei Alianţe şi se alătură
rândul
Puterilor Antantei declarând război Austriei dar nu şi Germaniei.
Antantei
În această situaţie temându-se că România îi va urma exemplul, Germania
face presiuni pentru ca România să între în război alături de ea, avertizând chiar că
existenţa ca stat a României va fi pusă sub semnul întrebării. Şi imperiul Austro-
Ungar prin reprezentantul la Bucureşti Ottokar von Czernin face presiuni pentru
intrarea României în război, dar răspunsul regelui Ferdinand a fost că „vom încerca
să rămânem neutrii, dar conducătorii nu pot face întotdeauna ce vor”.
Intrarea Italiei în război a fost din punct de vedere militar un eşec.
61
Situaţia Antantei în vara lui 1915 din punct de vedere militar era dificilă
deoarece ruşii sunt înfrânţi în Galiţia; însă, situaţia Rusiei avantaja România.
Diamandi declara: „După intrarea României în război şi cât timp ruşii erau în
Situaţia vecinătatea Carpaţilor, ni s-a arătat că concursul nostru nu mai are aceeaşi valoare.
Antantei în
1915
În ziua căderii Przemislului, ni s-a dat a înţelege că putem obţine Prutul şi
Cernăuţiul; după evacuarea Lembergului (Lvov), ritmul concesiunilor s-a accelerat.
Aproape în ziua recuperării Varşoviei de nemţi (5 august 1915) toate cererile noastre
erau satisfăcute”.
Pozitia interesantă şi oscilantă a Rusiei era împărtăşită şi de celelelte puteri ale
Antantei. Nici Antanta şi nici Tripla Alianţa nu-şi doreau în răsărit o Românie
Viziunea
Antanei şi a întregită, puternică şi cu toate convenţiile secrete sau nesecrete dintre noi şi Antantă
Puterilor
Centrale asupra sau Tripla Alianţă pentru Brătianu era clar că totul urma să se reia de la capăt la
României
momentul păcii generale. Rusia dorea o Românie care să-şi lărgească teritoriul pe
seama Austriei şi care să nu fi avut forţa necesară să iasă din sfera de influenţă rusă.
Anglia dorea o Ungarie puternică pentru a rezista tendinţelor expansioniste ale
Germaniei şi de aceea consideră cererile românilor exagerate. Franţa deşi ne susţinea
era preocupată de încorporarea Alsaciei şi Lorenei şi părea „plictisită” de cererile
ambasadorului român de la Paris.
La acel moment România nu părea că are nici un aliat sigur şi de nădejde, în
schimb era înconjurată şi la vest, şi la est şi la sud de ţări ostile. În acest sens temerile
lui Brătianu că România ar putea fi atacată şi de la sud de Dunăre, de bulgari, au
devenit realitate. În septembrie 1915 Bulgaria intră în război alături de Puterile
Centrale şi este gata să atace Serbia.
b. Participarea României la război.

b.1. Anul 1916, o răscruce la nivel politic şi social.
În contextul în care România se vedea ameninţată şi de la sud de Dunăre,
Brătianu iniţiază negocieri cu ruşii pentru a stabili în ce fel şi unde vor acţiona cele
“Curtarea” două armate în mod conjugat împotriva Puterilor Centrale şi a aliaţilor acesteia.
Rusiei de către
Ionel Brătianu Brătianu cerea ca armata română să joace un rol activ în Ardeal pe o singură linie iar
la începutul lui
1916 ruşii să acţioneze în Bulgaria. Această manevră a premierului urmărea să asigure rolul
ţării noastre la conferinţa generală de pace, în sensul de a putea contribui decisiv la
luarea unor decizii privind situaţia ţării şi totodată pentru a evita ca ţara nostră să fie
62
datoare moral Rusiei. Brătianu mai dorea să evite ca războiul să fie purtat pe teritoriul
României şi ca noi să fim prinşi între două fronturi.
În august 1916, după tratativele de a încheia o convenţie politico-militară cu
Rusia, Brătianu îşi exprima părerea către ministrul francez la Bucureşti cu privire la
momentul intrării României în război: „sunt hotărât să merg cu voi, dar la momentul
meu potrivit şi cu garanţiile pe care le cere salvarea ţării mele”.
În aceeaşi perioadă se încheie convenţia militară dintre Rusia şi România prin
care s-a prevăzut totodată garantarea solidară de către Franţa, Rusia şi Italia a
Încheierea integrităţii teritoriale a României precum şi tratamentul egal cu ceilalţi parteneri la
Convenţiei
militare dintre viitoarea conferinţă de pace. De asemenea aliaţii se obligau să ofere sprijin militar şi
Rusia şi
România armament României, fapt ce i-ar fi permis ţării noastre să facă faţă eforturilor de
război. S-a încheiat astfel prima etapă strategică, politică şi militară din timpul
primului război mondial a României. Prevederile arătate mai sus au fost menţionate şi
într-o altă convenţie separată pe care România a încheiat-o cu Rusia, Franţa, Anglia şi
Italia la Bucureşti la 4/17 august 1916.
b.2. Purtarea războiului de către România.

La 14/27 august 1916 România declara război Austro-Ungariei, intrarea în
război s-a petrecut totuşi într-un moment care nu ne era favorabil căci forţele armate
Începutul
războiului ale Puterilor Centrale reuşiseră până atunci să învingă pe toate fronturile trupele
pentru
România. Antantei. Cu toate acestea contribuţia României începând cu august 1916 şi chiar în
Finalizarea 1917 a fost de o importanţă extraordinară pentru aliaţi. Intrarea României în război a
etapei de
neutralitate
presupus degajarea frontului aliat de la Verdun, a uşurat victoria italienilor la Carso şi
militară. a scăzut presiunea pe frontul rusesc. Împotriva României Germania mobilizase 18
divizii, Austria 14, Turcia şi Bulgaria 8 divizii, în total 40 de divizii în loc de 7 cât
estimau aliaţii noştri în momentul semnării convenţiei militare cu România.
Dificultăţile armatei române în campania din 1916 s-au datorat şi faptului că
promisiunile de armament pe care Antanta le făcuse ţării noastre nu au fost
Dificultăţile respectate. Situaţia dificilă de pe front a determinat şi alte mişcări diplomatice la nivel
militare de pe
front internacional. Astfel printr-un document secret, descoperit ulterior, se preciza că
Rusia dorea să încheie pace separată încă din 1916 cu Germania.
Căderea Bucureştiului în 1916 a generat în Puterile Centale gândul încheierii
unui tratat de pace cu Antanta al cărui arbitru să fie Statele Unite ale Americii, aceste
63
propuneri au fost însă respinse. Acest gând „pacificator” a fost insuflat Puterilor
Centrale datorită faptului că şi situaţia lor de pe front era una dificilă. Mareşalul
Ludendorff spunea că Puterile Centrale reuşiseră să înfrângă armata română dar nu s-
o nimicească: „cu toată victoria noastră asupra armatei române, noi eram mai slabi
ca înainte în ceea ce priveşte desfăşurarea generală a războiului”.
b.3. Dificiul an 1917 pentru România.

Anul 1917 reprezintă un an de cotitură atât politic cât şi militar în situaţia
României. În aprilie 1917 S.U.A. declară război numai Germaniei. Americanii au
Situaţia jucat o carte propie în acest război; au ajutat Antanta politic şi militar, dar s-a dovedit
României în
contextul că aveau propriile lor interese. Statele Unite prin preşedintele W. Wilson considera
militar al
anului 1917. Anglia şi Rusia nu ca aliaţi ci ca asociaţi. Guvernul american nu dorea să-şi lege prea
Consecinţele
mult soartă de puterile Europei păstrându-şi libertatea de acţiune pentru a-şi putea
sale politice şi impune punctul de vedere la conferinţa de pace. Mai mult decât atât în 1918 prin
teritoriale
pentru ţara preşedintele Wilson sunt elaborate aşa numitele „14 puncte” în care se prevedea
noastră.
printre altele ca Austro-Ungaria să fie menţinută ca stat, în timp ce România era
necesară doar pentru a înfrânge Puterile Centrale, fără a se specifica însă nimic despre
drepturile naţionale ale acesteia.
Această atitudine a creat greutăţi României în atingerea obiectivelui ei
principal: reîntregirea. În plus situaţia de pe frontul rus şi din politică era una de
dezordine totală, aşa cum avea să constate generalul Brezan şi Brătianu trimişi în
misiune diplomatică la Petersburg în mai 1917.
Şi diplomaţia austriacă medita la ideea încheierii unei păci separate, nu numai
diplomaţia rusă. Armata austro-ungară nu era foarte bine pregătită şi dădea evidente
Austro- semnale de slăbiciune, de aceea primul ministru de externe al imperiului dualist, Otto
Ungaria dorea
încheierea Czerni, făcea demersuri disperate pentru a încheia o pace separată cu România care să
unei păci
separate conducă la salvarea imperiului. Tentativele au eşuat. Au rămas însă în istorie
planurile lui Czerni de a împărţi România. Ca argument al încheierii unei păci
separate cu Bucureştiul ministrul de externe austro-ungar ameninţa România că
acesta urma să fie împărţită între Bulgaria, Austro-Ungaria şi Rusia. Ca atare
România urma să rămână un stat mic, de mărimea statului Monaco, la gurile Dunării.
Datorită curajului armatei române şi unei diplomaţii active un astfel de plan nu a
fost viabil.
64
Austro-Ungaria continua şi alte tratative secrete pentru a-şi menţine teritoriul.
Aceste demersuri erau susţinute şi de Papa Benedict al XV-lea care-şi făcuse un
deziderat din păstrarea integrităţii imperiului dualist, deoarece acesta reprezenta în
acel moment cel mai mare stat catolic din Europa.
Un alt moment special din punct de vedere diplomatic l-a reprezentat ceea ce
s-a numit „misiunea conţilor” şi care a însemnat realizarea unor discuţii secrete în
Misiunea
conţilor Elveţia, la Fribourg, în august 1917, între contele francez Armand şi contele austriac
Reverta. Franţa propunea la această întâlnire secretă :
restabilirea Belgiei şi Poloniei.
unirea Serbiei şi a Muntenegrului.
restabilirea Românie în graniţele tratatului de la Bucureşti din 1913.
demilitarizarea Germaniei.
restituirea Alsaciei şi Lorenei de către nemţi fracezilor.
Prin urmare, misiunea conţilor urmărea să evite dezmembrarea imperiului
dualist şi să creeze o federaţie dunăreană cu o largă autonomie a statelor slave.
Schimbarea prim-ministrului francez cu J. Clemenceau, supranumit „Tigrul”, a făcut
ca această misiune să eşueze deoarece Austro-Ungaria nu era de accord cu revenirea
la Franţa a provinciilor Alsacia şi Lorena.
Între timp pe câmpul de luptă, pe frontul de est, situaţia devine dezastruoasă.
La 7 noiembrie 1917 (stil nou) are loc ceea ce este cunoscut în istorie ca „marea
Defecţiunea
Rusiei revoluţie socialistă din octombrie”. Deşi generalii armatei ruse, printre care şi
oct.-nov.1917
Scerbacev, considerau că Rusia trebuie să lupte în continuare, soldaţii ruşi fugeau de
pe front, mulţi dintre ei dezertând, ne mai subordonându-se propriilor comandanţi.
Schimbarea regimului politic în Rusia de la monarhia ţaristă la regimul socialist-
comunist a lui Lenin a creat o mare degringoladă în cadrul armatei, care nu mai ştia
de cine să asculte.
În decembrie 1917 generalul rus Scerbacov îi propunea lui Makenzen să
înceapă discuţiile pentru încheierea unor tratative de pace. Finalul lui 1917 şi
începutul lui 1918 punea din nou trupele române într-o situaţie delicată. Guvernul şi
regele se retrăseseră la Iaşi şi aproape trei sferturi din teritoriul României fusese
ocupat de germani. Austro-Ungaria dorea să-şi mute diviziile în Ucraina pentru a
stânge din nou armata română ca într-o chingă. Sunt momentele dificile în care
tezaurul României a fost dat spre păstrare Rusiei şi în care chiar guvenul împreună cu
65
familia regală se gândea să se retragă în Rusia la Odessa. Din fericire, acesta nu s-a
realizat.
Datorită faptului că se afla într-o poziţie delicată din punct de vedere militar
şi politic România încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani şi tratatul de
Armistiţiul de
la Focşani pace de la Buftea-Bucureşti din februarie-martie 1918 izbutind astfel să-şi păstreze
fiinţa naţională. Cu toate că acest tratat, un veritabil dictat, era o necesitate şi unicul
lucru posibil în acel moment Alexandru Marghiloman, prim-ministrul de la acea
vreme, a fost considerat un trădător.
La momentul semnării păcii Antanta îi cere lui Brătianu să continue rezistenţa
armată. Cu această ocazie, dată fiind situaţia delicată şrin care trecea România, acesta
îşi exprimă regretul că statele Antantei preocupate de propriiile interese le este
indiferent faptul că este în joc însăşi existenţa României ca stat. Reamintind
sacrificiile făcute de români Brătianu le cere aliaţilor să examineze cu multă atenţie
noua situaţie în care ne aflăm. Nici Statele Unite ale Americii nu au o poziţie
favorabilă drepturilor naţionale pe care România le revendica. Apoi ca situaţia să
devină din ce în ce mai tensionată Rada ucrainiană începe să emită pretenţii asupra
teritoriului Bucovinei şi Basarabiei pe care dorea să le încorporeze, deziderat
considerat actual şi astăzi de diplomaţia de la Kiev.
Chiar dacă la nivel diplomatic ţările Antantei au lăsat să se înţeleagă că pacea
de la Buftea-Bucureşti a fost încheiată în condiţiile în care alte alternative nu se
întrevedeau, România va fi „taxată” la Conferinţa de Pace de la Paris pentru
nerespectarea convenţiei încheiate cu aliaţii în 1916.
b.4. Reintrarea în război alături de Antantă în 1918.

Un moment de răscruce în favoarea României l-a reprezentat data de 10 mai
Schimbarea de
1918 când secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, Robert Lansing, îi adresa
atitudine a preşedintelui W. Wilson o scrisoare în care-şi exprima opinia potrivit căreia guvernul
SUA faţă de
noi american ar trebui să sprijine lupta popoarelor asuprite din cadrul imperiului Austro-
Ungar. Această schimbare de direcţie în politica americană va fi salutată de România,
căci toată lumea era convinsă că Austro-Ungaria nu mai putea fiinţa ca stat. De altfel
în toamna anului 1918 rând pe rând statele ce compuneau Austro-Ungaria îşi declară
independenţa şi se formează ca naţiuni de sine stătătoare cu excepţia Transilvaniei
care revine României.
66
Din primăvara până în toamna lui 1918, contraofensiva Antantei face ca
1918
Puterile Centrale şi aliaţii acestora să cadă rând pe rând: Bulgaria capitulează în
revenirea septembrie şi încheie armistiţiul de la Salonic, Turcia învinsă în Siria încheie în
militară a
Antantei octombrie armistiţiul de la Mudros. Finalizarea războiului găseşte armatele României
de partea Antantei. La momentul semnării ultimului armistiţiu dintre aliaţi şi învinşi
România avea asigurări de sprijin atât din partea Statelor Unite ale Americii cât şi din
partea Angliei pentru momentul păcii generale, însă realitatea va fi diferită de
promisiunile făcute.
Este de subliniat că Puterile Centrale hotărâseră, la finele lunii august 1918 să
redeschidă campania militară cu România, să o ocupe complet şi, pe cale de
consecinţă, să o desfiinţeze ca stat. Pentru aceasta se luaseră toate măsurile militare
necesare. Ofensiva generalului d’Esperey în Bulgaria şi apoi în Serbia, cu obiectivul
de a atinge Budapesta (fapt nerealizat deoarece primul ministru al Franţei,
Clemenceau, îi cere să se oprească) a pus capăt definitiv acestor pretenţii.
România este În noile condiţii mareşalul Mackensen preia iniţiativa diplomatică şi readuce
obligată să
ratifice tratatul în discuţiile cu Alexandru Marghiloman posibilitatea revizuirii clauzelor tratatului de
(dictatul) de la
Focşani de la Buftea-Bucureşti, cu condiţia ca România să îl ratifice şi să nu revină de partea
Puterile
Centrale Aliaţilor în această ultimă fază a războiului. România nu acceptă asemenea propuneri,
Pentru a-şi
ba din contră, la 4 noiembrie 1918 regele Ferdinand îi remite lui Saint-Aulaire două
asigura sprijinul
pe frontul din scrisori, una pentru Poincaré şi cealaltă pentru Clemenceau, prin care le făcea
răsărit
cunoscut că armata română va intra în acţiune şi va face joncţiune cu armata de la
Dunărea lui Berthelot, consolidând astfel, flancul drept al frontului comandat de către
d’Esperey.
La 6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman este destituit. Noul guvern
condus de generalul Coandă dizolvă Camerele alese în 1918 şi declară nule şi
Remobilizarea neavenite toate măsurile guvernului precedent, inclusiv Tratatul de la Buftea-
politică şi
militară Bucureşti, mai puţin reintegrarea Basarabiei la patria-mamă.
românească
noiembrie 1918 La 9-10 noiembrie 1918 întreaga armată română este mobilizată iar ministrul
de război generalul Eremia Grigorescu remite mareşalului Mackensen o notă
ultimativă: „Spre a preveni ca România să nu fie din nou trasnformată în câmp de
bătaie este absolut necesar ca trupele germane să părăsească teritoriul român în 24
de ore. După acest termen, trupele vor trebui să depună armele şi să se abţină de la
orice distrugeri şi violenţe pentru care guvernul german va fi făcut răspunzător....”
67
La 10 noiembrie 1918 armata franceză trece Dunărea la Giurgiu, Zimnicea şi
Turnu Măgurele, iar armata germană se retrage.
Armistiţiul de Semnarea armistiţiului Aliaţilor cu reprezentanţii învinşilor în vagonul din
la
Compiègne pădurea de la Compiègne la 11 noiembrie 1918 găseşte deci România alături de
Aliaţi. Articolul 25 din acest armistiţiu impunea renunţarea la Tratatele de pace de la
Buftea-Bucureşti şi de la Brest-Litovsk şi la tratatele complementare acestora. Este
ultimul act juridic favorabil din partea Aliaţilor faţă de România.
Analizați succint ce a reprezentat anul 1917 pentru soarta României.
68
Conferinţa de la pace de la Paris şi importanţa ei pentru România
c. Conferinţa de pace de la Paris (Versailles).

Sfârşitul răboiului şi victoria Antantei au făcut ca oamenii să creadă că o nouă
eră începe în historia universală. Un a fost să fie aşa, căci, cu toate că vechiul model
al relaţiilor internaţionale a dispărut un a dispărut odată cu el şi moda discuţiilor
secrete, a planurilor de împărţire a lumii şi a sferelor de influenţă cu caracter general
sau regional.
Majoritatea specialiştilor care s-au aplecat asupra acestui moment al istoriei
relaţiilor internaţionale sunt de acord că ceea ce a contat în primul rând au fost
interesele marilor puteri.
Astfel, la începerea Conferinţei de pace de a Paris-Versailles, interesele
politice şi teritoriale ale marilor puteri se prezentau după cum urmează:
Interesele
Marilor puteri
- Franţa, ţara ce a avut cea mai mare contribuţie la înfrângerea Puterilor
la Conferinţa Centrale urmărea alipirea Alsaciei şi Lorenei, precum şi încorporarea la propriul
de pace de la
Paris imperiu colonial a unor părţi importante din imperiul colonial german şi otoman şi
stabilirea frontierei cu Germania pe Rin , ocuparea regiunii Saar ţi a Renaniei.
- Anglia, ca principal oponent al Franţei, dorea limitarea puterii acesteia şi
extinderea posesiunilor coloniale germane în detrimentul Franţei.
-Italia, dorea şi ea extinderea imperiului ei colonial, problemă care un i-a
reuşit.
- Japonia, avea în vedere intărirea rolului ei în Extremul Orient.
- SUA, nutrea speranţa că îşi va institui controlul politic asupra problemelor
internaţionale, prin intermediul Ligii Naţiunilor, care ar fi trebuit să servească drept
instrument în acest scop.
Finalizarea Conferinţei a determinat dezamăgiri nu doar în rândul statelor mici
ci şi în rândul marilor puteri învingătoare, ceea ce a reprezentat baza celui de-al
doilea Război Mondial.
După această succintă prezentare vom înţelege mai bine de ce Marile Puteri
deloc interesate în a proteja stalele mici şi care participaseră alături de ele la purtarea
69
războiului au avut o atitudine la început ostilă şi apoi de indiferenţă faţă de România
(dar şi faţă de alte state).
Revenid la situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris prima problemă
Una din
cu care aceasta s-a confruntat a fost aceea a caducităţii Convenţiei încheiate la 4/17
problemele august 1916 cu Antanta.
României
Căutând orice prilej pentru a mai îndepărta un stat cu pretenţii la “împărţirea
Caducitatea
convenţiei din pradei” de război, Marile Puteri au considerat că, deoarece România încheiase Pacea
1916 cu Antanta
(mai exact Dictatul) de la Buftea-Bucureşti separată cu Puterile Centrale din data de
24 aprilie/07 mai 1918, rezultă că fusese încălcat punctul V al Convenţiei cu Antanta
din 1916, şi, prin urmare, această Convenţie devenise caducă (deoarece, considerau
aliaţii, România nu-şi respectase promisiunile). În această situaţie Marile Puteri nu au
ţinut cont de situaţia extrem de dificilă de pe front în care se găsea România, de faptul
că din punct de vedere militar urma să fie înconjurată din toate părţile şi că ar fi
trebuit să lupte cu trei armate, cea germană (la nord şi est), cea austro-ungară (la vest)
şi cea bulgară (la sud). Totodată, la momentul de început al Conferinţei, acestea nu
doreau să ţină cont nici de faptul că după ce situaţia militară de pe front s-a mai
îmbunătăţit, România denunţase Tratatul de la Buftea-Bucureşti (pe care Regele
Ferdinand nu-l sancţionase şi promulgase niciodată) şi că reluaseră armele împotriva
Puterilor Centrale şi alături de Antanta.
În consecinţă, baza juridică a mandatului delegaţiei române la Paris a
Baza juridică
a mandatului constituit-o Convenţia de alinţă cu Antanta din 1916, hotărârile de unire cu ţara ale
delegaţiei
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, precum şi cele 14 puncte lansate de
române la
Conferinţă preşedintele american Wilson.
Acest moment dificil pentru ţara noastră a fost depăşit totuşi datorită abilităţii
politice şi diplomatice ale lui Ionel Brătianu, care a reuşit în cele din urmă să obţină
admiterea României la Conferinţa de la Versailles ca ţară cu interese limitate. Relativ
România ţară
cu interese la acest ultim aspecte este de menţionat că din punct de vedere al organizării
limitate
conferinţei o prima încălcare flagrantă a principiului democraţiei a fost împărţirea
arbitrară a statelor, în state cu interese generale (marile puteri) şi state cu interese
limitate / speciale (ţările mici). Acest fapt a avut repercursiuni şi în ceea ce priveşte
negocierea tratatelor cu ţările învinse căci, aşa cum menţionam anterior delagaţilor
statelor mici nu li s-a permis să examineze textul tratatelor de pace, textul fiind
70
elaborat de cele patru mari puteri. De data aceasta marile puteri au fost cele care au
adoptat politica faptului împlinit vizavi de ţările mici, însă în detrimentul acestora.
Relativ la acest aspect, secretarul de stat al SUA, de atunci, Robert Lansing,
afirma, fără să greşească că: “ţările mici, printre care şi România, nu-au fost tratate
cu mai multă consideraţie decât inamicii înşişi, la Conferinţă. O astfel de atitudine a
constituit o adevărată insultă la adresa ţărilor mici iar poziţia marilor puteri a fost
un adevărat act de demenţă”.
În acest context, România a primit tratatul cu Germania doar cu o zi înainte şi
aceasta în rezumat, tratat care după cum vom vedea aducea mari prejudicii materiale
ţării noastre. Tratatul prevedea ca României urma să-i revină, drept despăgubire de
război, o suma ce ar fi reprezentat doar 1% din prejudiciul material suferit de ţara
noastră.
De aceea pentru a nu deveni un precedent delegaţia română a acţionat viguros
pentru ca un astfel de regim juridic să nu devină pecedent la negocierile şi pacea cu
Austro-Ungaria şi Bulgaria, unde interesele noastre aveau şi componenta împlinirii
dezideratului naţional.
Un aspect pozitiv din punct de vedere al organizării conferinţei au fost
Comisiile pe comisiile pe probleme, unde au participat experţi de valoare ale căror studii şi
probleme de la concluzii au fost bine argumentate ştiinţific. Din acest punct de vedere relativ la
Conferința de
pace de a interesele României au fost elaborate două rapoarte unul întocmit de Charles Seimour
Paris
pe problemetica Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei ce ţinea cont de
principiul naţionalităţilor, iar cel de-al doilea întocmit de Cleve Dey ce viza
problemele din Balcani şi avea în vedere şi teritoriul Banatului.
România a făcut parte din Comisia economică şi din alte şapte comisii din
cele 58 existente.
La plenara Conferinţei, statele mici erau represéntate de către doi delegaţi, cu
excepţia Belgiei şi Serbiei, care au avut trei delegaţi, în timp ce marile puteri aveau
fiecare câte cinci delegaţi.
71
1. Care a fost principala problemă pusă României la Convenția de la Paris ?

2. Care a fost personalitatea diplomatică română care a reprezentat interesele
României în prima parte a Conferinței ?
IV.2. Tratatul de pace cu Austria semnat la Saint-Germain la 10

septembrie 1919.
Şi în acest caz, proiectul de tratat a fost elaborat fără consultarea statelor noi
care apăruseră pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar. De aceea, un rol important
în elaborarea tratatului l-a avut aportul ştiinţific şi documentar al muncii experţilor
care au acţionat pe comisii.
72
Lansing arăta, relativ la stabilirea prevederilor tratatului că: „interesele
naţionale (în Europa Centrală) sunt atât de mari, atât de numeroase încât se
aseamănă cu un ghem de aţe încurcate. Apucă un cap de aţă şi încearcă să tragi de
el şi vei vedea că toată aşa se încurcă şi mai rău. Pare aproape imposibil să pui
ordine într-o astfel de situaţie.”
De la începutul negocierilor s-a putut observa că problema Tratatului cu
Austria a constat în protejarea de către Marile Puteri Aliate a minorităţilor naţionale
aflate pe teritoriile noile state formate. În realitate s-a dorit protejarea intereselor
Problema evreilor din aceste noi state şi amestecul în treburile interne ale ţării din partea
minorităţilor
marilor finanţe internaţionale, interesată în protejarea reprezentanţilor lor recrutaţi
pretutindeni dintr-o anumită minoritate ori încrucişări de minorităţi.
Prin urmare, Consiliul Suprem al Conferinţei alcătuit din cei patru „Mari” a
dispus crearea unei comisii „însărcinată să determine garanţiile necesare pentru a
Atitudinea
României în
asigura protecţia minorităţilor încorporate în noile state, precum şi a minorităţilor
chestiunea din celelalte state care se vor obţine sporiri teritoriale”.
minorităţilor
la Conferinţă La 1 mai 1919, Consiliul Suprem a căzut de acord să insereze în Tratatul cu
şi în ţară
Austria un articol care „să impună României aceleaşi obligaţii faţă deminorităţi pe
care le vom impune şi cehoslovacilor şi polonezilor”. Se conferea totodată marilor
puteri „dreptul de a controla tranzitul şi comerţul exterior al României”. Aceste două
aspecte urmau să fie tratate cu minuţiozitate într-un tratat special cu România
cunoscut sub numele de „Tratatul minorităţilor”, document ce urma a fi semnat odată
cu Tratatul cu Austria.
Aceste aspecte prezintă un interes actual, motiv pentru care le vom prezenta în
cele ce urmează.
În preambulul proiectului de tratat cu Austria se afirma că în „Tratatul de la
Berlin din 1878 independenţa Regatului României nu a fost recunoscută decât sub
rezerva unor anumite condiţii (şi anume modificarea art. 7 din Constituţie cu privire
la acordarea unor drepturi egale şi evreilor)”. De aceea, s-a dispus să se insereze în
Tratatul cu Austria că „principalele Puteri Aliate şi Asociate îşi rezervă dreptul de a
proteja interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populaţiei pin
rasă, limbă şi religie”.
Pentru o mai mare înţelegere a problematicii abordate, să vedem care era
situaţia în România Mare a minorităţilor.
73
După Marea Unire, conform unor statistici oficiale, în România Mare
convieţuiau următoarele naţionalităţi:
- 74% români.
- 8,4 % secui şi unguri.
- 5% evrei.
- 5 % sârbi.
- 4,3 ruşi şi ucrainieni.
- 3,3% bulgari şi turci.
Odată cu încheierea Tratatului de la Berlin din 1878 ce consfinţea
independenţa de stat a ţării noastre, România luăsese măsurile necesare pentru
protejarea tuturor minorităţilor naţionale care convieţuiau alături de români pe
teritoriul nostru. Prin urmare, Tratatul minorităţilor nu era altceva decât un instrument
juridic de intervenţie din exterior în treburile noastre interne. Conform acestui clauze,
România ar fi trebuit să semneze o convenţie specială, potrivit căreia timp de 5 ani să
acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii
Puterilor Aliate şi Asociate, fără nici o vamă şi în condiţii cel puţin egale cu cele ale
persoanelor fizice şi juridice române şi să acorde şi acestor categorii regimul naţional.
Datorită acestei clauze delegaţia română condusă de Ionel Brătianu a căutat să
întreprindă un demers comun şi cu reprezentanţii celorlalte state interesate în sensul
să nu asiste la remiterea Tratatului către delegaţia austriacă, deoarece nu au fost
consultaţi în legătură cu prevederile sale.
Reprezentanţii Greciei, Poloniei şi Cehoslovaciei au abandonat această luptă,
delegaţia română rămânând sigură în acest demers dificil.
La 27 mai 1919 Ionel Brătianu răspunzându-i lui Berthelot, sublinia că
„România nu ar putea în nici un caz admite intervenţia guvernelor străine în
aplicarea legilor ei interne”, şi arăta că ţara noastră acorda un tratament egal tuturor
cetăţenilor ei indiferent de naţionalitate, după cum rezulta din adoptarea şi aplicarea
Decretului-Lege nr. 2285 din 22 mai 1919.
De aceea, guvernul român a declarat participanţilor la Conferinţa de Pace de
la Versailles că refuză să semneze un tratat cu Austria în al cărui text ar fi clauze
privind minorităţile şi comerţul exterior al ţării noastre.
În aceeaşi linie, delegaţia României a propus amendamente la tratat pentru a-l
face acceptabil ţării noastre. În acest sens, din nou Ionel Brătianu sublinia: „România
74
este gata să accepte toate dispoziţiile pe care toate statele făcând parte din Liga
Naţiunilor le-ar admite pe propriile lor teritorii în această materie. În alte condiţii,
România nu ar putea admite în nici un caz intervenţia unor guverne străine în
aplicarea legilor sale interne”. Legat de situaţia minorităţilor Brătianu sublinia că
România nu poate să acorde minorităţilor mai multe drepturi decât pentru cetăţenii
români prin naştere, mai ales că un astfel de statut nu este acordat de ţări importante
cum ar fi SUA, Franţa sau Italia.
Cu toate argumentele şi lupta diplomatică dusă de delegaţia României,
Consiliul Suprem nu s-a lăsat convins de necesitatea revizuirii clauzelor tratatului,
însă nici reprezentanţii români nu au cedat. Ca urmare a acestui ultim fapt, şi
neizbutind să schimbe cu ceva deciziile Consilului Suprem, Brătianu, şi întreaga
delegaţie, părăseşte masa tratativelor, iritând marile puteri care nu se putea obişnui cu
gândul că reprezentantul unui stat mic, cu „interese limitate” li se poate opune.
Bucureştiul primeşte 12 ultimaturi însoţite de ameninţarea că România este pasibilă şi
de sancţiuni financiare şi că ar putea fi chiar exclusă din rândul Puterilor Aliate dacă
nu revine la masa tratativelor.
La finele lunii august 1919, relaţiile României cu Consiliul Suprem devin din
ce în ce mai încordate, ca urmare a elaborării unui nou text pentru Tratatul
Lipsa de acord minorităţilor, pe care ţara noastră refuzase să-l semneze în ianuarie acelaşi an. Este de
dintre Consiliul
Conferinţei şi remercat că guvernele francez şi italian, sub presiunea opinei publice din ţările lor
poziţia
României erau net favorabile României. Contra obiecţiunilor ţării noastre erau în vara anului
1919, SUA şi Anglia.
La nivel internaţional, reacţiile ziarelor şi al presei în general faţă de poziţia
României era una de simpatie şi de susţinere, inclusiv în Anglia şi SUA.
Până la momentul semnării tratatului, însuşi regele face o serie de demersuri
pe lângă omologii săi, din Italia, Franţa şi Anglia, în speranţa reconsiderării punctului
Datorită lor de vedere, şi al modificării Tratatului cu Austria în sensul celor deja arătate.
divergenţelor
mari de opinii, Toate aceste demersuri rămân fără un rezultat, căci Tratatul cu Austria se va
Tratatul cu
Austria se semna la 10 septembrie 1919, fără prezenţa României şi a Yugoslaviei.
semnează de
Aliaţi fără
În acest context, guvernul liberal îşi dă demisia la 11 septembrie 1919, noul
România guvern fiind condus de către Arthur Văitoianu, care va adopta o poziţie similară. Un
fapt este cert: poziţia lui Brătianu era împărtăşită atât de Guvern, cât şi de Rege şi de
75
Parlament, practic de întreaga opinie publică din România. Iar încercarea marilor
puteri de a face o breşă în rândul forţelor politice din România eşuează.
Un fapt anume va ajuta însă politica de rezistenţă a României faţă de clauzele
impuse ei prin cele două tratate.
În cadrul Conferinţei, divergenţele dintre Franţa şi Anglia în problema Siriei
se accentuează în lunile octombrie-noiembrie 1919, fapt ce nemulţumeşte inclusiv
Italia, care va părăsi Conferinţa de pace. Cu alte cuvinte, exemplul României era unul
„contagios şi periculos”.
După o nouă schimbare de guvern, venind acum la putere Alexandru Vaida-
Voievod, politica României în această direcţie nu se modifică, totuşi.
De aceea, la 15 noiembrie 1919 Consiliul Suprem dă un ultimatum în termeni
foarte energici, potrivit căruia România va trebui să semneze în 8 zile tratatul cu
Austria şi cel al minorităţilor, aşa cum era. România nu cedează, dar solicită un
termen mai lung pentru a putea instala noul guvern al lui Alexandru Vaida–Voievod,
în realitate o tragere de timp. Acest timp a fost favorabil României, căci spre finalul
anului 1919, SUA şi Anglia îşi shimbă poziţia faţă de ţara noastră.
În final, toate cele patru mari puteri sunt de acord, faţă de refuzul constant al
României, să modifice art. 10 şi 11 din Tratatul minorităţilor, dispoziţii care instituiau
anumite privilegii speciale pentru evrei, şi art. 59 din Tratatul cu Austria care
recunoştea dreptul nostru asupra Bucovinei, graniţa fiind cea specificată în Declaraţia
de Unire cu Ţara a acestei provincii istorice realizată la 29 noiembrie 1918.
În consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Coandă ca reprezentant al
Semnarea României semnează atât Tratatul cu Austria cât şi Tratatul minorităţilor.

Tratatului cu
Se încheie astfel o pagină nu numai de istorie diplomatică, dar şi de demnitate
Austria de
către România care, din păcate va fi repede uitată şi nu va mai fi repetată la intensitatea, competenţa
şi exigenţele acestei adevărate inginerii diplomatice, la baza căreia a stat ilustrul om
politic, inginerul Ionel Brătianu şi poporul român însuşi.
76
Problemele, pentru România, a Tratatului cu Austria.
IV.3. Tratatul de pace cu Ungaria semnat la Trianon la 4 iunie 1920.

În noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad numai ţinea de loc seama de
tratatul încheiat de România cu Antanta în 1916, relativ la frontiera de stat a Ungariei
deoarece potrivit acetui document frontiera dintre cele două state urma a fi stabilită pe
Paradoxul Mureş lăsând în afara teritoriului României o mare parte dintre conaţionalii noştri.
protejării
intereselor Deşi stat învins Ungaria a beneficiat de o poziţie privilegiată, chiar şi faţă de
Ungariei de ătre
aliaţi faţă de România, care era un stat învingător. Delegaţia maghiară a acţionat sistematic,
poziţia lor cu
privire al susţinută şi de marile puteri într-o anumită măsură, ca graniţa dintre cele două state să
România
fie cât mai în favoarea ei.
Tratatul cu Ungaria a fost semnat în Palatul Marelui Trianon de la Versailles
la 4 iunie 1920 de către delegaţii Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei,
României, ex Yugoslaviei, ex Cehoslovaciei şi a altor state.
77
Prin acest Tratat, ca şi prin cel încheiat cu Austria la Saint-Germain, în 1919,
s-a consfinţit o situaţie geopolitică nouă în Europa centrală, ca rezultat al luptei de
emancipare naţională a popoarelor ce făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar.
Acest Tratat a primit de-a lungul timpului mai multe calificări printre care şi
aceea de “dictat” pentru Ungaria. Faţă de acest fapt se impun anumite clarificări, mai
Tratatul cu
Ungaria ales că poziţia actuală a unor lideri politici şi militari (cum ar fi generalul american
Dictat Wesley Clak) este aceea de a reveni la această calificare a Tratatului de la Trianon.
sau
minimă Dreptate ? Argumente în defavoarea unei astfel de opinii (potrivit căreia Tratatul de la
Trianon ar fi fost un veritabil “dictat” pentru Ungaria istorică):
a. Un prim argument îl constituie Convenţia de alianţă din 4/17 august 1916
semnată de primul ministru al României şi de ambasadorii la Bucureşti ai Marii
Argumente:
1. Convenţia Britanii, Franţei, Italiei ţi Rusiei, prin care se recunoştea dreptul ţinuturilor locuite de
din 4/17
august 1916 românii aflaţi sub stăpânire habsburgică de a se uni cu România. Această
dintre Antantă recunoaştere era fundamentată pe principiul naţionalităţilor.
şi România
La finalul Conferinţei de pace, frontiera ce a fost stabilită între Ungaria şi
România s-a îndepărtat sensibil de la cele stabilite potrivit Convenţiei de alianţă din
4/17 august 1916, căci dacă aceasta ar fi fost respectată întru-totul atunci graniţa
dintre cele două state ar fi trebuit să cuprindă în favoarea României Banatul istoric,
Szegedul şi o mare parte a bazinului mijlociu al Tisei.
Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie, totuşi ?
Izolată pe front ca urmare a defecţiunii ruse din toamna lui 1917, şi a venirii la
putere a bolşevicilor, România afaltă în imposibilitatea de a lupta pe două fronturi, se
vede nevoită se încheie umilitoarea Pace de la Buftea-Bucureşti din 24 aprilie/7 mai
1918.
Cu toate că, aşa cum arătam, acest tratat a fost denunţat inclusiv de către
Germania, la momentul încheierii armistiţiului de la Compiègne, totuşi la Conferinţa
de pace puterile aliate au considerat că România nu şi-a respectat promisiunile făcute.
Totuşi, pentru guvernul român încheierea acestui tratat nu a constituit decât un
moment de respiro pentru a putea relua la momentul oportun (care s-a ivit în toamna
lui 1918) ofensiva alături de Aliaţi. Acesta a fost un tratat care nu a fost niciodată
promulgat de către şeful statului român şi a fost denunţat de Aliaţi. În plus, în toamna
lui 1918 România dădea un ultimatum Germaniei pentru a părăsi ţara, iar la
78
momentul încheierii celor două armistiţii cu Germania şi Ungaria, România lupta
alături de Aliaţi împotriva Puterilor Centrale.
Cu toate acestea, la semnarea armistiţiului cu Ungaria, la Begrad, la 1/13
noiembrie 1918, România nu a fost prezentă, dar, cu toate acestea, la presiunea
„aliaţilor” armata română a respectat condiţiile armistiţiului şi şi-a oprit înaintarea pe
linia Mureşului.
b. În acest timp în Transilvania, la Oradea, s-a format Comitetul Naţional

Român (C.N.R.), care la 12 octombrie 1918 adoptă cunoscuta rezoluţie prin care
2. Atitudinea
Comitetului declara că nu se recunoaşte guvernului maghiar „calitatea de reprezentant al
Naţional
Român din românilor”.
Transilvania La 20 noiembrie 1918, după ruperea ultimelor tratative cu guvernul Ungariei a
fost emis de către C.N.R. Apelul „Către popoarele lumii” prin care se afirma că sub
nici o condiţie românii nu mai doresc să trăiască sub stăpânire maghiară şi că oricare
ar fi decizia puterilor lumii, „românii sunt hotărâţi mai degrabă a pieri, decât a suferi
mai departe sclavia”. La această ocazie a fost convocată la Alba Iulia o Adunare
Naţională, prin care românii urmau să hotărască asupra viitorului Ardealului la data
de 1 decembrie 1918.
La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a proclamat
Unirea „tuturor teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” cu România. Această decizie de la Alba Iulia a exprimat voinţa liberă a
românilor din Ardeal de a se uni cu România (şi nu a fost impusă cu baionetele aşa
cum susţine iredentismul maghiar). Din contră, la acel moment în Alba Iulia nu erau
prezente decât trupele germane care se retrăgeau, în timp ce trupele române se aflau
pe Mureş.
Datorită faptului că trupele române au fost atacate de cele ungureşti, armata
română a contraatacat la 1 mai 1919 şi preluând iniţiativa a atins Tisa, unde s-a şi
oprit. În faţa acestei situaţii care punea în cauză însăşi capitala Ungariei, într-o
încercare de a câştiga timp, guvernul comunist al lui Bela Kun a declarat oficial la 30
aprilie 1919 că „recunoaşte pretenţiile teritoriale ale Cehoslovaciei, Yugoslaviei şi
României”.
Prin urmare, este de remarcat că valoarea hotărârii Marii Adunări Naţionale de
la Alba Iulia este superioară celei a Convenţiei din 1916 înceiată cu Aliaţii, deoarece
79
exprimă voinţa majorităţii populaţiei din Transilvania şi se întemeiază pe principiul
naţionalităţilor.
Deşi la Paris s-au făcut auzite idei care pledau pentru menţinerea statutului
Austro-Ungar, Puterile Aliate au fost puse în faţa faptului împlinit şi nu au avut altă
posibilitate decât să ia act de exprimarea voinţei românilor din Transilvania, în baza
dreptului la autodeterminare al popoarelor.
c. La Conferinţa de pace de la Paris rămâsese de stabilit graniţa dintre cele

două state, dar încă de la început a fost clar că Franţa, Marea Britanie şi Italia nu mai
3. Stabilirea erau dispuse să accepte ca frontieră linia de demarcaţie convenită prin Convenţia de
graniţelor
dintre Ungaria alianţă din 1916, pe care de altfel, o garantaseră prin semnarea acelui document. În
şi România s-a
făcut de către aces context, linia de demarcaţie dintre Ungaria şi România a fost stabilită de către
comisiile de
specialitate ale Comisia teritorială, din care delegaţii români nu au făcut parte. La 11 iunie 1919
Conferinţei Comisia a comunicat delegaţiilor Cehoslovaciei, Yugoslaviei şi României frontiera
stabilită cu Ungaria. În cazul României, această frontieră lăsa în afara statului român
localităţi în care majoritatea populaţiei era românească, adică aproape 200.000 de
români, la acel moment. De asemenea, Ungariei i-a fost lăsat sectorul de la vărsarea
răului Mureş în Tisa.
Prin urmare, Tratatul de la Trianon nu poate fi considerat un dictat aşa cum
susţine iredentismul maghiar, câtă vreme Ungaria a fost mai degrabă protejată decât
defavorizată de acest tratat şi de aliaţi.
*
Ceea ce a surprins a fost modul cum unele state învingătoare, printre care şi
România au fost tratate la Conferinţa de pace. Consiliul Conferinţei a refuzat orice
încercare a premierului român I.C. Brătianu de a discuta nu doar traseul frontierei ci
şi modul cum a fost stabilită. Aşadar, nefiind consultată şi fără a ni se da posibilitatea
de a ne expune chiar şi ulterior puntul de vedere, România a fost pusă în faţa faptului
împlinit, acordându-i-se un statut care nu avea nimic comun cu acela al unui stat ce
făcea parte din tabără învingătorilor.
În ciuda disconfortului creat la Bucureşti de configuraţia frontierei româno-
ungare, astfel cum a fost stabilită de Conferinţă, nu a existat de la aceea dată şi până
80
în prezent, în intenţia guvernelor române care s-au succedat, ca şi în rândurile opiniei
publice româneşti, dorinţa de a anexa teritorii aflate dincolo de frontiera sa.
La o analiză obiectivă, Tratatul de la Trianon rămâne un document de
referinţă de natură a asigura stabilitatea în zonă. Prevederile acestui tratat cu privire la
graniţa dintre Ungaria şi România au fost reconfirmate prin Tratatul de pace de la
Paris din 1947.
Tratatul de la Trianon este şi rămâne un document de referinţă chiar dacă nu a
Tratatul de la corespuns în întregime aspiraţiilor României din aceea vreme.
Trianon
Un veritabil El se prezintă în faţa contemporanilor ca un adevărat arbitraj înfăptuit de
arbitraj
internaţional Conferinţa de la Paris, care a decis o delimitare oarecum echitabilă a frontierelor de
stat între cele două ţări.
Ce a reprezentat Tratatul de la trianon pentru România și Ungaria. A fost el un dictat

pentru Ungaria ?
81
IV. 4. Tratatul de la Paris relativ la alipirea Basarabiei la România,
semnat la Paris la 28 octombrie 1920.
Având ca fundal juridic spiritul şi litera Pactului Societăţii Naţiunilor, Tratatul
semnat la Paris, la 28 octombrie 1920 recunoştea plebiscitul de la Chişinău din 27
Recunoaşterea
Basarabiei ca martie 1918. Acest tratat nu a fost ratificat de către Japonia ca urmare a presiunilor
pământ
românesc fostei URSS, deşi a fost semnat de principale puteri aliate, prezente la Conferinţă.
Documentul a fost principalul obiect de dispută în relaţiile diplomatice
române-sovietice în întreaga perioadă interbelică. Pactul Ribbentrop-Molotov, un
pact bilateral încheiat între Guvernul societiv şi cel nazist a constituit o rană deschisă
în relaţiile dintre România şi fostele ţări sovietice, în special Ucraina şi Federaţia
Rusă, care au refuzat să condamne acest pact şi să coopereze la lichidarea efectelor
acestuia asupra Basarabiei şi nordului Bucovinei.
Problema a fost, din păcate, definitiv închisă când în anul 1997, guvernul
romn de atunci a semnat la Neptun tratatele politice de bază dintre România, pe de o
parte, şi Ucraina şi Republica Moldova pe de altă parte. S-a acceptat deja de către
România consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov cu privire la sudul Basarabiei şi
nordul Bucovinei. Eventuala semnare şi ratificare a unui tratat politic de bază şi cu
Chişinăul va adăuga segmentul care lipseşte fostei frontiere româno-sovietice stabilită
unilateral de către fosta URSS în anul 1940.
Ce consfințea Tratatul de la Paris relativ la România ?
82

Bucureşti, 1995.
83
MODULUL V
ÎNAINTE ŞI ÎN TIMPUL
CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
Unitatea de învăţare 10: Situaţia politică şi militară în Europa înainte și
la începutul celui de-al doilea război mondial. =2 ore
Unitatea de învățare 11: Pactul Ribbentrop-Molotov şi urmările sale.
= 1 ore
Unitatea de învăţare 12: Finalizarea războiului şi Conferinţa de pace de
la Paris. =1 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale de politică

externă privind situaţia România în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor cunoştiinţe privind declanşarea

celui de-al doilea Război Mondial şi situaţia România; ciuntirea teritoriului
românesc prin trei dictate succesive (ultimatumurile Moscovei din iunie 1940,
Dictatul de la Viena şi Pactul secret Ribbentrol-Molotov); reîntoarcerea armelor
împotriva Puterilor Axei la 23 august 1944; situaţia României la Conferinţa de
Pace de la Paris din 1946-1947.
84
Situaţia politică şi militară în Europa înainte și la începutul celui de-al doilea
război mondial
V.1. Reunificări de forţe în centrul şi estul continentului. Crearea Micii

Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice. Succese politice româneşti.
În deceniul al III-lea şi al IV-lea România este iniţiatoarea a două înţelegeri
regionale: Mica Antantă sau Mica Înţelegere (1926), alcătuită din România, fosta
Yugoslavie şi fosta Cehoslovacie şi Înţelegerea Balcanică (1934), compusă din
România, fosta Yugoslavie, Grecia şi Turcia.
a. Mica Înţelegere.
Ceea ce a unit cele trei ţări încă din 1921 şi le-a determinat să construiască o
“mică înţelegere” a fost voinţa lor comună de a se respecta şi de a respecta Tratatul cu
Ungaria, de la Trianon. Născute în urma primului război mondial, cele trei state aveau
Convenţiile multe ţeluri şi obiective comune între care şi promovarea unei politici externe în
militare
româno- consonanţă cu principiile Ligii Naţiunilor. Înţelegerea lor politică a fost însă
yugoslave şi
precedată şi de două înţelegeri militare: prima încheiată între România şi fosta
cehoslovace
din 1921 Cehoslovacie la 23 aprilie 1921, iar cea de-a doua încheiată între România şi Regatul
sârbo-croato-sloven la 7 iunie acelaşi an. Aceste convenţii militare aveau un rol
defensiv.
Mica Înţelegere apare astfel ca o organizaţie defensivă şi antirevizionistă, faţă
de tendinţele Ungariei de a modifica Tratatul încheiat cu ea la Conferinţa de pace de
Scopul
Micii la Paris.
Înţelegeri
Dorinţa României era de a crea un parteneriat în zona balcanică, dar nu numai,
între state de acelaşi calibru ca putere economică, teritorială şi socială, pentru a-şi
mări astfel posibilităţile de rezistentă în faţa unor forţe ostile lor.
Încercarea de
atragere a În acest sens, având şi acordul partenerilor de coaliţie, România încearcă în
Poloniei în Mica
Înţelegere anii 1920-1921 să atragă şi Polonia în această înţelegere. Ca urmare a două convorbiri
purtate la Bucureşti între diplomaţia românească, pe de o parte şi generalul
Rozwadowski şi prinţul Sapieha, din partea poloneză, pe de altă parte, între cele două
state se încheie două convenţii: Convenţia de alinaţă defensivă şi o convenţie militară.
Orientate, în principal, pe asistenţa mutuală în cazul unui atac din est, cele
două convenţii vizau şi menţinerea statu quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de la
85
Trianon şi Neuilly. Cele două convenţii şi-au încetat valabilitatea la 26 martie 1926
ca urmare a încheirii unui alt tratat de garanţie între cele două ţări.
Mica Înţelegere progresează de la acordul politic la un acord economic. Astfel
Acordul
economic în 1927, la Conferinţa de la Ioachimov, cele trei state membre pun şi bazele
al Micii
Înţelegeri
cooperării lor pe plan economic, iar la reuniunea de la Strbske Pleso din 1930, din
fosta Cehoslovacie, îşi crează şi un statut.
Situaţia evoluează favorabil, iar la 16 februarie 1933 este semnat la Geneva,
Pactul de organizare al Micii Înţelegeri, pact în care se subliniază că scopul
Crearea organizaţiei nu îl reprezintă doar menţinerea păcii, cât şi crearea unui spaţiu de
Pactului Micii
Înţelegeri cooperare economică, care să dea stabilitate în zonă.
Nicolae Titulescu devinea pactul ca un “instrument de conservare a fiinţei
naţionale a membrilor săi”.
Cu toate că presa britanică şi americană vedea cu ochi buni organizarea
acestei înţelegeri, nu aceeaşi “privire galeşă” aveau pentru acest pact Budapesta,
Roma sau Berlinul.
b. Înţelegerea Balcanică.
Înţelegerea balcanică se creează pornind de la Mica Înţelegere, mai exact de o
întrunire din cadrul acesteia. Astfel, la 22 ianuarie 1934, în cadrul întâlnirii de la
Crearea Zagreb a Micii Înţelegeri, partea română şi yugoslavă expun partenerului cehoslovac
Înlegerii
Balcanice politica balcanică ce viza crearea unei înţelegeri similare dar pentru zona balcanică,
la Zagreb 1934
cu rolul de a menţine statu quo-ul din această parte, destul de tulbure, a Europei.
Reprezentantul cehoslovac şi-a dat acordul pentru crearea acestei noi înţelegeri, dată
fiind ameninţarea crescândă manifestată de Germania hitleristă şi de Italia fascistă.
Astfel, şi în 1920, când România dorea să alăture Polonia Micii Înţelegeri, după
crearea, împreună cu Greciam, Turcia, şi fosta Yugoslavie a Înţelegerii Balcanice,
România face demersuri pe lângă Bulgaria să se alăture acesteia din urmă. Din nou,
Italia şi Germania nu doresc realizarea unei alte înţelegeri care să conducă la întărirea
poziţiei statelor din Balcani şi, în acest sens, intervin la Sofia, pentru ca ţara de la sud
de Dunăre să nu se alăture acestei înţelegeri.
Semnarea la
Atena a În acest context politic, este semnat la Atena la 09 februarie 1934 Pactul
Pactului
Înţelegerii Înţelegerii Balcanice.
Balcanice
86
Din punct de vedere al dreptului nternaţional această înţelegere, spre
deosebire de prima a avut ca bază juridică nu doar principiile promovate de Liga
Naţiunilor, ci şi Tratatul multilateral de renunţare la război (Pactul Briand-Kellog).
Ca şi primul pact, acesta a reprezentat un acord de securizare a zonei balcanice în
baza principiilor dreptului internaţional şi a avut drept scop menţinerea statu quo-ului
teritorial, prin garantarea reciprocă a frontierelor. În plus, acordul prevedea că
semnatarii săi nu puteau întreprinde vreo acţiune politică faţă de alte ţări balcanice
nesemnatare fără un aviz prealabil din partea tuturor. Această prevedere viza în
realitate Bulgaria.
Relaţia dintre
Înţelegerea
Ţările din Înţelegerea Balcanică şi din Mica Înţelegere nu au avut nici un
Balcanică moment vreo notă de ostilitate faţă de fosta URSS. Din contră, ele au adresat acestui
şi Rusia
stat invitaţia de a adera la pactul Ligii Naţiunilor.
În iunie 1934, având acordul statelor din Mica Înţelegere, Nicolae Titulescu
începe tratative cu Litvinov, ministrul de externe rus, în vederea reluării relaţiilor
Relaţia dintre diplomatice dintre noi şi fosta URSS. Acordul statelor din Mica Înţelegere era
România şi
Rusia necesar, deoarece se preconiza completarea pactului de creare a acesteia cu un Pact
în contextul
celor două
de asistenţă mutuală româno-sovietic. Finalizarea ideii nu s-a produs datorită
înțelegeri intervenţiei Angliei, precum şi a schimbării intervenite în politica externă a Franţei.
În acest context, România încearcă pe cont propriu să încheie un astfel de
pact, dar şi acest demers eşuează datorită lipsei acordului dintre cele două state cu
privire la menţionarea Basarabiei în textul acordului.
Totuşi, un eveniment neprevăzut modifică echilibru de forţe în Europa
centrală. Tendinţele revizioniste câştigaseră. La 20 ianuarie 1934, fără a anunţa
Franţa, Polonia încheie un Pact de asistenţă mutuală cu Germania. Acest pact a avut
Polonia şi
începutul rolul de a apropia Polonia de Ungaria, ambele cu vederi revizioniste, deoarece
revizionismului
Ungaria dorea în continuare Transilvania, în timp ce Polonia o parte din fosta
Cehoslovacie.
Faţă de situaţia nou ivită, România urmăreşte să încheie o convenţie militară
cu Turcia, precum şi un Tratat de amiciţie, neagresiune, arbitraj şi conciliaţiune,
Încercarea
Turciei de a realizat în octombrie 1933.
întări cele
două înţelegeri Însăşi Turcia avea unele planuri strategico-politice în zonă. Ea preconiza un
cu suport din
occident Pact al Mării Negre de care era interesată şi România, ca ţară riverană. Totodată,
Franţa concepea un pact al Mării Mediterane. Acesta din urmă, care s-a numit şi
87
pactul Mussolini-Laval, s-a încheiat la 07 ianuarie 1935, dar numai între Franţa şi
Italia, fiind excluse astfel Germania şi Turcia.
În plus, pactul nu preciza nici o referire la participarea Italiei la asistenţa
mutuală dintre aceasta şi ţările Înţelegerii Balcanice.
Pe lângă toate acestea, Grecia este lovită din interior, de mişcări ale populaţiei
pentru restaurarea monarhiei, ceea ce a dat posibilitatea Bulgariei de a ameninţa cu
Problemele
interne ale atacarea Traciei greceşti.
Greciei arată
că Înţelegerea Constantă promisiunilor făcute în Înţelegerea Balcanică, România acţionează
Balcanică
funcţionează cu promtitudine avertizând guvernul bulgar, că în cazul atacării Greciei, forţele
armate române vor riposta.
În concluzie, până la începerea războiului, cele două înţelegeri au funcţionat,
chiar dacă nu au fost sprijinite de Europa occidentală, fie ea progresistă sau
revizionistă.
Care a fost scopul și rolul principal al Micii Înțelegeri și al Înțelegerii Balcanice ?
88
V. 2. Situaţia politică şi militară în Europa în ajunul celui de-al doilea
război mondial şi la începutul războiului.
După moartea lui Ionel Brătianu, în toamna anului 1927 şi a Regelui
1927 - o Ferdinand în vara aceluiaşi an, diplomaţia românească îl are ca protagonist principal,
răscruce la
nivel politic şi așa cum am văzut de altfel, până în 1936, pe diplomatul şi juristul Nicolae Titulescu,
naţional
în timp ce la conducerea statutului, fostului monarh îi urmează Regele Carol al II-lea,
Intră în joc
Nicolae
fiul său cel mare.
Titulescu şi Însă realităţile politice şi militare ale decenului al IV-lea al secolului trecut nu
Carol al II-lea
mai erau deloc unele încântătoare, şi cu toate că se crease Liga Naţiunilor al cărei
principal scop, cel puţin declarat, era realizarea unui climat de pace şi colaborare între
state, situaţia în fapt era departe de a fi una liniştită.
Premisele
europene ale Multe din ţările învinse în primul război mondial au plecat frustate de la masa
noului conflict
mondial tratativelor, şi, ulterior, cu îngăduinţa Marilor Puteri au început un program de
înarmare şi de propagandă contra unor prevederi din Tratatele pe care le încheiaseră
în 1919-1920. (vezi, Germania şi Ungaria).
Astfel, Germania avea o serie de planuri de înarmare şi de ocupare a zonelor
din jur, şi de creare pentru sine a unui „spaţiu vital” economic, fapt ce va genera o
influenţă nefastă asupra echilibrului european.
a. Potrivit planurilor strategice germane, remilitarizarea zonei renane însemna

o etapă importantă în pregătirea celui de-al doilea război mondial, căci o astfel de
Remilitarizarea
zonei renane
acţiune presupunea construirea unui şir de fortificaţii de-a lungul frontierei franceze şi
belgiene, pentru a preîntâmpina şi incomoda, până la anulare, ajutorul pe care Franţa
l-ar fi putut da aliaţilor săi.
Cu toate acestea guvernul francez, deşi informat despre pregătirile făcute la
Berlin, ca şi în zonă, în vederea remilitarizării, nu a luat nici un fel de măsuri
concrete.
Anglia, în schimb, a pregătit toate argumentele necesare pentru a convinge
Franţa să rămână pasivă. În acest context ambasadorul Angliei la Paris a fost instruit
Ocuparea de
către să reamintească celor în drept în Franţa că zona fusese creată în primul rând pentru
Germania a
zonei renane apărarea securităţii Franţei şi Belgiei.
Datorită, atitudinii de ocrotire a intereselor germane de către Anglia precum şi
a pasivităţii Franţei, la 7 martie 1940 Germania reocupă zona renană.
89
Faţă de situaţia nou creată, poziţia Franţei, ţară direct vizată de Germania şi
interesată în această chestiune, este lamentabilă. Guvernul francez îşi explică
inactivitatea prin lipsa de hotărâre a Angliei în a-i acorda ajutorul necesar şi prin lipsa
ei de pregătire militară şi politică.
Poziţia Angliei în situaţia dată a fost mai degrabă una de încurajare, căci ea s-
a opus oricărei propuneri de aplicare a unor sancţiuni economice Germaniei, deoarece
dezvoltând relaţii comerciale cu această ţară, intrarea în criză a Germaniei ar fi
determinat probleme similare şi Angliei.
În ceea ce priveşte Germania, planurile sale de remilitarizare a zonei renane
aveau drept scop extinderea influenţei în regiunea centrală şi de sud-est a Europei.
Cât timp avea în faţă o zonă demilitarizată, în speţă Renania, Franţa ar fi putut
recurge la presiuni asupra Germaniei, însă odată cu remilitarizarea şi ocuparea acestei
zone nu-şi mai putea asuma riscul unor asemenea iniţiative.
b. Totodată, în planurile sale Hitler, respectiv cel de-al treilea Reicht, nu

omitea şi destrămarea Micii Înţelegeri precum şi a Înţelegerii Balcanice, căci avea
Destrămarea nevoie, cel puţin de neutralitatea acestei zone precum şi de resursele pe care ea le
Micii
Înţelegeri şi a oferea (esenţiale pentru al treilea Reich odată cu începerea războiului). Acţiunea pe
Înţelegerii
Balcanice care Germania a exercitat-o pentru destrămarea celor două alianţe sud-est europene a
fost atât una directă, prin atragerea de partea ei a Ungariei şi Yugoslaviei, cât şi
indirectă, prin expansiunea doctrinei fasciste în ţările din zona carpato-balcanică.
La aceasta a mai contribuit şi lipsa de fermitate şi sprijinul real din partea
Angliei şi Franţei faţă de ţările din Mica Înţelegere.
În consecinţă, faţă de situaţia nou creată după 7 martie 1940, cercurile
conducătoare din România vor căuta să evite pe cât posibil un conflict cu Germania,
atâta timp cât Franţa şi Anglia nu se arătau dispuse să garanteze cu forţa armelor statu
quo-ul ei teritorial şi politic.
Întărirea puterii Germaniei în zona răsăriteană a Europei a fost favorizată şi de
consecinţele crizei care bântuia comerţul mondial, ceea ce a dus la micşorarea
România şi
Germania la exportului ţărilor mici şi mijlocii spre pieţele ţărilor occidentale. Necesităţile dictate
începutul
anului 1940 de asigurarea unei stabilităţi interne şi a monedei, a plăţilor pentru datoriile externe,
au împins ţările baltice şi dunărene spre comerţul cu Germania. Mare consumatoare şi
importatoare de produse cerealiere, petroliere şi alimentare, Germania era gata să
90
cumpere excedentele de producţie a acestor ţări şi să plătească preţuri mai mari, chiar,
decât cele de pe piaţa internaţională.
În acest cadru, România prezenta pentru Germania un interes din ce în ce mai
mare. Speranţa nutrită la Berlin însă, că, odată cu înlocuirea lui Nicolae Titulescu se
va schimba şi optica în politica externă a ţării noastre a rămas doar o speranţă. Chiar
şi după demiterea lui Nicolae Titulescu, România a continuat să rămână un factor
activ al luptei pentru apărarea securităţii colective din zonă, a statu-quo-lui teritorial.
Ea era hotărâtă să nu părăsească nici una din alianţele sale şi să rămână credincioasă
obligaţiilor care decurgeau din Pactul Societăţii Naţiunilor.
În schimb, în relaţiile cu statele fasciste, pentru a nu crea motive sau pretexte
Relaţia
României cu de ripostă, cercurile conducătoare din România au promovat o politică de prudenţă,
ţările fasciste
se caracteriza cu toate că o astfel de poziţie devenea din ce în ce mai precară. Transformarea
prin prudenţă Germaniei într-o putere militară, constant interesată în expansiune spre centrul şi sud-
estul continentului, politica de „neamestec” a Angliei, politica oscilantă şi
neputincioasă a Franţei, poziţia periculoasă a Italiei faţă de Europa centrală au
modificat radical situaţia, şi au dezmembrat Mica Înţelegere.
Un prim pas în acest sens, s-a produs când, Yugoslavia încheie în ianuarie
1937, fără a ţine cont de opinia celorlalte state din Mica Înţelegere, pe care de altfel
Yugoslavia
creează o nici nu le consultă, un Tratat cu Bulgaria, iar apoi în martie acelaşi an cu Italia.
breşă în
cadrul Micii Cele două acţiuni unilaterale ale Yugoslaviei au avut două consecinţe
Înţelegerii
importante:
pe de o parte au dus la destrămarea încet dar sigur a Micii Înţelegeri,
iar, pe de altă parte, a dus la slăbirea situaţiei Cehoslovaciei şi la izolarea ei,
care era printre principale ţări ameninţate cu ocuparea de către Germania nazistă.
Din punct de vedere al situaţiei ţărilor din centrul şi sud-estul Europei aceasta
se înrăutăţea continuu. Evoluţia nefavorabilă din politica Yugoslaviei, eşecul
Situaţia ţărilor tratativelor dintre Mica Înţelegere şi Ungaria (datorită tendinţelor revizioniste ale
din estul
Europei acesteia pe seama unor state din Mica Înţelegere, precum şi datoritpă protectoratului
indirect al Germaniei), accentuarea caracterului defetist al politicii externe a Poloniei,
creşterea presiunii ţărilor revizioniste împotriva României şi Cehoslovaciei au
subminat securitatea ţărilor din această zonă în faţa agresiunii fasciste.
91
Totodată, întărirea organizaţiilor fasciste din interior, sporirea înrîuririi lor
asupra politicii externe au dus şi acestea la slăbirea şi diminuarea posibilităţilor de
rezistenţă a acestor ţări.
Între timp, Germania a reuşit să-ţi menţină nestingherit nivelul înarmărilor şi a
profitat din plin de pe urma divergenţelor şi disensiunilor existente între ţările care ar
fi trebuit să i se opună. Germania s-a folosit de asemenea, pentru a grăbi declanşarea
războiului, de contradicţiile dintre puterile occidentale, de contradicţiile dintre acestea
şi Italia, precum şi de situaţia complexă creată în Europa Centrală.
c. În planurile de extindere a influenţei sale, Germania avea nevoie de un

„spaţiu vital” și la nivel fizic; acest spațiu cuprindea majoritatea statelor din centrul şi
Crearea
“spaţiului vital” estul Europei.
fizic de către
Germania Cu toate că aceste planuri erau preconizate pentru anii 1943-1944, ele au putut
fi puse în aplicare începând chiar cu anul 1938. Anexarea Austriei şi distrugerea
Cehoslovaciei au fost prezentate ca părţi componente ale unui plan mai cuprinzător,
pentru realizarea căruia Hitler a arătat că se poate conta „pe evidenta imobilitate a
Franţei” şi pe „bunăvoinţa Angliei”. Astfel, în locul unei politici ferme, noul guvern
englez, condus de Nevill Chamberlain, instalat la Londra în 1937 era dispus la noi
concesii.
Din păcate, diplomaţia românească a rămas mai departe cuprinsă într-o
letargie dăunoasă în speranţa ajutorului pe care Franţa şi Anglia ni l-ar fi putut da.
În primăvara anului 1937, mareşalul Göring, primul-ministru al Germaniei, în
cadrul unei întrevederi cu ministrul român la Berlin, devenit ulterior ministru de
externe al ţării noastre, Nicolae Petrescu-Comnen, cerea României să nu se angajeze
într-o alianţă contra Germaniei, arătând totodată că chiar şi o politică de neutralitate
din partea noastră faţă de Germania ar fi fost de dorit, în schimbul asigurării
sprijinului său politic şi militar, la nevoie, pentru păstrarea unităţii noastre teritoriale.
Propunerea germană a fost ignorată şi a rămas fără răspuns de la liderii
români, care în ciuda realităţii au continuat, aşa cum spuneam, o politică patetică faţă
de Franţa şi Anglia, patetism alimentat de interesele comune ale marii finanţe şi
magnaţilor industriei din ţara noastră cu cercurile similare din Anglia şi Franţa.
De aceea, anexarea Austriei la 13 martie 1938 a produs la Bucureşti o
Anexarea
Austriei adevărată stupoare, la care se adăuga un sentiment de vie îngrijorare.
92
Patetismul Bucureştiului faţă de Anglia şi Franţa a continuat şi după acest
eveniment, deşi neoficial, cercurile engleze erau evident iritate de posibilitatea
angajării într-un fel sau altul a României în Balcani.
Anexarea Austriei a asigurat Germaniei bogăţii naturale şi industriale a căror
valoare depăşea ceea ce i-ar fi putut procura reocuparea fostului ei imperiu colonial.
În plus, acest act de forţă, a asigurat Germaniei o frontieră comună cu Italia, Ungaria
şi Yugoslavia. Tot ca urmare a acestui fapt, Germania a devenit controlorul căilor de
comunicaţie care porneau din Cehoslovacia spre est. Astfel, frontierele germane
încercuiau aproape complet Cehoslovacia.
După anexarea Austriei, obiectivele celui de-al treilea Reich erau crearea unui
mare spaţiu economic, în care Yugoslavia, Bulgaria şi România să producă cele
necesare maşinii de război germane şi în acest scop, Germania îşi dorea ca acest
spaţiu economic, strategic pentru ea, să rămână în afara unui eventual război.
d. Chiar şi după anexarea Austriei, România rămâne încă legată de Franţa şi

Anglia. Aşa cum arătam, nu răspunde în nici un fel propunerii făcute de mareşalul
german Göring şi arăta puţină simpatie Germaniei.
Totuşi, nu rămâne pasivă. Însă încercările noastre diplomatice nu au rezultatul
scontat.
Încercare
României de a Diplomaţia românească a încercat la aceea vreme realizarea unei înţelegeri
apropia fosta
Cehoslovacie între Cehoslovacia şi Polonia, dar s-a lovit de împotrivirea unor cercuri poloneze care
şi Polonia
sperau să câştige din punct de vedere teritorial de pe urma dezmembrării
Cehoslovaciei.
România rămânea fidelă Micii Înţelegeri, şi propunea Yugoslaviei să facă
demersuri comune pe lângă Marile Puteri pentru a atrage atenţia asupra consecinţelor
Mica înţelegere
în acţiune care ar decurge din atacarea Cehoslovaciei şi de către Ungaria. De data aceasta,
România şi
guvernul yugoslav a răspuns afirmativ, acesta din urmă punând bază pe alianţa cu
încercarea de a România în eventualitatea intervenţiei împotriva Ungariei, în cazul când aceasta ar
crea un climat
de stabilitate ataca Cehoslovacia.
între estul şi
centrul Europei Un alt stat interesat de situaţia Cehoslovaciei era URSS, motiv pentru care în
vara anului 1938 spaţiul aerian românesc este survolat de către avioane ruseşti ce se
îndreptau spre aceasta.
93
Mai mult decât atât în martie 1938, ministrul sovietic la Praga, Alexandrovski,
face o vizită la Bucureşti în care discută posibilitatea trecerii trupelor sovietice pe
teritoriul României în ajutorul Cehoslovaciei. Guvernul român s-a arătat disponibil
faţă de o astfel de acţiune, dar un răspuns ferm nu a putut da, căci ar fi avut nevoie de
acordul Poloniei. Lipsa acestui acord ar fi însemnat aruncarea ţării în război.
Într-o încercare de lămurire a situaţiei din Balcani şi din centrul Europei are
loc la München la 29 septembrie 1938 o întrunire, „colegiu”, al celor patru mari
Întâlnirea de
la Munchen puteri europene, Germania – reprezentată prin Hitler, Franţa – reprezentată prin
Daladier, Anglia – reprezentată prin Chamberlain şi Italia – reprezentată de
Mussolini. La această Conferinţă s-a decis nu numai soarta Cehoslovaciei, ci s-a
deschis, oficial drumul destrămării statu quo-ului în Balcani şi ţările dunărene.
Direct interesate, România şi Cehoslovacia vor face demersuri pe lângă
Londra şi puterile semnatare ale acordului de la München pentru acordarea de garanţii
Parisul
nepăsătoare frontierelor Cehoslovaciei. La Londra, ele au fost respinse, pentru că se făceau
faţă de
problemele pregătiri în vederea lărgirii colaborării industriale şi de sporire a resurselor de devize
Europei
ale Germaniei; iar la Paris au avut aceeaşi soartă.
În fine, ceea ce era inevitabil, în condiţiile date, se produce. La 15 martie 1939
trupele germane ocupă Praga, realizând un alt punct din planul lui Hitler, şi anume de
Ocuparea a distruge Cehoslovacia în viitorul cel mai apropiat.
fostei
Cehoslovacii
e. În 1939 venise şi ceasul Poloniei. Deşi îşi făcuse planuri pentru a ciuguli
frimituri teritoriale din dezmembrarea Cehoslovaciei, Polonia îi împărteşte soarta.
Ultimatumul
adresat
Nici nu se desmeticise bine lumea europeană după acţiunea oficială de dezmembrare
Poloniei a Cehoslovaciei, că guvernul francez şi englez sunt încunoştiinţate că von Ribbentrop
Preludiul celui a cerut guvernului polonez să înceapă tratative cu Germania.
de-al doilea
război Aceste tratative însemnau practic o adevărată stirbire a suveranităţii şi
mondial
independenţei Poloniei, căci Germania dorea să impună Poloniei modificarea
statutului oraşului liber Danzing, stabilirea, în favoarea Reich-ului a unei căi ferate şi
a unei autostrăzi cu caracter extrateritorial, rectificarea frontierei în regiunea
Oderberg, precum şi precizarea atitudinii faţă de axa Roma-Tokio-Berlin.
Acest moment este „preludiul” nefericit al începerii celui de-al doilea Război
Mondial, căci la 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia.
94
Anterior acestei date, o minimă contraofensivă faţă de atitudinea Germaniei s-
a încercat să se realizeze din partea statelor occidentale, care au iniţiat pe durata a
aproximativ 5 luni (aprilie-august 1939), discuţii pentru realizarea unei înţelegeri
politice durabile, ce ar fi trebuit dublată şi de o convenţie militară de ajutor reciproc.
La negocieri au participat Franţa, Anglia şi URSS, însă interesul care l-au arătat
fiecare dintre aceste ţări faţă de negocieri a fost minim, ceea ce a condus fireşte la
eşecul lor.
Un rezultat a fost sigur, din păcate: negăsind un partener viabil de discuţii în
occident, URSS-ul a renunţat la această carte şi a jucat pe cea progermană, care
oricum îi va da mai multe satisfacţii în viitor. Astfel, la 23 august 1939 apropierea
dintre Germania şi URSS se produce, prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
Premisele celui de-al doilea război mondial.
95
Cum a urmărit diplomația românească în preajma celui de al doilea război mondial să

mențină statu-quoului teritorial din Europa centrală și de est ?
Pactul Ribbentrop-Molotov şi urmările sale
V.2. Pactul Ribbentrop-Molotov şi urmările sale.

Încheierea acestui document la 23 august 1939, care după cum se va afla mai
Un pact cu
efecte de lungă târziu conţinea şi o anexă secretă de împărţire a teritoriilor, a căzut ca un trăznet
durată asupra lumii politice şi diplomatice din Europa şi nu numai. Evenimentul a luat pe
nepregătite şi România pentru care devenea din ce în ce mai clar că eforturile
adoptării Declaraţiei celor patru patru puteri şi eventuala încheiere a Pactului sud-est
european urmăreau, în final, formarea unui bloc de natură să atragă după sine
schimbarea gândirii tactice a lui Hitler care, din motive economice, nu dorea
atragerea ţărilor din sud-estul Europei într-un conflict european sau chiar mondial.
96
Potrivit strategilor de la Londra şi Paris ţările sud-est europene trebuiau să se
opună Berlinului, să refuze statutul de „protectorate economice” şi astfel stârnind
furia lui Hitler, armatele germane sau o parte importantă a acestora să fie angajate în
această zonă europeană pentru a uşura situaţia Vestului european în eventualitatea
unei agresiuni a Germaniei.
De altfel, Hitler avertizase guvernul român că dacă acceptă garanţiile URSS,
Germania se va vedea obligată să ia măsuri drastice faţă de noi.
La rândul ei, România nu putea accepta, fie chiar şi teoretic, garanţii ruseşti
România între
Germania şi atâta timp cât pe hărţile militare sovietice Basarabia apărea cu inscripţia „Sub
fosta URSS
ocupaţia militară a României”.
două pericole
la fel de mari Iată de ce, vestea încheierii pactului Ribbentrop-Molotov a produs stupoare la
Bucureşti.
Două zile mai târziu, la 25 august 1939, Bucureştiul a făcut cunoscut, oficial
Varşoviei că, într-un eventual conflict polono-german, România va rămâne neutră.
La 26 august 1939, Grigore Gafencu îi comunica ministrului Germaniei la
Declaraţia de Bucureşti că „România era hotărâtă să rămână neutră în orice conflict, care ar avea
neutralitate a
României loc între Germania şi Polonia, chiar dacă Franţa şi Anglia ar interveni în război”.
În fine, după începerea celui de-al doilea război mondial odată cu atacarea
Poloniei, România îşi declară oficial neutralitatea.
La puţin timp după atacarea Poloniei de către Germania, aceasta este atacată şi
de către URSS la 17 septembrie 1939. Situaţia nu determină declararea stării de
război dintre URSS, pe de o parte, şi Franţa şi Anglia, pe de altă parte, cu toate că
acestea se aflau în război cu Germania, după ce aceasta atacase Polonia.
De asemenea, Polonia nu a declarat „casus foederis belli” faţă de România,
Sprijinirea ceea ce ar fi implicat şi ţara noastră în conflict. Această atitudine a permis însă
guvernului
polonez
României să îşi declare neutralitatea şi faţă de URSS la 21 septembrie 1939.
Cu toate acestea, guvernul român a permis celui polonez aflat în criză să se
refugieze pe teritoriul ţării noastre, împreună cu 80.000 militari polonezi şi cu
tezaurul naţional al Poloniei, gest de prietenie care nu a fost apreciat la justa valoare
nici de cei ajutaţi şi nici de ţările aliate la Conferinţa de Pace de la Paris.
După intrarea armatei ruseşti în Polonia, Armand Călinescu nota în acele zile.:
Împărţirea „Intrarea trupelor ruseşti în Polonia a schimbat situaţia. Pericolul german se
Europei de est
nord-est şi îndepărtează. Acum, pericolul rusesc are prioritate”.
centru între
Hitler şi Stalin
97
În acele zile de septembrie ale anului 1939 şi de început de război, acţiunile
germano-sovietice împotriva României păreau ipotetice, dar azi, când se cunosc
prevederile anexei secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, constatăm că ele au fost
reale.
Astfel, potrivit acestui pact secret, se preciza: „Cu privire la Europa sud-
estică, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de Basarabia.
Partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de aceste teritorii.”.
Totodată, în schimbul districtului Varşovia şi a Lublinului, Stalin a cerut să i
se dea Lituania, stat care potrivit aceluiaşi Pact aparţinea Germaniei. Lui Stalin i-a
fost satisfăcută cererea privind încorporarea Lvovului la URSS, teritoriu polonez.
Declarea neutralităţii de către România a convenit şi Angliei care, în baza
garanţiilor acordate şi ţării noastre ar fi fost obligată să îi acorde asistenţă în cazul
unui atac concertat împotriva ei de către Germania şi alţii.
După un respiro de mai puţin de un an, scadenţa a venit şi pentru România.
Jumătatea anului 1940 a făcut din acesta un an negru pentru ţara noastră.
Ultimaturile
date de fosta La 26 şi 27 spre 28 iunie 1940 Guvernul URSS adresa ţării nostre două note
URSS
României ultimative prin care solicita cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ce cuprindea
Pierderea şi Ţinutul Herţei; la 30 august 1940, prin dictatul de la Viena, Ungariei îi revenea
Basarabiei
partea de vest şi nord-vest a Transilvaniei, pentru ca o săptămână mai târziu, la 07
septembrie, prin Tratatul de la Craiova dintre România şi Bulgaria, aceasta din urmă
să ne răpească Cadrilaterul, adică Dobrogea de sud.
Tratatul de la
Craiova Criza politică românească, care începuse cu pierderea Basarabiei, moment
Pierderea politic ce a determinat hotărâtor instalarea guvernului progerman al lui Ion Gigurtu, la
Cadrilaterului
4 iulie 1940, s-a adâncit ca urmare a încorporării nordului Transilvaniei la Ungaria,
urmată la scurt timp de „cesiunea voluntară” a Cadrilaterului.
În această situaţie, Regele Carol al II-lea, sub domnia căruia au avut loc toate
Abdicarea lui
Carol al II-lea aceste amputări, s-a aflat izolat pe plan intern şi extern şi, ca urmare a fost silit să
în favoarea
fiului său abdice în favoarea fiului său Mihai. La 8 septembrie 1940, fostul rege părăseşte ţara.
Mihai I
În consecinţă după abdicare, conducerea ţării este preluată în fapt la 6
septembrie 1940 de către generalul Ion Antonescu, ca şef al guvernului şi conducător
al statutului.
98
Enumerați succint evenimentele prin care a trecut România în anul 1940.
Finalizarea războiului şi Conferinţa de pace de la Paris
V.3. Finalizarea răboiului. Situația delicată a României la începutul

anului 1944 și ulterior. Începând cu luna martie Antonescu şi Maniu realizau un
schimb de mesaje cu privire la schimbarea poziţiei ţării noastre în cuprinsul
Intrarea
României în războiului, şi revenirea de partea aliaţilor.
război la 23
august 1944 Cu toată cooperarea României în sensul celor arătate, interesul revenirii
alături de
Aliaţi noastre de partea Aliaţilor îl reprezenta angajarea potenţialului economic şi militar al
ţării împotriva armatelor hitleriste, într-un moment critic al evoluţiei conflictului al
cărui final era departe de a fi întrezărit, fără a se lua totuşi faţă de noi vreo obligaţie
fermă privitoare la viitor.
99
Ca şi în alte situaţii din teribila noastră istorie, înţelegând că forţa necesară
schimbării drastice a destinului ţării rezidă în noi înşine, factorii responsabili ai ţării
au declanşat actul de al 23 august 1944, eveniment major, cu largi repercusiuni
interne şi internaţionale, punând în faţa faptului împlinit, ca în anii 1859, 1877 şi
1918, întregul spectru politic, militar şi social al vremii.
Proclamaţia Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august 1944 reprezenta
opţiunea liberă a poporului român de a ieşi din războiul dus de Axă, precum şi
hotărârea irevocabilă a ţării de a se alătura coaliţiei antihitleriste.
În condiţiile grele în care a debutat actul de la 23 august 1944, poporul român
şi armata sa au dat lumii întregi o strălucită probă de eroism. Fără a intra în foarte
multe detalii militare şi economice, este totuşi important de reţinut contribuţia
României la război, pentru a înţelege ulerior nedreptatea care ni s-a făcut la
Conferinţa de pace de la Paris.
Astfel, între 23 şi 31 august 1944, în condiţiile unui front total destabilizat,
armata română a eliberat circa 150.000 kmp din teritoriul ţării, au eliminat peste
Importanţa
actului de la 60.000 de ostaşi germani, adică 6 divizii ale Wehrmachtului, au capturat 222 de
23 august 1944 avioane şi 438 de nave. Pentru aceasta jertfa adusă a fost de 8586 de militari şi de
civili.
Importanţa actului de la 23 august 1944 a fost deosebită nu numai pentru
poporul român, ci şi pentru soarta războiului în general, conducând la prăbuşirea
rezistenţei germane în întreaga Peninsulă Balcanică, ceea ce a dus implicit la
scurtarea războiului, cu cel puţin 6 luni, în condiţiile în care oamenii de ştiinţă
germani se aflau la capătul unor descoperiri ştiinţifice cu adevat revoluţionare în
domeniul armanentului nuclear, de natură a pune în cauză victoria aliată asupra
puterilor Axei.
Consecinţele şi importanţa strategică şi tactică a actului de la 23 august 1944,
iniţierea acţiunilor armate de dezrobire a Transilvaniei împotriva forţelor armate ale
Germaniei şi Ungariei, îndreptăţeau guvernul român să ceară şi să obţină la Moscova,
statutul de aliat, sau cel puţin, de cobeligerant.
Cu toate că la 25 august 1944 guvernul rus prin Molotov preciza că: “armata
şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa nici o parte din teritoriul român,
oricare ar fi ea, sau de a schimba regimul politic sau social al României sau să
aducă vreo atingere independenţei României”, la 12-13 septembrie 1944 Moscova
100
Convenţia de
armistiţiu
dintre impune un nou dictat României, cu singura deosebire că acum ea avea acordul, şi nu
România şi
fosta URSS doar tacit, al SUA şi Angliei.
Prin armistiţiul încheiat la Moscova între România, reprezentată de o delegaţie
Un adevărat
dictat condusă de generalul Sănătescu şi guvernul Federaţiei Ruse la data de 12-13
septembrie 1944, ţării noastre i se impuneau obligaţii greu de suportat:
- România era obligată să înlesnească, prin propiile sale mijloace, armatei ruse
şi aliaţilor mişcarea liberă pe teritoriul nostru, în orice direcţie.
- România trebuia să pună la dispoziţie toate obiectivele militare în bună stare
de funcţionare şi cu personalul necesar funcţionării lor.
- România trebuia să plătească ritmic, în monedă românească, tot ceea ce
Înaltul Comandament Aliat (sovietic) solicita.
- România trebuia să plătească URSS despăgubiri de război în valoarea de 300
milioane dolari, plătibili în cursul a 6 ani, în mărfuri (cereale, petrol, nave maritime şi
fluviale, lemn).
- căile de comunicaţii şi funcţionarea PTTR erau supuse controlului sovietic.
- aceluiaşi regim de control erau supuse şi corespondenţa diplomatică, vifrul,
comunicaţiile telefonice cu ţările şi ambasadele străine, cu legaţiile şi consulatele
României din străinătate.
- erau controlate în mod riguros publicaţiile, periodicele, spectacolele de teatru
şi film.
- şi ceea ce este mai grav şi mai important, convenţia de armistiţiu impunea
României frontiera de stat exact aşa cum fusese stabilită de Ribbentrop şi Molotov în
anexa secretă, pe care am amintit-o, cu alte cuvinte, fără Basarabia şi nordul
Bucovinei.
Relativ la întâlnirea dintre cele patru delegaţii la Moscova, ambasadorul A.
Harriman, chiar la 15 septembrie 1944, într-un raport către Casa Albă, menţiona:
“deşi delegaţiile mixte sovieto-anglo-americane s-au întâlnit, în total, timp de şapte
ore cu românii, discuţii serioase asupra vreunui punct al condiţiilor de armistiţiu au
fost puţine. Molotov, care avea funcţia de preşedinte al delegaţiilor aliate, nu a
analizat în detaliu nici un argument şi nici o propunere avansată de români”.
Opinia ambasadorului american nu face decât să întărească ideea de dictat
avansată anterior.
101
Un comentariu asemănător a fost făcut şi de către presa germană, prin Radio
Berlin, în aceeaşi zi de 15 septembrie, arătând că “suveranitatea naţională a
României a fost pierdută cu sprijinul şi aprobarea SUA şi Angliei”.
La finalul războiul România se alăturase din nou foştilor ei aliaţi, Antanta, dar
condiţiile din 1944 erau complet diferite, de cele din 1916. Fascismul făcuse serioase
victime între politicienii şi oamenii de stat români, şi afectase moral ţara noastră.
Comunismul abia de exista, şi cu toate acestea va lăsa urme adânci în istoria
naţională. Deşi, în mod real la 23 august 1944 armata română întoarce armele şi luptă
alături de armata rusă împotriva nemţilor, deşi prin gestul nostru am scurtat războiul
cu aproape 6 luni, nu am primit nici o mulţumire, şi, ca şi în trecut, de alianţa noastră
au provitat alţii. Doar că de data asta, cei care au provitat nu au mai fost exact aceeaşi
ca în 1919-1920.
În fine, terminarea războiului a însemnat şi încheierea unei convenţii între
statele beligerante, la care a participat şi ţara noastră.
Armistițiul dintre România și Moscova din septembrie 1944.
102
V.4. Conferinţa de pace de la Paris. Ca urmare a invitării de către guvernul
francez, în numele Naţiunilor Unite, guvernul român a definitivat, la 9 august 1946
poziţia sa de principiu şi a stabilit componenţa delegaţiei române ce urma să participe
la Conferinţa de pace de la Paris.
Delegaţia română a fost condusă de către ministrul afacerilor externe
Gheorghe Tătărăscu şi era compusă din membrii ai Partidului comunist.
Mandatul şi obiectivele delegaţiei române erau următoarele:
- dreptul de a obţine calitatea de cobeligerant.
Mandatul şi
obiectivele - îmbunătăţirea condiţiilor privind limitarea armamentului şi a forţelor armate.
delegaţiei
române la - cererea de reparaţii şi restituiri să nu depăşească cele deja stabilite în
Conferinţa de
pace de la Convenţia de armistiţiu cu URSS.
Paris
- înlăturarea din tratate a obligaţiei de a acorda clauza naţională pentru toate
Naţiunile Unite. Dintre toate aceste obiective cel mai important de obţinut era statutul
de cobeligerant pentru ţara noastră.
Totuşi situaţia de la Conferinţa de pace nu a fost deloc favorabilă nouă şi nici
măcar aliaţii noştri de tradiţie (a se citi Franţa) nu ne-au mai susţinut.
Dispoziţiile oneroase din proiectul de tratat ce viza România au fost
combătute de delegaţia română, însă nu cu acelaşi succes ca la 1919.
Astfel, primele probleme cu care s-a confruntat delegaţia noastră au fost:
- cele de natură teritorială.
- considerarea datei de 24 august 1944 ca dată a intrării României în război, şi
- cobeligeranţa.
Tot ce s-a obţinut au fost numai recunoaşteri parţiale ale unei realităţi văzută
de marile puteri doar prin prisma propriilor lor interese.
Astfel, în Tratatul de pace încheiat cu România, s-a acceptat să se înscrie ca
Tratatul de dată în care ţara noastră a participat activ la război alături de Naţiunile Unite data de
pace cu 12 septembrie (data încheierii armistiţiului, n.n.), cu toate că operaţiunile militare
România
contra URSS au încetat încă din data de 24 august 1944, şi cu toate că în realitate,
armata română participase la război în mod activ încă din această dată.
În ceea ce priveşte cobeligeranţa, rezultatul a fost unul similar. Deşi
majoritatea lumii occidentale precum şi presa erau de acord cu acordarea
103
cobeligeranţei României, totuşi în Tratatul de pace aceasta nu este recunoscută
explicit.
Articolul 1 arată că “România a rupt relaţiile cu Germania şi sateliţii săi şi a
intrat în război şi luptă alături de Puterile Aliate şi Asociate”.
Articolul 11 prevede că “România nu numai că s-a retras din războiul contra
Naţiunilor Unite, dar că, declarând război Germaniei şi sateliţilor acesteia, s-a
alăturat coaliţiei antihitleriste”.
Cobeligeranţa României s-a discutat în şedinţa din 27 august 1946 a Comisiei
politice şi teritoriale pentru România, formată din 31 de persoane din 12 state:
Din nou
probleme Australia, Bielorusia, Canada, SUA, Franţa, India, Noua Zeelandă, Anglia,
pentru România
Stat Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sud-Africană şi URSS.
cobeligerant sau
nu ? Solicitarea noastră nu a fost susţinută decât de reprezentanţii Cehoslovaciei,
Bielorusiei, Ucrainei şi Franţei, motiv pentru care a fost respinsă.
Singurul aspect obţinut de România în urma Tratatului de pace a fost
recuperarea teritoriului din Transilvania, revenit Ungariei prin dictatul de la Viena.
În ceea ce priveşte frontiera de est a ţării, la 4 februarie 1948 s-a semnat la
Moscova, Protocolul referitor la precizarea liniei frontierei de stat între România şi
URSS, care cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947 stabileşte, contrar
prevederilor acestui Tratat, că Insula Şerpilor situată în Marea Neagră la răsărit de
gurile Dunării, intră în cadrul URSS. Protocolul respectiv nu a fost niciodată ratificat
de România. În consecinţă, pe lângă faptul că pierdusem Basarabia şi Bucovina de
nord, mai pierdeam şi Insula Şerpilor.
La 20 ianuarie 1947 la Washington a avut loc ceremonia semnării de către
SUA a tratatelor de pace, şi şase zile mai târziu documentul a sosit în capitala
României , reprezentanţii ţării noastre hotărând să-l semneze. De interes pentru noi
sunt clauzele politice, din care amintim:
- deşi s-a recunoscut jertfa poporului român, nu s–a dat ţării noastre statutul de
cobeligerant.
- s-a consfiinţit anularea “arbitrajului de la Viena” şi s-au recunoscut
drepturile României asupra Transilvaniei.
- Puterile Aliate şi-au dat angajamentul de a sprijini România să devină
membră ONU.
104
România a obținut statutul de stat cobeligerant sau nu în cel de-al doilea război mondial ?




Bucureşti, 1995.
105
MODULUL VI
RĂZBOIUL RECE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins:
Unitatea de învățare 13: Războiul Rece: etape, caracteristici, implicații

pentru țările din fostul Bloc comunist.
= 4 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale privind situaţia

mondială şi europeană în timpul războiului rece.
Obiective operaţionale: Prezentarea modului în care a început şi s-a

declanşat războiuli rece; care i-au fost protagoniştii; situaţia ţărilor este
europene sub tutela fostei URSS; relaxarea conflictului; etapa Gorbaciov de la
1985 până în 1989; prezentarea situaţiei ţării noastre în acest context.
106
Războiul Rece
VI.1. Aspecte introductive. Războiul Rece, într-o primă etapă, s-a instalat
odată cu revoluţia bolşevică din octombrie-noiembrie 1917, fapt ce a împărţit lumea
Prezentarea
Războiului Rece în două sisteme social-politice şi economice foarte diferite: lumea capitalistă şi lumea
comunistă.
În accepţiunea comună în care este cunoscut termenul de Războiul Rece el
desemnează perioadă cuprinsă între 1947, finalizarea Conferinţei de la Paris, şi 1989,
destrămarea fostei URSS şi căderea blocului comunist din estul şi centrul Europei.
Aşadar, conflictul dintre cele două sisteme a debutat încă din 1917 şi a
continuat până în 1941, când a cunoscut o pauză necesară supravieţuirii în condiţiile
războiului cu tentă rasială dus de Hitler, ca după 1945 să reizbucnească cu o forţă şi
mai mare.
Dar de ce a fost numit Războiul Rece ?
Pe de o parte pentru că a urmat unui război “prea cald”, ucigător de cald, dacă
luăm în consideraţie actele devastatoare de la Hiroshima şi Nagasaki.
Pe de altă parte, acest război, nu s-a dus cu forţa armelor, ci a fost o luptă a
inteligenţei (mai degrabă a fost o luptă a serviciilor secrete sovietice şi americane), o
luptă a secretelor de tot felul, şi nu în ultimul rând o luptă economică şi ideologică.
Etapele Războiului Rece:
Etapele ♦ 1947-1952 - maxima confruntare între SUA şi URSS; adoptarea Planului

Războiului Rece
Marshall, formarea NATO, CAER, Pactul de la Bagdad.
♦ 1953-1963 - relativa destindere; vizite reciproce ale şefilor de state,
formarea Pactului de la Varşovia, construirea Zidului Berlinului; criza rachetelor din
Cuba 1962.
♦ 1963-1985 accentuarea competiţiei şi încercări de cooperare; programul
militar Războiul Stelelor, telefonul roşu, Tratatele SALT.
♦ 1989 – căderea comunismului, în centrul şi estul Europei.
107
VI.2. Perioada 1947-1985. Relaţiile fostei URSS cu celelalte puteri.
După ce răul reprezentat de Puterile Axei a luat sfârşit prin înfrângerea
acesteia pe continentul european, urmată de zdrobirea militarismului japonez,
disensiunile de esenţă dintre cele două sisteme au răbufnit cu o forţă şi mai mare. În
plus, după înfrângerea foştilor duşmani (Germania, Japonia, Italia), datorită
legăturilor economice dintre aceste state, precum, şi a faptului că împărţeau aceleaşi
valori, sociale, politice şi economice, având şi o economie de piaţă, SUA şi Anglia au
acţionat pentru a restabili relaţiile cu aceste trei state înfrânte.
Un moment de răsunet şi cu rezonanţe speciale în ceea ce priveşte începerea
Războiului Rece a fost întâlnirea celor “trei mari” de la Postdam în iulie-august 1945.
Momentul
Postdam Aceştia erau SUA, Anglia şi fosta URSS. Întâlnirea a avut drept scop garantarea unor
iulie-august 1945 alegeri libere în Europa de est, recunoaşterea de către cele două puteri occidentale a
guvernelor din România şi Bulgaria, precum şi recunoaşterea de către fosta URSS a
guvernului din Italia, situaţia Germaniei şi Austriei. Datorită emfazei cu care Stalin a
abordat întâlnirea, aceasta s-a constituit mai degrabă într-un dialog al surzilor,
singurul aspect discutat fiind împărţirea Germaniei în cele patru zone iniţiale, una
americană, una engleză, alta franceză, care ulterior s-au unit şi au format fosta RFG,
şi o a patra zonă, cea sovietică, ce a dat naştere fostei RDG.
Proiectele rămase în discuţie la Postdam trebuiau să aibă şi o urmare, la
Viena, după cum mărturisea Churchill în 1951, însă moartea lui Stalin a făcut ca
urmaşii acestuia la conducerea ţării să nu îşi mai asume răspunderea pentru ele, fiind
abandonate.
În perioada de tranziţie de la al doilea război mondial la ceea ce s-a numit
Războiul Rece, aliaţii occidentali încep să manifeste o neîncredere substanţială faţă
Neîncrederea în de partenerul sovietic, reprezentat de un Stalin complet satisfăcut de mersul războiul
partenerul
sovietic şi care poza în plus în marele învingător al lui Hitler în faţa lui Truman şi Bevin. În
acelaşi timp şi sovieticii erau îngrijoraţi de planurile occidentale privind restabilirea
economică a Germaniei.
“Nerezolvarea” la Postdam a problemelor Europei de est a creat neînţelegeri şi
mai mari din punct de vedere strategic şi politic între puterile aliate. Pe fondul
disensiunilor economice şi ideologice dintre est (fosta URSS) şi vest (statele
capitaliste din Europa şi America), precum şi cu concursul acoliţilor din ţările estice,
108
unde pătrunsese “puterea” comunistă, fosta URSS a creat premisele izbucnirii
Războiului Rece.
Conceptul “celor patru poliţişti ai lumii” ce a aparţinut preşedintelui american
F.D. Roosevelt este înlocuit, după moartea acestuia de “Doctrina Truman”, ce a avut
Doctrina
Truman în vedere găsirea unor soluţii rapide pentru împiedicarea decăderii economice a
Franţei, Italiei şi Angliei. Totodată noul preşedinte american Truman devine
preocupat, în special în cel de-al doilea mandat, de contracararea efectelor
comunismului şi a răspândirii acestuia, la nevoie chiar prin forţă. Cu toate că la
începutul primului mandat a urmărit să continue politica dusă de Roosevelt de alianţă
cu URSS, şi-a dat seama rapid că datorită modului de acţiune al fostei URSS aceasta
nu mai era cu putinţă.
Faţă de toate acestea nu mai era nici o surpriză eşecul dialogului sovieto-
occidental asupra Germaniei în problema reparaţiilor de război petrecută la Moscova
Planul Marchall
- oferta în martie-aprilie 1947, ceea ce a dus la oferta americană de ajutor pe termen lung
americană de
reconstrucţie pentru reconstrucţia Europei occidentale.
europeană
În iulie 1947 sovieticii resping Planul Marchall; o altă întrunire care se
soldează cu un eşec o reprezintă întâlnirea celor “patru mari” (celor “trei mari” li se
adaugă şi Franţa) de la Londra din decembrie 1947.
Anul 1947 reprezintă un an de răscruce la nivel mondial, când încep să fie
relevate opiniile antisovietice ale americanilor şi antiamericane ale sovieticilor, opinii
care, chiar mai mult decât atât devin veritabile politici de stat.
Ceea ce numim Războiul Rece se instalează prin urmare, temeinic şi formal
după Postdam, în 1949, prin crearea NATO, prin apariţia celor două state germane
“Instalarea”
Războiului Rece (RFG şi RDG), prin formarea celor două blocuri occidental şi sovietic între care
1947-1949
contradicţiile de tot felul sunt din ce în ce mai evidente, şi ulterior prin apariţia
Pactului de la Varşovia.
Văzându-se “proprietar” al Europei de est, URSS nu numai că nu urmărea
realizarea unei politici externe paşnice, dar datorită slăbiciunii economice şi militare a
europeni occidentale, nici nu-i păsa de atitudinea foştilor ei aliaţi, cu excepţia SUA.
Discursul lui Stalin la Teatrul Balşoi din 09 februarie 1946 reprezenta în fapt un
îndemn public la reluarea politicii agresive faţă de vest.
109
După eforturi de lungă durată, în august 1953, URSS a experimentat cu succes
prima bombă termonucleară, deschizând o nouă etapă a cursei înarmărilor. Din acest
moment istoric, U.R.S.S. şi S.U.A. s-au detaşat cu mult, devenind "superputeri".
O acţiune surprinzătoare, care ar fi putut schimba radical evoluţia Războiului
URSS în NATO Rece, s-a produs în 31 martie 1954, când URSS a cerut oficial să adere la NATO,
în 1954 ?
printr-o notă adresată guvernelor SUA, Marii Britanii şi Franţei. Cererea a fost
respinsă, după 5 săptămâni de analize, iar puţin după aceea, marile puteri occidentale
au invitat Germania (RFG+) să facă parte din NATO şi din Uniunea Europeană, la 7
mai 1955. Aderarea Germaniei la organizaţie s-a făcut la 23 octombrie 1955. Există
analişti care consideră că aderarea U.R.S.S. la N.A.T.O. ar fi putut scurta Războiul
Rece cu 35 de ani. Chiar dacă nu s-ar fi realizat performanţa încheierii Războiului
Rece, este cert că un asemenea act ar fi afectat bipolaritatea politico-militară a lumii,
care, după cum s-a văzut, a fost un obiectiv care a slujit ambele tabere ale Războiului
Rece, mai ales Occidentul. Refuzul primirii U.R.S.S. în Alianţa Nord-Atlantică a
mărit contradicţiile dintre est şi vest.
Restabilirea
În mai 1955, la Viena, s-a semnat Tratatul de stat pentru restabilirea statului
Austriei
unei Austrii libere şi independente, în urma căruia, conform angajamentelor asumate,
Armata Roşie s-a retras din această ţară.
Ca urmare a unei sume de evenimente, îngrijorări şi proiecte ale URSS, la 14
mai 1955, a luat fiinţă Tratatul (sau Pactul) de la Varşovia.
Intransigenţa Occidentului faţă de blocul sovietic s-a înăsprit. Acelaşi lucru s-
a întâmplat şi cu regimul controlului sovietic asupra ţărilor membre ale Tratatului de
la Varşovia. Această tutelă a afectat dezvoltarea social-politică a ţărilor comuniste.
În perioada următoare (1963-1985), între cele două tabere au loc atât
1963-1985
accentuarea competiţiei cât şi tentative de cooperare. Se escaladează cursa înarmărilor
Accentuarea inclusiv a celei nucleare, dar este iniţiată o informare reciprocă prin stabilirea unei
conflictului
dintre cele două linii telefonice directe între şefii celor două mari puteri, aşa - numitul telefon roşu.
sisteme
Între 1972 şi 1979, SUA şi URSS semnează acorduri de limitare a armamentului
strategic nuclear (tratatele SALT).
SUA îşi schimbă doctrina urmărind o ripostă adaptată (o selecţie a
obiectivelor adverse, simbolice, dar semnificative), iar în lume au loc conflicte
Ofensiva SUA în
Asia militare locale: Vietnam (1964-1973), Afghanistan (1979-1989). În Europa se
desfăşoară lucrările Conferinţei de la Helsinki (1975), care hotărăşte crearea
110
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Tratatul este semnat
atât de statele democrate cât şi de cele comuniste şi se referă la respectarea
frontierelor şi nerecurgerea la forţa militară. Se fac concesii reciproce: occidentalii
recunosc statele comuniste, iar acestea se angajează să respecte drepturile omului.
Noua politică a SUA vizează crearea în spaţiul cosmic a unui sistem defensiv
antirachetă (programul Războiul Stelelor). Pentru că URSS pierde cursa înarmărilor,
liderul acesteia, Mihail Gorbaciov, optează pentru destindere. De altfel, la nivel înalt
între cele două superputeri au avut loc întâlniri, neobişnuite până atunci.
Ca urmare a acestor întâlniri dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, de la
Geneva (19-21 noiembrie 1985) şi Reykjavik (11-12 octombrie 1986), s-a deschis un
Întâlnire la vârf
Gorbaciov - lanţ de discuţii la vârf între cele două supraputeri, al căror conţinut nu este încă
Reagan
suficient cunoscut, contacte care aveau să culmineze cu Conferinţa sovieto-americană
la vârf din Malta (2-3 decembrie 1989), unde s-au adus importante amendamente
Tratatului de la Yalta şi s-a actualizat problema raporturilor dintre cele două mai mari
puteri ale lumii. S-a realizat transferul pieţelor economice ale CAER către Occident.
SUA au fost reprezentate de noul preşedinte, George Bush şi de predecesorul său,
Ronald Reagan, iar URSS de Mihail Gorbaciov. Ca urmare a hotărârilor de la Malta,
încă insuficient cunoscute în profunzimea lor, Războiul Rece s-a încheiat. Rivalitatea
şi lupta mondială pentru promovarea intereselor marilor puteri continuă, dar Rusia şi-
a schimbat strategia.
Arthur Schlesinger jr. a arătat în 1992 că în anii 1950 au existat voci care
propuneau un atac atomic împotriva URSS şi a Chinei. Tot el ne-a destăinuit că, în
1992, după succesele militare facile împotriva Irak-ului, au existat propuneri pentru
un război preventiv împotriva comunismului, în statele unde acesta prezenta un
potenţial pericol. De asemenea este foarte probabil ca URSS să fi intenţionat, în 1962,
să bombardeze atomic SUA, când Hruşciov a aprobat instalarea de rachete nucleare
în Cuba. (criza rachete lor 1962).
111
Enumerați etapele războiului rece.
VI.3. Situaţia ţărilor din estul şi centrul Europei aflate sub “tutela” fostei
URSS în perioada 1947-1952.
Pericolul În perioada anilor 1945-1948, comunismul s-a răspândit mult în zona

răspândirii
occidentală de dominaţie şi avea serioase şanse să acceadă la guvernare în unele ţări,
doctrinei
comuniste mai ales în Italia, Franţa şi Grecia. Acest lucru se petrecuse într-un moment în care
URSS nu dăduse încă ajutor material şi organizatoric mişcării comuniste din acea
zonă. Trei elemente au prevenit acest pericol: Doctrina Truman, Planul Marshall şi
NATO. Aceste trei elemente au asigurat hegemonia americană asupra Europei
Occidentale. Trebuie însă menţionat că această hegemonie s-a instaurat la cererea
guvernelor Europei Occidentale îngrozite de pericolul comunist, care părea că
atrăsese de partea sa, în statele amintite mai sus, mai mulţi adepţi decât sistemul aflat
la putere. Nici una dintre ţările Europei Occidentale nu accepta ajungerea
comuniştilor la putere, chiar dacă aceştia ar fi fost superiori din punct de vedere
numeric şi ar fi câştigat cinstit alegerile. Democraţia se termina în acest moment.
Împotriva comuniştilor s-au folosit toate mijloacele, inclusiv cele care nu au nimic în
comun cu democraţia afişată de aceste state şi de către SUA. Din alt punct de vedere,
lichidarea ascensiunii comuniştilor în zona occidentală de dominaţie, inclusiv prin
mijloace neconstituţionale şi violente, a contribuit la eşecul politicii de presiuni
asupra URSS. Puterea de la Răsărit s-a simţit încurajată să realizeze sovietizarea
zonei ei de dominaţie prin violenţă.
112
După Conferinţele de la Yalta şi Postdam, s-a declanşat o concurenţă
nedeclarată între S.U.A., pe de o parte şi Marea Britanie, cu sprijin francez, pe de altă
Implicarea SUA
în Europa parte, pentru controlul asupra zonei din afara sferei sovietice de influenţă. S.U.A. se
simţeau îndreptăţite să pretindă influenţă sporită în Europa, avându-se în vedere
contribuţia lor la ajutorarea englezilor în război, pe toate fronturile, ca şi a faptului că
Europa de Vest, epuizată de război nu ar fi putut face singură faţă expansiunii URSS,
care avea resurse şi armate care le depăşeau pe cele ale Europei. În acest context,
Planul Marshall nu avea doar menirea de a ridica Europa capitalistă mai sus decât era
cea comunistă, ci şi de a oferi Statelor Unite o influenţă crescută în Europa, după
deviza "cine plăteşte hotărăşte". De altfel, pe parcursul derulării Războiului Rece, pe
măsură ce SUA şi-a asumat sarcina stopării expansiunii comunismului în Europa, au
acţionat în paralel pentru a întreţine astfel de relaţii cu Marea Britanie care să-i
asigure acesteia maximă securitate şi să nu resimtă pierderea de influenţă reprezentată
de încetarea prezenţei sale în actele decizionale mondiale, alături de U.R.S.S. şi
S.U.A. Reuşita deplină a Planului Marshall şi a înfiinţării N.A.T.O. au instalat S.U.A.
în calitatea de hegemon absolut al Europei de Vest.
La 12 martie 1947, în faţa Congresului S.U.A., preşedintele S.U.A. a lansat
"Doctrina Truman", acordând garanţii de securitate Greciei şi Turciei. El a cerut
Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea regimurilor
aflate la putere în aceste două ţări, pentru combaterea pericolului comunist.
Îngrijorarea S.U.A. era legată şi de faptul că U.R.S.S. revendica Anatolia. Conform
acestei doctrine, S.U.A. se angajau să acorde sprijin militar şi economic ţărilor
"libere" împotriva pericolelor care ar plana asupra lor. Prin formularea ţări "libere", se
aveau în vedere ţările care se aflau în zona occidentală de dominaţie, ale căror
regimuri politice erau protejate să nu piardă controlul asupra ţării şi cărora le-a fost
impus modelul politic, cultural, economic, anglo-american.
Un eveniment important al istoriei relaţiilor internaţionale europene l-a
constituit conflictul dintre URSS şi Yugoslavia. În ciuda faptului că preşedintele
Conflictul
dintre fosta Iugoslaviei, Tito, era convins de identitatea de interese dintre Iugoslavia şi Uniunea
URSS şi
Yugoslavia Sovietică, conflictele dintre cele două părţi au început, încă din perioada celui de al
doilea război mondial. Primele divergenţe au fost legate de faptul că lui Stalin i se
păruse că înaintarea partizanilor lui Tito este lipsită de precauţie. Mai târziu, când
Armata Roşie a intrat în Yugoslavia, fărădelegile militarilor ruşi au trezit multe reacţii
113
yugoslave negative. Societăţile comerciale mixte, sovieto-yugoslave au fost
exploatate prioritar în interesul Uniunii Sovietice, care nu a sprijinit demersurile
yugoslave pentru acapararea oraşului Triest. În acelaşi timp, yugoslavii au dat ajutor
partizanilor comunişti din Grecia. Stalin privea problema Greciei şi a Triestului în
conformitate cu sferele de influenţă convenite cu SUA şi Marea Britanie şi nu dorea
să se amestece, pentru a nu declanşa amestecul american în zona de influenţă a
puterilor occidentale, în timp ce Tito acţiona în afara acestui cadru. Conflictul se va
acutiza în iarna dintre anii 1947-1948, când, pe linia efortului de unificare a pieţei est-
europene, conducerea sovietică a încercat să orienteze economia yugoslavă spre
necesităţile U.R.S.S. Astfel, Yugoslavia urma să-şi dezvolte aproape exclusiv
industria grea şi să-şi rezume relaţiile externe la ţările din zona sovietică de
dominaţie. Politica stalinistă nu se potrivea tradiţiilor istorice de libertate ale
popoarelor yugoslave. Tito dorea să ridice nivelul de trai al populaţiei, să diversifice
producţia, nu să o unilateralizeze, să extindă sectorul produselor de consum şi să-şi
lărgească relaţiile cu ţările vestice. Dorea independenţa Yugoslaviei. Kremlin-ul a
redactat conducătorilor de partid yugoslav şi bulgar o notă prin care li s-a atras atenţia
că atitudinile de ne subordonare nu sunt agreate şi conducerea sovietică avea dreptul
să intervină în interesul socialismului. Dimitrov, secretarul general al PC bulgar, s-a
deplasat personal la Moscova pentru a ridica documentul acestui dictat, în timp ce
Tito a trimis doi reprezentanţi, arătând în acest fel că nu este dispus să cedeze. El nu
s-a lăsat impresionat. Stalin a încercat să-l înlocuiască pe Tito cu o echipă mai loială
Moscovei, condusă de Andrija Hebrang şi Zretan Zujovic, cu care a luat legătura.
Comitetul Central al PC al Yugoslaviei a hotărât să adopte linia politică de
independenţă propusă de Tito. Hebrang şi susţinătorii lui au fost arestaţi. Conflictul a
devenit virulent. Tito i-a dat lui Stalin asigurări de loialitate faţă de mişcarea
comunistă mondială. Moscova a ordonat tuturor experţilor economici şi consilierilor
militari să părăsească Yugoslavia. U.R.S.S. şi celelalte ţări est-europene au reziliat
toate contractele economice cu Yugoslavia, au declanşat o blocadă economică
împotriva ei şi au rupt relaţiile diplomatice cu Belgrad-ul. Împotriva lui Tito s-a
iniţiat o puternică agresiune propagandistică. Yugoslavia a adresat şi ea critici
detractorilor ei.
La 4 iulie 1948, Tito, în numele Comitetului Central al partidului, a trimis o
notă Kominform-ului, în care a protestat împotriva ordinii de zi a ultimei sale
114
conferinţe. Gestul a fost urmat de acuzarea yugoslavilor şi a lui Tito de deviaţionism
şi pactizare cu imperialismul. Yugoslavia a fost exclusă din Kominform. Cât timp a
trăit Stalin, relaţiile dintre cele două ţări s-au menţinut formal. Ruperea relaţiilor
diplomatice s-a produs târziu, la 15 iunie 1954. După un an de zile, în contextul
rectificărilor de linie politică a URSS, Hruşciov şi Tito au acceptat reluarea relaţiilor
diplomatice între cele două ţări.
În perioada 1950-1952, Yugoslavia s-a aflat în pragul unei invazii sovietice.
Linia politică sovietică era promovată în ţările est-europene prin mijloacele statului
poliţienesc, exemplul sovietic devenind amprenta lor dominantă. Doar Iugoslavia a
putut scăpa de sovietizare. După moartea lui Stalin, noua conducere sovietică a oprit
războiul nervilor cu Belgrad-ul. Prestigiul mondial al lui Tito a crescut enorm. Linia
lui politică învinsese, iar Yugoslavia se găsea pe un drum ascendent, invidiat de
multe alte ţări, dezvoltând o societate din care lipseau multe dintre racilele societăţilor
capitaliste occidentale şi a celor comuniste est-europene şi asiatice.
La puţin timp după declanşarea confruntării dintre URSS şi Yugoslavia, un
nou eveniment se produce: blocada Berlinului, începută în 24 iunie 1948, din ordinul
Blocada lui Stalin, care dorea să determine retragerea armatelor americane, engleze şi franceze
Berlinului din zona vestică a oraşului şi să saboteze procesul de consolidare al vestului. Puţin
cunoscut de către opinia publică este faptul că, după declanşarea blocadei,
preşedintele Truman a ordonat întocmirea unui plan strategic de bombardare atomică
a 70 de oraşe din U.R.S.S., semnificative din punct de vedere economic, militar şi
administrativ-politic. Specialiştii militari americani au raportat preşedintelui că, în
ciuda distrugerilor foarte mari ale războiului, respectivele bombardamente atomice nu
ar fi fost suficiente pentru distrugerea şi capitularea U.R.S.S. În plus, preşedintele se
temea de puterea Rusiei, pericol pentru tot vestul Europei, în condiţiile în care numai
în Germania se aflau 280 de divizii sovietice, iar U.R.S.S. avea "pe picioare" 500 de
divizii. Îndrăzneala lui Stalin a descumpănit şi ea factorii americani de decizie,
Reuşita Planului neştiindu-se pe ce se bazează dictatorul sovietic şi dacă va respecta înţelegerile de la
Vittles de
ajutorare a Yalta şi Potsdam. Occidentalii au pus în aplicare Planul Vittles, prin care au creat un
Berlinului pod aerian de aprovizionare a Berlinului de Vest. În prima zi, au fost introduse în
Berlin 80 de tone de produse, iar în următoarea lună, peste 3.000 de tone pe zi. Au
avut loc 733 de incidente între aviaţia sovietică şi cea occidentală. Au murit 75 de
piloţi occidentali. După 11 luni, blocada a eşuat, datorită podului aerian foarte eficient
115
realizat de puterile occidentale. Stalin a ordonat ridicarea împresurării capitalei
germane.
Blocada Berlinului a catalizat urgentarea încheierii Tratatului Nord-Atlantic.
La 4 aprilie 1949, la Washington, a fost semnat Tratatul NATO, de către Canada,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea
Britanie, SUA. Într-un timp scurt a fost dislocată pe aerodromurile din Marea Britanie
o parte a aviaţiei de bombardament a SUA şi s-a realizat conceptul strategic al
represaliilor masive. Conform acestuia, în cazul unui atac din partea statelor
SUA în coasta
fostei URSS comuniste, urmau să fie lovite nuclear marile centre demografice şi industriale ale
SUA - Ţările
Baltice URSS. Forţele militare americane desfăşurate în Europa Occidentală se ridicau, la ora
conceperii planului, la 100.000 soldaţi. Acest concept a fost menţinut în strategia
NATO până la sfârşitul anului 1960. Primul Comandant Suprem al Forţelor Aliate
din Europa a fost generalul Dwight Eisenhower, cel care condusese celebra debarcare
americano-engleză din Normandia şi viitor preşedinte al SUA.
Imediat după război, SUA a încercat să-şi consolideze poziţia în Ţările
Baltice. Datorită poziţiei geografice, acest lucru a eşuat, ceea ce a determinat
reorientarea politicii externe către sudul continentului, şi anume spre Albania.
În această ultimă situaţie, intenţia era de a se răsturna guvernul comunist şi de
a se crea o breşă în zona sovietică. Condiţiile erau favorabile: ţara era mică, se
Intervenţia SUA învecina cu Yugoslavia şi Grecia, state care, la nivelul anului 1949, erau ostile lui
în Albania
Stalin şi, astfel, Albania putea fi izolată de Cortina de Fier a restului blocului
comunist. Reuşita acţiunii ar fi dus la începutul procesului de eliminare a influenţei
sovietice la Marea Adriatică. În Marea Britanie şi în SUA, operaţiunea făcea parte din
strategia naţională. Ea purta numele de cod Operaţiunea Extremă Urgenţă.
Conducătorul Albaniei comuniste era Enver Hodja, pe care englezii îl ajutaseră în
timpul războiului, dându-i arme, informaţii şi asistenţă tactică. Acum, doreau să-l
răstoarne de la putere. Au fost infiltrate câteva grupuri de comando, ca să antreneze
partizanii localnici, coordonate şi sprijinite din afara ţării. Acţiunea l-a determinat pe
Enver Hodja să înăsprească la maximum regimul politic, să instituie un control
absolut asupra ţării. Dictatura a devenit una dintre cele mai crâncene din Europa.
Regimul politic comunist nu a fost răsturnat, urmarea fiind doar ruptura Albaniei de
Occident şi îngreunarea vieţii poporului albanez. Grecia a fost solicitată să participe
116
la Operaţiunea Extremă Urgenţă, dar cutremurată de războiul civil din propria ţară, a
refuzat.
În anul 1952, în scopul dezorganizării programului de consolidare al vestului,
URSS a propus statelor occidentale renegocierea Tratatului de la Postdam şi
reunificarea Germaniei într-un stat neutru. SUA, Marea Britanie şi Franţa nu au fost
de acord.
Relația URSS – Yugoslavia, în vremea lui Tito.
117
VI.4. Perioada 1953-1985. Situaţia fostelor ţări comuniste în perioada
amintită.
Un moment important al Războiului Rece l-a constituit moartea lui Iosif
Visarionovici Stalin, survenită oficial la 5 martie 1953, orele 21,50. Dispariţia lui a
Moartea lui
Stalin însemnat ieşirea din scenă a celui care făcuse din înapoiata Rusie a doua mare putere
a tuturor timpurilor, cel care-i terorizase pe opozanţii comunismului şi pe prezumtivii
lui adversari, cel care trezise deopotrivă dragoste şi ură, un adevărat Petru cel Mare la
pătrat.
După moartea lui Stalin are loc o modificare în relaţiile dintre Rusia şi fostele
ţări comuniste, în sensul că noii lideri sovietici au încurajat guvernele din ţările
comuniste să slăbească controlul economic şi să adopte un nou curs de dezvoltare.
Totuşi, URSS nu a lăsat garda în ceea ce priveşte controlul asupra ţărilor din estul şi
centrul Europei şi uneori a făcut aceasta chiar prin intermediul forţei armate. Aşa se
explică intervenţia în forţă în 1953 pentru a înăbuşi revolta oamenilor din Berlinul de
est, pe cea din acelaşi an de la Plzen (Cehoslovacia), de la Budapesta din 1956 şi pe
cea de la Praga din 1968.
Revolta din Situaţia de la Berlin din 1953 a fost generată de nemulţumirile populaţiei din
Berlin din 1953
RDG faţă de politica autorităţilor sovietice, ceea ce a dus la proteste de amploare. Pe
16 iunie 1953, mii de oameni au ieşit în stradă în Berlinul de Est. Demonstranţii
cereau reducerea normelor de producţie care fuseseră impuse de curând şi alegeri prin
vot secret. Ştirile privitoare la demonstraţiile muncitoreşti au fost transmise pe tot
cuprinsul Germaniei de Est de către postul de radio al armatei americane din sectorul
SUA ("RIAS"). SUA a refuzat să se implice militar în această revoltă a berlinezilor,
pentru a evita un conflict de proporţii cu această ţară sau, eventual, anularea tratatelor
semnate la sfârşitul celui de al doilea război mondial, care erau avantajoase şi pentru
SUA. Demonstraţiile s-au răspândit în toată ţara, în zilele de 17 şi 18 iunie 1953, dar
au fost înăbuşite de armata sovietică de ocupaţie, care a preluat controlul asupra
oraşului, în 19 iunie 1953. Autorităţile est-germane au anunţat un număr de 21 morţi,
187 răniţi şi 1200 de arestaţi.
Blocada Berlinului şi răscoala locuitorilor oraşului împotriva regimului
Revolta din sovietic a transformat capitala germană din fost simbol al agresivităţii şi
Ungaria, din militarismului german în emblemă a luptei germanilor împotriva sovieticilor şi pentru
1956
118
reintegrare în tabăra occidentală. De altfel, acestea au fost şi principalele direcţii în
care a acţionat politic cancelarul K. Adenauer.
O situaţie similară s-a produs în Ungaria, trei ani mai târziu în toamna lui
1956. Revoluţia din Ungaria a fost înăbuşită de intervenţia masivă a Armatei Roşii şi
de lipsa de atitudine a SUA. Practic, în Consiliul de Securitate al ONU, SUA s-a unit
cu URSS pentru a nu permite intervenţia Angliei şi Franţei în Canalul de Suez, dar
implicit a admis intervenţia fostei URSS în Ungaria, cu toate că cele două situaţii s-au
produs aproape în acelaşi timp.
Prin restabilirea în forţă a controlului asupra Ungariei fosta URSS a făcut ca
astfel de evenimente să nu mai aibă loc în viitorul apropiat, cel puţin în această ţară.
Şi totuşi, o situaţie oarecum similară s-a produs în 1968 la Praga,
Cehoslovacia, moment cunoscut sub denumirea de “Primăvara de la Praga.
Momentul 1968 a reprezentat o veritabilă schismă în dominarea sovietică
“Primăvara de asupra statelor satelit, dar a fost doar vârful aisbergului, căci anumite semnale existau
la Praga”, din
1968 mai dinainte.
De exemplu, în aceeaşi perioadă se produce ruptura dintre Albania şi fosta
URSS, precum şi alăturarea celei dintâi Chinei, situaţia specială a Yugoslaviei, care
îşi urma drumul început încă din 1948 - de independenţă faţă de fosta URSS, când a
fost exclusă dintre statele de democraţie populară. În plus şi România, după 1960 a
început o linie originală, de ieşire de sub tutela fostei URSS, atât în ceea ce priveşte
politica internă cât şi în ceea ce priveşte politica externă, fapt ce a iritat Moscova,
care a contemplat posibilitatea unei intervenţii militare şi la noi, cu ocazia
evenimentului din 1968 de la Praga, mai ales şi datorită atitudinii ţării noastre, de
neparticipare la acesta. Mai mult la nivel militar, manifestările de independenţă ale
regimului Ceauşescu, fac ca ţara noastră să se retragă din structurile de comandă ale
Pactului de la Varşovia, contribuţia militară limitându-se doar la operaţiunile de
concepţie pe hartă, la nivelul comandamentelor.
Revenind la momentul Praga 1968, el a fost determinat de manifestările de
independenţă, de desprindere faţă de fosta URSS. Astfel, reformele interne şi externe
iniţiate de către regimul lui Dubcek, secretarul general al Partidului Comunist
Cehoslovac, au fost privite de conducerea de la Moscova ca ameninţări serioase
pentru întreaga sferă de influenţă comunistă şi ca o ameninţare la adresa coeziunii
Pactului de la Varşovia, mai ales după “defecţiunea” României. Eforturile sovietice
119
de a-l obliga pe Alexandru Dubcek de a schimba cursul politicii sale de liberalizare
nu au avut efect.
La 17 august 1968, în Biroul Politici al PCUS s-a hotărât invazia trupelor
sovietice în Cehoslovacia. Spre deosebire de modul în care s-a acţionat la Berlin şi
Invazia
Cehoslovaciei de Budapesta când trupele sovietice au acţionat singure, de această dată liderul sovietic
către trupele
sovietice, Leonid Brejnev a informat în legătură cu această decizie conducerile RDG, Poloniei,
poloneze, ungare
şi nemţeşti Bulgariei şi Ungariei pe care le-a invitat să participe la invazie. Răspunsul acestora a
fost pozitiv. Nu s-a considerat oportun să se facă “o invitaţie” similară şi liderilor
români, pentru că aceştia tocmai făcuseră o vizită oficială la Praga unde s-a şi semnat
un Acord bilateral de asistenţă mutuală, documentul urmând a fi supus ratificării
România nu
intervine în parlamentelor celor două ţări. Rusia a mobilizat pentru acest eveniment mai mult de
Cehoslovacia !
400.000 de soldaţi, în timp ce celelalte state comuniste, cu excepţia României,
menţionate mai sus, au adunat împreună o forţă militară de 80.000 de militari.
Operaţiunea s-a numit: “Operaţiunea Dunărea”.
Invazia Cehoslovaciei a scos în evidenţă doctrina lui Brejnev relativ la
Doctrina conceptul de suveranitate limitată, potrivit căreia dacă în una din ţările comuniste,
Brejnev
- conceptul de “socialismul ştiinţific” ar fi fost pus în pericol celelalte ţări erau datoare să intervină.
“suveranitate
limitată” - Rând pe rând însă, manifestările de desprindere de sub tutela fostei URSS ale
ţărilor din fostul bloc socialist capătă aspecte dintre cele mai diverse. Peste 12 ani,
vine rândul Poloniei să-şi manifeste dorinţa de independenţă.
Aceasta a debutat relativ modest sub forma unor proteste referitoare al
creşterea preţurilor la alimente în iunie 1980.
Revolta
poloneză. Soluţia găsită de Polonia a fost una interesată: în paralel cu Partidul Comunist,
Crearea
sindicatului se creează un sindicat, numit “Solidaritatea”, independent şi foarte popular, ce a
Solidaritatea
manifestat de la început intenţia de a prelua puterea.
Creşterea în importanţă a acestui fenomen a trezit şi ostilitatea liderilor
sovietici, consternaţi de influenţa crescândă a bisericii catolice în această ţară.
Polonia reprezenta pentru Rusia şi o poziţie geostrategică importantă, iar
situaţia din zonă îngrijora şi sub acest aspect. Venirea la putere în Polonia a unui
guvern necomunist ar fi însemnat schimbarea politicii externe a acestei ţări, şi deci
ieşirea din sfera de influenţă a Rusiei. Ceea ce de fapt dorea fosta URSS era
rezolvarea de către liderii polonezi a acestei situaţii, cât mai repede, fără a fi nevoie
de intervenţia, ei, chiar şi militară. De aceea, s-a impus în Polonia legea marţială, dar
120
opozanţii regimului au rămas cu un sentiment de frustrare şi cu certitudinea că lupta
va fi reluată.
În ce țări s-a manifestat cel mai pregnant revolta împotriva sovietizării.




Bucureşti, 1995.
121
MODULUL VII
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE
ÎN
SFERA POLITICĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins:
Unitatea de învățare 14: Liga naţiunilor. ONU. NATO. Consiliul Europei.
Uniunea Europeană. = 4 ore
Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre

organizaţiile europene sau internaţionale trecute şi prezente şi rolul lor în cadrul
relaţilor externe.
Obiective operaţionale: Prezentarea modului de organizare şi funcţionare

a Ligii naţiunilor, a ONU, NATO, a Consiliului Europei şi a Uniunii Europene.
122
Liga Națiunilor. ONU. NATO. Consiliul Europei. Uniunea europeană
VII.1. Liga Naţiunilor sau, Societatea Naţiunilor, cum a mai fost cunoscută,
a fost înfiinţată în 1919, prin semnarea Pactului Ligii Naţiunilor sau a Societăţii
Crearea Ligii
Naţiunilor sau a Naţiunilor în data de 28 aprilie a acelui an, pact ce a fost considerat ca făcând parte
Societăţii
Naţiunilor. din cadrul Tratatului de la Versailles. Propunerea de înfiinţare a unei astfel de
organizaţii, a venit din partea preşedintelui american Wilson, însă paradoxul a făcut
SUA nu este stat
fondator ca însăşi S.U.A. să nu semneze pactul de înfiinţare, deoarece nu a semnat nici
Tratatul de la Versailles. Pactul de constituire a fost semnat iniţial de 44 de state,
printre care şi România, din partea ţării noastre participând la dezbateri şi la semnarea
pactului Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino. De altfel, Nicolae Titulescu,
reprezentatul permanent al României în cadrul Societăţii Naţiunilor între anii 1928-
1932 a fost ales de două ori preşedinte al acestui organism internaţional în anii 1930
şi 1931.
În ceea ce priveşte membrii acestei Ligi a Naţiunilor, amintim că în 1934 au
părăsit organizaţia Japonia şi Germania, care adoptaseră o orientare făţiş agresivă în
politica lor. În acelaşi an fosta U.R.S.S. a intrat în Ligă, spre a folosi orice posibilitate
de a frâna agresiunea.
Scopul Ligii Liga Naţiunilor îşi propunea să garanteze un sistem de securitate colectivă
Naţiunilor:
Crearea unui care respecta status-quo-ul statelor membre, respecta şi menţinea, împotriva oricărei
sistem de
securitate agresiuni din afară, „integritatea teritorială şi independenţa politică a tuturor
colectivă
membrilor Societăţii”.
Cu toate acestea, Pactul Ligii Naţiunilor nu elimina legitimitatea ca atribut al
războiului, ci o circumstanţia prin instituirea unui moratoriu pe trei luni.
Liga Naţiunilor nu a putut preveni conflicte majore ca:
Lipsa de - agresiunea Japoniei împotriva Chinei (1931-1937), caz în care Liga
eficienţă a Ligii
Naţiuniilor în Naţiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului;
preîntâmpinare
a unor conflicte - invazia Italiei în Etiopia (1947) a fost urmată de impunerea unor sancţiuni
majore la nivel minore Italiei ca agresor;
internaţional
- violările Tratatului de la Versailles de către Germania (1935 şi 1936);
- intervenţiile Germaniei şi Italiei în războiul civil spaniol;
- dezmembrarea şi anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939).
123
Principalele cauze ale eşecului Ligii Naţiunilor au constat în:
- inexistenţa unei stări reale de încredere între membrii organizaţiei;
Cauzele eşecului
Ligii Naţiunilor - lipsa principiului universalităţii;
- lipsa egalităţii între state;
- procedualizarea războiului şi nu interzicerea lui;
- ineficienţa sancţiunilor;
- formularea cu multă ambiguitate a numeroase prevederi ale Pactului;
- competenţa şi activitatea nerelevantă a Consiliului;
- inexistenţa dimensiunii economice şi sociale a raporturilor între statele
membre.
Liga Naţiunilor avea în structura sa o Adunare, un Consiliul şi un Secretariat
şi în sistemul creat de ea, dar independentă de aceasta, funcţiona şi Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională.
Liga Naţiunilor şi-a încetat existenţa după 1940, la începutul celui de-al doilea
război mondial, şi s-a desfiinţat din punct de vedere juridic în anul 1946.
Experienţa sa a fost totuşi utilă pentru crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite
(O.N.U.).
VII. 2. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este cea mai importantă

organizaţie internaţională, la ora actuală. A fost înfiinţată pe „ruinele” Societăţii
Naţiunilor, sau a Ligii Naţiunilor ce eşuase în activitatea sa tocmai prin izbucnirea
Momentul
creării ONU celui de-al doilea război mondial. „Actul său de naştere” îl reprezintă Carta O.N.U.,
ce a fost semnată la San Francisco, S.U.A., în data de 26 iunie 1945, cartă ce a intrat
în vigoare la data de 24 octombrie acelaşi an, dată ce constituie şi în prezent “Ziua
Naţiunilor Unite”. Primele state care au semnat carta, denumite membrii originari, au
fost în număr de 51, printre aceşti amintim: S.U.A., fosta U.R.S.S., Ucraina, China,
Statele
India, Argentina, Brazilia, Mexic, Polonia, Danemarca, Franţa, Anglia, Olanda şi
semnatare ale altele. În prezent au aderat la carta O.N.U. 193 de state. România a devenit membră
Cartei ONU
O.N.U., în anul 1955, semnând în aceeaşi zi cu Spania, 14 decembrie, aderarea la
acest organism internaţional. Sediul organizaţiei se află la New York. Limbile oficiale
sunt în număr de şase şi anume: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.
Toate documentele şi comunicările se traduc în toate cele şase limbi oficiale.
124
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor
omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.
Din structura sa fac parte:
Structura ONU - Adunarea Generală, există reprezentaţi ai fiecărui stat membru. Fiecare stat
are drepturi egale de vot. De asemenea, rezoluţiile Adunării nu sunt legi, ci doar
recomandări.
- Consiliul de Securitate este compus din 15 membri, din care 5 permanenţi
(China, Rusia, Franţa, Regatul Unit şi S.U.A.), şi restul aleşi pentru un mandat de doi
ani. În fiecare an sunt aleşi cinci noi membri. Deciziile importante ale Consiliului de
Securitate trebuie să fie votate de 9 membri, dintre toţi aceşti membri, în principal
aici se vorbeşte de dreptul de veto.
- Consiliului Economic şi Social, acestuia fiindu-i subordonate multe din
organizaţiile speciale.
- Consiliul de Tutelă care şi-a suspendat momentan activitatea.
- Curtea Internaţională de Justiţie – are un sediul diferit de cel al O.N.U., şi
anume la Haga.
- Secretariatul Naţiunilor Unite - cea mai mare funcţie administrativă este cea
de Secretar General al O.N.U., care în prezent este ocupată, începând cu 01 ianuarie
2017 de António Guterres (Portogalia).
Nefiind propriu-zis în structura organizaţiei, dar făcând parte din sistemul
O.N.U., sunt şi următoarele instituţii specializate:
Relaţia dintre
- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), înfiinţată în 1957.
ONU şi anumite - Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.), înfiinţată în 1960, şi
instituţii
specializate devenind instituţie specializată O.N.U. în 1961;
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), înfiinţată
în 1945;
- Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.), înfiinţat în 1962;
- Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în 1945;
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), înfiinţată în 1944;
- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) – înfiinţată în 1919, dobândind
statut de instituţie specializată O.N.U. în 1946;
- Organizaţia Maritimă Internaţională (O.M.I.), înfiinţată în 1948;
125
- Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), înfiinţată în 1950, şi
devenind instituţie specializată O.N.U. în 1959;
- Organizaţia Mondială a sănătăţii (O.M.S.), înfiinţată în 1948;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) ,
înfiinţată în 1945;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.),
înfiinţată în 1965, şi devenind instituţie specializată O.N.U. în 1979;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.), înfiinţată în 1945;
- Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.), înfiinţată în 1955;
- Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.), înfiinţată în 1865, şi
dobândind statutul de instituţie specializată O.N.U. în 1947;
- Uniunea Poştală Universală (U.P.U.), înfiinţată în 1874, şi dobândind statut
de instituţie specializată O.N.U. în 1947.
Obiectivele ONU.
Obiectivele Carta Naţiunilor Unite este elementul constitutiv al organizaţiei, precizând
ONU
drepturile şi obligaţiile statelor membre, stabilind organele de control ale acesteia
precum şi procedurile sale. Acest tratat internaţional codifică cele mai importante
principii ale relaţiilor internaţionale – de la absoluta egalitate a statelor până la
interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale sub orice formă incompatibilă cu
scopurile organizaţiei.
Preambulul Cartei exprimă ideile şi scopurile comune ale tuturor celor ale
căror guverne formează Naţiunile Unite: „noi oamenii organizaţiei unite suntem
hotărâţi să salvam generaţiile viitoare de la calamitatea războiului, care de două ori
în viaţa noastră a adus o inimaginabilă durere omenirii, şi să reafirmăm încrederea
în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea individului, în
egalitatea drepturilor bărbaţilor şi femeilor şi a naţiunilor mari şi mici, şi să creăm
condiţii sub care dreptatea şi respectul pentru obligaţiile ce parvin din tratate şi din
alte surse de drept internaţional pot fi menţinute, şi să promovăm progresul social şi
standarde de viaţă mai bune într-o mai mare libertate, să practicăm toleranţa şi să
trăim în pace unii cu alţii ca nişte buni vecini, şi să ne unim forţele pentru a menţine
pacea şi securitatea internaţională şi să asiguram, prin acceptarea principiilor şi
prin instituirea metodelor, că forţa armata nu va fi folosită, şi să angajăm
126
mecanismul internaţional pentru promovarea progresului economic şi social al
tuturor oamenilor”.
Obiectivele Naţiunilor Unite, conturate în Carta ONU pot fi identificate astfel:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- dezvoltarea de relaţii prietenoase între naţiuni bazate pe respectul pentru
principiul egalităţii drepturilor şi pentru autodeterminarea indivizilor;
- cooperarea statelor în soluţionarea problemelor internaţionale de ordin
economic, social, cultural şi umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile
omului şi pentru libertăţile fundamentale;
- asigurarea unui centru pentru armonizarea acţiunilor naţiunilor în realizarea
acestor scopuri comune.
VII.3. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

NATO este o organizaţie internaţională orientată spre colaborarea defensivă
stabilita în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington în 4
aprilie, 1949.
Crearea NATO
Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii
tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi
stabilităţii în regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi
propune sa le apere sunt democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor.
Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului
comun şi al cooperării mutuale între statele suverane în scopul asigurării
indivizibilităţii securităţii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a
eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.
Pentru realizarea obiectivului principal, Organizaţiei Atlanticului de Nord îi
Misiuni de sunt stabilite următoarele misiuni fundamentale de securitate:
securitate ale
NATO – să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în
rezolvarea disputelor pe cale paşnică;
– să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor
care aduc atingere intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia
contracarării riscurilor şi ameninţărilor comune;
– descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa
statelor membre conform art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington;
127
– pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea
operaţiunilor de răspuns la crize;
– lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări
din zona euroatlantică, pentru a mări transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea
pentru acţiuni comune.
Chiar dacă se consideră puţin probabil ca Alianţa să fie expusă unei agresiuni
de amploare cu arme convenţionale, în gama largă a provocărilor şi riscurilor,
militare şi non-militare, la adresa securităţii, au fost incluse: incertitudinea şi
instabilitatea din unele zone şi posibilitatea declanşării unor crize regionale, capabile
să evolueze rapid; dificultăţile economice, sociale şi politice din ţările cu democraţii
fragile, sau care parcurg drumul spre economia de piaţă; încălcarea drepturilor
omului, rivalităţile etnice şi religioase, disputele teritoriale şi dezintegrarea statelor;
proliferarea armamentelor NBC şi existenţa unor capacităţi nucleare puternice în
posesia statelor din afara Alianţei; deţinerea unor capacităţi militare sofisticate, ca
urmare a dispersării tehnologiei întrebuinţate la producerea armamentului; terorismul,
sabotajul, crima organizată şi mişcări de populaţie necontrolate.
Modalităţile prin care NATO îşi propune să sporească securitatea şi
Modalităţile stabilitatea vizează, în principiu:

NATO de
– apărarea relaţiilor transatlantice;
sporire a
securităţii – menţinerea unor capacităţi militare adecvate şi eficiente, destinate prevenirii
oricăror încercări de intimidare şi garantării că agresiunea militară împotriva Alianţei
nu reprezintă o opţiune de succes;
– dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;
– capacitate completă pentru prevenirea conflictelor, care ar putea să se
transforme într-o criză majoră, pentru gestionarea eficientă a crizelor, inclusiv prin
posibilitatea operaţiunilor de răspuns la crize;
– continuarea parteneriatului activ, cooperării şi dialogului, în scopul
înlăturării dezacordurilor şi neînţelegerilor care ar conduce la instabilitate, fără a
exclude pe nimeni;
– rămânerea în continuare deschisă, conform art. 10 al Tratatului de la
Washington, pentru primirea de noi membrii care doresc şi sunt capabili să-şi asume
responsabilităţile şi obligaţiile de membrii NATO;
128
– intensificarea eforturilor în direcţia dezvoltării acordurilor de control al
armamentelor, dezarmării şi neproliferării acestora, ca o parte importantă a accesului
liber la securitate.
Conceptul strategic prevede atât pentru forţele combinate, cât şi pentru cele
convenţionale şi nucleare, principiile de acţiune, rolul, misiunile şi directivele ce
trebuie urmărite.
Principiile strategiei Alianţei sunt solidaritatea aliată, unitatea strategică şi
Principiile efortul colectiv, concretizate în aranjamente practice referitoare la ,,planificări

strategiei
Alianţei
comune ale forţelor, fonduri comune, planificări operaţionale comune, formaţiuni şi
puncte de comandă multinaţionale, un sistem de apărare aeriană integrat, un echilibru
privind rolurile şi responsabilităţile între aliaţi, staţionarea şi desfăşurarea de forţe în
afara teritoriului gazdă, standarde şi procedee comune privind echipamentul,
instruirea şi logistica, doctrine unificate şi combinate, executarea de exerciţii atunci
când este necesar, cooperarea în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi
logistica”.
Misiunile forţelor combinate ale Alianţei sunt de a descuraja orice agresiune
potenţială la adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a
asigura independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre, menţinerea
riscurilor la distanţă prin contracararea celor potenţiale încă din fază incipientă,
desfăşurarea operaţiunilor de răspuns la crizele specificate în art. 5, participarea la
menţinerea păcii prin operaţii executate în sprijinul altor organisme internaţionale.
Angajamentele la îndeplinirea misiunilor creionate sunt reflectate prin mărimea,
pregătirea, disponibilităţile şi desfăşurarea forţelor armate, prin interoperabilitate şi
prin menţinerea permanentă în stare de operativitate, care să asigure succesul
operaţiilor desfăşurate într-un perimetru extins.
VII.4. Consiliul Europei.
Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, a luat naştere la 4 Mai 1949 şi

reuneşte toate statele Uniunii Europene şi alte state din Centrul şi Estul Europei.
Crearea
Consiliului Aşadar nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană şi este diferit de Consiliul
Europei
European sau de Consiliul Uniunii Europene.
129
Consiliul Europei este compus din 46 de state membre la care se adaugă o
serie de state cu statut de observator.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de
Adunarea Parlamentară, alcătuită din parlamentari proveniţi din parlamentele
naţionale, şi cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Miniştrilor,
alcătuit din miniştrii de externe ai statelor membre.
România a deţinut preşedinţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei
în perioada noiembrie 2005 - mai 2006.
Obiectivele Consiliului Europei sunt:
- protejarea democraţiei pluraliste;
Obiectivele
Consiliului - protejarea supremaţiei dreptului;
Europei
- favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale ale Europei;
- dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor
politice, legislative şi constituţionale;
- căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea
europeană, cum ar fi: discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia
mediului, clonarea umană, SIDA, drogurile, terorismul, crima organizată.
VII.5. Uniunea Europeană (UE).
Uniunea Europeană este o comunitate de state europene independente, reunite

în jurul unor valori politice, economice, culturale şi sociale comune, în urma
Crearea
Comunităţii procesului de cooperare şi integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de
Europene.
“Copilăria” UE
la Paris. UE este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie
şi confederaţie.
Misiunea Uniunii Europene constă în organizarea relaţiilor între statele
membre şi între popoarele lor într-o manieră coerenta şi pe baza solidarităţii dintre
ele.
Obiectivele Uniunii Europene sunt:
Obiectivele UE - să promoveze progresul economic şi social; astfel, piaţa unică a fost stabilită
în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999;
130
- să afirme identitatea sa pe scena internaţională, prin ajutorul umanitar către
ţările care nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în
crizele internaţionale şi de asemenea, prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor
internaţionale;
- să introducă cetăţenia europeană; aceasta nu va înlocui cetăţenia naţională, ci
o va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor
europeni;
- să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei, legat de operaţiunile de pe
piaţa internă şi, mai ales, de libertatea de mişcare a persoanelor;
- să păstreze şi să întărească legislaţia UE existentă, formată din întreaga
legislaţie adoptată de instituţiile europene, împreună cu tratatele fundamentale.
Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi
implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European,
Instituţiile UE
Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană. Alte instituţii cu rol important în
funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi şi
Ombudsmanul European. Nu în ultimul rând, avem instituţia financiară reprezentată
de Banca Europeană de Investiţii – care sprijină implementarea politicilor UE şi
Banca Central Europeană – creată în scopul sprijinirii uniunii economice şi
monetare. Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuţiilor şi
iniţiativelor comunitare.
Simbolurile Uniunii Europene se referă la drapelul, imnul, deviza şi moneda
Simbolurile UE acesteia, conform Articolului IV-1 din proiectul de constituţie europeană. Potrivit
constituţiei (care nu a intrat încă în vigoare) drapelul Uniunii este un cerc format din
douăsprezece stele, pe fond albastru, imnul este extras din Simfonia a 9-a, „Oda
Bucuriei”, de Ludwig van Beethoven, deviza este „Unită în diversitate” (deviza
actuală este „Unitate în diversitate”), iar moneda acesteia este Euro.
Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Printre
ultimele dintre aceste tratate a fost Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Sistemul politic
al UE Europa, care a fost înlocuit cu Tratatul de la Lisabona. Tratatele actuale şi viitoare
stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic
rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării
131
puterilor în stat în puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, iar
în ce priveşte procesul legislativ, urmăreşte principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
În prezent, Uniunea Europeană are 27 state membre. Dintre acestea, şase sunt
membri fondatori, din 1958, respectiv: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda. Alte 21 state au aderat apoi succesiv:
- în 1973: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii;
- în 1981: Grecia;
Lărgirea UE
- în 1986: Portugalia şi Spania;
- în 1995: Austria, Finlanda, Suedia;
- în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
- în 2007: Bulgaria şi România.
- în 2013: Croatia
Alte trei ţări, Croaţia, Republica Macedonia şi Turcia (asociată din 1963 şi în
uniune vamală din 1996), sunt în prezent oficial candidate la aderarea la Uniunea
Europeană.
România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline ale UE la 1
ianuarie 2007. Cele două state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de
aderare a Republicii Bulgare şi României, semnat de reprezentanţii statelor membre
UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25
aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre ale
UE.
România a devenit astfel a şaptea cea mai mare ţară din UE din punct de
vedere al populaţiei. Limba română a devenit una dintre limbile oficiale ale Uniunii,
fiecare cetăţean al UE putându-se adresa instituţiilor comunitare în această limbă.
132
Menționați obiectivele Consiliului Europei.
Menționați rolul ONU la nivel mondial.
133
1. Alexandru Bolintineanu şi Adrian Năstase, Drept internaţional

contemporan, Bucureşti, 1995.
3. Ioan Horga, Teoria relaţiilor internaţionale, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2006.
4. Lavinia Mihaela Vlădilă, Constanța Mătușescu, Steluța Ionescu, Jurisdicții
internaționale și europene, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2014.
5. Oana Bălăuţă şi Cătălin Bălan, Uniunea Europeană, seria Europa mea (5),
Justiţie şi afaceri interne, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007.
6. Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
134

Note de Curs - ROI PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs - ROI PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Coordonator de disciplină:

Suport de curs – învățământ la distanță

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

1. Modulul I. Noţiuni generale despre relațiile internaționale.

2. Modulul II. Lumea politică de la Evul Mediu la Revoluţia de la 1848.

3. Modulul III. Lumea politică europeană şi românească de la 1853 la 1913.

4. Modulul IV. Diplomaţia românească în timpul primului război mondial.

5. Modulul V. Diplomaţia românească înainte şi în timpul celui de-al doilea război

6. Modulul VI. Războiul Rece.

7. Modulul VII. Organizaţii internaţionale în sfera politică.

ASPECTE DE ORDIN GENERAL

U.I. 1: Conceptul de relaţii internaţionale;Autorităţile statale cu atribuţii

Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre

Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de bază cu privire la

I.1. Conceptul de relaţii internaţionale.

I.2. Autorităţile statale cu atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.

a. Parlamentul României. Potrivit articolului 62 din Constituţie,

Guvernul - Este instituţia centrală ce asigură, în majoritatea statelor conducerea generală

d. Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.).

I.3. Misiunile diplomatice.

a. Funcţiile misiunilor diplomatice.

b. Deschiderea unei misiuni diplomatice și numirea șefilor de misiune.

Clasele de → clasa trimişilor, a miniştrilor sau a internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de

Protocolul de precedură protocolară de primire și instalare în funcție a șefului de misiune

c. Încetarea misiunii diplomatice.

d. Personalul reprezentanţelor diplomatice.

e. Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic și ale misiunii

f. Obligaţiile personalului misiunilor diplomatice faţă de statul de reşedinţă

I.4. Oficiile consulare.

a. Trăsăturile specifice practicii noastre consulare.

b. Istoricul consulatelor în Țările Române.

Când și unde au fost înființate primele consulate ale României ?

Unitatea de învăţare 2: Conceptul de raţiune de stat şi de echilibru al

puterilor; Congresul de la Viena şi urmările sale în Europa. =3

Unitatea de învățare 3: Revoluțiile de la 1821 și de la 1848 în Europa și

Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştiinţe generale despre începutul

Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de concept de raţiune de stat

II.1. Înlocuirea vechii concepţii de universalitate cu concepţia raţiunii de

II.2. Protagonişti şi opozanţi ai conceptelor de „raţiune de stat” şi de

II.3. Războiul de 30 de ani – Edictul restituirii. Războiul a început în 1618

II.5. Practica engleză a conceptului de echilibru al puterii. Politica „wait

II.6. Preambul la Congresul de la Viena. Situaţia Europei la final de secol

II.7. Congresul de la Viena din 1814-1815. Revoluţia franceză a transformat

II.8. Principii care au rezultat în urma Congresului de la Viena. Un nou

II.9. Rolul Sfintei Alianţe în cadrul Revoluţiei de la 1821.

II.10. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821.

II.11. Revoluţia română de la 1848-1849.

Care a fost momentul când s-a creat clasa politică românească ?

1. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi

2. Aurel Preda Mătăsaru, Aspecte teoretice, practice şi diplomatice româneşti

3. Aurel Preda-Mătăsaru, Neagresiunea şi negocierea, o ecuaţie a păcii, Ed.

4. Aurel Preda-Mătăsaru, Forţa cinismului şi cinismul forţei, Ed. Militară,

5. Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, Bucureşti,

6. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Ed. Librăriei Pavel Surdu, Bucureşti,

7. Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice

8. Dan Berindei, Dimplomaţia românească modernă, de la începuturi la

Unitatea de învăţare 4: Războiul Crimeei; Congresul de pace de la Paris

şi importanţa lui pentru Principatele Române. = 1 oră

Unitatea de învăţare 5: Conceptul de Realpolitik; Europa după Războiul

Unitatea de învăţare 6: Războiul de independenţă şi Congresul de la Berlin;