Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Relațiile româno-britanice
la 1900

Neagu Elena
Master, Anul I, 2017-2018
Relații, instituții și organizații internaționale
 În condițiile redeschiderii Chestiunii Orientale, atitudinea Marii Britanii față de România
se prezenta ca fiind ostilă, clar exprimată în anul 1876, de Andrew Buchanan, reprezentantul
diplomatic englez la Viena, care, într-o întrevedere cu Gheorghe Costafu, răspundea dorinței
de independență a României afirmând că românii u vor avea niciodată „garanția Engliterii ...
Atât lordul Gladstone, cât și lordul Derby i-au declarat-o pozitiv. Ca parte integrantă în
Imperiul Otoman, suntem garantați, fiindcă Englitera are interes la experiența acestui
imperiu, iar ca stat independent, puțin îi interesa de este sau nu o Românie”1. În perioada
următoare s-a menținut aceeași poziție, în condițiile în care diplomația româneascp încerca să
obțină recunoașterea neutralității față de conflictul din Balcani. În urma protestelor de la
București, după redactarea Constituției otomane din decembrie 1876, unde se considera că
România este doar o simplă provincie privilegiată a Imperiului Otoman, Henry Elliot,
ambasadorul britanic la Constantinopol, „a apărat, după obiceiul său, teoriile Sublimei Porți
cu o râvnă mai mult decât otomană”. În același mod, declarația de independență a României
era considerată de guvernul britanic „un act atât de contrar tratatelor pe care Anglia pune mare
preț”, încât Londra cerea puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris să ia măsurile necesare
împotriva „răzvrătitorilor”. În contextul încheierii păcii, englezii deveniseră războinici, așa
cum afirmaseră Ion Ghica, ei neinteresându-se câtuși de puțin de România caracterizând-o ca
fiind „decât o parte a Imperiului Otoman”2.
Libertatea de navigație pe Dunăre era periclitată și îngrădită ca urmare a măsurilor luate
de turci, care folosea calea fluvială pentru a ataca insurgenții din Balcani. Fiind o încălcare
flagrantă a neutralității fluviului, consfințită prin Tratatul din 1871, la 16/28 iunie 1876,
printr-o telegramă trimisă agentului român la Belgrad, ministrul Kogalniceanu, sublinia că
diplomații români făceau eforturi în străinătate „pentru ca neutralitatea Dunării, în special
între Negotin și Vârciorova, să fie respectată”3. Atitudinea de neutralitate a României a fost
apreciată de lordul Derby ca fiind „prudentă” și „pașnică”, fiind conștient ca o eventuală
implicare românească în conflict ar fi complicat și mai mult criza orientală. Poziția s-a
menținut și cu câteva luni mai târziu, când consulul Mansfield a fost însărcinat să sfătuiască
guvernul de la București pentru „păstrarea unei atitudini prudente și menținerea sinceră a

1
Documente privind istoria României. Răzoiul de Independență, vol. I, partea a II-a, București, 1952, p. 82
2
Constantin Ardeleanu, Evoluția intereselor economice și politice britanice la gurile Dunării (1829-1914),
Editura Istros, Brăila, 2008, p. 140-141
3
Ibidem, p. 141
obligațiilor impuse de tratate”, aceasta asigurând „cea mai bună securitate în protejarea
intereselor naționale”4.
Pentru a se clarifica poziția engleză, dar și pentru a negocia încheierea unei întelegeri
comerciale cu Anglia, Ion Ghica a fost trimis la Londra, în octombrie 1876. Pe 2/14
noiembrie, acesta a fost primit de Salisbury, ministrul pentru Afacerile Indiei, care însă nu a
oferit României sprijinul pe care diplomatul bucureștean îl aștepta. La întrunirea puterilor
europene în Conferința de la Constantinopol, la sfarșitul anului 1876 și începutul anului 1877,
România a solicitat și „garantarea neutralității României și retrocesiunea Deltei Dunării”, însă
fară nici un rezultat final, prin afirmarea chiar a lui Salisbury, unde a scris în anul 1877 lui
Dumitru Brătianu, exprimându-și regretul față de faptul că solicitările românești „nu au fost
cuprinse în bazele conferinței și nu intră în competiția plenipotențiarului”5.
Spre deosebire de celelalte țări europene, cum erau Belgia sau Elveția, care sunt în
apropierea puterilor garante, România se află situată pe calea cea mai directă de acces spre
Turcia. Salisbury adăuga că nici cele mai abile combinații diplomatice nu vor putea să închidă
această cale, pentru o putere care ar fi hotărâtă să o folosească (făcând cu aceste cuvinte o
referire către Rusia). Astfel, neangajarea Angliei pentru a veni în sprijinul României a
determinat guvernul român să continue tratativele cu Rusia, trative finalizat prin Convenția
militară roso-română din 4/16 aprilie 18776.
Izbucnirea războiului ruso-româno-turc și proclamarea indenpendenței de stat a României
au fost primite, cum era și de așteptat, cu îngrijorare și nemulțumire de guvernul condus de
Disraeli. Față de apelul adresat de Kogălniceanu către marile puteri la 5/17 aprilie 1877, prin
care le solicita sprijinul pentru a determina Poarta să nu intervină cu trupele în nordul Dunării,
lordul Derby a exprimat opinia „că pare nedrept de a se opune turcilor, din moment ce s-ar
tolera intrarea rușilor în România; aceasta ar considera ca prea iluzorii drepturile sultanului
asupra acestei țări”7. Mai mult de atât, guvernul englez nu a put primi în mod favorabil
declarația de indepedență a României, pe care reprezentantul țării noastre, la Paris, N.
Callimaki-Catargi a fost împuternicit să o înainteze ambasadorului englez, lordul Lyons. Din
cauză ca lordul Lyons a arătat o atitudine rezervată și nu a făcut nici o obiecție asupra
documentului este firesc, deoarece acesta nu era în măsură să exprime în acel moment poziția

4
Marinescu Beatrice, Romanian-British Political Relations 1848-1877, București, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1983, p. 221-223; Ileana Bulz, Anglia, România și sud-estul Europei (1878-1914), Editura
Universității Națioanele de Apărare, București, 2003, p. 95
5
Constantin Ardeleanu, op. cit., p. 141
6
Ileana Bulz, op. cit., p. 97
7
Documente privind istoria României, Războiul pentru Independență, vol. II, p. 156
guvernului său. Recunoașterea independenței României era o problemă care, în viziunea
Angliei dar și a celorlalte mari puteri, nu putea să intre în discuție atât timp cât era dificil să
poată prevedea cum vor evolua evenimentele8.
Încheierea războiului ruso-româno turc și începerea tratativelor pentru conferința de pace a
impus guvernului român desfășurarea unei intense activități diplomatice pentru a fi admiși la
lucrările congresului, unde să susțină interesele României. Speranțele s-au îndrept în special
către Anglia și Austro-Ungaria, fiind cunoscută nemulțumirea ceir două puteri față de
prevederile tratatului de la San Stefano și intenția lor de a impiedica consolidarea poziției
Rusiei în Balcani9. Congresul de la Berlin avea să confirme, prin consecințele generate de
hotărârile sale, caracterul european al vechii „chestiuni orientale”. Ca formă juridică a noii
stări defapt, rezultată în urma conflictului din Balcani, el va constitui totodată și o etapă
importantă în lungul și dificilul proces de afirmare a națiunilor din sud-estul Europei,
provocat sau estompat după caz, de multele rivalități dintre marile puteri10.
Atitudinea Angliei din perioada premergătoare și din timpul Congresului de la Berlin,
atitudine care nu se deosebea prea mult de a celorlalte mari puteri, a scos în evidență izolarea
în care se afla România și șansele minime pe care le avea în a-și apăra drepturile la Berlin.
Această situație nu a descurajat delegația României la congres, formată din I. C. Brătianu și
M. Kogălniceanu, să întreprindă toate demersurile ce ar fi putut ajuta cauzei românești. În
cadrul vizitelor făcute reprezentanților marilor puteri la Congres, ei au fost primiți la 19
iunie/1 iulie 1878 de Disraeli, care, după ce a ascultat argumentele delegației române, a rostit
ca formulă de consolidare că „în politică ingratitudinea este adesea prețul celor mai bune
servicii”11.
Cancelarul Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, împins de proprile interese, a cântărit
atent toate șansele ce se ofereau Germaniei în obținirea supremației pe continent și a
contribuit decisiv la desfășurarea Congresului și a hotărârilor luate. El a adus în discuție atât
pe foștii beligeranți, Imperiul Otoman și Rusia, cât și marile puteri, mai mult sau mai puțin
ostile Petersburgului iar împreună au decis soarta popoarelor din sud-estul Europei.
Conform tratatului, România, alături de Serbia și Muntenegru, au devenit state
independente. Deși participarea României la război fusese efectivă și în mare parte decisivă,
iar contribuția sa materială și umană însemnată a rezultat cu o recunoaștere a independeței

8
Ileana Bulz, op. cit., p.97.
9
Ibidem, p. 98.
10
Daniela Bușă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și primul război
mondial (1878-1914), Editura Paideia, București, 2003, p. 25
11
Ileana Bulz, op. cit., p. 100.
condiționată de îndeplinirea a două clauze: modificarea articolului 7 din Constituție prin
acordarea de drepturi politice și civice tuturor locuitorilor țării care nu erau supuși străini
(articolul 44) și cedarea către Rusia a sudului Basarabiei cu județele Cahul, Bolgrad și Izmail,
teritoriu „la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miază zi cu talvegul brațului Chilia
și gura Stari-Stambului” (articolul 45). În schimb, în componența României între Dobrogea,
vechi pământ românesc, Delta Dunării șu Insula Șerpilor12.
În primă fază, Marea Britanie nu a fost de acord cu cedarea sudului Basarabiei, deoarece
aceasta implica o consolidare a poziției Rusiei la Marea Neagră și la gurile Dunării. O ultimă
încercare a fost făcută în timpul lucrărilor Congresului de lordul Beaconsfild, dar atât
intervenția fermă a cancelarului rus, A.N.Gorbaceov, cât și a cancelarului, l-au determinat să
renunțe13.
După semnarea Tratatului de pace de la Berlin, efortul dimplomației române a fost orientat
în principal pentru a obține recunoașterea independenței pe plan internațional. Anglia, alături,
de Germania și Franța, se va situa pe poziția fermă de a condiționa recunoașterea
independenței de îndeplinirea prevederilor articolului 44 din tratat. În acest context
demersurile guvernului român de a obține acceptul guvernului englez pentru deschiderea unei
agenții diplomatice a României la Londra, nu vor avea succes. De menționat însă ce guvernul
englez hotărâse încă din martie 1879 să-l numească pe Wiliam A. White, trimis extraordinar
și ministru plenipotențiar la București, urmând ca scrisorile de acreditare să fie prezentate
doar în momentul în care va fi autorizat de Foreign Office14.
În februarie 1879, Dimitrie Cantemir, ministrul plenipotențiar al României la
Constantinol, a sosit la Londra cu o misiune specială. Prezența acestuia avea drept scop
stabilirea unui contact direct cu guvernul englez în vederea obținerii unui sprijin în
controversa ruso-română, privind stabilirea frontierei româno-bulgare în zona Silistra. D.
Brătianu a incercat, totodată, să convingă cabinetul englez să influențeze guvernul francez
pentru a recunoaște independența României, fără a mai aștepta acordul Germaniei. El a
motivat acest demers ca fiind necesar pentru guvernul Liberal de la București, într-un moment
în care urmau să aibă loc alegerile pentru parlament. Recunoașterea independenței României
de către majoritatea marilor puteri, ar asigurat suportul necesar pentru câștigarea alegerilor de

12
Daniela Bușă, op. cit., p. 25
13
Ibidem, p. 25-26.
14
Ileana Bulz, op. cit. 100-101.
către liberali, ei garantând că vor acționa pentru îndeplinirea hotărârilor tratatului. Misiunea
lui D. Brătianu nu și-a atins decât parțial scopul15.
Privitor la recunoașterea independenței, Salisbury și-a păstrat hotărârea de a acționa în
consens cu celelalte puteri. De altfel, el transmisese încă din 21 ianuarie 1879 o telegrama lui
White, prin care se exprima nemulțumirea guvernului englez față de proiectul legii privind
naturalizarea, proiect apreciat ca fiind nesatisfăcător deoarece nu asigura emanciparea
completă a evreilor din România.
Într-un memoriu din noiembrie 1879, adresat lui Salisbury, se cerea în numele
coreligionarilor lor din România să nu se recunoască independența datorită „caracterului total
nepotrivit al naturalizării oferite de români”, avându-se în vedere procedura greoaie ce trebuia
parcursă pentru a obține naturalizarea. Au urmat corespondețe între Salisbury cu White, după
ce au fost aduse modificările amintite legislației românești, deși nu au fost apreciate ca total
satisfăcătoare, guvernul englez s-a arătat dispus să „rezolve recunoașterea independenței
României”16.
Problema Dunării a intrat în faza finală în anul 1882, regulamentul de navigaţie şi
poliţie fluvială (terminat la 21 mai/2 iunie ) se aplica pe porţiunea cuprinsă între Galaţi şi
Porţile de Fier, fiind adoptat de Conferinţa de la Londra a celor 7 puteri. Întrucât România nu
a fost admisă să participe cu vot deliberativ la lucrările Conferinţei a declarat că nu se simte
obligată să respecte deciziile aprobate fără consultarea şi împotriva intereselor sale. Acest fapt
a dus la izolarea diplomatică a ţării prin opoziţia deschisă împotriva Marilor Puteri. În acest
timp, se hotărăşte ca în Comisia mixtă alături de riverani să intre şi un reprezentant al Austro-
Ungariei ca preşedinte permanent, precum şi un delegat al Comisiei Europene a Dunării.
Mandatul C.E.D. a fost prelungit cu incă 21 de ani, iar la cererea Rusiei, braţul Chilia a fost
scos de sub autoritatea acesteia.
În sfârşit, art. 49 şi 50 reglementau atât privilegiile şi atribuţiile consulatelor străine pe
teritoriul României cât şi drepturile supuşilor români ce călătoreau în străinătate.
Tratatul final ce a fost semnat la 13 iulie 1878, recunoştea independenţa României dar
punea două condiţii : eliminarea oricăror restricţii religioase în exercitarea drepturilor civile şi
politice conţinute în art. 7 al Constituţiei din 1866 şi acceptarea retrocedării sudului
Basarabiei Rusiei. În compensaţie România urma să primească Delta Dunării, Insula Şerpilor
şi Dobrogea până la o linie de demarcaţie ce mergea la est de Silistra pe Dunăre până la sud
de Mangalia la Marea Neagră. Tratatul limita ocuparea Bulgariei de către Rusia la 9 luni şi

15
Ibidem
16
Ibidem, p. 102
prin aceasta reducea perioada în care proviziile şi întăririle puteau fi transportate prin teritoriul
României17 .
Rusia a recunoscut necondiţionat independenţa României probabil pentru a mai atenua
puţin din resentimentele apărute în timpul negocierilor de pace şi la Berlin. Austro-Ungaria a
procedat la fel, potrivit politicii sale generale de apropiere de România, dar Franţa, Germania
şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea ei până în 1880, când revizuirea clauzelor
discriminatorii din Constituţie fusese îndeplinită şi România acceptase unele înţelegeri
economice, şi anume, reglementarea disputei cu investitorii, cu privire la construirea de căi
ferate în România.
Românii au luat formal în posesie Dobrogea în noiembrie - decembrie 1878 în
momentul în care administraţia civilă românească a înlocuit autorităţile militare ruse.
Misiunea reintregării noului teritoriu s-a dovedit complicată datorită faptului că Dobrogea
fusese sub dominaţie otomană incă din anul 1417. Acesată dominaţie a avut ca rezultat o
modificare semnificativă a echilibrului etnic cauzată de imigrările masive ale musulmanilor
turci şi tătari şi ale creştinilor bulgari şi a dus acest teritoriu într-o stare de înapoiere culturală
şi economică. Dobândirea Dobrogei de către România a stârnit două serioase dispute cu
Rusia, prima viza extinderea perioadei de 9 luni pentru trecerea trupelor şi proviziilor ruseşti
prin teritoriul românesc către Bulgaria , care trebuia să expire în mai 1879. Rusia făcea
presiuni pentru încheierea unui nou acord de prelungire a termenului, dar guvernul român s-a
opus categoric şi datorită sprijinului Marii Britanii şi al Austro-Ungariei a avut câştig de
cauză. Cea de-a doua dispută se referea la dorinţa românilor de a include Silistra ca punct de
demarcaţie al frontierei între România şi Bulgaria în Dobrogea, însă de această dată românii
au pierdut.
Experienţele din timpul războiului de independenţă şi de la Congresul de la Berlin l-
au făcut pe regele Carol, precum şi pe politicieni să înţeleagă pericolele urmăririi unor
obiective de politică externă ce nu se bucura de sprijinul uneia sau mai multora dintre Marile
Puteri18. După primii ani de independenţă s-a conştientizat necesitatea unei alianţe suficient de
puternice pentru a putea face faţă presiunilor din exterior. Necesitatea unei astfel de soluţii era
demonstrată mai ales de modul în care fusese tratată România în problema Dunării, însă
realizarea acesteia prezenta diferite inconveniente. Bulgaria era slabă şi nu putea oferi un
ajutor efectiv într-o confruntare internaţională, în plus ea intrase în sfera de influenţă rusă,

17
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, p. 258
18
***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 240
Serbia era de asemenea slabă şi se legase de Austro-Ungaria printr-un tratat în 1881. În
concluzie, soluţia nu putea fi decât o alianţă cu una dintre Marile Puteri . Dintre acestea
Franţa era preferata opiniei publice, dar atitudinea guvernului francez faţă de România la
Congresul de la Berlin şi în anii imediat următori a micşorat entuziasmul faţă de ea.
În ceea ce priveşte Germania, un argument împotriva încheierii unei alinaţe cu aceasta
era atitudinea acestei ţări din timpul Congresului de la Berlin şi din anii următori. Acesta nu
era un motiv suficient de puternic pentru a da naştere unei situaţii contradictorii de lungă
durată. În aceste condiţii România a decis că cea mai favorabilă era o alianţă cu Germania,
singurul inconvenient era faptul că apropierea de aceasta însemna în acelaşi timp şi o
apropiere de Austro-Ungaria, între cele două existând un tratat încheiat în 1879.