Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Pactul Briand-Kellogg
(27 august 1928)

Neagu Elena
Master, Anul I, 2017-2018
Relații, instituții și organizații internaționale
 În decursul anilor 1927-1928 au existat discuții între Franța și Statele Unite pentru ceea ce
am ales să prezint mai pe larg, și anume, Pactul Briand-Kellogg, ca o inițiativă ce a aparținut
fracezilor, care nu renunțaseră niciodată, după anul 1920, la dorința de a implica în orice fel a
Americii în chestiunile de securitate europene. Aderarea Statelor Unitele la Liga Națiunilor
era încă exclusă din voința Washingtonului, ca și orice fel de alianță sau garanție militară
americană, propunerea Parisului nu a fost altceva decât o convenție bilaterală de renunțare la
război1. Această perioadă a marcat în Europa apogeul „securității generale”, concretizată mai
exact în august 1928 prin semnarea Pactului Briand-Kellogg. Prin acest act, cele cinsprezece
puteri semnatare, din care fac parte Franța și Germania, condamna în mod grav soluția
războiului și se angaja să caute prin mijloace exclusiv pacifiste, soluția eventualelor diferende
(neințelegeri). Anul ulterior a fost surprins de un alt plan care s-a ocupat cu reglementarea
definitivă a problemei despăgubirilor, purtând numele de „Planul Young”2.
Concentrandu-ne pe această perioadă, în special, situația economică mondială era
satisfăcătoare. Încrederea și securitatea colectivă au ajuns la apogeu. Comisia pregătitoare a
dezarmării continua să funcționeze încă din 1926 cu toate că lucrările sale scoseseră în
evidență anumite divergențe, deși Franța și Italia au refuzat să participe, în 1927, la o
conferință prinvind dezarmarea navală, opinia publică era încredințată de existența unei păci
de lungă durată. Ideea introducerii în sistemul de securitate colectivă a celor două mari puteri
care nu făceau parte din Societatea Națiunilor, S.U.A. și U.R.S.S., prindea contur, în special,
în Franța și Ameria. În ceea ce îl privea pe Aristide Briand, nu a putut să-și realizeze direct
politica de apropiere franco-germană și a recurs la a se orienta căre o dezvoltare a securității
colective. În urma unei discuții avute cu profesorul american Shotwell, de la Universitatea
Columbia, membru eminent al Fundației Carnegie pentru pacea mondial, Briand a înaintat un
mesaj către populația americană, cu ocazia celei de-a zecea aniversări de la intrarea Statelor
Unite în război. El a sugerat un angajament reciproc de a renunța la război ca mijloc politic. În
decursul lunii iunie, Briand a adresat o propunere mai precisă secretarului de stat american,
Kellog. Scopul său era de a liniști opinia publică americană, care era instigată împotriva
Franței în chestiunea rambursării datoriillor de război3.

1
Lucian Leuștean, O istorie internațională a Europei în secolul XX, Vol. I (1919-1945), Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015, p. 167
2
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Volumul 5, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Traducere
de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Institutul European, Iași, 1998, p.
57
3
Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, Vol. I, Traducere de Anca Airinei, Editura
Științelor Sociale și Politice, București, 2006, p. 71
 Cum era și cunoscut, Briand încerca să preia frâiele, folosindu-se astfel de această
aniversare, odată cu intrarea Americii în război pentru a prezenta, în iunie 1927, un proiect de
tratat la Washington, în care cele două guverne denunțau ideea războiului dintre ele și cădeau
de acord să-și rezolve toate disputele pe cale pașnică. Pe de altă parte, secretarul de stat
american, Frank B. Kellog, efectiv nu a știut ce reacție să adopre în fața unui document prin
care se renunța la ceva de care nu se temea nimeni și se oferea ceva subînțeles de toată lumea.
Apropierea anului electoral 1928 l-a ajutat pe Kellog să ia o decizie – pacea, de care se spunea
era un concept popular, iar proiectul de tratat a lui Briand avea un avantaj datorită faptului că
nu putea declanșa nici un fel de consecințe practice4.
Mai tarziu, la data de 28 decembrie 1927, Kellogg a răspuns notei franceze. Cu ajutorul
președintelul Universității Columbia din New York, Nicholas Murray Butler, a senatorului
Borah (președintele Comisiei Afacerilor Exterme din Senat) și a pacifistului Levinson,
campion al cauzei de „punere în afara legii” a războiului, Kellogg a extins considerabil
cuprinsul propunerii franceze. Acesta a sugerat în mod evident semnarea unui pact de
renunțare la război, dar în loc de a fi doar bilateral, așa cum îl înțelegea Briand, acest punct ar
fi fost extins în privința tuturor națiunilor. Această propunere întâmpina unele difucultăți în
ceea ce privește situația dată, Franța era încă membră a Societății Națiunilor și nu putea
renunța în mod absolut la război (prevăzut ca sancțiune în anumite cazuri)5.
Anul care a urmat s-a evidențiat cu acceptarea lui Kellog în ceea ce privește tratatul. Aceasta a
mers cu un pas înaintea lui Briand, propunând ca renunțarea la război să încludă cât mai multe
națiuni cu putință. Oferta lui s-a dovedit pe cât de lipsită de conținut, pe atât de irezistibilă6.
La 26 martie, guvernul francez a pus patru condiții pentru semnarea unui asemenea pact:

- să nu intre în vigoare dacât printr-o acceptare universală;

- să nu excludă pentru statele semnatare dreptul de legitimă apărare;
- semnatarii să fie scutiți de obligațiile lor cu privire la un membru care contravine
prevederilor tratatului;
- tratatul să nu aducă atingerile obligațiilor anterioare rezultate din statutul de membru
al Societății Națiunilor și din acordurile de la Locarno.

4
Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Editura All, Bucureşti, 1998,
p. 244
5
Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 72
6
Henry Kissinger, op. cit., p. 244
 Odată ce aceste condiții au fost admise de către Statele Unite și de către guvernele
german, englez, italian, japonez, cărora Briand le supusese, în aprilie, proiectele americane,
încheierea tratatului a devenit mai ușoară7.
Cinsprezece puteri l-au semnat la Paris, la 27 august 1928, iar „Pactul de renunțare
generală la război” conținea un preambul și două articole principale:
Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective că
condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaţionale şi renunţă la el ca
instrument de politică naţională în relaţiunile lor mutuale.
Art. 2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor
diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi
între ele, nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice8.
Neînțelegerile națiunilor nu au incetat să apară după ce Franța a adus modificări la
propunerea inițială, introducând o clauză de legalizare a războaielor de autoapărare și a celor
duse pentru onoarea obligațiilor impuse de statutul Ligii, de Pactul de la Locarno și de toate
alianțele încheiate cu Franța. Inițiativa a readus lucrurile în punctul zero, întrucât excepțiile
acopereau preactic toate cazurile ce puteau fi concepute. După aceea, Marea Britanie a insistat
asupra libertății de acțiune care să-i permită apărarea propriului invocat Doctrina Moroe,
dreptul la autoaapărare sau legitimă apărare, precum și prevederea că fiecare națiune trebuia
să fie singurul judecător al cerințelor pe care le reclama legitima apărare. Menționând toate
aceste nereguli, Statele Unite au respins pe de altă parte participarea in orice activitate de
constrângere.
Apărând în fața Comisiei pentru Relații Externe a Senatului câteva luni mai tarziu,
Kellog a prezentat extraordinara teorie că Statele Unite nu erau obligate în nici un fel de
prevederile Pactului să ajute victimile agresiunii, întrucât o asemenea agresiune ar fi
demonstrat singură că Pactul respectiv fusese deja abrogat (anulat)9.
După opinia lui Briand, aceasta reprezenta „o nouă dată în istoria omenirii”. Aproape
toata statele au aderat la pact (57). Dintre acestea, 48 erau membre și 9 state nemembre:
U.R.S.S., S.U.A., Turcia, Mexic, etc. U.R.S.S. îl condamnase la început iar mai apoi,
Litvinov, adjunct al comisarului poporului pentru Afacerile Externe, Cicerin, bolnav atunci, a

7
Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 72
8
Vianu Alexandru, Zamfir Zorin, Bușe Constantin, Bădescu Gheorghe, Relații internaționale în acte și
documente, Vol. I: Relații internaționale în acte și documente 1917-1939, Editura Didactică și pedagogică,
București, 1974, p. 134
9
Henry Kissinger, op. cit., pp. 244-245
prezentat la 29 decembrie 1928 guvernelor vecine un protocol independent, dar analog,
valabil pentru Europa de Est și la care a admis Romania, în pofida revendicărilor ruse asupra
Basarabiei. La 9 februarie 1929, U.R.S.S., Polonia, România, Letonia, Estonia și puțin mai
tarziu, Turcia și Lituania semnau protocolul Litvinov sau Acordul de la Moscova. Apoi,
U.R.S.S. va adera la tratatul general. În ceea ce privește Statele Unite, acestea au ratificat
tratatul la 17 ianuarie 1929. Numai Arabia, Yemenul, Argentina, Bolivia și Brazilia au refuzat
să participe.
Pactul a marcat apogeul „modei pacifiste” și al tendinței, caracteristică pentru
diplomația acelui timp, a „pactomaniei”. Mulți credeau că semnarea mai multor pacte, chiar
anodine, va duce la creșterea fidelității semnatarilor, odată facute juraminte în acest sens. Era
evident, o redutabilă iluzie.
Pactul de la Paris a fost primit cu mult entuziasm. Totuși, diplomația secretă nu
dispăruse. La 30 iulie 1928, cu cateva zile înainte de semnarea Pactului Briand-Kellogg,
Austen Chamberlain anunța în Camera Comunelor semnarea elementelor de detaliu; dar
publicul în Europa și în America era nemulțumit și s-a crezut uneori că fusese semnat un tratat
secret garantând supremația militară a Franței în Europa, ceea ce nu avea nici o bază10.
Prin acest tratat, părțile contractante se obligau să renunțe pentru totdeauna la război ca
instrument de politică națională și se angajau totodată la război ca instrument de politică
națională și se angajau totodată pe veci să nu recurgî decât la mijloace pașnice pentru
aplanarea difendelor de orice natură care ar surveni între ele. În esență, elementele
constitutive ale acestui pact erau: permanența și universalitatea, ceea ce însemna că el era
deschis tuturor statelor care voiau să condamne războiului agresib și să renunțe pentru
totdeauna la el11.
Fiind un Tratat general de neagresiune a cărui formulă era fără limită în timp și spațiu,
pactul Briand-Kellogg a fost, în numai câțiva ani de la încheiere, semnat de aproape toate
statele din lume, atât membre cât și nemembre ale Societății Națiunilor. Aderarea Uniunii
Sovietice la acest tratat de condamnare a războiului, ca instrument de politică națională, a fost
cea mai bună dovadă că pactul Briand-Kellogg nu a purtat un caracter antisovietic. Anumite
state precum Germani, Japonia , Italia au privit pactul cu multă reticență și neîncredere,
denaturând conținutul și obiectivele prin prisma unei ostilități vizibile, deoarece acesta
contravenea politicii lor revizioniste. p. 163

10
Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., pp. 72-73.
11
Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București, 1966, p. 162.
 Pactul a rămas o declarație a unor deziderate corespunzătoare celor mai vitale interese
ale popoarelor corespunzătoare celor mai vitale interese ale popoarelor, dar n-a reușit să se
facă în permanență respectat. Lipsa elementelor materiale care să-i garanteze aplicarea în
practică n-a împiedicat însă pactul să joace rolul unei puternice forțe morale și juridice și să
aibă o autoritate care nici un pact de neagresiune n-a putut să o egaleze. Creșterea rolului și
autorității pactului Briand-Kellog s-a datorat și faptului că însăși Societatea Națiunilor a
proclamat larga lui semnificație prolitică și caracterul lui obligatoriu pentru cele 63 de state
semnatare. p 164
Pactul Briand Kellogg semnat la Paris, se înscrie în aceeași direcție a construirii unui
sistem fundamentat pe reglementarea pașnică, constituind rezultatul mișcării de ilegalizare a
războiului. El a marcat un moment culminant în activitatea diplomației pacifiste de după
primul război mondial. Chiar dacă acesta a fost reprezentat printr-un document de intindere
mică, a reușit să stârnească multe comentarii în jurul acestuia. A fost considerat de majoritatea
criticilor săi ca un document internațional lipsit de valoare juridică, ce creează numai
angajamente de onoare cu obligații pur morale. Luând în considerare multitudinea de
interpretări ce i-au fost atribuite, Pactul a reprezentat într-o analiză politico-juridică a
artecolelor acestuia, o evidențiere a principiului obligativității de reglementare pașnică a
conflictelor internaționale amintind totodată și principiul interzicerii recurgerii la război, cu
care se află în interdependență.
Pactul a dobândit o semnificație deosebită chiar prin simpla declarație a statelor de a
condamna războiul ca instrument de politică națională, în condițiile în care, până la momentul
semnării Pactului de la Paris, dreptul la război era considerat un atribut intangibil al statelor
suverane, o declarație universală, privind condamnarea lui, constituia totuși, un progres. Chiar
dacă la acel moment statele nu au reușit să ilegalizeze războiul în sensul propriu al cuvântului,
semnarea documentului pripriu zis atesta faptul că statele erau pregătite să facă pași mari în
această direcție12.

12
Elena Daniela Nica, România și politica securității colective, Pactul Briand-Kellogg, Editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2012, pp 40-43.