Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie

Războiul Crimeii și impactul său asupra relațiilor internaționale

Crăciun Ștefan

Master, Anul I.
Context european
Încă din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea starea diplomatică dintre Marile
Puteri europene obţinuse o direcţie din ce în ce mai tensionată. Rusia, consolidată în postura de
„jandarm al Europei”, emitea un interes pentru India şi Afganistan, ceea ce nu putea decât să
îngrijoreze Marea Britanie, dornică să contrabalanseze această ameninţare1. Pretextul pentru
britanici a fost găsit în deceniul următor prin aşa-zisa cauză a apărării locurilor sfinte din
Palestina. Conform tratatelor încheiate până atunci, Franţa era protectoarea creştinilor catolici
din Imperiul Otoman, în vreme ce creştinii ortodocşi intrau sub egida Imperiului Rus2.

Pus în faţa unei alegeri în 1853, datorată divergenţelor dintre călugării catolici şi cei
ortodocşi cu privire la dreptul de posesiune a Bisericii Naşterii Domnului şi a Bisericii Sfântului
Mormânt, sultanul a privilegiat pe cei aflaţi sub protecția Franţei, în ciuda protestelor
vehemente ale confesiunii opuse. Prin urmare, ţarul Nicolae I a trimis la Istanbul pe unul dintre
reprezentanţii săi (Alexandr Sergheevici Menşikov) pentru a negocia cu sultanul Abd-ul Mejid
I tratate noi, în vederea posibilizării unui amestec al politicii ruseşti în afacerile religioase ale
Imperiului Otoman, ori de câte ori ruşii considerau activitatea sultanului ca fiind inadecvată3.

Simultan, Marea Britanie îşi trimisese şi ea un diplomat la Istanbul, pe lordul Stratford,

reprezentant al cabinetului G.Hamilton Gordon. Aflând de intenţiile Rusiei, împuternicitul
englez a făcut presiuni pe lângă sultan de a respinge propunerile, demonstrându-i că asemenea
cereri nu pot decât să afecteze independenţa Imperiului4. Imediat ce a aflat de eşecul diplomatic
al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei să intre în Principatele Române (aflate sub suzeranitate
otomană), tocmai în baza argumentului nerezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I credea
că puterile vestice nu vor protesta în această privinţă. Acţiunea rusă viza teritorii periferice şi
în plus ţarul spera ca puterile europene să-i fie recunoscătoare (şi deci pasive) pentru
intervenţiile de înăbuşire a resurecţiilor din 1848.

Faimoasa „chestiune a Orientului” era înainte de toate o chestiune a Turciei. Mulţi

oameni de stat europeni de pe la jumătatea secolului al XIX-lea erau de părere că Imperiul

1
Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, traducere din engleză de Eugen Popa și Justina Bandol, Editura
Humanitas, București, 2016, p. 139.
2
A. J. P Taylor, The struggle for mastery mastery in Europe 1848-1918, Oxford at the Clarendon Press, 1954, p.
83.
3
Nicolas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, traducere de Areta Voroniuc, ediție îngrijită, note și postfață de Mihai
Cojocariu, Institutul European, Iași 2001.p. 351.
4
Andrew D. Lambert, The Crimean War British grand strategy against Russia, 1853-1856, New York, Oxford
University Press, 1990, p. 17.

1
Otoman din Europa nu putea supravieţui multă vreme. „Ducem în spinare un om bolnav” –
spunea ţarul ambasadorului Angliei – „nu trebuie să-l lăsăm să sucombe înainte de a decide cu
privire la succesiune”5. Ideea pe care şi-o făcea ţarul despre împărţirea moştenirii era
următoarea : el urma să preia provinciile dunărene şi să ofere protecţie statelor balcanice
independente, în timp ce Angliei i-ar fi revenit Egiptul şi Creta. Ţarul Nicolae I afirma în acest
sens : „Dacă vom reuşi, Anglia şi cu mine să ne înţelegem în această problemă, puţin ne pasă
ce vor gândi şi vor face alţii”. Dar Anglia dorea mai curând însănătoşirea celui bolnav decât
moştenirea lui şi vedea cu nelinişte creşterea puterii Rusiei, putere asiatică redutabilă pentru
India, putere autocratică ostilă naţiunilor liberale.

Pe de altă parte, culmea disensiunilor dintre Franţa şi Imperiul Rus (din considerente ce
priveau Locurile Sfinte) este atinsă o dată cu cererea ţarului de a pune sub protecţia sa creştinii
din Levant. Cum s-a văzut deja, ambasadorul Angliei la Istanbul, lordul Stratford Canning, s-a
alăturat Franţei, încurajând sultanul să opună rezistenţă în faţa imixtiunilor ţariste6. Războiul
Crimeii a rămas renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de care au dat dovadă toţi
beligeranţii. Totodată însă, prin utilizarea a cât mai multe instrumente şi invenţii, a fost
considerat şi primul război purtat cu mijloace realmente moderne7.

Pentru prima oară din 1815 vedem Franţa ducând un război împotriva unui mai vechi
adversar (Rusia) dar fiind totodată aliată, acum, cu un altul mai vechi (Anglia). Pentru Anglia
se putea vorbi din altă perspectivă şi în termenii unui succes paradoxal : triumful liberalismului
sentimental (atitudine datorată lărgirii sufragiului şi libertăţii presei) făcea din Anglia aliata
unui „despot”, Napoleon al III-lea, pentru a susţine un alt despot, sultanul8.

Ţarul Nicolae I a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbuşirea revoluţiilor
de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliaţi sau cel puţin vor rămâne neutri în noua criză. Austria
însă se simţea la rândul ei ameninţată de prezenţa trupelor ruseşti la Dunăre. Când anglo-
francezii au pretins retragerea trupelor, Austria i-a sprijinit şi, chiar dacă nu a declarat război
Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Apoi, după ce în vara lui 1854 Austria a pretins iarăşi

5
André Maurois, Istoria Angliei, traducere de Raul Joil, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006, pp. 590-596.
6
Henry Kissinger, Ordinea mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, traducere din
limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, București, 2015, p. 65.
7
Candan Badem, The Ottoman Crimean War (1853-1856), Koninklijke Brill NV, Leiden, The Netherlands, 2010,
p. 102.
8
Veniamin Ciobanu, Problema Orientală (1856-1923), Editura Junimea, Iași, 2009. p. 19.

2
retragerea armatelor ţariste din Principatele Române, Rusia s-a conformat mai ales de teama
încă unui aliat de partea Angliei, Franţei şi deja a Piemontului9.

Cum principalul mobil al unor eventuale ostilităţi dispăruse, aliaţii au decis să rezolve o
dată pentru totdeauna „problema orientală” propunând ţarului un plan în „patru puncte”, de fapt
condiţii ale încetării focului (care au stat la baza prevederilor Congresului de la Paris din 1856):

1) Obligaţia Rusiei de a renunţa la protectoratul asupra Principatelor Dunărene

2) Abandonarea oricăror pretenţii de amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman,

având ca pretext protejarea creştinilor din Imperiu.

3) Revizuirea Convenţiilor Strâmtorilor din 1841.

4) Liberul acces al navigaţiei pe Dunăre.

Când ţarul a refuzat aceste condiţii, a izbucnit ceea ce s-a numit Războiul Crimeii. Rusia
a declanșat acest conflict în speranța revenirii la prevederile tratatului de la Unkiar Iskelessi
care au fost anulate prin convenția de la Londra din 13 iulie 184110. Războiul nu a durat prea
mult mai ales fiindcă s-au schimbat strategiile o dată cu înlocuirea (Aberdeen de către
Palmerston în Anglia) sau decesul unora dintre protagoniştii iniţiatori (Nicolae I moare în
martie 1855 şi acestuia îi urmează Alexandru al II-lea)11. După cucerirea Sevastopolului,
Napoleon al III-lea s-a împăcat imediat cu ruşii pentru că avea planuri grandioase vizând în
special unificarea Italiei. Simultan, lordul Palmerston ar fi dorit să continue războiul până la
alungarea ruşilor de la ţărmurile Mării Negre şi dacă şi-ar fi impus punctul de vedere, războiul
ar fi putut dura „tot atât cât cel din Peloponez sau cât războiul de treizeci de ani”. Cum obiectivul
era prea îndepărtat şi destul de echivoc, opinia publică engleză a început să şovăie şi să se
întrebe dacă nu cumva „a mizat pe un cal prost”.

Războiul Crimeii

9
Hugh Ston-Watson, The decline of imperial Russia (1855-1914), Frederick A. Praeger , Publishers, New York,
Washington, 1965, p. 4.
10
Robert B. Edgerton, Death or Glory. The legacy of the Crimean War, Westview Press, 1999, p. 5.
11
Andrew C. Rath, The Crimean War in imperial context, 1854-1856, Pagrave Macmillan, New York, 2015, p.
79.

3
 Conflictul care s-a desfășurat în Europa între anii 1853-1856, cunoscut și sub numele
de războiul Crimeii, a constituit un moment de cotitură în evoluția relațiilor internaționale.
Evenimentul menționat s-a desfășurat sub auspiciile dezvoltării principiilor naționale, a
structurării societății moderne și al prelucrării intercondiționării dezvoltării la scară
continentală, cât și globală12. Impactul pe care l-a avut acest conflict a fost unul important pentru
relațiile dintre statele europene, având în vedere că ostilitățile au deschis nu numai un conflict
de natură militară ci și unul politic-diplomatic. Acest război a fost unul marcant încă din timpul
desfășurării sale și, mai ales din perspectiva posteorității sale. Ca urmare, astfel, a izvorât o
literatură considerabilă, monografii, lucrări cu caracter publicistic, beletristic sau memorialis,
care însă n-au reușit încă să ne dezvăluie toate aspectele și semnificațiile conflictului ce a marcat
a doua jumătate a secolului XIX13.

Războiul Crimeii a constituit primul exemplu al evoluției, în paralel și pe întreg

parcursul său, a operațiunilor militare și acțiunilor diplomatice. El a rerezentat un moment
cheie, deschizând o nouă eră în istoria confruntărilor militare. Acest război a fost primul care
ne oferă o statistică certă a victimelor, date despre serviciile Crucii Roșii, modernizarea
administrației și prin importanța folosirii obuzelor a fost primul război de poziții.

În ultimul rând, acest conflinct a distrus unitatea statelor conservatoare: Austria, Prusia
și Rusia. Acest grup apărase instituțiile existente pe fondul revoluțiilor și izolase Franța, cea
care tulburase ulterior pacea. În acest context un alt Napoleon a văzut în această conflagrație
posibilitatea ieșirii din izolare. Deși a frânat avansul Rusiei, prețul a fost o diplomație din ce în
ce mai fragilă14.

Prin efortul de a izola Rusia, în final s-a ajuns la izolarea Austriei. Dacă Austria a profitat
de pe urma problemelor rusești întărindu-și poziția în Balcani, mai târziu în timp ce Napoleon
al III-lea invada posesiunile austriece din Italia, susținând cauza unificării italiene, Rusia a stat
în expectativă15.

12
Serge Berstei, Pierre Milza, Istoria Europei. Naționalismele și Concertul European. Secolul XIX (1815-1919),
Volumul 4, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Ovidiu Pecican, Institutul European,
Iași, 1998, p. 132.
13
Gheorghe Cliveti, România și crizele internaționale 1853-1913, Editura Fundației „Axis”, Iași 1997, p. 12-16.
14
Henry Kissinger, op. cit., p. 65.
15
Ibidem, p. 66.

4
Congresul de pace de la Paris (13/25 feb. – 13/25 martie 1856)

Congresul s-a întrunit la Paris, timp de o lună din februarie până în martie, iar rezultatul
a fost Tratatul de la Paris, semnat pe 30 martie. Prevederile vizau cederea gurilor Dunării de
către Rusia Imperiului Otoman și o parte din Basarabia și accespta neutralitatea pe Marea
Neagră. În plus Rusia a renunțat la pretențiile asupra creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman.
Principatele dunărene au fost puse sub garanția colectivă a puterilor semnatare și a fost creată
o comisie internațională ce viza asigurarea navigației libere pe Dunăre16.

Lucrările Congresului de pace de la Paris au început la 25 februarie 1856 sub preşedinţia

contelui Walewski, ministrul de externe al ţării gazdă. Franţa putea jubila, înfrântă în anii 1814-
1815, era acum în tabăra victorioşilor, nepotul marelui exilat era împăratul Franţei, iar fiul său,
preşedintele acestui înalt for european. Napoleon al III-lea îşi consolidase tronul printr-o
victorie răsunătoare în afara, încât urmărea mai mult temperarea lui Palmerston, decât umilirea
în continuare a Rusiei. Articolul I al tratatului preciza că pacea s-a încheiat între cele cinci state
beligerante: Rusia pe de o parte, Franţa, Imperiul Otoman, Sardinia şi Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei, pe de altă parte17.

De la început, la tratative a participat şi Imperiul Habsburgic, datorită rolului de

„intermediar” între beligeranţi, precum şi faptul că a avut trupe de ocupaţie în principatele
române, permiţând astfel Porţii să-şi deplaseze unităţile militare pe front. Noul ţar al Rusiei,
Alexandru al II-lea, dorea ca şi Prusia să fie prezenţa la dezbaterile congresului, contând pe
sprijinul acestuia, dar Palmerston se opunea categoric, motivând că Prusia nu participase la
război şi, spre deosebire de Viena, Berlinul nici nu-şi manifestă dorinţa în acest sens. Totuşi,
cu sprijinul tacit al Franţei, Rusia a fost admisă, la 10 martie 1856, la lucrările Congresului pe
considerentul că fiind semnatară Convenţiei de la Londra (1841), referitoare la Strâmtori
devenea automat părtaşă la noul tratat care urmă să înlocuiască vechiul document. Austria
urmarea cu mare îngrijorare bunăvoinţa tot mai crescândă a lui Napoleon al III-lea faţă de Rusia,
spre stupoarea şi indignarea lui Clarendon18.

La 18 / 30 martie 1856, plenipotenţiarii întruniţi la Paris semnau tratatul ce punea capăt

războiului Crimeii. Principalele prevederi erau următoarele: părţile îşi restituiau teritoriile

16
Gheorghe Cliveti, Tratatul de la 30 martie 1856, de la Paris. Problema garanțiilor, în Dumitru Ivănescu,
Dumitru Vitcu (editori), Congresul de pace de la Paris. Prefaceri europene, implicații românești, Editura Junimea,
Iași, 2006, p. 88.
17
Idem, Europa franceză și cauza română 1789-1871, Editura Junimea, Iași, 2010, p. 495.
18
Nicolae Ciachir, Gheroghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984. p. 333.

5
ocupate în timpul ostilităţilor, Imperiul ţarist evacuând fortăreaţa Kars, la foştii inamici,
localităţile Levastopol, Balaclava, Eupatoria, Kerci, Enikale etc.. Părţile contractante se
angajează să respecte „independenţa şi integritatea teritorială a „Imperiului Otoman”,
considerând că orice act de natură a-i aduce cea mai mică ştirbire este „o chestiune de interes
general”. Poartă se obligă să acorde un firman menit a îmbunătăţi soarta popoarelor aflate sub
dominaţia să, „fără deosebire de religie sau rasă”, Marea Neagră devine mare deschisă pentru
flota comercială a tuturor ţărilor, fiind, în schimb, interzisă prezenţa în apele şi porturile sale a
navelor de război aparţinând oricărei puteri, inclusiv statelor riverane, comerţul în porturile
Marii Negre era liber de orice îngrădire, Poarta şi Rusia având obligaţia de a admite consuli în
porturile lor19.

Deoarece Marea Neagră devenise neutră, atât Imperiul Ţarist, cât şi Imperiul Otoman
nu aveau dreptul să deţină arsenale sau fortificaţii: navigaţia pe Dunăre devenea complet liberă,
nesupusă taxei ori la vreo restricţie, în virtutea principiilor stabilite cu ocazia Congresului de la
Viena, privind reglementarea navigaţiei pe fluviile care separă sau trec pe mai multe state.
Pentru punerea în practică a respectivelor hotărâri, precum şi pentru degajarea Gurilor Dunării
de nisipuri şi alte obstacole, lua naştere Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţi
ai Imperiului Habsburgic, Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Porţii şi Sardiniei, judeţele din sudul
Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail, reveneau Moldovei, Rusia era obligată să-şi lichideze
toate fortificaţiile şi să nu construiască nici un obiectiv militar în insulele Aaland, din Marea
Baltică20.

Deşi sârbii, muntenegrenii, bulgarii, grecii au făcut memorii, solicitând să fie luate în
consideraţie doleanţele lor, Congresul s-a limitat să discute numai problema românească –
datorită propagandei intense desfăşurate de revoluţionarii emigranţi – şi să stabilească unele
clauze referitoare la Serbia. Astfel, Principatele Române continuau să se bucure de toate
drepturile sub suzeranitatea Porţii, iar protectoratul rusesc instituit în 1829 este înlocuit cu
„garanţia puterilor contractante”. Imperiul Otoman se obligă să păstreze în Principate o
administraţie independenţa şi naţională, precum şi deplină libertate a legislaţiei, comerţului,
cultelor21.

19
Andrew C. Rath, op. cit., p.80.
20
Paul Kennedy, Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500
până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu, Teodora Moldovanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, postfață de Andrei
Miroiu, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 303.
21
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor. Partea a II-a: 1848-1878, ediția a II-a, Editura Fundației România
de Mâine, București, 2005, p. 27.

6
 Totodată, o comisie specială a celor şapte puteri trebuia să revizuiască legile Moldovei
şi Ţării Româneşti pentru a se putea pune bazele unei viitoare organizări moderne, ceea ce
ducea, practic, la înlocuirea Regulamentului Organic, pornind de la faptul că românii
solicitaseră insistent unirea celor două Principate, iar Poartă şi Austria se opuneau unui
asemenea act, se hotăra întrunirea cât mai grabnică a Adunărilor ad-hoc, cu reprezentarea cât
mai exactă a tuturor straturilor societăţii, care să se pronunţe asupra modului de organizare în
viitor a Principatelor, doleanţele românilor urmând a fi discutate şi aprobate de Marile Puteri
garante. În final, se precizează, în cazul perturbării liniştii şi ordinii în Principate, nici o
intervenţie armata nu putea avea loc decât cu consimţământul tuturor celor şapte puteri
garante22.

Totodată, trebuie subliniată retrocedarea către Moldova a celor trei judeţe din sudul
Basarabiei: Ismail, Cahul şi Bolgrad. Pentru prima dată, când colosul rusesc a fost obligat de
Marile Puteri să restituie teritorii. Tratatul se referă şi la problema Serbiei, unde protectoratul
rusesc era, de asemenea înlocuit cu „garanţia celor şase puteri contractante”, iar Poartă, în
calitate de putere suzerană, îşi menţinea garnizoane în Belgrad şi în alte şase cetăţi, ceea ce
constituia un obstacol în plus în faţă patrioţilor sârbi angajaţi în lupta pentru o emancipare totală.

Tratatul de la Paris mai stipula înfiinţarea unei Comisii compuse din şase comisari (doi
ruşi, doi otomani, un francez şi un englez) cu misiunea de a revizui ori, dacă era cazul de a
rectifică graniţa ruso-turcă din Asia, căutând să se evite eventuale incidente de frontieră între
Imperiul Ţarist şi cel Otoman. Merită de semnalat că tratatul propriu-zis are că anexă trei
convenţii: cu privire la Strâmtori, cu privire la vasele ruseşti şi turceşti de război din Marea
Neagră, cu privire la insulele Aaland.23

După cum se ştie, chestiunea reorganizării Principatelor Române a fost luată în discuţia
congresului la 28 februarie 1856, când Aali Pașa s-a grăbit să confirme „intenţiile suverane ale
Porţii şi să arate că încetarea oricărui protectorat particular excludea şi protectoratul colectiv,
încât interesele Marilor Puteri s-ar fi cuvenit circumscrise în limitele simplei garanţii.
Plenipotențiarii ruşi au fost cei care au propus la Paris consultarea populaţiei române asupra
doleanțelor sale în privinţa organizării şi a constituirii comisiei pentru Principate. Indiferent de
mobilurile politicii ţariste, ideea a fost privită că o „lovitură piezişă” dată Austriei24. Cu toate
acestea austriecii s-au arătat satisfăcuţi. Mai mult decât atât, pe raportul lui Buol în legătură cu

22
Ibidem, p. 28.
23
Ilarion Filipescu, Congresele și conferințele în viața internaționala, Sibiu, 1994, p. 32.
24
A. J. P Taylor, op. cit., p. 87.

7
acea comisie, Francisc Iosif a adnotat cu „Bravo”. Oricum austriecii aveau convingerea că
posibilitatea prelungirii ocupaţiei şi a unei înrâuriri sporite în Principate i-ar putea pune la
adăpost de surprize neplăcute.25

În acea şedinţa din 28 februarie s-a hotărât însă că toate combinaţiile privitoare la
organizarea principatelor Române să fie înmânate unei comisii alcătuite în sânul Congresului,
care trebuia să definească numai principiile reorganizării politice şi administrative a
Principatelor, detaliile urmând să fie elaborate de o altă comisie, în care să fie reprezentate,
puterile contractante şi care să se reunească îndată după încheierea păcii. Comisia , formată din
Buol, Bourqueney şi Aali Pasă, a expus congresului principiile care au călăuzit-o în lucrările
sale şi instrucţiunile pentru comisia specială europeană a Principatelor.26

Fapt este că, la Paris, plenipotentiarii austrieci au fost nevoiţi să se afle mereu în
defensivă. Ei au trebuit să renunţe la ideea unui protectorat asupra Principatelor Române, au
fost constrânşi să accepte evacuarea lor armata, n-au izbutit nici măcar să obţină drept de
garnizoană în stânga cursului inferior al Dunării. S-au străduit din toate puterile să împiedice
Unirea, să menţină Moldova şi Ţară Românească într-o stare de slăbiciune care să îngăduie
Austriei să exercite aici o înrâurire decisivă, de natură să o pună la adăpost de urmările unui
eredentism românesc. De aceea, chestiunea Unirii la congres şi consecinţele hotărârilor luate
acolo în privinţa reorganizării Principatelor au format obiectul unei îndârjite confruntări.27

În tot cursul dezbaterilor Congresului de la Paris, Francisc Iosif a urmărit cu atenţie tot
ceea ce privea Principatele Române. Corespondenţă dintre Buol şi Viena edifica în privinţa a
ceea ce anume au obţinut sau au pierdut austriecii privitor la Principate în raport cu obiectivele
iniţial stabilite. Urmărind interese particulare, reprezentanţii cabinetului din Viena, în speţă
Verner i-a comunicat la 5 martie 1856, lui Buol recomandarea împăratului că să nu admită că
Principatele să cadă într-o dependenţă mai mare decât până atunci faţă de turci, tocmai pentru
a-şi înlesni consolidarea şi dezvoltarea propriei sale influenţe28.

La 5 februarie 1857 se publică din ordinul lui Napoleon al III-lea o notiţă care arată că
deşi Franţa era dornică să împace interesele Imperiului Otoman cu cele ale principatelor, ea

25
Lucian Boicu, Austria si Principatele Romane in vremea Razboiului Crimeii (1853 – 1856), Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1972, p. 344.
26
Ibidem, p. 345.
27
Ibidem, p. 347.
28
Ibidem, p. 348.

8
găsise că unirea principatelor era schimbarea cea mai de dorit şi că nu îşi pierduse nădejdea de
a vedea acest punct de vedere triumfând în consfătuirile Marilor Puteri29.

Categoric Războiul Crimeii, prin urmările sale, a schimbat raportul de forţe în Europa.
Înfrângerea Rusiei a însemnat un moment crucial în situaţia internaţională a ţarismului, că forţă
militară, Franţa, printr-o conjunctură diplomatică favorabilă, devine practic un arbitru al europei
în urmă Congresului de la Paris. Napoleon al III-lea, foarte diferit prin personalitatea să de
oamenii care au condus până atunci politică externă a Franţei, introduce idei şi metode noi,
ajutând unor state naţionale să se formeze, contribuind în fapt la transformarea fizionomiei
Europei. Luptând în Crimeea, nu uită morţii de la Berezina, iar prin Congresul de la Paris, dorea
să reînvie gloria imperiului de altădată şi să-i redea graniţele naturale până la Rin.30

Anglia şi-a realizat obiectivele propuse: menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, care
îi era o bună piaţă de desfacere şi de unde pompa materii prime, la preţuri foarte avantajoase şi
totodată, zăvora Rusia în Marea Neagră31. Sardiniei îi crescuse prestigiul pe plan european, era
inclusă în Comisia Europeană a Dunării, deşi nu era stat riveran, devenea protectoare a celor
trei principate: Moldova, Ţară Românească, Serbia, chiar dacă, din cauza Austriei, problema
italiană nu a fost inclusă în discuţiile Congresului ci doar difuzarea unui memorandum. Pentru
diplomaţia sardă şi pentru un om atât de talentat şi perspicace cum era Cavour, perspectivele
erau deschise32.

Cu toate că în timpul lucrărilor de la Paris s-au manifestat deosebiri şi divergente între

Marea Britanie, Franţa şi Austria, cele trei puteri au încheiat, la 15 aprilie 1856, un tratat secret
prin care se prevedea, din nou, menţinerea integrităţii Porţii, orice încercare de încălcare a
autorităţii sultanului fiind considerată un cassus beli33. Din punct de vedere al dreptului
internaţional, Congresul de la Paris are o serie de merite ce trebuie scoase în evidenţă. Au fost
adaptate norme privind principiile umanitare în timpul războiului, s-a fixat regimul navigaţiei
pe Dunăre, s-a neutralizat marea Neagră, iar Strâmtorile au fost închise pentru navele militare,
ultimele măsuri tinzând să limiteze conflictele în această zona34.

Prevederile de la Paris au rămas valabile până în 1871, când Franţa a fost înfrântă
categoric de către Prusia. În vreme ce Prusia şi alte state germane se uneau pentru a crea

29
Gheorghe Cliveti, Europa franceză și cauza română 1789-1871, p. 509.
30
Nicolae Ciachir, Marile Puteri si Romania 1856 – 1947, Editura Albatros, Bucuresti, 1996, p. 49.
31
Candan Badem, op. cit., p. 103.
32
A. J. P Taylor, op. cit., p. 88.
33
Ibidem.
34
Ibidem.

9
Imperiul German, împăratul Napoleon al III-lea era detronat pentru a lua fiinţă o nouă
Republică Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obţină sprijinul Angliei, Napoleon al III-
lea s-a opus constant Rusiei în privinţa chestiunii orientale. Cum însă conflictul ruso-turc nu
influenţa interesele Franţei, după proclamarea Republicii s-a renunţat la politica anti-rusă.
Datorită acestei atitudini dar şi cu ajutorul lui Otto von Bismarck, Rusia a denunţat tratatul din
1856. Totodată, pentru că Anglia, de una singură, nu avea destulă putere de a menţine tratatul,
a permis şi reînfiinţarea flotei ruseşti în Marea Neagră35.

Bibliografie

 Badem, Candan, The Ottoman Crimean War (1853-1856), Koninklijke Brill NV,
Leiden, The Netherlands, 2010.
 Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei. Naționalismele și Concertul
European. Secolul XIX (1815-1919), Volumul 4, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită,
note și comentarii de Ovidiu Pecican, Institutul European, Iași, 1998.
 Boicu, Lucian, Austria si Principatele Romane in vremea Razboiului Crimeii
(1853 – 1856), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1972.

 Ciachir, Nicolae, Marile Puteri si Romania 1856 – 1947, Editura Albatros,

Bucuresti, 1996.

 Idem; Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura

Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
 Ciobanu, Veniamin, Problema Orientală (1856-1923), Editura Junimea, Iași,
2009.
 Cliveti, Gheorghe, Europa franceză și cauza română 1789-1871, Editura
Junimea, Iași, 2010.
 Idem, România și crizele internaționale 1853-1913, Editura Fundației „Axis”,
Iași 1997.
 Idem, Tratatul de la 30 martie 1856, de la Paris. Problema garanțiilor, în
Dumitru Ivănescu, Dumitru Vitcu (editori), Congresul de pace de la Paris. Prefaceri
europene, implicații românești, Editura Junimea, Iași, 2006.

35
Ibidem, p. 89.

10
  Edgerton, Robert B., Death or Glory. The legacy of the Crimean War, Westview
Press, 1999.

 Filipescu, Ilarion , Congresele și conferințele în viața internaționala, Sibiu,

1994.

 Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor. Partea a II-a: 1848-1878, ediția a

II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.
 Kennedy, Paul, Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări
economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu,
Teodora Moldovanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, postfață de Andrei Miroiu, Editura
Polirom, Iași, 2011.
 Kissinger, Henry, Ordinea mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și
a cursului istoriei, traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, București,
2015.

 Lambert, Andrew D., The Crimean War British grand strategy against Russia,
1853-1856, New York, Oxford University Press, 1990.

 Maurois, André, Istoria Angliei, traducere de Raul Joil, Editura Orizonturi,

Bucureşti, 2006.
 Rath, Andrew C., The Crimean War in imperial context, 1854-1856, Pagrave
Macmillan, New York, 2015.
 Riasanovsky, Nicolas V., O istorie a Rusiei, traducere de Areta Voroniuc, ediție
îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European, Iași 2001.

 Sixsmith, Martin, Rusia. Un mileniu de istorie, traducere din engleză de Eugen

Popa și Justina Bandol, Editura Humanitas, București, 2016

 Ston-Watson, Hugh, The decline of imperial Russia (1855-1914), Frederick A.

Praeger , Publishers, New York, Washington, 1965.

 Taylor, A. J. P, The struggle for mastery mastery in Europe 1848-1918, Oxford

at the Clarendon Press, 1954.

11