Sangeroasa destramare-Iugoslavia

Anii 1989-1992 vor ramane in istoria universala drept anii critici cu urmari esentiale
asupra ordinii politice,economice si militare pe continentul Europei. In acest context,
are loc destramarea Iugoslaviei prin procesul de separare al tutror republicilor din
Republica Socialista Federativa Iugoslavia de Patria Mama.Cele sase republici
component erau: Slovenia,Croatia,Bosnia si
Hertegovina,Muntenegru,Serbia,Macedonia si cele doua provincii autonome ale
Serbiei:Kosovo si Voivodina.
Kosovo fiind cetatea de scaun a statului sarb medieval,devine leaganul civilizatiei
sale infloritatoare.Astfel,Kosovo are un loc aparte in constiinta colectiva a sarbilor.In
timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost adusi de catre Mussolini multi
albanezi in Kosovo.Prin Constituita din 1974 albanezii au obtinut o recunoastere cu
totul deosebita.Atata timp cat conducatorul lor,Tito,era in viata sarbii n-au putut
face nimic pentru a opri procesul de formare a natiunii albaneze,pe teritoriul lor.In
acelasi timp,albanezii din Kosovo facea presiuni asupra sarbilor pentru a-I determina
sa paraseasca provincial.
Primul gest politic al Comunitatii Europene fata de procesul de disolutie iugoslav a
fost exprimat de Troica europeana care a vizitat Belgradul in martie 1991 si care
viza sprijinul pentru statul iugoslav, extinderea aplicarii principiului inviolabilitatii
frontierelor externe, conform Acordurilor de la Helsinki, din 1975, asupra frontierelor
interne dintre republicile federale componente ale Iugoslaviei. In ciuda acestor
semnale externe de sustinere a federatiei, slovenii si croatii si-au dat seama ca pot
profita de noul context geopolitic pentru a-si dobandi independenta totala. Motivele
slovenilor erau destul de simple si usor de inteles: fiind cea mai prospera republica
federala, slovenilor nu le convenea ca impozitele lor sa fie directionate pentru
dezvoltarea unor zone sarace precum Kosovo si Macedonia. La 23 decembrie 1990,
slovenii au organizat un referendum privind independenta republicii lor. 89% dintre
votanti s-au pronuntat favorabil acestei idei. Inarmati cu acest rezultat, liderii
sloveni si-au radicalizat pozitia si, in ciuda presiunii la care au fost supusi din partea
Comunitatii Europene, independenta Sloveniei si a Croatiei a fost proclamata la 25
iunie 1991. Dupa doua zile a izbucnit razboiul intre fortele de aparare teritoriala
slovene si Armata Federala, dominata de sarbi si muntenegreni. Razboiul nu a fost
foarte intens si a durat doar 12 zile. La 3 iulie a izbucnit razboiul si in Croatia, iar
Armata Federala a inceput retragerea din Slovenia
Comunitatea Europeana a reactionat rapid si a trimis pe teren o Troica - formata din
ministrii Afacerilor Externe ai Luxemburgului, Jacques Poos, Olandei, Hans van den
Brock, si Italiei, De Michelis - care a reusit sa impuna celor trei parti combatante
semnarea acordurilor de la Brioni. Acestea prevedeau suspendarea timp de trei luni
a intrarii in vigoare a celor doua declaratii de independenta, revenirea Armatei
Federale in cazarmi si trimiterea de observatori europeni la fata locului. Acest acord
s-a dovedit a fi inoperabil, conflictul din Croatia escaladand in luna august si
septembrie. In Croatia, minoritatea sarba era mult mai numeroasa, ajungand la
aproape 30% din populatia republicii, asezata in zone compacte, destul de aproape
de Serbia.

Comunitatea Europeana a fost depasita de situatia care se schimba rapid si nevoita

sa adopte o atitudine pasiva, reflexiva, fiind din ce in ce mai clar ca atat Slovenia,
cat si Croatia nu doreau altceva decat independenta totala. Comunitatea Europeana
era insa ingrijorata in legatura cu soarta minoritatilor. Ce statut trebuiau ele sa
aiba? La 7 septembrie 1991, au inceput lucrarile Conferintei de la Haga asupra
Iugoslaviei. La 6 octombrie 1991, Comunitatea Europeana a declarat in mod oficial
ca dreptul de autodeterminare al popoarelor din Iugoslavia nu poate sa se exercite
fara a se tine seama de drepturile si interesele minoritatilor etnice din fiecare
republica. Consiliul de Ministri ai Afacerilor Externe din cele 12 tari membre ale
Comunitatii, din 6 octombrie 1991, a fost de acord ca negocierile de la Haga sa fie
urmate de recunoasterea acelor republici iugoslave care se angajau sa respecte
drepturile omului, principiul negocierii tuturor disputelor frontaliere si al
inviolabilitatii frontierelor interne. Sarbii nu au fost multumiti cu aceste conditii si au
insistat ca regiunile populate in majoritate de sarbi din Croatia sa se poata uni cu
Serbia.
La 7 decembrie 1991, Comisia Badinter si-a prezentat concluziile destul de
pesimiste: federatia iugoslava se afla intr-un proces ireversibil de disolutie. Comisia
se pronunta pentru recunoasterea independentei Sloveniei, Macedoniei, Croatiei si
chiar a Bosniei-Hertegovina, dupa organizarea unui referendum asupra
independentei.
Pana in aprilie 1992, Bosnia nu a ocupat un loc in prim-planul scenei politice
iugoslave. Parlamentul de la Sarajevo a decis, prin votul unei majoritati de deputati
musulmani si croati, sa reafirme suveranitatea republicii, in ciuda opozitiei
deputatilor sarbi, care au si parasit Parlamentul de la Sarajevo. In urmatoarele zile,
sarbii au proclamat Republica Sarba a Bosniei. La 10 noiembrie 1991, sarbii au
organizat, la randul lor, un referendum privind mentinerea zonelor locuite de ei in
Iugoslavia.
In martie 1992, cand Bosnia statea deja pe un butoi de pulbere, Comunitatea
Europeana a organizat o noua conferinta la Bruxelles, ulterior mutata la Lisabona, a
carei principala tema era Bosnia si violentele care stateau sa izbucneasca.
Conferinta de la Lisabona a prezentat un plan de impartire a Bosniei in cantoane
etnice, prima idee de impartire a Bosniei. Planul a fost respins de sarbi. Razboiul
civil a izbucnit la 4 aprilie 1992 si a condus la rapida incercuire a Sarajevoului de
catre fortele sarbe. Conferinta de la Lisabona a tinut pana la 2 mai 1992, marcand si
sfarsitul singurei tentative de mediere exclusiv comunitara. In Bosnia, dupa numai
cateva luni de lupte, comunitatea sarba, care reprezenta doar 34% din populatia
republicii, a ocupat 70% din teritoriu, profitand de armamentul modern cedat de
catre Armata Federala si de miile de militari sarbi care au fost lasati sa se inroleze in
fortele armate sarbe din Bosnia. Comunitatea musulmana, care reprezenta 43% din
populatia Bosniei, a ramas cu doar 20% din teritoriul republicii. Celelalte 10% au
revenit croatilor. Pana in vara anului 1995, s-a mentinut acest raport fragil.
Rolul central al Serbiei in contextual Iugoslaviei

Dupa alegerile pluripartite din Slovenia si Croatia, Milosevici a anuntat ca daca

Iugoslavia va deveni confederatie acest lucru va conduce la o problema politica
deschisa.Pe masura ce tendintele separatist erau tot mai pregnante,se contura
ideea ca Iugoslavia nu a fost create ca o asociatie de republici,ca natiunea sarba are
aceleasi drepturi ca toate celelalte.Dreptul de separare era astfel implicit
confirmat.De asemenea nu exista un act care sa consfinteasca granitele interne
dintre republici.Aceste granite,precum si existenta numeroasa a sarbilor din afara
Serbiei au fost principalii factori care au alimentat razboiul in anii 1991-1992.
Desfasurarea luptelor
Razboiul s-a desfasurat intre fortele croate si cele sarbe.Armata iugoslava nu a
intervenit in prima parte a razboiului.Aceasta a sprijinit populatia sarba locala si
fortele armate ale acesteia,intrand ulterior in lupta alaturi de sarbi.Armata iugoslava
nu a facut tot ce i-a stat in putere pentru ocuparea Zagrebului si rasturnarea
guvernului croat.Razboiul a fost unul de tip gherila,care a parcurs mai multe etape:
organizarea opozitiei sarbe de catre Partidul Democrat Sarb si pregatirea luptei
armatei,declansarea tulburarilor,actiuni teroriste,etc,ocuparea de teritorii si
amenintarea ruperii unei parti a Croatiei de litorul Adriaticii.