UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

DISCIPLINA: ISTORIA ROMÂNIEI 1945-1989

Lect.dr. Ion Bucur

 2

Cuprins

I. Obiective ................................................................... 2

II. Tema 1: Partidul Comunist Român şi problema preluării

III. puterii politice ......................................................... 3
Obiective ................................................................... 3
Evoluţia PCR între 1921-1944................................... 4
Situaţia României după actul de la 23 august 1944 ... 7
Formarea guvernului Petru Groza ............................. 13
Alegerile din 1946 ..................................................... 14
Abdicarea Regelui Mihai I ......................................... 15
Temă evaluare ........................................................... 15
Bibliografie ............................................................... 16

IV. Tema 2: Regimul comunist în România 1948-1989

Obiective .................................................................... 17
Constituţia din 1948 ................................................. 27
România sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu
Dej ......................................................................................
29
Congresul IV al PMR din 1965 ................................. 37
România în anii 1974-1989 ........................................ 41
Documente ................................................................ 44
Teme evaluare ............................................................ 45
Bibliografie ................................................................ 46

Obiective

IDENTIFICAREA ŞI IERARHIZAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE

STRUCTURI POLITICE
IDENTIFICAREA ŞI ANALIZA EVOLUŢIILOR POLITICE DIN
PERIOADA POSTBELICĂ
CAPACITATEA DE A IDENTIFICA, CLASIFICA ŞI EVALUA
PRINCIPALELE SURSE ISTORICE PENTRU EPOCA ÎN DISCUŢIE
 3

TEMA NR. 3

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ŞI PROBLEMA PRELUĂRII

PUTERII POLITICE – 1944-1948

OBIECTIVE:
 Analiza principalelor instituţii politice.
 Cunoaşterea principalelor formaţiuni politice şi a factorilor de decizie.
 Cunoaşterea principalelor personalităţi politice
 4

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ŞI PROBLEMA PRELUĂRII

PUTERII POLITICE – 1944-1948

La 30 decembrie 1947 regele Mihai I abdica sub presiunea

comuniştilor. Era ultimul obstacol în calea comunizării depline a ţării.
Regimul comunist se va menţine la putere, nestingherit, mai bine de
patruzeci de ani.
Dar lovitura de la 30 decembrie se va produce în urma unor
evoluţii interne şi externe, care au permis comuniştilor să acţioneze în
sensul obţinerii puterii depline în stat. În esenţă, principalul sprijin nu
venea din partea majorităţii cetăţenilor, chiar dacă unii credeau în el sau
alţii au văzut în el doar o oportunitate. Mentalitatea politică a cetăţenilor
României nu putea suferi o transformare atât de radicală faţă de perioada
interbelică sau cea a războiului, încât în câţiva ani să devină adeptă a
extremei stângi. Principalul stâlp de susţinere al ascensiunii Partidului
Comunist Român (denumire pe care au adoptat-o la Conferinţa Naţională a
Partidului din octombrie 1945, până atunci având denumirea Partidul
Comunist din România) a fost Armata Roşie, care practic deţinea controlul
deplin în România, deşi această poziţie nu era recunoscută oficial.
Susţinerea sovietică a fost punctul determinant al accederii partidului la
putere. De altfel, în aprilie 1945, la Moscova, Stalin îi declara lui Iosif
Broz Tito, liderul comunist iugoslav: „în războiul acesta [al doilea război
mondial – n.n.] nu este la fel ca în trecut, ci cel ce ocupă un teritoriu îşi
impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde
ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”
Pentru o imagine edificatoare asupra PCR după lovitura de stat de
la 23 august 1944, când mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere,
este necesară o privire retrospectivă asupra activităţii acestui partid înainte
de acest moment. Format în mai 1921, în urma unei sciziuni a Partidului
Socialist, PCR va acţiona în cea mai mare parte a perioadei interbelice în
ilegalitate. El a fost scos în afara legii în 1924, din cauza tezelor
antinaţionale cu privire la România pe care le susţinea, inspiraţi fiind din
 5

tezele Internaţionalei a III-a comuniste. Activiştii partidului erau priviţi

mai mult ca agenţi ai politicii sovietice în România, în condiţiile în care
Uniunea Sovietică nu recunoştea unirea Basarabiei cu România. La
acestea se adăuga faptul că PCR avea în componenţă foarte mulţi
minoritari (evrei, unguri, bulgari). Mulţi comunişti din România se aflau
în emigraţie (marea majoritate în URSS). Cei care se aflau în ţară acţionau
în clandestinitate, aceasta fiind o experienţă politică fundamentală pentru
ei. Iată care era situaţia lor numerică în anii '20-'30:

1925 1661 membrii 1929 461 membrii

1926 1500 membrii 1930 700 membrii
1927 300 membrii 1937 1635 membrii
1928 500 membrii
Această situaţie se va menţine şi în perioada războiului mondial.
Anul 1940 va aduce destrămarea României mari, după anexarea
Basarabiei cu Bucovina de Nord, N-V Transilvaniei şi Cadrilaterului de
către URSS, Ungaria, Bulgaria. Lovitura a fost grea şi pentru PCdR, care a
pierdut foarte mulţi membrii, cea mai mare parte a lor fiind concentraţi în
provinciile ocupate. Conform cifrelor Cominternului, numărul de membrii
a scăzut brusc de la 4210 la 1000.
În ceea ce priveşte tezele susţinute de partid, până la semnarea
pactului sovieto-german la 23 august 1939 (pactul Ribbentrop Molotov),
instrucţiunile Cominternului mergeau pe linia combaterii nazismului şi
fascismului – ca fiind principalele ameninţări la adresa păcii, lansându-se
un slogan referitor la „apărarea hotarelor”. Însă după acest eveniment,
poziţia se modifică radical, bineînţeles tot la ordinul Moscovei. Acum,
principalii duşmani erau Marea Britanie şi Franţa, considerate vinovate de
izbucnirea războiului. În acest context, Boris Ştefanov, secretarul general
al PCdR, arăta într-un articol publicat în Comunist Internaţional, că
România trebuia să încheie un tratat de asistenţă mutuală cu URSS,
îndemnând membrii partidului să acţioneze în sensul susţinerii dreptului
de autodeterminare, în provinciile anexate (Dobrogea, Basarabia,
Transilvania, Bucovina), chiar dacă acest lucru însemna separarea de
România – punct de vedere pe care diplomaţia sovietică l-a negat ulterior.
Situaţia PCdR agravându-se după pierderile teritoriale ale
României, pentru revigorarea partidului, Ştefanov este schimbat din
 6

funcţie fiind numit secretar general, de către Comintern, Bela Brainer

(1940), însă acesta va înceta curând din viaţă. În aceste condiţii, este
convocat la Moscova şi numit secretar general Ştefan Foriş, intelectual
maghiar născut la Braşov, membru al PCdR din 1926.
Din acest moment, partidul va deveni cadrul de manifestare a trei
centre de putere: conducerea oficială în frunte cu Foriş secondat de Remus
Kogler, Emil Calmanovici, Jack Berman, „centrul” din închisori al cărui
lider era Gheorghe Gheorghiu Dej (care fusese arestat în 1933 şi
condamnat la 12 ani de muncă silnică, după ce participase la incidentele
de la Atelierele CFR Griviţa), alături e Iosif Chişinevschi, Teohari
Georgescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Nicolae
Ceauşescu etc. Şi aşa-numitul „birou de la Moscova” dirijat de Ana
Pauker, care făcea parte din prima generaţie de membrii ai partidului,
alături de personaje precum Vasile Luca, Leonte Răutu, Dumitru Petrescu.
Mai existau grupuri de comunişti angajaţi în lupta de rezistenţă antifascistă
în Europa: Petre Cristea, Mihai Florescu, Gheorghe Vasilidi, Gheorghe
Gaston Marin dar care nu contau în lupta din ţară. În clandestinitate mai
acţionau Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, ion
Gheorghe Maurer, fără a avea o strânsă colaborare cu Foriş.
Conflictul cel mai evident era între secretarul general numit de
Comintern şi comuniştii din închisori. Aceştia îi reproşau faptul că nu
organizează acţiuni de sabotare a maşinăriei de război germane suspectân-
du-l în acelaşi timp de colaborare cu SSI (Serviciul Special de Informaţii).
În privinţa primului punct, Foriş avea oarecum dreptate, în sensul
că slăbiciunea partidului şi faptul că era hărţuit permanent de Siguranţă, îi
reducea posibilităţile de acţiune. Cea de-a doua acuzaţie nu a putut fi
niciodată probată de către Dej şi echipa sa. Acestea erau doar pretexte
pentru a-l putea elimina de la conducere pe Foriş, îndepărtare care s-a
produs la 4 aprilie 1944, fiind realizată de către o echipă condusă de Emil
Bodnăraş. Bodnăraş i-a comunicat – în mod eronat – lui Foriş că decizia
de înlăturare a venit de la Moscova. În fruntea partidului va fi instalată o
troică formată din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ.
Intrarea României în războiul contra URSS şi asocierea la Pactul
Anticomintern plasa PCdR-ul în postură foarte dificilă ducând la
întreţinerea represiunii anticomuniste, sporind astfel, neîncrederea
 7

reciprocă între cele două părţi. Victoriile împotriva Uniunii Sovietice care
periclitau chiar supravieţuirea statului sovietic, făceau inoportună
instalarea unui secretar numit de sovietici. După schimbarea situaţiei pe
front şi pornirea ofensivei sovietice, miza luptei nu mai era conducerea
partidului ci a întregii ţări, astfel că un secretar general arestat de proprii
tovarăşi nu putea inspira încredere sovieticilor. În plus, odată cu
dizolvarea Cominternului, Foriş îşi pierduse şi unica sursă de legitimare a
puterii, el nefiind ales de vreun for al partidului.
După 4 aprilie 1944 se va prefigura un conflict între comuniştii
din ţară şi cei de la Moscova, miza fiind supremaţia din partid şi în stat.
Divergenţele vor fi latente până în momentul în care PCdR va reuşi să
domine total viaţa politică din România. „Căderea lui Foriş şi mai ales
lichidarea sa feroce de către agenţii sovietici din anturajul lui Dej,
asasinarea mamei sale într-un sat de lângă Oradea, simbolizează caracterul
antidemocratic, esenţialmente represiv, al comunismului românesc. Este
vorba de îngrijorătoarea absenţă a unei tradiţii a toleranţei şi dialogului, de
faptul că pentru aceşti militanţi delictul de opinie nu se putea ierta, iar
consecinţa nu poate fi decât plutonul de execuţie”.
La 23 august 1944, Ion Antonescu a fost arestat din ordinul
regelui Mihai I şi s-a format un guvern condus de generalul Constantin
Sănătescu, format din militari şi patru reprezentanţi ai Blocului Naţional
Democratic. PCdR a privit lovitura de stat ca pe o consecinţă a faptului că
România trebuia să negocieze problemele legate de ieşirea din război cu
URSS-ul şi nu cu Marea Britanie sau USA. Înscrierea lor în BND se dorea
a fi o acţiune de îmbunare a sovieticilor. Principalul partener de discuţie
din partea PCdR era Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre puţinii intelectuali ai
partidului, privit ca un partener de discuţie acceptabil şi de către liderii
partidelor democrate. În primul guvern Sănătescu el va fi ministru secretar
de stat (alături de Iuliu Maniu, Constantin Titel Petrescu şi Constantin I.C.
Brătianu) şi ad-interim la Justiţie. La discuţiile de la palat, Lucreţiu
Pătrăşcanu venea însoţit de Emil Bodnăraş, care se prezenta „inginerul
Ceauşu”.
Ironia a fost că principalii artizani ai loviturii de stat din 23
august 1944, liderii partidelor democratice şi mai ales regele Mihai I, au
 8

înlăturat o dictatură militară pentru ca mai apoi să fie ei înşişi înlăturaţi de

comuniştii ce vor instala o dictatură.
Interpretarea actului de la 23 august 1944 va fi aproape imediat
distorsionată de comunişti. Încă de la 29 august, Constantin Pârvulescu
afirma la un miting în faţa sediului PCdR că „partidul clasei muncitoare,
partidul comunist, a fost inspiratorul şi organizatorul luptelor pentru
eliberarea poporului român”. Aceasta după ce la 23 august declaraţia
PCdR cerea: „Încheierea imediată a armistiţiului, scoaterea României din
Axă şi curăţirea teritoriului românesc de forţele hitleriste, instaurarea unui
regim de drepturi şi libertăţi publice”, aceste obiective formând temeiul
participării PCdR în cadrul politicii Blocului Naţional în actuala
formaţiune guvernamentală.
După instaurarea guvernului Sănătescu, principala prioritate era
semnarea armistiţiului cu Puterile Aliate, lucru care se va întâmpla abia la
13 septembrie 1944, deşi Convenţia de Armistiţiu este datată la 12
septembrie. Delegaţia română a fost condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu,
considerându-se că dacă în această postură se află un comunist, condiţiile
vor fi mai blânde, lucru care nu s-a întâmplat însă. Din delegaţie mai
făceau parte Dumitru Dămăceanov (subsecretar de stat la Interne), Ioan
Christu, Gheorghe Popp (fruntaş PNŢ), Barbu Ştirbei, lt.colonel I.
Focşăneanu, Constantin Vişoianu. Lucreţiu Pătrăşcanu a avut chiar discuţii
în contradictoriu cu Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Străine
al URSS, în privinţa condiţiilor impuse României, lucru care îi va atrage
antipatia sovieticilor. El i-a atras atenţia lui Molotov că, deşi armata
română a primit ordin de luptă contra nemţilor, totuşi unităţile sovietice au
dezarmat unele trupe române, regimentele noastre fiind dezorganizate şi
mulţi soldaţi fiind luaţi prizonieri. Într-o discuţie de la 11 septembrie a
şefului delegaţiei române cu adjunctul lui Molotov, Andrei Vâşinski, îi
declara că în textul armistiţiului există câteva lipsuri: problema plăţii
datoriei României (300 milioane de dolari în 1938), în condiţiile în care
circulau în ţară lei emişi de sovietici, cu un curs artificial; jurisdicţia
asupra militarilor sovietici de pe teritoriul României, care vor comite
infracţiuni etc. Armistiţiul mai prevedea ca România să participe la efortul
de război împotriva Germaniei cu 12 divizii de infanterie, să permită
trecerea liberă a trupelor sovietice prin ţară, judecarea criminalilor de
 9

război, desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist; era recunoscută anexarea

Basarabiei şi Bucovinei de către URSS, dar şi anularea arbitrajului de la
Viena şi reunirea nord-vestului Transilvaniei la România. Pentru
îndeplinirea clauzelor armistiţiului exista o Comisie Aliată de Control,
aflată la dispoziţia Înaltului Comandament Suprem Aliat (sovietic), care,
teoretic acţiona în numele Puterilor Aliate.
Acţiunile PCdR-ului pentru accederea la putere aveau, aşa cum
am arătat sprijinul Moscovei, dar pentru a înţelege cum a fost posibil,
trebuie făcută corelaţia cu înţelegerile dintre Puterile Aliate. Încă din
decembrie 1943, la Teheran s-au stabilit zonele mari de operaţiuni în
Europa, estul revenind Armatei Roşii. Din decembrie 1944 datează
celebrul acord de procentaj dintre Churchill şi Stalin privind împărţirea
Europei de Est, România fiind lăsată în proporţie de 90% sub influenţă
sovietică şi 10% sub influenţă anglo-americană, care în fapt nu s-a
exercitat niciodată. Ulterior la Yalta şi Postdam s-a definitivat această
împărţire.
La scurt timp după instaurarea guvernului Sănătescu, încep
agitaţiile comuniste motivate de faptul că aparatul administrativ nu era
curăţat de elementele fasciste, iar guvernul nu dorea să aplice prevederile
armistiţiului. La 26 septembrie se publica un Proiect de Platformă a
Frontului Naţional Democratic din România, elaborat de CC al PCR şi
propus tuturor „forţelor democratice”. Se dorea „lupta nercruţătoare, ...,
pentru curăţirea ţării de hitlerişti; politică de prietenie strânsă şi
colaborarea cu marea noastră vecină, URSS; stabilirea unui regim de reală
democraţie parlamentară”.
Între obiectivele din domeniul economic, figurau, creditele ieftine
pentru refacerea gospodăriilor, naţionalizarea BNR şi „a celor 18 mari
bănci”, „în condiţii omeneşti de muncă pentru muncitori, funcţionari,
cărturari”, o nouă constituţie etc. Programul urma să fie înfăptuit de „un
guvern care reprezintă toate forţele naţionale şi democratice ale ţării şi
care se bucură de sprijinul activ al păturilor largi ale poporului român”.
Atmosfera este pregătită şi de diverse mitinguri organizate în
Bucureşti şi în ţară de către comunişti sau partide manevrate de aceştia. În
octombrie 1944, intervine ruptura PCR cu PNŢ şi PNL; se formează
Frontul naţional Democrat, alcătuit din formaţiunile care au aderat la
 10

Platforma propusă de comunişti: Partidul Social Democrat, Uniunea

Patrioţilor, Frontul Plugarilor (condus de Petru Groza), Sindicatele Unite
(conduse de Gheorghe Apostol).
Aşadar, cu excepţia PSD-ului, toate celelalte formaţiuni erau
foarte slabe, iar comuniştii au aranjat chiar ca unii dintre membrii pe care
ei îi recrutaseră să fie distribuiţi în aceste grupări şi, în paralel, au
continuat să-i infiltreze pe scară mare pe social-democraţi.
O altă cale de presiune, mitingurile, erau mereu prezentate în
presa comunistă ca având un succes imens. Spre exemplu, mitingul din 24
septembrie 1944 de pe stadionul ANEF, unde ar fi participat 25000 de
persoane, Gheorghiu Dej a spus: „Numai un guvern care să reprezinte
toate forţele democratice ale ţării, poate rezolva sarcinile actuale de interes
vital pentru poporul român”. De asemenea, se arată că aparatul de stat şi
întreprinderile nu au fost curăţate de „fascişti”, făcându-se şi o „critică
prietenoasă” PNŢ şi PNL. Alocuţiunea se termină cu strigarea „Pentru un
guvern Naţional-Democratic! Înainte!”. La o manifestaţie a Uniunii
Patritice, organizaţie procomunistă, din 2 octombrie 1944, s-au strigat
lozinci ca „Vrem guvern al Frontului naţional Democrat!”. Astfel se dorea
crearea unei impresii că, majoritatea cetăţenilor doreau un guvern FND,
care să reprezinte aşa numitele „forţe democratice!, în fapt formaţiunile
procomuniste. În paralel cu aceste agitaţii, sovieticii acţionau şi ei,
solicitând reducerea forţelor de poliţie şi a efectivelor armatei române
aflate în ţară, prin aceasta se încerca crearea tuturor condiţiilor pentru
instaurarea puterii comuniste. În acelaşi timp, formaţiuni înarmate care-şi
spuneau „Formaţiuni de luptă Patriotice”, coordonate de Emil Bodnăraş, şi
prin acesta de Serviciul Sovietic de Securitate, acţionau pentru eliminarea
fasciştilor şi pentru a „convinge” pe cât mai mulţi oameni să adere la
comunism. La 1 noiembrie 1944, preşedintele Comisiei Aliate de Control,
Vinogrodov, cerea formarea unui nou guvern în care Petru Groza să fie
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii. Astfel, la 4 noiembrie, apare al
doilea guvern Sănătescu în care comuniştii deţin o serie de portofolii
(Teohari Georgescu era subsecretar de stat la Interne, Gheorghiu Dej era
ministru al Comunicaţiilor, Lucreţiu Pătrăşcanu îşi păstra locul la Justiţie,
Nicolae Penescu era ministru de Interne). Deşi PCR era partid aflat la
guvernare, totuşi agitaţia comunistă împotriva guvernului continua,
 11

pornindu-se de la ideea că contribuţia României la războiul antihitlerist era

sabotată de elementele burgheziei reacţionare, fapt care era reproşat
permanent şi autorităţilor.
Partidele cu tradiţie (PNŢ şi chiar PSD) ar fi dorit organizarea de
alegeri libere pentru a se reintra într-o normalitate a vieţii politice, însă
PCR-ul nu dorea acest lucru, fiind conştienţi că nu au şanse. Chiar în sânul
partidului existau unele divergenţe, „moscoviţii” (Ana Pauker, Vasile
Luca ş.a.) reproşând celor care au acţionat în ţară că au pus în pericol
şansele unei preluări mai facile a puterii.
Între timp s-au reluat şi chiar s-au amplificat agitaţiile comuniste;
existau „demonstraţii spontane” pentru a se striga „Jos Penescu!” postul
căruia îl vizau comuniştii. La un astfel de miting, la sfârşitul lui noiembrie
au izbucnit incidente între forţele de ordine şi manifestanţi, în timpul
cărora, afirmă comuniştii s-ar fi tras în mulţime. De asemenea, continuau
atacurile în presă împotriva liderilor partidelor istorice, astfel într-un
articol intitulat „Ce mai aşteaptă domnul Maniu?”, semnat de Silviu
Brucan, se spunea: „Domnul Maniu aparţine trecutului ... Prezenţa acestui
strigoi în politica românească nu-şi mai are nici un rost ...”. Dar, chiar şi
Maniu era conştient, în ciuda unor încurajări formale venite din partea
americană şi britanică, că URSS va fi factorul determinant pentru evoluţia
ulterioară a României, „... prietenia cu URSS constituie principala condiţie
a existenţei statului român”.
În aceste condiţii, Regele îl va desemna în fruntea Consiliului de
Miniştri pe generalul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 5 martie
1945). Iniţial comuniştii români nu au fost de acord cu numirea
generalului în fruntea guvernului, dorind un guvern dominat de FND. În
negocierile cu Regele, Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse portofoliile Internelor şi
Apărării, ca precondiţii ale participării comuniştilor la guvernare. PCR-ul
considera că acest guvern avea să continue aceeaşi „politică nefastă de
sabotare a democratizării ţării ... aceeaşi politică de sabotare a aplicării
Convenţiei de Armistiţiu”. O schimbare a acestei politici a avut loc la
cererea sovieticilor, care doreau să dea impresia că nu se implică în
politica internă a ţării, pentru a păstra bunele relaţii cu Aliaţii. În noul
guvern, şapte portofolii aparţineau PNŢ şi PNL, iar opt erau ale FND,
Ministerul de Interne fiind condus chiar de către primul-ministru. Totuşi
 12

guvernul Rădescu nu era privit cu ochi buni de către comunişti, fiind

considerat doar un armistiţiu. La un dineu oferit la Primăria Capitalei,
Pătrăşcanu îi declara lui S.P. Krisanov, locţiitorul şefului secţiei politice a
C.A.C. că „guvernul reprezintă un pas înapoi în raport cu guvernul
precedent al lui Sănătescu” care „era un om moale”. „Noul prim-ministru
este o persoană cu voinţă şi are o mare influenţă în armată, calităţi pe care
le va îndrepta împotriva noastră (a comuniştilor – n.n.) ... . La primele ştiri
despre desemnarea, în calitate de prim-ministru a lui Rădescu, am făcut
declaraţii dure contra sa şi acum ne este greu să explicăm maselor de ce
am acceptat colaborarea cu el”. Pătrăşcanu era una din minţile lucide din
partid sesizând bine discrepanţa dintre frazeologia utilizată de PCR şi
realitatea că acest partid nu avea încă o bază populară spunând că „am
început prematur ofensiva contra guvernului”.
Însă liderul care se prefigura pentru PCR era Dej. La sfârşitul lui
decembrie 1944 el va face o vizită la Moscova (în calitate de ministru al
Comunicaţiilor) unde s-a întâlnit cu Stalin, care, se pare, l-ar fi desemnat
lider al comuniştilor români.
Ofensiva împotriva guvernului va fi reluată curând, cu aceleaşi
acuze de acum bine ştiute, de parcă liderii PCR nu se aflau în guvern. În
apelul de Anul Nou 1945 al FND către ţară sunt reluate tradiţionalele
învinuiri, dar se cere, în mod demagogic, şi o reformă agrară, în condiţiile
în care mulţi ţărani erau plecaţi pe front. La 22 ianuarie 1945 Constantin
Vişoianu, ministrul de externe, îi declara lui Burton F. Berry că deţine
informaţii conform cărora comuniştii au intenţia să provoace o criză
politică în următoarele câteva zile. Lucrul se va întâmpla, de data aceasta
ei având sprijinul ferm al Uniunii Sovietice. Aprecierile lui Pătrăşcanu în
privinţa generalului Rădescu se vor adeveri, acesta neacceptând
provocările comuniste, care ajung până acolo încât să ceară Armatei să nu
execute ordinele: „Refuzaţi cu hotărâre executarea ordinelor date de
Rădescu şi de oamenii lui împotriva poporului”. Incidente grave s-au
petrecut la un miting al FND din 24 februarie 1945 la care au participat
cca. 50.000 de oameni, asupra cărora s-a tras, căzând 2 morţi şi 11 răniţi.
Bineînţeles, comuniştii au acuzat guvernul Rădescu de aceste evenimente,
dar expertiza gloanţelor a demonstrat faptul că acestea nu aparţineau
armatei române, care nu avea astfel de muniţie în dotare. În aceeaşi seară
 13

pe când câteva sute de manifestanţi îşi exprimau sprijinul pentru Rădescu,

nişte necunoscuţi au tras dintr-o maşină câteva focuri de armă ucigând doi
manifestanţi. La orele 22, primul ministru s-a adresat naţiunii la radio,
într-un discurs foarte curajos: „... O mână de inşi, conduşi de doi venetici,
Ana Pauker şi ungurul Luca, caută prin teroare să supună neamul. Vor
cădea striviţi ... sub masca democraţiei ...”. Acest discurs a fost din păcate
inutil, pentru că la 27 februarie 1945 sosea la Bucureşti Andrei Vâşinski,
pentru a instala un guvern pro comunist. Trupele române au fost scoase
din Bucureşti de către comandamentul sovietic, iar Palatul Regal,
înconjurat de trupe sovietice. Vâşinski i-a cerut imperativ regelui să
numească pe Petru Groza în fruntea guvernului. Comuniştii urmau să
devină principala piesă în guvern deşi „numărul lor nu era mare ... dar cei
mai mulţi erau oamenii Moscovei, manevraţi în funcţie de necesităţile
politice”, aşa cum va spune mai târziu regele Mihai I.
Finalmente, regele va accepta formarea unui guvern Petru
Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946), guvern FND, din care erau
excluşi reprezentanţii principalelor partide politice, PNŢ şi PNL, practic
un guvern fără reprezentativitate populară. Pentru a câştiga simpatia
populaţiei, printr-un schimb de telegrame, Petru Groza/Stalin s-a hotărât
retrocedarea nord-vestului Transilvaniei către România. Acum începe o
acţiune de consolidare a PCR-ului, care era conştient că nu avea susţinere
în opinia publică românească. „Bucureştiul arăta ca un oraş ocupat.
Atmosfera politică era „irespirabilă”. Trupele sovietice se aflau în ţară. La
adăpostul şi cu sprijinul lor, comuniştii se organizau şi îşi făceau aderenţi,
căci era nevoie de un număr care să impresioneze şi să excludă argumentul
nereprezentativităţii”.
În legătură cu consolidarea partidului, este semnificativ numărul
membrilor, care devine pe an ce trece din ce în ce mai mare, cei care se
înscriu făcând-o mai mult din oportunism. Cifrele arată că în 1945 PCR
avea 256863 membrii, în septembrie 1947, 710000, iar în 1948, 800000.
În acelaşi timp, desemnarea lui Groza ca prim ministru avea o
anumită semnificaţie, comuniştii nedorind să dea impresia că şi-au impus
pe deplin dominaţia: fiind un om politic format în vechea Românie, avocat
şi moşier. În plus se considera că Frontul Plugarilor putea fi o
contrapondere la PNŢ în Ardeal.
 14

O măsură în spirit populist luată de guvern a fost reforma agrară

din 23 martie 1945, prin care au fost expropriate proprietăţile de peste 50
de ha. Au fost 796129 beneficiari ai reformei (media fiind 1,3 ha). Peste
numai câţiva ani, însă, comuniştii începeau procesul de colectivizare a
agriculturii româneşti.
În plan politic, guvernul s-a confruntat cu o situaţie deosebită:
„Greva regală” a lui Mihai I, care începând cu 21 august 1945 a refuzat să
mai contrasemneze actele guvernului pe motiv că este nereprezentativ. El
a fost încurajat de atitudinea britano-americană care au declarat, în
contextul Conferinţei de la Potsdam că nu vor recunoaşte guvernul român.
Este de precizat că URSS l-a recunoscut la 20 august 1945. Situaţia s-a
rezolvat prin Conferinţa de la Moscova (decembrie 1945) când cele trei
Mari Puteri au hotărât ca în guvernul Petru Groza să fie incluşi
reprezentanţi ai PNŢ şi PNL. Regele şi-a reluat îndatoririle, iar în guvern
au fost numiţi miniştrii fără portofoliu Mihail Romniceanu (PNL) şi Emil
Haţieganu (PNŢ). Era însă inutil, pentru că guvernul era recunoscut de
Marile Puteri înainte de organizarea unor alegeri libere. Acestea au avut
loc abia în noiembrie 1946, fiind grosolan falsificate în favoarea Blocului
partidelor Democratice – denumire sub care s-au prezentat pe liste
comuniştii şi aliaţii lor. BPD (format din PCR, Frontul Plugarilor, PNL –
Gheorghe Tătărăscu, PNŢ – Anton Alexandrescu, o fracţiune a PSD) a
obţinut în Marea Adunare Naţională 347 mandate, PNŢ, 33, PNL, 3. La 1
decembrie, regele, a deschis totuşi noul Parlament, deşi deschiderea a fost
boicotată de reprezentanţii partidelor istorice.
Treptat, comuniştii vor impune în ţară o atmosferă de teroare. În
ritm alert anul 1947 aducea instaurarea dominaţiei comuniste. La 5
noiembrie 1947, Gheorghe Tătărăscu, care condusese delegaţia română şi
la Paris, pentru semnarea Tratatului de Pace, este silit să demisioneze din
funcţia de ministru de externe, fiind înlocuit de Ana Pauker. PNŢ şi PNL,
erau practic desfiinţate încă din iulie. La 30 decembrie 1947, Monarhia
este abolită ea fiind ultimul obstacol în calea obţinerii puterii depline în
stat. Mihai I este silită să abdice sub ameninţări de către Petru Groza şi
Gheorghiu Dej. După o explicaţie încâlcită, Groza i-a întins regelui o
hârtie (abdicarea), spunând că are nevoie de un răspuns imediat şi
ameninţând cu execuţia unor studenţi arestaţi la o manifestaţie de simpatie
 15

pentru monarh din noiembrie 1945. Palatul era înconjurat de trupe, care
dezarmaseră Regimentul de Gardă. Groza, i-a spus regelui: „ţara a fost
învăţată să vă iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi”
(comuniştii – n.n.)
La 30 decembrie 1947 (moment ales special în perioada
sărbătorilor de iarnă), prin Legea nr.363, Marea Adunare Naţională a
proclamat Republica Populară Română (R.P.R.), odată cu aceasta temelia
statului totalitar comunist fiind definitiv pusă, dăinuind peste patru decenii
în România.

Tema de evaluare

Evoluţia Monarhiei între 1944-1947.

Bibliografie:

1. I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu,

Enciclopedia de Istorie a României, Editura Meronia.
 16

2. I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX

(1918-1948), Editura Paideia, 1999.
3. Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, eds.,
Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica,
Bucureşti, 1993.
4. Neagoe, Stelian, Istoria Politică a României între anii 1944-
1947. Crestomaţia tranziţiei dintre două dictaturi, Editura Noua Alternativă,
Bucureşti, 1996.
5. Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în
documente 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.
6. Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în
documente 1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996.
7. Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente
1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994