CULTUL PERSONALITĂŢII LUI CEAUŞESCU

NEGRU Pavel-Rafael

Amprenta adâncă pe care Ceauşescu şi-a întipărit-o în istoria acestei ţări nu se

datorează numai interferenţei dintre durata regimului său şi gradul în care el şi-a
subsumat toate pârghiile puterii, ci şi unora dintre trăsăturile care îi conferă personajului
o originalitate vecină cu bizareria, faţă de care societatea, aflată atâta vreme la cheremul
lui, nu putea rămâne cu desăvârşire imună.
Originalitatea personajului se coroborează frecvent cu aceea a împrejurărilor, iar o
tentativă de a le evoca pe ambele pare utilă. O asemenea evocare nu ar tebui să omită
următoarele repere:
1. Printre conducătorii ţărilor staliniste din zonă, Ceauşescu a fost singurul care nu
a dobândit funcţia supremă într-o situaţie de criză, ci în una de relativă relaxare a
tensiunilor sociale, economice şi politice, deci într-o situaţie care indică o tendinţă
prevalentă spre consolidarea, şi nu spre slăbirea regimului. Circumstanţele nu îi cereau să
salveze regimul, ci doar să continue consolidarea lui.
2. El nu a dobândit această funcţie înlăturându-şi predecesorul şi impunându-se în
urma unei dispute politice – ca Brejnev, Kádár, Jivkov, Gomulka şi chiar Novotný -, ci
succedându-i în urma unui deces natural şi fiind numit în acest post de forul îndreptăţit să
ia o asemenea hotărâre. El nu va ajunge, deci, la această funcţie ca un cuceritor, prin
luptă, ci ca un moştenitor, prin votul statutar al Biroului Politic.
3. El este, de asemenea, singurul din acelaşi grup de conducători care, după 1953,
nu îşi obţine numirea la recomandarea ori cu binecuvântarea Kremlinului, ci pe baza unei
decizii independente, cu caracter naţional, concretizând distanţarea faţă de URSS
proclamată cu mai puţin de un an înainte prin declaraţia PMR din aprilie 1964.

1
 4. Ceauşescu nu îşi începe disputa cu predecesorul în timpul vieţii, ci după
moartea acestuia, adoptând procedeul lui Hruşciov. Cu alte cuvinte, el nu a criticat
puterea lui Gheorghiu-Dej în timpul exercitării ei – la care a avut o contribuţie de prim
rang -, ci doar atunci când a ajuns să o exercite el însuşi.
5. Ceauşescu îşi instituie propriul cult nu pentru a-şi impune legitimitatea, ci după
ce, în august 1968, o dobândise atrăgându-şi sprijinul manifest al societăţii pentru
atitudinea de apărător intransigent al independenţei naţionale grav ameninţate. Dacă
pentru un deţinător al acestui tip de putere utilitatea propriului cult constă în obţinerea,
consolidarea sau simularea legitimităţii acestei puteri, pentru Ceauşescu instituirea
cultului său nu are această utilitate, ori nu ae – iniţial – o utilitate politică, ci una
psihologică – aceea a propriei satisfacţii.
6. După invadarea Cehoslovaciei, el este singurul conducător al unui stat inclus în
Tratatul de la Varşovia care beneficiază de sprijinul multiplu şi, totodată, de simpatia
Occidentului. Noul secretar general evita recucerirea României de către supraputerea
răsăriteană cucerind supaputerea apuseană.
7. Nelipsită de note personale, cordialitatea Vestului atestă că protejarea
independenţei naţionale a României presupunea protejarea liderului care se identifica cu
ea.
8. Indiferent cât de mult ori cât de puţin ar fi îndreptăţit-o acea conjunctură,
identitatea dintre persoana lui Ceauşescu şi independenţa ţării reprezintă, deopotriva,
alegaţia fundamentală a cultului pe cale de a se naşte şi premisa fundamentală a politicii
occidentale faţă de România. Astfel se configurează primul cult al unui lider stalinist la
care participă activ lumea Occidentului.
9. În perioada lui de glorie, când se admitea că Ceauşescu personifică
independenţa naţională a României, era mai degrabă trecut cu vederea faptul că el
personifica şi regimul stalinist al acestei ţări. Dacă nu voiau să se opună independenţei
naţionale şi politicii occidentale, anticomuniştilor din România nu le rămânea decât să-l
sprijine pe noul lider comunist. Susţinând – în acele împrejurări – conivenţa dintre
puterile apusene şi stalinismul naţional, mişcarea antistalinistă din România se plasa într-
o situaţie absolut singulară, cu efecte profund nefaste pentru dezvoltarea ei viitoare.

2
 10. Personificarea – de către acelaşi actor – a independenţei naţionale şi a
regimului stalinist reprezintă două funcţii a căror compatibilitate nu poate depăşi durata
unei conjuncturi. Într-o primă fază, întâia funcţie o eclipsează pe a doua – în faza
următoare, raportul se schimbă. Devine tot mai limpede că subtextul acestei independenţe
naţionale este un mimetism social retrograd: Ceauşescu înfruntă URSS opunându-i
modelul social pe care aceasta, după ce îl impusese altora, încearcă să-l rectifice.
11. Dintr-un alt punct de vedere, pe continentul european, acesta va fi singurul caz
în care obiectul cultului – liderul – se sprijină mai puţin pe legăturile politice cu o clică
oarecum stabilă, întorcându-se la străvechiul primat al legăturilor de sânge, adică spre
numeroasa lui familie – de unde şi propensiunea spre un regim dinastic.
12. Ceauşescu îşi instaurează cultul în contratimp cu epoca, adică la peste zece ani
după ce, ca urmare a morţii lui Stalin, noii conducători stalinişti din estul continentului
trecuseră de la vechile, zgomotoasele ritualuri la procedee sensibil mai discrete de
pesonificare a puterii. El se bazează tot mai mult pe un instrument de guvernare a cărui
perimare istorică fusese recunoscută chiar de către elita stalinismului european. Prin
urmare, cultul lui frenetic nu este doar inutil, ci şi vetust.
13. Această alunecare înapoi are şi alte implicaţii agravante: ritualul istoriceşte
perimat al cultului îşi integrează tehnologia revoluţionară a comunicării. Astfel, apare
primul cult din istoria stalinismului al cărui principal instrument este televiziunea –
tehnică pe care cultul lui Stalin nu apucase decât să o experimenteze.
14. Centrat în jurul independenţei naţionale, cultul lui Ceauşescu devine, în
subsidiar, cultul naţiunii. În consonanţă cu mitul exacerbat al personajului, fervoarea
naţionalistă formează nucleul unei confuze ideologii alternative, de esenţă populistă, care
se de-marxizează păstrând un jargon cu vagi reminiscenţe pseudo-marxiste. Incluzând
invocarea aşa-numitului marxism-leninism în ritualul propriului cult, Stalin îşi recunoştea
filiaţiunea cu ideologia care îl precedase, pe când cultul lui Ceauşescu îşi improvizează o
ideologie ad-hoc – în fapt, devine ideologia acelui regim.
15. Pe lângă insuportabilul său cult, originalitatea negativă a lui Ceauşescu rezidă
în încă trei tendinţe specifice societăţilor staliniste, pe care, deci, nu el le-a inventat, dar
cărora le-a imprimat, în schimb, dimensiuni de-a dreptul aberante. Este vorba despre:

3
 a. Industrializarea forţată susţinută printr-o acumulare forţată, alimentată nu de
creşterea producţiei, ci de restrângerea necruţătoare a consumului, ajungând să facă din
România ţara europeană cu populaţia cea mai săracă (exceptând Albania).
b. Refuzul oricărei alte reforme decât cea ideologică, generator al unui imobilism
structural care nu putea decât să precipite ecăderea în plan social, economic şi politic.
c. Modificarea echilibrului interinstituţional prin trecerea centrului de greutate al
puterii de la Partidul Comunist la Poliţia secretă, având – drept consecinţă – emergenţa
unui stat poliţienesc şi a unui regim bazat pe represiunea de masă.
16. Toate aceste caracteristici au aparţinut, prin excelenţă, stalinismului timpuriu
pre-hruşciovian. Spre deosebire de marii opozanţi comunişti ai Kremlinului – Tito în
Iugoslavia ori Mao în China -, Ceauşescu nu a încercat, nicio clipă, să schiţeze o
alternativă la modelul social stalinist, ci a amestecat, pur şi simplu,
non-convenţionalismul politic faţă de URSS cu fidelitatea faţă de acest model în
versiunea lui cea mai desuetă. Speculând această ambiguitate, el improvizează, astfel,
singurul regim al stalinismului antisovietic, ale cărui temelii fuseseră puse de
predecesorul său.
17. Purtate de o necontrolată dinamică a excesului, aceste caracteristici au început
prin a mutila societatea şi au sfârşit prin a o exaspera. Un puternic catalizator al acestei
exasperări a fost şi integrarea silită a populaţiei în ritualurile cultului. Oamenii erau
constrânşi să exprime public convingeri opuse celor pe care le nutreau în forul lor
interior. Consecinţele psihice ale acestei schizofrenii existenţiale subzistă multă vreme
după ce cultul propriu-zis a dispărut împreună cu iniţiatorul său. Impalpabile prin natura
lor, aceste reverberaţii psihice au o contribuţie prea puţin cercetată la prelungirea cultului
lui Ceauşescu în România postceauşistă.
18. Spre sfârşitul anilor '80, Ceauşescu nu a fost singurul aliat formal al Moscovei
care obstrucţiona reformele lui Gorbaciov. Toţi ceilalţi antireformişti ai perioadei: Husák,
Honecker, Jivkov au sfârşit prin a ceda în faţa incontrolabilelor presiuni interne.
Ceauşescu a rămas, astfel, singurul care, prea izolat de societatea căzută pradă disperării
şi structural prea rigid pentru a-şi asuma eşecul, a împins mişcarea de protest spre
formele, dimensiunile şi excesele unei revoluţii populare violente – caracter pe care
prăbuşirea stalinismului nu l-a căpătat în nicio altă ţară est-europeană.

4
 19. Ceauşescu a fost, concomitent, principalul artizan al condiţiilor care au dus la
totala lui delegitimare şi al circumstanţelor imediate car au imprimat răsturnării lui
caracterul unei stihii sociale. Dat fiind rolul lui personal în aceste două planuri, se poate
spune că însăşi revoluţia contra cultului lui Ceauşescu s-a desfăşurat sub semnul cultului
lui Ceauşescu.
20. Această constatare nu se mărgineşte să descrie scenariul revoluţiei din
decembrie 1989, ci defineşte însăşi substanţa ei istorică: pentru majoritatea celor care au
înfăptuit-o, Revoluţia română din 1989 a avut un caracter preponderent anticeauşist, şi nu
preponderent anticomunist.
21. Decurgând din acţiunea spontană a maselor, caracterul preponderent
anticeauşist a constituit, totodată, obiectivul strategic al grupului care se pregătea şi, în
cele din urmă, a izbutit să preia puterea. Convergenţa dintre acestă pornire spontană a
maselor şi această opţiune strategică a amintitului grup a reprezentat veritabila premisă a
noii puteri: limitând scopurile revoluţiei, ea exprima un deziderat al populaţiei.
Corespunzând, de asemenea, intereselor armatei, caracterul predominant anticeauşist al
revoluţiei a devenit caracterul predominant anticeauşist al tranziţiei României spre
poststalinism – o orientare care a fost imprimată procesului de-a lungul primilor săi ani.
În acest sens, deci numai ca reper referenţial, cultul lui Ceauşescu se transmite de la
regimul lui la revoluţia care i-a pus capăt şi de la revoluţie la procesul istoric al tranziţiei
căreia ea i-a deschis un drum atât de plin de incertitudini.
22. Ceauşescu rămâne singur între omologii săi nu numai prin atâtea fapte ale
vieţii sale, ci şi prin moartea sa. Niciunul dintre liderii stalinişti răsturnaţi în 1989 nu şi-a
pierdut, odată cu puterea, şi viaţa – în întreaga istorie a stalinismului internaţional,
niciunul dintre deţinătorii puterii supreme nu a fost trimis în faţa unui pluton de execuţie.
Vocaţia lui Ceauşescu pentru exces se regăseşte, astfel, în destinul său politic şi uman
care uneşte momentul său de glorie, august 1968, cu momentul sângerosului său sfârşit,
decembrie 1989. Originalitatea lui este prezentă în fiecare dintre aceste două momente,
dar mai cu seamă în articularea lor. El rămâne unicul lider stalinist care izbuteşte să
cucerească o legitimitate politică autentică, precum şi unicul lider stalinist ucis în virtutea
unui fals verdict judiciar care exprimă, însă, ura autentică a aceluiaşi popor1.

1
Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura POLIROM, 2002, pp. 7-10.

5
 ***

Modalităţile în care a avut loc personalizarea puterii au depins atât de

circumstanţele politice, cât şi de psihologia personajului. Opţiunile lui Ceauşescu s-au
concentrat spre câteva direcţii prioritare, şi anume:
a. Proiectarea imaginii unui conducător de neînlocuit, relevată îndeosebi de
tentativa abandonată a alegerii pe viaţă, care viza simultan fixarea lui în funcţie şi
prevenirea oricărei încercări de a-l înlocui.
b. Infatigabila repetare a legitimării prin alegeri simulate, cu o participare din ce
în ce mai largă.
c. Degradarea acţiunilor legale în comportamente rituale, odată cu puterea
personală amplificându-se şi transferul legitimităţii ei din sfera reglementărilor juridice în
cea a reprezentărilor simbolice.
d. Devitalizarea instituţiilor nu prin desfiinţarea, ci prin proliferarea, acapararea şi
subordonarea lor totală. După principalul organizator al cultului lui Ceauşescu, Dumitru
R. Popescu, ,,în ultimii ani acesta simţea nevoia să conducă nu numai ţara, ci fiecare
comună, fiecare uzină şi fiecare secţie productivă în parte ... Omnipotenţa şi omniscienţa
ceauşistă se cereau extinse pe toată suprafaţa societăţii”..
Iată şi câteva dintre funcţiile şi titlurile colecţionate de fiul Scorniceştilor:
22 martie 1965 – prim-secretar al CC al PMR, funcţie transformată – în noiembrie 1974 –
în cea de secretar general al PCR; 9 decembrie 1967 – preşedinte al Consiliului de Stat,
funcţie transformată – la 28 martie 1974 – în cea de Preşedinte al Republicii Socialiste
România; noiembrie 1968 – preşedinte al nou-creatului Front al Unităţii şi Democraţiei
Socialiste; 1967 – avansarea la gradul de general-locotenent şi numirea în funcţia de
comandant al forţelor armate ale Republicii Socialiste România, funcţie schimbată – în
martie 1969 – în cea de preşedinte al Consiliului Apărării şi comandant suprem al forţelor
armate; mai 1973 – preşedinte al Consiliului Suprem al dezvoltării socio-economice;
octombrie 1977 (în perioada mişcărilor din Valea Jiului) – preşedinte al Consiliului
Naţional al oamenilor muncii; 1970 – preşedinte de onoare al Academiei de ştiinţe
sociale şi politice; erou al Republicii Socialiste România în 1971 şi 1978; doctor honoris
causa al universităţilor din Bucureşti şi din Bogotá – 1973, al universităţilor din Quito,

6
Buenos Aires, Lima, Beirut şi Bahía – 1974, al universităţilor din Nisa, Quezón şi
Yucatán – 1975, etc.
Nevoia lui insaţiabilă de funcţii şi de titluri gravita către o situaţie asemănătoare
celei descrise de François Furet după moartea lui Stalin ca ,,paradoxul unui sistem care se
pretinde înscris în legile dezvoltării sociale, dar în care totul depinde într-o asemenea
măsură de un singur om, încât, odată cu dispariţia acestui om, sistemul însuşi pierde ceva
ce îi era esenţial”2.

***

Nici măcar discursurile rostite de Nicolae Ceauşescu în primii ani după ce

preluase puterea nu prefigurau dezvoltarea cultului personalităţii, care a căpătat accente
teribile în anii '80 ai secolului XX şi şi-a adus o contribuţie deloc de neglijat la explozia
populară din decembrie 1989.
De pildă, în discursul din 7 mai 1966, Ceauşescu susţinea: ,,Marxism-leninismul
ne învaţă că activitatea diferiţilor militanţi, personalităţi revoluţionare şi politice, poate fi
prezentată – în mod just – numai în strânsă legătură cu clasa socială căreia îi aparţin.
Numai astfel vom evita atât exagerarea meritelor unor militanţi, cât şi negarea
contribuţiei lor la lupta pentru dezvoltarea socială. Nici un conducător, oricât de
proeminent, nu poate fi prezentat drept singur făuritor al evenimentelor istorice, fără ca
aceasta să ducă la zeificarea lui, la negarea maselor, al poporului. Aprecierea activităţii
militanţilor revoluţionari trebuie făcută ţinându-se seama de contribuţia şi de rolul pe care
l-au îndeplinit în fiecare perioadă a vieţii lor, în fiecare etapă a mişcării muncitoreşti.
Prezentarea locului pe care l-au ocupat aceştia în lupta revoluţionară din trecut trebuie
făcută în funcţie de realitate şi nu de situaţia pe care o ocupă ei azi în partid. Ar fi greşit
să se exagereze meritele din trecut ale unor conducători numai pentru a pune istoria <de
acord> cu prezentul ; aceasta ar duce la denaturarea adevărului istoric”.
În aprilie 1968, Nicolae Ceauşescu spunea: ,,Noi nu avem nevoie de idoli. Noi nu
avem nevoie să facem din oameni port-drapel. Marxism-leninismul respinge şi a respins

2
Ibidem, pp. 15-16.

7
astfel de concepţii, ca străine de ideologia clasei muncitoare. Port-drapelul nostru este
marxism-leninismul, concepţia despre lume şi viaţă a proletariatului”3

***

Fără nicio îndoială, o componentă importantă a ceauşismului a fost şi aşa

numitul ,,Cenaclu Flacăra” (al ,,tineretului revoluţionar UTC" – sic!), creat şi condus de
Adrian Păunescu (,,Adrian Păunescu a făcut cât jumătate din Securitate şi a otrăvit
generaţii întregi de tineri” – declaraţie a lui Gabriel Liiceanu din toamna anului 2003, în
Magazinul românesc, nr. 2 (30)/05-11.12.03). Este evident că Cenaclul ,,Flacăra” a
funcţionat, pe de o parte, ca o maşinărie bine pusă la punct pentru îndoctrinarea şi
manipularea maselor de tineri, dar, pe de altă parte, a avut şi rolul unei mici ,,supape de
siguranţă”, prin care se mai defulau unele accente protestatare, defulare strict sub
controlul Securităţii şi al clanului Ceauşescu. Cei 12 ani de funcţionare (1973-1985) al
acestui cenaclu de îndoctrinare comunistă au lăsat, în general, puţine regrete. Printre cei
care îl regretă şi astăzi sunt, însă, trei vedete ale muzicii folk din România (Victor
Socaciu, Vasile Şeicaru şi Ştefan Hruşcă), descoperiţi şi lansaţi de acest cenaclu, care au
acordat şi interviuri în exclusivitate pe această temă lui Liviu Vălenaş, în Germania
Federală, în primăvara anului 20034.

***

Cumplita reputaţie cu care Nicolae Ceauşescu a intrat în istorie contrastează

puternic cu speranţele ce au însoţit venirea sa la putere în 1965, speranţe ce păreau a
deveni realitate în primii săi ani de conducere. Era destul de tânăr (avea 47 de ani), liber
de povara aşa-numitului stalinism, dar având o certă experienţă politică şi aparent radiind
un aer reformist.
În 1965 procesul de ,,distanţare” de Uniunea Sovietică – aşa-zisa deviere
românească – era în plină desfăşurare, iar Ceauşescu se afirma deja ca una dintre forţele
3
Manuela Marin, Originea şi evoluţia cultului personalităţii lui Ceauşescu: 1965-1989, Alba Iulia, Editura
Altip, 2008.
4
Liviu Vălenaş, Cartea neagră a ceauşismului. România între anii 1965-1989, Bucureşti, Editura
SAECULUM I.O., 2004, p. 445.

8
sale motrice. De fapt, el devenise cunoscut în Vest prin discuţiile aprinse cu liderul
sovietic Nikita Hruşciov în timpul vizitei acestuia din urmă din 1962 în România.
Hurşciov încerca să îşi convingă gazdele de beneficiile unei ,,diviziuni
internaţional-socialiste a muncii” care ar fi împiedicat dezvoltarea industriei grele în
România (la vremea respectivă, ideile lui Hruşciov erau văzute ca o subminare a
idealurilor socialiste şi o ofensă la adresa ambiţiei naţionale).
Ceauşescu nu numai că a început să extindă şi să accentueze direcţia naţionalistă
deja niţiată; el dădea şi semnale de relaxare în interiorul ţării. L-a demis pe Alexandru
Drăghici, ministrul de Interne, un om asociat cu excesele staliniste anterioare, şi a dat
afară mulţi dintre acoliţii săi, care aveau aceeaşi mentalitate. De asemenea, a renunţat la
presiunile conformiste exercitate asupra intelectualilor şi a permis o oarecare libertate
culturală. Încă şi mai semnificativ, el părea să reducă presiunile asupra minorităţii
maghiare. Unii minoritari unguri, care au asistat la drastica erodare a Regiunii Autonome
Maghiare şi la demolarea Universităţii maghiare din Cluj în timpul lui Gheorghiu-Dej,
aşteptau acum zile mai bune în epoca Ceauşescu; ei au fost, probabil, primii care aveau să
îşi vadă speranţele spulberate.
Occidentul l-a luat repede în braţe pe Ceauşescu, admirând faptul că acesta
încălcase Pactul de la Varşovia prin iniţierea, în 1967, a relaţiilor diplomatice cu
Germania Federală. Cel mai mult admira la Ceauşescu (şi îl răsplătea pentru aceasta)
condamnarea invaziei sovietice a Cehoslovaciei în 1968. Unii observtori occidentali
exultau, pur şi simplu. Unul dintre aceştia a asemănat noua conducere cu aceea a lui
Kennedy. Un altul a prezis că România va atinge, până în 1972, acelaşi grad de libertate
culturală ca Elveţia ori R.F.G.
E uşor acum să fim cinici cu privire la aceste iluzii. Dar la sfârşitul anilor '60,
România lui Ceauşescu părea să se îndrepte spre o nouă eră, mai bună. Părea să se mişte
înspre un echilibru între ,,naţional” şi ,,civil” în viaţa publică. Şi acela care întruchipa şi
alimenta această promisiune era chiar Ceauşescu.
Ce anume nu a funcţionat aşa cum trebuia? A fost, oare, Occidentul cel care s-a
înşelat, demonstrând încă o dată incapacitatea de a judeca realist evoluţia lumii
comuniste, pe care o percepea la modul naiv?

9
 După toate probabilităţile, a existat o schimbare politică fundamentală a politicii
la începutul anilor '70. Orice încercare de a găsi echilibrul între ,,naţional” şi ,,civil” a fost
abandonată. Începând din acel moment, România a prezentat lumii faţa de neacceptat a
naţionalismului comunist. Pe măsură ce, în interior, tirania lui Ceauşescu se înăsprea, în
afară repulsia generală faţă de el s-a accentuat. Ca o ironie, singura ţară care a profitat de
această deteriorare rapidă a fost Uniunea Sovietică. Pentru Occident, Ceauşescu s-a
transformat dintr-o binecuvântare într-o pacoste. Pentru români, speranţa a devenit
disperare. Aşadar, probabil că nu ar trebui să afirmăm că Occidentul a judecat greşit, ci,
mai degrabă, că Ceauşescu l-a linguşit, sfârşind prin a-l înşela.
Ceauşescu a rupt unitatea Pactului de la Varşovia, a sfidat Uniunea Sovietică cu
abilitate şi curaj şi a făcut din România o mică excepţie în structura relaţiilor dintre Est şi
Vest în timpul Războiului Rece. Dar şi-a distrus toate realizările pe plan internaţional prin
fanatismul de care a dat dovadă în interiorul ţării. În cele din urmă, şi-a îndemnat propriul
popor la revoltă, cel care a şi devenit, de altfel, călăul său. El constituie, astfel, un obiect
de studiu din punctul de vedere al naţionalismului, diplomaţiei, tiraniei şi psihologiei.
Viaţa şi moartea sa constituie materia unei drame5.

***

Sărbătorirea celei de-a 60-a aniversări a lui Ceauşescu (1978)

Festivităţile au luat chipul unei sărbători populare de proporţii la care şi-au adus
omagiul muncitori, ţărani şi intelectuali, statul, partidul şi organizaţiile publice.
Două direcţii principale s-au manifestat în cadrul acestor acţiuni festive: omagiul
adus militantului care a luptat pentru comunism de la o vârstă fragedă, ca organizator al
U.T.C., şi acela adus ideologului politic şi economic, autor a paisprezece volume de
cuvântări – dintre care unele au fost traduse în numeroase limbi străine. Vorbind în
numele membrilor de partid care au fost activi în perioada ilegalităţii antebelice,
Constantin Pârvulescu l-a numit pe Ceauşescu ,,cel mai autentic conducător popular din
îndelungata istorie a poporului român”, în vreme ce, într-o emisiune dedicată secretarului

5
Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Editura POLIROM, 2003, pp. 11-12.

10
general, Radio Bucureşti a declarat emfatic: ,,Noi, oamenii timpului prezent, suntem
mândri de a fi contemporani cu cel mai de seamă bărbat de stat din istoria noastră
modernă”.
Mesajul trimis de C.C. al P.C.R. şi guvern către Ceauşescu sintetizează omagiul
adus militantului politic:
,,Dorim să exprimăm cea mai profundă şi înaltă cinstire, admiraţie şi preţuire
pentru strălucita activitate pe care o desfăşuraţi în fruntea partidului şi statului, pentru
contribuţia inestimabilă ce o aduceţi la făurirea destinului nou socialist al României, la
cauza progresului şi civilizaţiei epocii noastre, epoca cea mai fertilă, mai bogată în
realizări şi succese măreţe din întreaga existenţă milenară a poporului român”.
Elogierea politicianului Ceauşescu a culminat cu ceremonia la care i s-a decernat
ordinul ,,Victoria Socialismului” pentru ,,merite excepţionale în activitatea revoluţionară
consacrată eliberării sociale şi naţionale a poporului român” şi la care a primit, pentru a
doua oară, ,,titlul de onoare supremă” de Erou al R.S.R. (Scânteia, 26 ianuarie 1978).
În ceea ce-l priveşte pe ideologul comunist Ceauşescu, principalele instituţii de
învăţământ şi cultură din ţară – Universitatea din Bucureşti, Academia ,,Ştefan
Gheorghiu”, Institutul Central pentru Cercetare Economică, Institutul Politehnic,
Institutul Agronomic ,,Nicolae Bălcescu” – au organizat sesiuni speciale în onoarea sa, la
care subiectul principal de discuţie a fost contribuţia lui Ceauşescu la progresul ştiinţei şi
învăţământului în ultimul deceniu. Pe 24 ianuarie, meritele ştiinţifice ale lui Ceauşescu au
fost oficial recunoscute – Academia ,,Ştefan Gheorghiu” l-a făcut doctor în ştiinţe
politice, iar Academia de Studii Economice l-a făcut doctor în economie, drept
recunoaştere a eforturilor sale pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român.
Potrivit ministrului Educaţiei şi Învăţământului, Suzana Gâdea, lucrările lui
Ceauşescu ,,întruchipează marxism-leninismul creator în România” şi ,,oferă partidului,
naţiunii noastre socialiste, o gândire de mare amploare, originalitate şi profunzime
privind conţinutul şi căile progresului multilateral al patriei, întărirea independenţei sale,
o concepţie clară asupra epocii contemporane şi asupra căilor de edificare a unei lumi mai
drepte şi mai bune”.
Mai mult, au fost accentuate – în mod c orespunzător – meritele lui Ceauşescu ca
figură internaţională şi om de stat, ca lider al ţărilor socialiste şi al mişcării internaţionale

11
comuniste şi muncitoreşti. Mesajul sovietic, cel chinez şi cel iugoslav prezintă un interes
special printre multele mesaje sosite din întreaga lume. C.C. al P.C.U.S. şi Prezidiul
Sovietului Suprem au subliniat contribuţia lui Ceauşescu la dezvoltarea prieteniei şi
cooperării tradiţionale între popoarele sovietic şi român, contribuţie pentru care Prezidiul
l-a răsplătit cu Ordinul ,,Lenin”, acordat doar liderilor comunişti care au avut un rol de
seamă în mişcarea comunistă internaţională.
Mesajul chinez, semnat de preşedintele Hua Kuofeng, în numele C.C. şi al
Consiliului de Stat, a înşirat numeroasele merite ale lui Ceauşescu:
,,Aţi condus poporul român susţinând, plin de curaj, independenţa naţională şi
suveranitatea de stat, luptând hotărât împotriva imperialismului şi hegemonismului.
Poporul chinez manifestă cea mai profundă admiraţie pentru eroismul României în
înfruntarea forţelor potrivnice”.
Mesajul aniversar al lui Tito elogia rolul jucat de Ceauşescu în stabilirea
cooperării internaţionale pe bazele ,,libertăţii, independenţei şi egalităţii”, iar iugoslavii
i-au acordat lui Ceauşescu Ordinul ,,Eroul Muncii Socialiste”6.

***

Alte manifestări ale cultului lui Ceauşescu

Încă de la al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, la sfârşitul anului

1974, Ceauşescu a fost supranumit conducător a cărui statură este comparabilă cu aceea a
unor figuri istorice măreţe precum Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell,
Napoleon, Petru cel Mare şi Lincoln7.
În cadrul festivităţilor populare organizate la scară naţională în onoarea celor 60
de ani de la naşterea lui Ceauşescu şi care au durat aproape trei săptămâni, artiştilor
români şi, în special, scriitorilor li s-a atribuit un rol important. Poeţii au compus versuri
hiperbolice închinate preşedintelui ţării şi secretarului general al partidului, care au
monopolizat – practic – paginile ziarelor şi ale revistelor literare şi culturale şi au fost
recitate la radio şi televiziune, precum şi la numeroase şedinţe cu şcolari, muncitori,
6
Ibidem, pp. 19-21.
7
Ibidem, p. 22.

12
ţărani, soldaţi, etc. Actorii şi compozitorii au fost şi ei convocaţi, desigur, să recite aceste
poeme, dintre care unele au devenit cântece, iar mulţi artişti au contribuit cu picturi,
busturi în marmură, tapiserii, medalii şi portrete în ceramică ale preşedintelui şi, uneori,
şi ale soţiei sale, Elena; printre aceştia se numărau: Constantin Piliuţă, Sabin Bălaşa, Ion
Jalea, Ion Irimescu, Cornel Brudaşcu, Gheorghe Rădulescu, Wanda Mihuleac şi mulţi
artişti amatori8.
Scriind în Flacăra un lung poem în onoarea lui Ceauşescu, Adrian Păunescu îl
elogiază pe conducătorul de partid deoarece ,,lumea el vrea să nu se-mpartă / În zone
influente strivite de tirani / Să-şi aibă orice ţară cea mai cinstită hartă”. Ceauşescu este
preamărit ca un nou Bălcescu (poetul Damian Ureche) ce a redat României întreaga
istorie, altădată uzurpată de alţii (poetul Miron Scorobete). Mulţi dintre cei care au
contribuit la campanie au insistat aupra faptului că Nicolae Ceauşescu s-a născut ,,într-un
moment simbolic”, în 1918, anul unirii celor trei ţări române, iar istoricul Dan
Zamfirescu a aşezat chiar importanţa lui Ceauşescu atât pentru România, cât şi pentru
istoria universală, pe faptul că data lui de naştere cădea între Revoluţia Rusă din
Octombrie 1917 şi evenimentele din decembrie 1918 în România9.
Poemul lui Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Ceauşescu, abundă în laud excesive,
făcând aluzii aproape explicite la presiunile sovietice şi la cazul Pârvulescu, personaj
care, după cum sugerează el, îl obligase să iasă din tăcere şi să-l elogieze pe liderul de
partid cu voce tare:
,,Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere,
făptura ta turnată în bronz roman şi dac,
dar epoca e aspră şi cugetul îmi cere,
să ies din contemplare, să ard şi să nu tac...

Noi am plătit prea multe: petrol, şi grâu, şi peşte,

şi munţi masivi de aur, şi codri sfinţi de brazi...
ne-au sângerat barbarii, ne-au bântuit fantome
iar lacoma lor ciumă o resimţim şi azi

8
Ibidem, p. 23.
9
Ibidem, p. 24.

13
 Aducem istoriei străbune imn şi ambră
că te-a purtat în pântec, întreg, până la noi,
ivirea ta sub soare e laica minune
ce-o aşteptau românii din veac, flămânzi şi goi”10.

Campania de presă pentru elogierea lui Ceauşescu a atins, fără îndoială, apogeul
într-un articol din România liberă (6 iulie 1982), care are în vedere aşa-zisa confirmare,
de către evenimentele ulterioare, a principiilor şi analizelor întregii politici externe a lui
Ceauşescu. Un fragment relevant din acest articol merită citat în întregime:
,,Este mai mult decât evident că multe pierderi şi traumatisme suferite de omenire
în perioada care a trecut de atunci [de la raportul lui Ceauşescu la Congresul din 1965] ar
fi putut fi evitate dacă în soluţionarea problemelor litigioase, a conflictelor, a problemelor
aşezării relaţiilor interstatale, a relaţiilor economice, s-ar fi pornit de la astfel de
concluzii. N-ar fi existat nici războiul din Vietnam, nici războaiele din Orientul Mijlociu,
nici criza petrolului, nici acumularea atâtor arme de distrugere, nici posibilitatea
încălcării în picioare a visurilor şi speranţelor atâtor popoare, năzuind la o existenţă de
sine stătătoare, nici criza monetară, nici adâncirea cumplită a decalajelor economice”11.
Ion Brad (poet şi ambasador al României în Grecia): ,,Personalităţile mari,
adevărate, ca să nu mai vorbim de cele de excepţie, nu pot fi inventate. Niciunde şi de
nimeni. Ele se nasc, se formează şi se afirmă. Ceauşescu este primul dintre români”12.
Ilie Purcariu (scriitor): ,,Ales făclier între făclierii conştiinţei naţionale ... figura sa
detaşându-se, în galeria marilor figuri ale românilor, unică şi impresionantă ca şi un
pisc ... omul care ilustrează cu geniu cele mai nobile însuşiri ale neamului – dragostea
fierbinte de ţară, legătura nestrămutată cu ţara, uriaşa capacitate a sintezelor, forţa
demiurgică a muncii, dăruirea generoasă, clarviziunea, polivalenţa”13.
George Ţărnea: ,, ... arhitect al păcii...”14.

10
Ibidem, p. 28.
11
Ibidem, pp. 39-40.
12
Ibidem, p. 42.
13
Ibidem, p. 43.
14
Ibidem, p. 44.

14
 Cristian Popişteanu (doctor în istorie): ,,... a făcut din lupta pentru pace a tuturor
oamenilor muncii din această ţară o cauză revoluţionară [...] de când se află în fruntea
partidului şi statului nostru”15.
Dan Zamfirescu (istoric literar): ,,Preşedintele Nicolae Ceauşescu este şi va
rămâne în istoria şi viaţa poporului român ceea ce [George] Washington a rămas în aceea
a poporului american: simbolul unei naţii şi al idealului istoric al unui popor”16.
Şeful de departament de la ziarul Le Figaro, Michel-Pierre Hamelet are doar
cuvinte elogioase la adresa lui Ceauşescu: ,,Acest patriot înflăcărat este, deci, şi un om
politic de mare fineţe. Curajos, el este în acelaşi timp de o rară supleţe realistă, marcată
de profunzimea trăsăturilor sale de patriot revoluţionar. Este un conducător din marea
tradiţie a voievozilor şi domnitorilor români care au strălucit în istoria luptei pentru fiinţa
naţională, pentru existenţa independentă a acestui popor. Am explicat adeseori în Franţa
că este firesc ca o naţiune ca a dumneavoastră să transfere asupra unei asemenea
personalităţi idealul ei de libertate, de suveranitate naţională, de progres revoluţionar,
făcând din ea întruchiparea năzuinţelor ei istorice legitime”17.
Festivitatea de inaugurare a Canalului Dunăre-Marea Neagră (1984) a fost
concepută ca încă un mijloc de a spori cultul personalităţii lui Ceauşescu. Presa
românească s-a străduit să elogieze construcţia ca pe o ,,grandioasă realizare a epocii
Ceauşescu” şi a indicat faptul că întreg proiectul a fost conceput sub ,,directa călăuzire” a
secretarului general al P.C.R. Construirea canalului a fost comparată, în termeni biblici,
cu facerea universului, iar Ceauşescu a fost asemuit lui Prometeu. În cuvântarea ţinută la
inaugurare, Ceauşescu a lăudat aptitudinile creatoare şi tehnice ale poporului român, care
a sprijinit construirea canalului; el a accentuat importanţa socialismului şi a
independenţei drept condiţii pentru această realizare şi semnificaţia canalului pentru
Europa. Ceauşescu s-a referit doar în treacăt la eforturile de construire a canalului între
1949 şi 1953, acţiune care, a spus el, a fost abandonată deoarece ţara nu dispunea de forţa
tehnică şi materială necesară. Ceremonia de inaugurare a fost gândită ca un eveniment
pur naţional, fără participarea delegaţiilor sau a oaspeţilor din străinătate.

15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 66.

15
 Se poate ca alegerea datei de 26 mai drept zi a inaugurării Canalului Dunăre-
Marea Neagră să fi fost decisă de încărcătura simbolică naţională şi comunistă a acestei
date. După cum a remarcat Viaţa Studenţească, pe 26 mai 1944 s-a format în România
o ,,coaliţie naţional-democrată” între Partidul Comunist, diferite organizaţii de front
procomuniste, Partidul Social-Democrat şi partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional
Democrat necomuniste, o coaliţie care a constituit temeiul pentru lovitura de stat de la
23 august18.

***

Ca personificare a acestui regim, Ceauşescu personifică iluziile propovăduite de

acest cult şi este, astfel, obiectul lui firesc. De aceea, trecerea populaţiei de la respingerea
cultului în 21 decembrie 1989, la manifestaţia de contra-cult din 22 decembrie reprezintă,
pentru el, o lovitură irecuperabilă. Circumstanţele scot la iveală carenţa organică a
cultului: el nu se poate desfăşura fără participarea activă a maselor şi nu poate fi restaurat
prin mijloacele represiunii.
În optica lui, între socialismul românesc, al cărui creator se considera, şi propria
sa persoană exista o relaţie de consubstanţialitate. De aceea, el nu se poate gândi nici să
se sacrifice pe sine pentru a salva socialismul românesc, nici să continue guvernarea
acestui socialism în absenţa cultului. Potrivit cu logica acestei viziuni – care, de astă dată,
coincide cu logica faptelor – el se află într-o situaţie fără ieşire. Iar dintr-o situaţie fără
ieşire, în virtutea unei necruţătoare tautologii, nu se poate ieşi – în cel mai bun caz se
poate doar fugi.
El nu încetează, deci, să fugă, deşi fuga din faţa unei situaţii fără ieşire nu
soluţionează situaţia fără ieşire. Singura ieşire va fi la umbra zidului sub care Ceauşescu
se va prăbuşi ca urmare a prăbuşirii cultului său19

18
Ibidem, pp. 282-283.
19
Pavel Câmpeanu, op. cit., p. 298.

16