CONSTANTIN HLIHOR

ROMÂNIA. CĂDEREA COMUNISMULUI ŞI

NAŞTEREA DEMOCRAŢIEI

Editura Universităţii din Bucureşti 2006

 6

Editura Universităţii din Bucureşti, Şoseaua Panduri, 90-92,

Bucureşti, 050663, e-mail: editura_unibuc”zahoo.com

Tehnoredactare computerizată: Meri Pogonaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HLIHOR CONSTANTIN
România. Căderea comunismului şi naşterea
democraţiei.1989-2000/Constantin Hlihor-Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti,2006
ISBN(10) 973-737-241-7; ISBN(13)978-973-737-241-3
94(498)”1990/...”
 7

INTRODUCERE

Evenimentele care au avut loc la sfârşitul anilor ’80 şi începutul deceniului următor au reconfigurat harta
politică şi geopolitică a lumii, generând transformări de o asemenea amploare, încât cu greu le putem găsi
corespondent în istoria modernă universală a lumii. Trei evenimente majore de ordin geopolitic au marcat
sfârşitul războiului rece. În primul rând, reunificarea Germaniei, în urma căreia se creează şi se consolidează cel
mai puternic stat al Europei, locomotiva economică a Uniunii Europene. Reunificarea germană are şi o
semnificaţie simbolică: ea încheie procesul de divizare a Europei intervenit după cel de-al doilea război mondial,
întruchipat de împărţirea Germaniei, ţară aflată chiar în centrul bătrânului continent. Al doilea eveniment, cel
puţin la fel de important din perspectivă geopolitică, a fost prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice. Un imperiu
construit cu metodă timp de 300 de ani, care şi-a adăugat în fiecare an, în medie, o suprafaţă de mărimea Olandei
şi a cărui ultimă denumire a fost Uniunea Sovietică, a luat sfârşit. Această prăbuşire poate fi considerată un
adevărat cutremur politic. Ea a modificat contururile statale în regiune, a obligat Rusia, moştenitoarea oficială a
imperiului, să-şi revadă priorităţile, să-şi regândească propria dezvoltare internă. În sfârşit, încheierea războiului
 8

rece a marcat eliberarea Europei Centrale şi de Est de o dublă tutelă: de sub cea a ideologiei socialiste – ceea ce a
favorizat înscrierea regiunii în orbita democraţiei şi a economiei de piaţă – şi, concomitent, de sub cea sovietică,
favorizând evoluţia acestei zone în spaţiul de influenţă a Uniunii Europene şi a NATO.
Sfârşitul războiului rece, prin victoria fără dubii a lumii democrate conduse de SUA, a adus la ordinea zilei
construirea unui nou sistem de „organizare a politicii globale“ 1. Este a treia asemenea tentativă survenită în
decursul unui secol. Primele două – apărute după cele două războaie mondiale – nu au asigurat securitatea
internaţională. Cea de-a treia, construită sub zodia acestei victorii a Occidentului, a generat, cel puţin în primii
ani, speranţe şi abordări uneori superoptimiste. Evoluţii survenite în ultima vreme ne îndeamnă să fim mai
prudenţi şi să evităm analizele hrănite de viziuni mai puţin realiste, uneori utopice. După opinia noastră,
asemenea analize reduc confruntarea reprezentată de războiul rece la dimensiunea politică şi ideologică, cum am
arătat foarte importantă. Acest tip special de confruntare a inclus şi elemente importante de ordin geopolitic
pentru care componenta ideologică nu a reprezentat decât o haină de moment. Asemenea elemente ne fac să fim
mai prudenţi şi să nu considerăm că o dată cu încheierea războiului rece s-au stins toate sursele de tensiune şi
conflict dintre ţări şi zone ale lumii.
Războiul rece a semnificat, poate, înainte de orice, înfruntarea între două ideologii opuse. În ultimă
instanţă, războiul rece a fost o confruntare care a aşezat faţă în faţă două sisteme de organizare politică inspirate
de ideologii opuse. Indiferent care au fost modalităţile de transferare a puterii în fostele ţări socialiste, prin
negociere între elite – cazul celor mai multe state socialiste – sau pur şi simplu prin colapsul regimului aflat la
putere – cazul României – prăbuşirea fostului sistem comunist a însemnat în primul rând falimentul ideologiei
care i-a stat la bază, al valorilor şi opţiunilor pe baza cărora s-a înălţat ca sistem. Tocmai de aceea, tranziţia care
începe după momentul prăbuşirii este de „natură totală“2, în sensul că reprezintă un proiect complet diferit, care
implică nu numai componente economice (economia de piaţă) şi politice (democraţia), ci şi de mentalitate, de
atitudine, de mediu concurenţial. Finalitatea tranziţiei este construirea unei societăţi structurate pe cu totul alte
principii, animate de alte valori, motivate de alte criterii.
Prezenţa dominatoare a ideologiei în această confruntare face ca războiul rece să nu poată fi înţeles cum se
cuvine dacă îl analizăm ca o confruntare de tip clasic. A fost într-adevăr o dispută, dar o dispută de un tip
deosebit, o încleştare nu cu arme şi armuri, ci una în care au fost angajate cu deosebire performanţa economică,
inteligenţa în a folosi informaţia ca materie primă pentru tehnologia modernă, pentru conducerea performantă,
pentru confruntarea strategică dintre cele două sisteme. A fost o confruntare încordată, prezentând multe
similitudini cu confruntările militare clasice, dar şi multe deosebiri, multe fronturi care nu pot fi în nici un fel
încadrate în acest tip de confruntare. Fronturi şi componente care ies mai bine în evidenţă după încheierea
războiului rece.
De aceea, nu împărtăşim propunerea lui Brzezinski de a trata pacea ce a urmat războiului rece în termenii
severi – şi, după părerea noastră, inadecvaţi – ai reglementărilor care consfinţesc rezultatele disputelor şi
confruntărilor militare propriu-zise. „După aproximativ 45 de ani de luptă politică, însoţită şi de câteva ciocniri
militare de mai mică importanţă, războiul rece s-a încheiat definitiv. Dată fiind definirea lui ca o formă de
război, este potrivit să începem cu o evaluare exprimată deliberat în termenii folosiţi, îndeobşte, pentru
rezultatul războaielor, adică în termeni de victorie şi înfrângere, capitulare şi reglementare postbelică. Războiul
rece s-a încheiat cu victoria unei părţi şi înfrângerea celeilalte. Acest fapt nu poate fi negat, în ciuda
susceptibilităţilor semantice pe care o asemenea concluzie le stârneşte la cei prea sensibili din Occident şi la
unii dintre foştii lideri ai părţii înfrânte.“3
Victoria obţinută de către Occident nu poate fi înţeleasă decât dublată de efortul încordat de a construi o
societate axată pe valorile democraţiei şi economiei de piaţă. Prin urmare, rostul adevărat al confruntării nu poate
fi limitat la victoria propriu-zisă, extrem de importantă şi care nu poate fi în nici un fel subestimată. Rostul ei este
atragerea fostului spaţiu socialist în orbita dezvoltării capitaliste, transformarea ei într-o zonă de prosperitate.
Altminteri, ne putem imagina cum ar putea fi apreciată victoria, repetăm reală, dacă acest spaţiu ar fi cufundat în
sărăcie şi ar fi cuprins de derută. Victoria s-ar menţine, dar ar fi lipsită de încoronarea ei reală, de împlinirea ei
firească. Iată de ce considerăm că războiul rece şi pacea care a urmat nu pot fi tratate în termenii neîncăpători ai
confruntărilor de tip clasic, că importantă este nu atât inventarierea contribuţiilor, ci concentrarea energiilor
pentru a conferi consistenţă opţiunii pe care comunităţile din acest spaţiu au făcut-o în 1989, opţiunea pentru
democraţie, libertate, economie de piaţă.
Modul în care s-au prăbuşit regimurile socialiste din centrul şi estul Europei sugerează limpede ideea de
descompunere, de surpare din interior. Nu s-au consemnat rezistenţe semnificative, abordări şi poziţii radical

1
Zbigniew Brzezinski, Selective Global Commitment, Foreign Affairs, Fall 1991.
2
Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 14.
3
Zbigniew Brzezinski, Out of Control. Global Turmoil on the Eve of the Twenty-First Century, Editura, Loc.,
1993, p.
 9

diferite în ceea ce priveşte despărţirea de socialism. Dacă nu a fost întâmpinat cu bucurie (întotdeauna
necunoscutul inspiră o serie de temeri), în mod sigur prăbuşirea socialismului a fost însoţită de un sentiment
dominant de uşurare. Ceea ce arată limpede că la nivelul cetăţeanului obişnuit sistemul socialist nu mai inspira
încredere, nu mai genera speranţă; practic el îşi epuizase rolul istoric. Putem vorbi despre o abandonare masivă a
sistemului, care, la nivelul milioanelor de persoane particulare, a avut loc înainte de prăbuşirea propriu-zisă. De
aici sentimentul dominant de descompunere, de implozie, de care aminteam. Rostul rândurilor de faţă este să
explice acest fenomen, să identifice unii din factorii principali care au condus la deznodământul final. Şi, dacă se
poate, să scoată demersul explicativ de sub zodia unor jocuri oculte, maşinaţiuni de tot felul, care nu s-au putut şi
nu se vor putea niciodată substitui unor explicaţii mai ample, care învederează că sistemul, aşa cum a existat, îşi
atinsese limitele, se epuizase. Cum de la prăbuşirea comunismului au trecut 12 ani, ne propunem în mod firesc şi
o evaluare a tranziţiei româneşti, a particularităţilor sale în conexiune cu tranziţia statelor din regiune. Vom
insista asupra complexităţii acestui proces de reconstrucţie politică, economică şi socială dar şi asupra sincopelor
şi incoerenţei sale excesiv prelungite, mult mai dificile şi mai dureroase decât se prevăzuse iniţial, marcând o
vizibilă lipsă de orizont şi speranţă.
 10

CAPITOLUL I.
Prăbuşirea comunismului în URSS
şi în statele din Centrul şi Estul Europei
 11

Implozia regimului comunist în Uniunea Sovietică

Definită în literatura de specialitate drept Război Rece sau Războiul de 50 de ani4, confruntarea dintre
capitalism şi comunism a reprezentat un element esenţial în dispariţia regimului politic construit de Lenin după
prima conflagraţie mondială pe ruinele fostului imperiu ţarist şi apoi exportat de Stalin după cea de-a doua
conflagraţie mondială. Deşi s-a scris mult despre acest fenomen al relaţiilor internaţionale, termenul de Război
Rece, circumstanţele şi factorii care l-au generat, etapele şi caracteristicile acestuia, ca şi condiţiile care au
favorizat încheierea lui etc. continuă să fie subiect de discuţie5. Expresia, ca atare, nu este o creaţie postbelică.
Potrivit lui I. Ciupercă, Don Juan Manuel de Castille et Leon a folosit prima dată această expresie pentru a
descrie conflictul din Spania dintre creştini şi musulmani: un conflict în care ostilităţile au început fără declaraţie
de război şi s-au sfârşit fără tratat de pace6. Potrivit aceluiaşi autor, în perioada postbelică, Bernard Mannes
Baruch, consilier financiar al preşedinţilor Wilson şi Roosevelt, a caracterizat starea relaţiilor internaţionale prin
formula Război Rece, rămânând în istorie drept inventatorul expresiei7. Georges-Henri Soutou consideră că
celebrul jurnalist american Walter Lippmann a inventat, în 1947, expresia Război Rece pentru a descrie tensiunea
în creştere şi conflictul dintre URSS şi SUA şi aliaţii lor8.
Ca tip special de conflict, în care părţile nu se înfruntă direct, ci apelează la un război prin procură,
războiul rece avea să prilejuiască o cursă infernală a înarmărilor, o confruntare complexă pe tărâm politic,
ideologic, psihologic; chiar dacă s-a caracterizat printr-o stare de încordare, cu puseuri care au adus omenirea
foarte aproape de un nou conflict, războiul rece a asigurat, totuşi, o stabilitate remarcabilă a vieţii internaţionale
şi a evitat o confruntare militară de proporţii. Dintre carateristicile acestui tip special de confruntare am mai putea
aminti caracterul procesual atât al apariţiei cât şi al dispariţiei sale. Când a apărut exact războiul rece? O dată cu
discursul lui Churchill de la Fulton-Missouri? Sau cu cel al lui Stalin de la Balşoi Teatr? Sau cu cel, nu mai puţin
citat, al lui Marshall la Universitatea Harvard?
Când a luat sfărşit războiul rece? La întâlnirea Bush – Gorbaciov de la Malta când liderul sovietic s-a
adresat preşedintelui american că este „foarte important pentru noi să vorbim despre concluziile care se pot
trage din experienţa trecută, din Războiul Rece”. Ceea ce s-a întâmplat, a apreciat liderul sovietic, „a rămas în
istorie. Acesta este, dacă vreţi, privilegiul procesului istoric. Dar, a încerca să analizăm cursul anterior al
evenimentelor – aceasta este responsabilitatea noastră directă “9. Când s-a prăbuşit sistemul comunist în ţările
din centrul şi estul Europei? Sau când acest sistem a cunoscut deznodământul final în chiar ţara care l-a construit,
în Uniunea Sovietică? Ar putea fi aduse argumente pentru fiecare dintre ipotezele care asociază declanşarea sau
încheierea războiului rece cu unul din asemenea momente sau cu altele pe care nu le-am menţionat. Cert este că
războiul rece nu s-a născut dintr-o dată, ci de-a lungul unei perioade marcate de momente care au condus la
instalarea sa, aşa cum el s-a încheiat treptat printr-o serie de evenimente care consfinţesc încheierea acestui tip
special de confruntare.

4
Georges-Henri Soutou, La guerre de Cinquante Ans. Le relations Est-Ouest 1943-1990, Librairie Arthème
Fayard, 2001, pp. 9-18.
5
Idem.
6
Dr. I Ciupercă, „Studiu introductiv“, în Martin Mc Cauley, Rusia, America şi războiul rece, Polirom, Iaşi, 1999.
7
Idem.
8
Georges-Henri Soutou, op. cit., p. 9.
9
Christian F.Ostermann, The End of the Cold War, Woodrow Wilson International Center for Scholars,
Washington, D.C., Issue 12/13, Fall/Winter 2001, p. 1.
 12

Există interpretări care asociază izbucnirea războiului rece cu neînţelegeri, erori de percepţie şi de
interpretare din partea ambelor părţi, cu abordări diferite ale situaţiei venite din partea sovietică sau cea
americană10, fenomene neîndoielnic reale şi care au contribuit la întreaga evoluţie ulterioară. Rolul acestor
circumstanţe poate fi mai bine înţeles dacă le vom raporta la noile realităţi geopolitice pe care le-a creat
victoria, la diferenţele de principii dintre Uniunea Sovietică şi SUA. Henry Kissinger remarca în această privinţă
pilduitor: „Înţelegerea realităţii că tensiunile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite nu fuseseră cauzate de
vreo neînţelegere, ci erau de fapt generice, iată cum a început Războiul“11.
Parteneriatul din timpul războiului, sudat de interesul fundamental de a învinge inamicul comun, a împins
într-un plan secund particularităţile, interesele specifice ale fiecărui membru al coaliţiei. Când conflictul s-a
încheiat, tectonica istoriei a adus în prim plan tocmai ceea ce până atunci fusese bine stăpânit şi controlat:
interesul deosebit, divergenţa de abordări şi scopuri. Rusia înaintase pe o rază de 1200 km în inima Europei iar
Stalin, ca lider al unui imperiu care îşi făcuse din expansiunea teritorială un adevărat crez, „doreau să fie plătiţi
în monedă teritorială“. Churchill urmărea, dimpotrivă, să limiteze dominarea Europei de către Uniunea
Sovietică, pe când americanii doreau să menţină alianţa si să instituie o ordine mondială controlată de cei patru
poliţişti. La toate acestea se adăuga diferenţa de principii, izvorâtă dintr-o evoluţie istorică diferită, din sistemele
politice complet diferite existente în Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Nu este întâmplător că la Postdam –
prima mare Conferinţă după ce victoria fusese obţinută efectiv – consensul prezent până atunci s-a spulberat, că,
în fapt, cum sublinia Kissinger, „Conferinţa de la Potsdam s-a transformat rapid într-un dialog al surzilor“12.
Într-adevăr, confruntarea Est-Vest în timpul războiului rece a avut atât o dimensiune psihologică, cât şi una
imagologică. Dimensiunea psihologică din confruntarea Est-Vest este dată de percepţia pe care au avut-o
competitorii în ceea ce priveşte intenţiile şi scopurile pe care le urmărea fiecare, la nivelul liderilor politici dar şi
al opiniei publice. De remarcat că însuşi începutul acestui război nonclasic este dat de modul cum au perceput
americanii politica Moscovei imediat după înfrângerea Germaniei13. Conducătorii americani credeau în acel
moment că SUA se găsesc în faţa unui inamic angajat în cursa nesfârşită pentru hegemonia mondială.14 Această
percepţie era dată de analiza făcută discursului rostit de I.V. Stalin la 26 februarie 1949 la Balşoi Teatr. Relevant
în acest sens este faptul că William O. Douglas, judecător la Curtea Supremă, îi spune Secretarului Marinei,
James Forestal, că discursul lui Stalin este „o declaraţie a celui de al treilea război mondial“. 15 La rândul lui,
Stalin şi echipa sa de la Kremlin au perceput discursul rostit de Winston Churchill, la 5 martie 1946, la Fulton-
Missouri, drept act periculos şi apel la război contra URSS.16
Din acest moment dialogul Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii ideologice, idei
preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va conduce la declanşarea unui proces al
dublelor erori de percepţie care, la rândul lui, va genera dilema de securitate a cărei expresie materială, în
sistemul relaţiilor internaţionale, va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. Vom ilustra acest fapt cu
câteva exemple într-o succesiune de momente/secvenţe, care poate căpăta o exprimare de tipul următor:
Momentul 1: Liderii de la Kremlin, ca şi propaganda oficială sovietică, reiau aşa cum am văzut anterior,
unele din temele tradiţionale privind superioritatea sistemului comunist, necesitatea obiectivă a înlăturării
capitalismului ca fiind perimat în evoluţia umanităţii etc. Concomitent, iau măsuri pentru a-şi consolida sfera de
influenţă rezultată în urma înţelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depăşire a înţelegerilor şi
ca o revenire la politica de expansiune promovată şi dusă în perioada interbelică.
Momentul 2: Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste furnizează Americii
„cadrul conceptual pentru a justifica rezistenţa practică faţă de expansionismul sovietic“17. În plan politic,
Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947) care, în esenţă, prevedea „susţinerea popoarelor
libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau presiunilor venite din
exterior“. La 22 mai 1947, preşedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada
anticomunistă. În baza acesteia, ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru forţele regale în lupta cu
gherila comunistă. La nivel geopolitic şi geostrategic, au fost lansate planul Marshall şi strategia
CONTEINMENT-ului. La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G. Marshall,

10
Georges-Henri Soutou, op. cit., pp. 67-70; Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Editura comunicare.ro,
Bucureşti, 2002, p. 36.
11
Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, 1994, p. 426.
12
Ibidem, p. 434.
13
A se vedea pe larg literatura consacrată începutului războiului rece.
14
Apud Daniel Yergin, La Paix Sacagée. Les Origines de la guerre froide et la division de l’Europe, Balland,
1977, p. 77.
15
Apud dr. I. Ciupercă, op. cit., p. 13.
16
Idem.
17
Henri Kissinger, op. cit., p. 451.
 13

într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa să-şi redobândească sănătatea
economică; era o iniţiativă menită să ajute ţările Europei istovite de război să iasă din criza de care ar fi putut să
profite mişcarea comunistă. Subsecretarul de stat în Ministerul Economiei avertiza Administraţia, printr-o notă
din 5 martie 1947, „pentru Franţa şi Grecia, se putea prevedea că, după căderea economică, avea să urmeze
preluarea puterii de către comunişti; fără un ajutor american de proporţii starea se va înrăutăţi atât de fără
speranţe încât se va ajunge la un al treilea război mondial“.18
Nu putem şti cu siguranţă dacă Stalin sesizase ceea ce urma să se întâmple, sau făcea un joc viclean; cert
este că după optsprezece luni de impas şi întâlniri tot mai tensionate şi pline de suspiciuni de o parte şi de alta, l-a
invitat pe secretarul de stat G. Marshall la o întâlnire (25 aprilie 1947), în cursul căreia a subliniat că el dădea o
mare importanţă unui acord general cu Statele Unite. Întrucât interlocutorul său îşi exprima pesimismul în
legătură cu perspectivele relaţiilor internaţionale (după eşecul foarte probabil la acea dată al Conferinţei
miniştrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu Germania, desfăşurată la Moscova în perioada 10
martie – 24 aprilie 1947), Stalin a afirmat că ar fi greşit să se interpreteze într-un mod tragic divergenţele
existente. Momentele de impas şi confruntările, aprecia liderul sovietic, „erau doar primele ambuscade şi mici
ciocniri ale forţelor de recunoaştere“. Stalin a spus interlocutorului său că se mai putea ajunge la un compromis
în „toate chestiunile principale“ şi a insistat că „era nevoie de răbdare şi nu să devină pesimist“19.
La întoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, într-o alocuţiune radiofonică adresată naţiunii, că
vechile divergenţe devin tot mai evidente. Pacientul se îneacă în timp ce medicii deliberează. Toate forţele
Administraţiei Truman au convenit că noul program de întrajutorare economică trebuia lansat imediat. Calcul
politic sau eroare de percepere în comunicarea la vârf între Moscova şi Washington?
La o conferinţă de presă, din 12 iunie 1947, Marshall a declarat că oferta este valabilă pentru „toate ţările la
vest de Asia“. Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care erau invitate şi ţările din sfera lor de influenţă, ca pe o
penetrare economică a SUA în spaţiul de interes propriu, recunoscut anterior prin înţelegeri bi- şi multilaterale.
Momentul 3: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele mass-media şi în discursuri
politice. Într-un comentariu apărut în ziarul moscovit, Pravda în ziua de 16 iunie propunerea americană era
calificată ca fiind în fapt „identică cu planul Truman de amestec în treburile interne ale altor state“. Agenţia
TASS respingea, printr-o declaraţie din ziua de 29 iunie 1947, orice idee a unui plan de ansamblu, afirmând că
problemele economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane însele. Câteva zile mai târziu, ministrul
de externe sovietic, Molotov, afirma că tările care vor accepta planul Marshall vor fi plasate sub control şi vor
pierde – pentru a satisface nevoile şi dorinţele unor mari puteri – independenţa lor economică şi naţională.20
Deoarece Uniunea Sovietică a perceput planul Marshall ca o manifestare a imperialismului american pentru
a obţine dominaţia politică asupra Europei21, în planul acţiunii politice, la nivelul URSS, reacţia a fost dură şi
brutală. În primul rând, Moscova a impus guvernelor est-europene să-şi retragă acordurile sau să refuze
participarea la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele iugoslav şi bulgar au făcut cunoscut acest refuz. A
doua zi au făcut declaraţii asemănătoare Cehoslovacia şi Ungaria, Polonia şi Finlanda. Guvernul român, prin
declaraţia ministrului afacerilor străine, Gh. Tătărescu, refuză invitaţia precizând că aplicarea Planului Marshall
„va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de-o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările Europei vor
şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile interne
ale acestor ţări.“22
Moscova nu mai este acum interesată nici măcar să mai salveze aparenţele în ceea ce priveşte comunicarea
cu Occidentul şi măreşte presiunea asupra ţărilor din sfera sa de dominaţie. Prin urmare, a hotărât să creeze
blocul ţărilor din est, ceea ce avea să devină foarte curând ţările din lagărul socialist. Unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai lui Stalin, la acea dată, Andrei Jdanov, a formulat o strategie de luptă împotriva
imperialismului occidental care a fost impusă liderilor comunişti est-europeni reuniţi, la jumătatea lunii
septembrie 1947, la Szklarska Poreba, în Polonia.
Cu acea ocazie, ca reacţie la planul Marshall, s-a constituit la 22 septembrie 1947 şi un centru de
coordonare a activităţii acestor partide – Cominform-ul23. Strategia lui A. Jdanov a accelerat procesul de
stalinizare în Europa de răsărit. De aici încolo modelul societăţii sovietice şi aplicarea lui a devenit singura linie
directoare pentru toate democraţiile populare. Cum ispitele de tip Marshall erau ademenitoare, Stalin a apreciat
că a sosit momentul să nu mai accepte nici o iniţiativă politică din partea liderilor comunişti din ţările satelite.

18
Wiefried Loth, op. cit., p. 135.
19
Henri Kissinger, op. cit., p. 444.
20
André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 100.
21
Maurice Vaïsse, Les relations internationales depuis 1945, 7e edition, Armand Colin, Paris, 1999, p. 19.
22
Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, Bucureşti, 1996, p. 473.
23
Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Histoire des relations internationals de 1945 à nos jours, 12-e edition
mise à jour, Armand Colin, Paris, 2001, pp. 60-61.
 14

Partidele şi grupurile de opoziţie care mai existau în aceste ţări au fost eliminate cu totul, partidele social-
democrate au fuzionat cu comuniştii după ce, în interiorul primelor, avuseseră loc epurări masive. În felul acesta,
toate instituţiile statului au fost subordonate partidului comunist; au fost epurate chiar şi conducerile acestor
partide, liderii indezirabili sau care nu prezentau garanţii totale pentru Kremlin fiind înlăturaţi. După modelul
sovietic au fost organizate viaţa economică, socială şi spirituală.
„Ataşamentul faţă de URSS – Patria Socialismului, combaterea hotărâtă a oricărei manifestări
antisovietice – cum se sublinia într-un document de epocă al Partidului Muncitoresc Român – este piatra de
încercare, criteriul internaţionalismului proletar, chezăşia principală a prosperităţii şi înfloririi ţărilor de
democraţie populară, a consolidării libertăţii şi independenţei lor naţionale“24. Aceste acţiuni, dublate de o
propagandă extrem de violentă dirijată de Cominform şi desfăşurată de toate partidele comuniste împotriva
Occidentului, i-au determinat pe mulţi oameni politici şi analişti din SUA şi Europa să creadă că propriile
percepţii privind tendinţele de evoluţie a politicii URSS în sistemul relaţiilor internaţionale au fost corecte şi
coerente.
Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a determinat întărirea politicii
de CONTEINMENT. Impunerea unor regimuri nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie reală, violarea
drepturilor omului, a libertăţilor civice în multe din ţările Europei Centrale şi de Est au fost percepute ca pericole
de moarte de sistemul democraţiilor occidentale. Statele vest-europene împreună cu SUA au reacţionat în plan
geostrategic şi au creat structuri militare de apărare împotriva expansionismului sovietic. Astfel, în martie 1948,
mai multe ţări vest-europene au format Pactul de la Bruxelles25.
Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată
pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Reacţia Moscovei la semnarea
pactului de la Washington (4 aprilie 1949) a fost, desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni
concrete în sfera sa de influenţă.
Lucrurile au evoluat astfel încât SUA au fost împinse de împrejurări să preia şi să exercite leader ship-ul
asupra lumii libere, asumându-şi responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care înainte de
crearea pactului de la Varşovia, în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi, s-a străduit, concomitent, să-i
integreze economic prin intermediul CAER. In felul acesta, organizarea politică a lumii a luat o formă perfect
bipolară. Acheson avea dreptate să facă această remarcă pătrunzătoare: „În lume au rămas doar două mari
puteri... Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Ne aflam într-o situaţie fără precedent din vremurile antice. Doar
în timpul Romei şi al Cartaginei mai existase o asemenea polarizare a puterii pe pământ... Pentru Statele Unite,
a lua măsuri pentru a întări ţările ameninţate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă... însemna
a asigura securitatea Statelor Unite – însemna a apăra libertatea însăşi“26. Disputa dintre cele două blocuri
reprezentate de către cele două puteri a luat forma disputei globale dintre democraţie şi dictatură şi a durat o
jumătate de secol.
Astfel confruntarea dintre cele două superputeri ale momentului a mai îmbrăcat o formă: confruntarea între
două modele diferite de dezvoltare. Unul care se baza pe voinţa majorităţii, dispunea de instituţii libere şi garanta
libertatea individuală, celălalt pe coordonarea unitară a efortului de dezvoltare la nivel naţional, ceea ce, de fapt,
era un eufemism pentru suspendarea libertăţilor şi instituirea unei adevărate dictaturi. Ia naştere o imensă
încleştare care angajează potenţialul uman, economic şi de creaţie nu numai al respectivelor superputeri, ci şi al
aliaţilor lor, al celei mai mari şi mai semnificative părţi a planetei.

Socialismul a ratat întâlnirea cu forţele dezvoltării postindustriale

Lectura socialismului real cu ochii perioadei postcomuniste pune în lumină lucruri, accente, corelaţii pe
care literatura anterioară le-a surprins mai greu sau pe care nu avea cum să le cunoască. Fără documentele care au
văzut lumina tiparului în ultimul deceniu nu am putea avea imaginea mai bogată şi mai nuanţată pe care o avem
astăzi despre socialism.
Prăbuşirea regimurilor comuniste a fost, indiscutabil, fenomenul care a marcat profund sfârşitul secolului
XX27. În deceniul scurs de la căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, s-au scris mii de studii şi lucrări

24
Constantin Hlihor, op. cit., p. ????.
25
Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op. cit., pp. 82-85.
26
Henry Kissinger, op. cit., p. 452.
27
A se vedea pe larg Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei, Humanitas, Bucureşti, 1999; Ionel Nicu Sava, Zece
ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; L. Balcerowicz,
Socialism, Capitalism. Transformation, Budapest, 1995; Cristopher S. Wren, The End of the Line. The Failure
of Communism, in the Soviet Union and China, Simon & Schuster, 1990; Jean Heffer, La fin du XX-e siecle.
 15

privitoare la cauza acestui eşec istoric, la modul în care a avut loc prăbuşirea propriu-zisă. Hélène Carrère
d’Encausse este de părere că incapacitatea Moscovei de a veni cu un răspuns înnoitor în ceea ce priveşte rezolvarea
problemelor naţionale28 a condus la spulberarea imperiului şi, odată cu aceasta, a comunismului.
În aceeaşi notă analizează căderea comunismului şi dispariţia statului sovietic Sergio Romano, care afirmă
că naţionalismul rus a făcut ca „structura portantă a statului federal, centrul tuturor deciziilor, instituţia căreia
îşi subordonau toate puterile: În câteva săptămâni toate republicile Uniunii şi-au proclamat independenţa“29.
De menţionat că în epoca de sfârşit a războiului rece foarte puţini analişti şi oameni politici au putut să anticipeze
o asemenea desfăşurare a evenimentelor în imperiul sovietic. Pe bună dreptate, Georges-Henri Soutou arată că:
„nimic, la începutul anului 1989, nu permitea să gândim că în doi ani comunismul sovietic şi URSS vor
dispărea. Partidul unic era la locul lui ca şi sistemul comunist mondial. Europa de Est era guvernată de lideri
care erau obedienţi Moscovei. URSS dispunea de o putere militară şi nucleară fantastică“30. Aceeaşi convingere
o are şi Paul Claval, care afirma că: „Nimic nu permitea să se prevadă implozia modelului sovietic, chiar dacă
criza transversală era din ce în ce mai profundă. Armamentul atomic interzicea în continuare o soluţie militară.
Slăbirea ideologiei nu conducea nici măcar în URSS, la apariţia unor mişcări de rezistenţă democratică.
Implozia a venit de la vârf“31. După ce afirmă că „E aproape imposibil de imaginat ce s-ar fi întâmplat la
sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 în blocul sovietic fără apariţia la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov“32,
Stelian Tănase subliniază că la prăbuşirea comunismului a concurat un complex de factori, deoarece în URSS
„aspectele problemei naţionale se împletesc continuu cu cele politice şi economice, religioase şi sociale“33.
Întâlnim şi autori care nu consideră explicaţiile prăbuşirii comunismului drept mulţumitoare. De pildă, Claude
Karnoouh apreciază că „în căderea comunismului subzistă totuşi ceva enigmatic, ceva ce rezistă tuturor
analizelor economice, politice sau sociale“.34
În analiza cauzelor şi a condiţiilor care au determinat apariţia şi consumarea unui fenomen de o aşa de mare
complexitate şi cu o durată apreciabilă în curgerea istoriei, cum a fost sfârşitul regimurilor comuniste, este
riscant să se reţină un anume ceva ca factor decisiv al prăbuşirii.
Iluzia unei liberalizări a comunismului stalinist creată de Nichita Hruşciov a determinat reacţii reflexive
asupra sistemului socialist din partea unei părţi a intelectualităţii din ţările satelite, în special a celor cu o tradiţie
liberală, cum a fost Cehoslovacia. Apariţia unor lideri comunişti cu vederi mai puţin dogmatice a făcut posibilă
chiar apariţia de lucrări care aruncau o umbră de îndoială asupra modelului socialist.
O asemenea lucrare a apărut chiar şi în spaţiul socialist. Este vorba despre lucrarea Civilizaţia la răscruce,
apărută la Praga în 1969, sub coordonarea lui Radovan Richta. Tipărită în 1969, ea a absorbit şi exprimat parte
din suflul mişcării de la Praga din 196835. Lansată cam la mijlocul duratei de existenţă a socialismului real, într-o
perioadă când se vorbea mai puţin despre dispariţia acestei orânduiri, lucrarea are meritul istoric de a fi surprins
un proces ineluctabil, fixându-l într-o analiză sociologică de mare valoare.
Dacă imediat după război socialismul a putut oferi unele soluţii de dezvoltare societăţilor rămase în urmă,
aşa cum se înfăţişa el în ultimele două decenii, această misiune se epuizase36. O societate care nu asimilase
valorile pluralismului şi nu beneficiase de valorile democraţiei a mai ratat o şansă: aceea de a fructifica forţele
noi ale etapei postindustriale, oferite în principal de tehnologia informatică şi electronică. Nu este întâmplător că
primul mare semnal în această privinţă este lansat în Cehoslovacia, ţară cu un considerabil nivel de dezvoltare, cu
tradiţie industrială şi care resimţea cel mai puternic fundătura pe care o reprezenta pedalarea pe modelul clasic al
dezvoltării, într-un moment în care tectonica istoriei se schimba, când deja funcţionau noi forţe ale progresului
istoric şi ale modernizării.

De 1973 a nos jours, Hachette Superieur, Paris, 2000, p. 60 şi urm.; Jean Francois Soulet, Sylvaine Guinle-
Larinet, Le monde deuis la fin des annes 60, Armand Colin, Paris, 1998, p. 159 şi urm.; Jean Christophe
Romer, Le monde en crisis depuis 1973. Triomphe et decadence de la bipolarité, Ellipses, Paris, 1997, p. 183.
28
Hélène Carrère d’Encause, Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în URSS, trad. Alina Ungureanu, Bucureşti, 1993,
p. 272.
29
Sergio Romano, 50 de ani de Istorie mondială, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 199.
30
Georges-Henri Soutou, op. cit., p. 693.
31
Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea. Editura
Corint, Bucureşti, 2001, pp. 174-175.
32
Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 29.
33
Ibidem, p. 49.
34
Claude Karnoouh, Comunism-postcomunism şi modernitate târzie. Încercări de interpretări neactuale, trad. de
Mihai Ungureanu, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 38.
35
Radovan Richta, Civilizaţia la răscruce, Praga, 1969. Titlul original, editura
36
Claude Karnoouh, op. cit., p. 39.
 16

Lucrarea lui Radovan Richta sesiza acest moment istoric şi avertiza asupra pericolului de a rămâne
poziţionaţi pe vechiul model de dezvoltare. „Se înţelege că acolo unde capitalismul nu şi-a îndeplinit până la
capăt misiunea istorică, iar societatea socialistă a fost pusă în faţa sarcinii de a desăvârşi revoluţia industrială
sau chiar de a pune bazele industriei, destinele industrializării au fost legate de socialism. S-a ajuns până acolo
încât, în reprezentarea oamenilor, unele legi, obiceiuri şi proporţii din perioada industrializării să apară ca
formă unică şi permanentă (s.n.) a dezvoltării socialiste.“37
Regimul comunist a fost aplicat în ţări cu niveluri de dezvoltare în general scăzute. Pentru a moderniza
aceste ţări, liderii comunişti, începând cu V.I. Lenin, au imprimat, din raţiuni obiective, caracteristici extensive
modelului economic. Mai întâi, au dezvoltat masiv industria grea, după aceea i-au multiplicat parametrii38 printr-
o planificarea ambiţioasă, dar care nu ţinea cont de realităţile economice. Pentru început, acest tip de dezvoltare
extensivă a dat rezultate. „Până la sfîrşitul anilor 1960, toate ţările din regiune [Europa Centrală şi de Est – H.C.
& P.D.], cu excepţia Albaniei, fuseseră industrializate. Aproximativ jumătate din PIB era produs de industrie
(Cehoslovacia 61%, Ungaria 57%, Polonia 54%, România 52%, Iugoslavia 49%, Bulgaria 46%) şi doar 20%
de agricultură (Ungaria, Polonia şi Iugoslavia). Contribuţia agriculturii era de doar 12 % în Cehoslovacia, dar
de aproximativ 30% în România şi Bulgaria“.39 În această perioadă în economia sovietică produsul naţional brut
(PIB/GNP) a crescut cu aproximativ 6% pe an, ceea ce l-a făcut pe liderul comunist Nichita Hrusciov să facă de
acum celebrul pronostic conform căruia „Uniunea Sovietică va îngropa (depăşi) Occidentul din punct de vedere
economic în aproximativ 20 de ani (în jurul anului 1980)”.40 În timp ce statele socialiste se străduiau să ajungă
Occidentul din urmă, mergând pe vechiul drum, în ritmul cel mai rapid posibil, cu poteţialul şi speranţa de a-l
depăşi, lumea occidentală se însrisese treptat pe un nou drum economic. Trecerea treptată de la vechiul sistem
tehnologic, care caracterizase primele decenii de după război, la dramatica explozie tehnologică a anilor 1970
şi 1980, a deschis un nou capitol al revoluţiei industrial-tehnologice din Vest “.
În timp ce în Occident noile tehnologii ale informaţiei au prelungit boom-ul economic, în URSS şi ţările
socialiste din Estul şi Centrul Europei se instaura un fenomen de stagnare pe care Mancur Olsan îl denumeşte
societatea sclerotică41.
„În timp ce Europa Centrală şi de Est făcea eforturi extraordinare pentru dezvolta producţia de fier, oţel,
ingineria de tip începutul secolului al XX-lea şi industriile chimice şi realiza industrializarea pe aceste baze, în
Occident apărea o nouă «societate post industrială», ca să folosim termenul introdus de Daniel Bell 42, sau o
societate a «serviciilor» sau a «comunicaţiilor», cum au descris-o alţii.“
Liderii comunişti de la Kremlin şi din ţările satelite n-au avut capacitatea să înţeleagă că la sfârşitul anilor
’70 „marea eră a cărbunelui şi a oţelului ia sfârşit. Vestul îşi reorientează industria spre servicii electronice,
bunuri de consum“43. Economia intra deja într-o nouă eră.
Când acestă nouă eră a apărut în Vest, în anii 1979, Europa Centrală şi de Est era incapabilă să urmeze
acest curs. Modelul rigid de modernizare, care se dovedise eficient în industrializarea ţărilor agrare înapoiate şi
care avusese o rată de creştere impresionantă pe baze tehnologice caracteristice începutului de secol, era total
inadecvat pentru o reorientare tehnologică. Regiunea a rămas departe în urmă în ceea ce priveşte noua
tehnologie.
Cu doar câţiva ani în urmă N.S. Hrusciov încercase o reformă timidă la nivelul raporturilor Moscovei cu
lumea din exterior, dar şi înăuntrul propriului sistem. Deşi ideile sale n-au afectat aparatul birocratic de comandă
din structurile economice, nomenklatura de partid s-a opus şi l-a debarcat de la putere.44
În contextul dezgheţului ideologic promovat cu destule ambiguităţi de Nichita Hruşciov în unele ţări
socialiste satelite, elita intelectuală a încercat, chiar dacă timid, să depăşească canoanele dogmatice ale
socialismului ştiinţific.
În acest context, este cu atât mai pregnant meritul colectivului interdisciplinar de cercetări sociale din fosta
Cehoslovacie, colectiv coordonat de Radovan Richta care, încă din anii ’60, vorbea de schimbarea intervenită în
bazele civilizaţiei ca urmare a accelerării revoluţiei ştiinţifico-tehnice; despre defazajul tot mai evident dintre
aceste modificări şi formele de conducere a economiei şi a societăţii, gândite în lumina industrialismului; despre

37
Radovan Richta, op. cit., p. 57.
38
Claude Karnoouh, op. cit., p. 39.
39
Ivan T. Berend, Central and Eastern Europe. 1944–1993. Detour from the periphery to the periphery,
Unitersity Press, Cambridge, 1998, p. 191.
40
Apud, Frank E. Smitha, End of the Soviet Union and the Cold War, Editura, loc, an, p.
41
Apud, Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 20.
42
Ivan T. Berend, op. cit., p. 196.
43
Charles S. Meier, Why did Communisme Collapse in 1989?, Howard University, 1991, apud Ionel Nicu Sava,
op. cit., pp. 22-23, nota 7.
44
Robert Strayer, op. cit., pp. 50-52.
 17

necesitatea profundă a unor reforme care „să se materializeze în noi sisteme de conducere economică“45; despre
consecinţele istorice şi potenţialul de risc pe care îl putea avea pentru socialism faptul că nu intenţiona să îşi
creeze un fond propriu de civilizaţie care „să depăşească limitele sistemului industrial“; despre „mutarea
iminentă a patosului revoluţionar în noi domenii“46 etc.
Fără îndoială, autorii lucrării vorbeau de pe poziţii socialiste. Însă în calitatea lor de cercetători au elaborat
o analiză care după mai bine de 30 de ani conţine elemente de un realism ce contrastează cu dogmele epocii. În
autobiografia sa, A. Dubček a dezvăluit că în această perioadă, când era secretar regional la Bratislava, căuta cu
discreţie în jurul său persoane care să-i împărtăşească punctul de vedere privind necesitatea unor schimbări.
Transferat la Praga în aparatul Comitetului Central al P.C.C., el a făcut cunoştinţă cu „un număr de spirite de
valoare (cum ar fi economiştii Ota Šik şi Karel Kuha), care se interesau în principal de aceleaşi lucruri (ca şi
mine) – n.n.“47. Din acest punct de vedere putem înţelege contextul în care cercetătorii conduşi de Radovan
Richta au ajuns la concluzia că: „Aceste tendinţe îşi au originea în însăşi natura civilizaţiei industriale şi tocmai
acesta este faptul care face ca pe o durată mai lungă noua viaţă şi noile relaţii dintre oameni să nu se poată
întemeia pe această bază moştenită a civilizaţiei. În esenţă, industrializarea face parte mai curând din premisele
şi punctele de plecare decât din ţelurile propriu zise ale dezvoltării socialiste. Iată de ce au eşuat în trecut şi vor
eşua inevitabil şi în viitor toate încercările de a întemeia societatea nouă pe introducerea sistemului
industrial“.48 (subl. ns.).

Socialismul îşi epuizase potenţialul de progres

Iată de ce credem că Primăvara de la Praga, chiar dacă a fost înăbuşită de tancurile sovietice, a pregătit
terenul pentru perestroika şi glasnosti-ul lui Mihail Gorbaciov. După opinia noastră, moartea socialismului ca
sistem politic s-a produs în momentul în care nu a fost sesizată prefacerea intervenită în baza civilizaţiei
moderne. Din acel moment, el nu mai putea reprezenta un răspuns, o alternativă, în ultimă instanţă un sistem
viabil. De altfel, din acel moment, socialismul a cunoscut o evidentă rămânere în urmă şi o tot mai accentuată
lipsă de performanţă, chiar dacă unele ţări au mai putut progresa în diferite direcţii. Aprecierea liderului
Partidului Comunist Italian din acea vreme, Enriquo Berlinguer, făcută la mijlocul anilor ’70 – „socialismul real
şi-a epuizat posibilităţile de progres“ – este, de atunci, interpretată ca un veritabil verdict istoric.
Dogmatismul şi lipsa de cultură politica a elitei comuniste au îngreunat sesizarea din interiorul societăţii
socialiste a schimbării în bazele civilizaţiei până la apariţia lui M. Gorbaciov. Se încheia pentru socialism o
perioadă de succese evidente, chiar dacă ele fuseseră obţinute în registrul clasic al industrialismului, iar în plan
internaţional ne aflam, în opinia lui Zbigniew Brzezinski, către finalul unei etape, etapa compactă cuprinsă între
anii ’50 şi ’70, în care iniţiativa în confruntarea istorică dintre cele două sisteme părea să fie de partea
socialismului. Sunt anii în care, spune Brzezinski, o pace de factura celei de la Westfalia, o pace , deci, care să fi
consacrat statu-quo-ul – ar fi fost nu numai acceptată, ci chiar apreciată în Occident49. Sunt anii în care URSS a
desfăşurat o adevărată ofensivă50 în lumea extraeuropeană, pentru a lua sub control ideologic şi politic Lumea a
Treia, şi când poziţia Occidentului în lume părea că se află într-o perioadă caracterizată de erodare şi
slăbiciune51. De la sfârşitul anilor ’70 iniţiativa a trecut de partea Occidentului, fiind, în cele din urmă, încoronată
cu victoria finală.
Psihologic şi cultural vorbind, există explicaţii privind o anumită indisponibilitate şi chiar neputinţă a
cercurilor politice conducătoare ale societăţii socialiste de a se desprinde de modelul clasic, tradiţional al
industrializării. Dacă avem în vedere că această orânduire s-a instalat în ţări cu nivel modest de dezvoltare, că
socialismul a înfăptuit ceea ce aceste state nu realizaseră în epoca dezvoltării industriale propriu-zise –
electrificarea, alfabetizarea, industrializarea – atunci ne dăm seama de ce asemenea realizări au părut şi mai
importante, au putut chiar alimenta raţionamente de factură propagandistică, potrivit cărora socialismul ar fi fost
singura orânduire în măsură să asigure dezvoltarea şi modernizarea naţiunilor 52.

45
Radovan Richta, op. cit., p. 150.
46
Ibidem, p. 151.
47
Apud Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, traducere
de Silvia Albişteanu şi Ana Zbârcea, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 153-154.
48
Radovan Richta, op. cit., p. 152.
49
Zbigniew Brzezinski, The Cold War and its Aftermath, Foreign Affairs, Fall, 1992.
50
Georges-Henri Soutou, op. cit., pp. 308-309.
51
Idem, pp. 373-380.
52
Claude Karnouh, op. cit., pp. 38-39.
 18

Succesul, la rândul lui, exercită o anumită seducţie şi favorizează o absolutizare a modelului în care a fost
obţinut. Dacă asemenea realizări, repetăm reale, au fost înfăptuite într-un model de organizare, într-un sistem
politic, aceasta însemna că sistemul merge, lucrează. Aici descoperim ceea ce Hegel numea viclenia istoriei.
Foarte puţină lume a fost dispusă să se întrebe ce se întâmplă în adâncurile istoriei, ce forţe noi îi modelează
evoluţia. Iar cercurile conducătoare cu atât mai puţin, deoarece ele întruchipau modelul respectiv.
În acest punct al evoluţiei sale, sistemul socialist şi-a dezvăluit limitele marcate de controlul strict pe care
decizia politică îl avea asupra dezvoltării. Ar fi greu să se demonstreze astăzi că factorii de decizie politică din
Occident au sesizat această schimbare fundamentală în bazele civilizaţiei fie şi numai pentru că aici dezvoltarea
economică nu era dependentă de decizia politică, iar mecanismele democratice favorizau dezbaterea publică în
jurul modelelor de dezvoltare, ofereau cadrul pentru selecţia acelor oameni politici în măsură să înţeleagă şi să
promoveze aceste modele. Socialismul nu a favorizat analiza critică a propriei dezvoltări, nu a încurajat
abordările diferite; de abordări alternative nici nu putea fi vorba. De aceea, pe măsură ce realitatea propriu-zisă
evolua, pe măsură ce forţele tehnologice specifice epocii postindustriale se afirmau, orizontul şi aşa neîncăpător
al industrializării socialiste, de factură clasică, aşa cum am arătat, rămânea tot mai în urmă. O clasă conducătoare
legată politic, cultural, psihologic de acest model nu putea decât să eşueze adânc dictatura – menită să impună
standarde depăşite – dând din ce în ce mai puţine semne de dezvoltare, exprimată de roadele tot mai reduse ale
efortului în direcţia dezvoltării, în conflictul tot mai vizibil cu ceea ce se întâmpla, ca tendinţă, pe plan mondial.
Situaţia României a fost tipică în acest sens.
Sub L.I. Brejnev, principala economie a lagărului socialist a cunoscut colapsul şi recesiunea economică.
P.I.B. s-a menţinut în jurul cifrei de 5,3 pe an. Apoi, între 1971 şi 1975 a scăzut la o medie a dezvoltării de
3,7% pe an. Iar după 1975, P.I.B. a scăzut la 2,6 – 2,7 % pe an. In acei ani, producţia în lume creştea rapid,
ridicându-se în 1973 la o rată medie anuală de 6,2% la nivelul întregii lumi. Uniunea Sovietică şi celelalte state
socialiste nu ţineau pasul.53
Încercările de reformă a sistemului economic în Ungaria sau România n-au avut nici ele darul să imprime un
alt curs modelelor de dezvoltare economică. Janos Kádár şi Alexander Dubcek în Cehoslovacia au lansat, în
ianuarie 1968, programele lor de reformă. O reformă de sus în jos, care nu aducea modificări mecanismelor
fundamentale de funcţionare a societăţii. În timp, mai ales în Ungaria, acest tip de reformă a condus la următorul
rezultat: s-a renunţat la construirea unor obiective supradimensionate şi la promovarea investiţiilor gigant în
industria grea. Au apărut chiar mici întreprinderi private, iar în agricultură autonomia cooperativelor s-a
accentuat.54 În schimb, în România, Nicolae Ceauşescu a continuat politica investiţiilor masive în industrie, ceea
ce a condus la apariţia unor ramuri – chimică, siderurgică, constructoare de maşini – care produceau cu mult
peste nevoile ţării şi nu dispuneau de tehnologie în măsură să permită exportul acestor produse în condiţii de
rentabilitate. Ceauşescu a lansat o serie de planuri utopice – de a produce tot ce era necesar economiei în ţară –
ceea ce a accentuat criza, mai ales în perioada şocurilor petroliere.
Producţia în economiile de tip socialist nu era reglată de cererile pieţei, ci de planurile adoptate în forurile
de partid. Se producea în funcţie de o directivă politică şi se consuma în funcţie de o cerere reală. Cum
permanent consumatorul era constrâns financiar a apărut în toate ţările socialiste un exces de producţie la nivelul
producătorului şi un deficit de consum la nivelul consumatorului.55
În aceste condiţii, economiile socialiste construite după un model specific secolului al XIX-lea56 sufocate de
un aparat birocratic supradimensionat nu puteau nici să reziste schimbărilor cerute de evoluţia economiei
mondiale şi nici să satisfacă nevoile propriilor consumatori. Deteriorarea generală a calităţii vieţii s-a reflectat în
scăderea duratei medii a vieţii – un fenomen şocant, fără precedent, pentru o societate industrială presupus
avansată. Alcoolismul, întotdeauna o problemă în Rusia, a crescut uluitor, consumul pe cap de locuitor crescând
peste 100% între între 1965 şi 1970. „Naţiunea de beţivi pe care o lăsasem în urmă cu zece ani, devenise o
naţiune de beţivi care abia se ţin pe picioare”, nota Robert Kaiser, ziarist la Washington Post, descriind o vizită
în Uniunea Sovietică, în anul 1984.
S-a ajuns către mijlocul deceniului nouă la un punct critic. Modelul socialist de economie devenise perimat
şi nu putea să evolueze decât în două direcţii: fie spre o reformă, ceea ce a încercat Mihail Gorbaciov, fie spre
catastrofă. Eşecul modelului sovietic de economie este sigur un factor al prăbuşirii comunismului, dar acest lucru
nu i se poate imputa liderului reformist sovietic aşa cum cred unii analişti.57

53
Idem, p. 57.
54
Stelian Tănase, op. cit., pp. 148-149.
55
Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 21.
56
Ivan T. Berend, „Eşecul modelului sovietic“, în Sfera Politicii, nr. 39, anul V, 1996, p. 21.
57
A se vedea pe larg Myron Rush, „Fortune and Fate“, în National Interest, nr. 31, Spring, 1993, pp. 19-25;
Vladimir Kantorovich, „The Economic Fallacy“, în National Interest, nr. 31, Spring, 1993, pp. 35-45; Lila
 19

Importante sunt deciziile care au fost luate în domeniul economic în URSS şi în ţările-satelit. Erorile de
înţelegere ale liderilor sau ale aparatului comunist în ceea ce priveşte sensul evoluţiilor din economia mondială
ca şi consecinţele pe care acestea le pot avea în nivelul de trai al cetăţeanului au devenit tot mai vizibile. De
remarcat faptul că la începutul anilor ’70, economiştii sovietici au informat conducerea că începuse stadiul final
al „crizei capitalismului”. Leonid Brejnev era convins că societatea capitalistă era o „societate fără viitor” şi
aceasta l-a determinat să accelereze cursa înarmărilor şi să extindă influenţa sovietică asupra Lumii a Treia,
pentru a da istoriei un impuls în direcţia în care credea el că se îndreaptă 58. Această decizie a cerut resurse
supradimensionate în raport cu posibilităţile economiei sovietice. Creşterea economică era doar în statisticile
partidului pentru că în realitate economia sovietică era în plină criză şi dădea semne de epuizare. 59
În loc de a pune accent pe modernizare internă şi pe dezvoltare de tip intensiv, fosta Uniune Sovietică a
continuat să evalueze totul printr-un tipar istoriceşte depăşit. Ea a urmărit creşterea influenţei socialismului în
lume, a adoptat o atitudine tot mai agresivă pe plan internaţional. Sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam,
Etiopia, Yemen, Cuba şi într-o zonă geopolitică de mare importanţă – Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, au luat
sub control prin intermediari – state comuniste satelite cu pretenţii de lideri zonali (Cuba, de pildă) –, ţări din
Africa, aşa cum a fost cazul Angolei şi al Mozambicului. O supraîntindere căreia o ţară, ea însăşi cu probleme de
dezvoltare, nu-i mai putea face faţă multă vreme. Ceea ce, în final, a condus, la o supraevaluare a rezultatelor, la
un tip de infatuare politică, mai mult, chiar la o abordare lipsită de realism a acestor rezultate. Afirmaţia lui
Leonid Ilici Brejnev: „Comunismul mai are de făcut doar o jumătate de pas până la dominarea lumii“60 lansată
în plină perioadă de stagnare a socialismului, va rămâne antologică pentru că ilustrează un adevăr fundamental:
în ultima parte a existenţei sale, socialismul a intrat într-un tip de conflict cu istoria, cu modelele de dezvoltare
pe care sfârşitul de secol şi de mileniu începea să le prefigureze. În acel moment, socialismul era condamnat la un
tip de marginalizare, la un eşec istoric. Întrebarea era ce formă va îmbrăca un asemenea conflict? „Dacă ar fi fost
cursa înarmării, Uniunea Sovietică ar fi putut exista şi în prezent“.
Supraîntinderea a determinat Moscova să promoveze o politică militară ofensivă care cerea la rândul ei un
potenţial militar pe măsură. Această politică rezulta din logica revoluţiei mondiale aşa cum sesizase la timpul său
şi George Kenan61, dar şi Paul Kennedy, dintr-o tradiţie a politicii sale externe inaugurată de ţarul Petru. Extrem
de interesantă este observaţia lui Paul Kennedy, potrivit căreia deficitul de modernitate şi grija pentru un
potenţial militar care depăşea resursele economiei n-a fost specific doar epocii comuniste. Acest fenomen a
influenţat negativ evoluţia generală a Rusiei şi ulterior a URSS. De-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia a
consemnat o evoluţie ascendentă numai că celălalte mari puteri europene au cunoscut alte traiectorii ale
dezvoltării. Mărimea Rusiei şi mai ales resursele şi mărimea populaţiei au putut suplini pentru un timp,
progresele modeste în ceea ce priveşte modernizarea propriu-zisă. Aşa se face că în prima parte a secolului,
Rusia a continuat să aibă cel mai mare GNP din Europa. De la mijlocul acestui secol, adică din momentul în care
cuceririle primei revoluţii au început să-şi spună cuvântul, Rusia a fost depăşită limpede de Marea Britanie şi
Germania, ţări care au promovat noua revoluţie tehnologică. Numărul şi mărimea deveniseră deja neputincioase
în faţa unei forţe mult mai performante – tehnica.62

„Dacă nu ar fi fost cursa înarmărilor,

Uniunea Sovietică ar fi putut exista şi în prezent“

O altă analiză, dezvoltată tot în anii de existenţă ai socialismului real, ne este propusă de către Paul
Kennedy în celebra lucrare The Rise and Fall of the Great Powers. Autorul american luminează o altă faţetă
extrem de importantă a aceluiaşi proces. Sensibilitatea indiscutabil mai redusă a socialismului de stat faţă de
problemele noi, calitative ale dezvoltării, incapacitatea sa de a le valorifica s-au asociat cu efortul supradimen-
sionat în domeniul militar, care a muşcat din posibilităţile de dezvoltare şi aşa mai reduse ale socialismului.
Ambele aspecte sunt legate de particularităţile de dezvoltare a Rusiei. Fiind primul stat care construieşte

Shestov, Was the Collapse of the Soviet Union Inevitable?, în Anne de Tingui, The Fall of the Soviet Empire,
Bulder, CO, Columbia University Press, 1997, p. 76.
58
Richard B. Day, Cold War Capitalism: The View from Moscow 1945-1975, Armonk, New York, M.E.Sharpe,
1995, p. 275.
59
Bruce D. Berkowitz, Jeffrey T. Richelson, „The CIA Vindicated“, în National Interest, nr. 41, Fall, 1995, pp.
36-47.
60
Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 284.
61
Dana H. Allin, Cold War Illusions, 1969-1989, St. Martin’s Press, New York, pp. 8-9; Henri Kissinger, op.
cit., pp. 406-407.
62
Paul Kennedy, The Rise and Fal of the Great Powers, Random House, New York, 1987, p. 171.
 20

socialismul, în mod inevitabil trăsăturile istorice ale dezvoltării sale şi-au pus amprenta asupra modelului de
socialism construit în această ţară şi, apoi, exportat, în condiţii de ocupaţie militară, în ţările din centrul şi estul
Europei.
Numărul mai mare de locuitori, teritoriul întins, bogăţiile numeroase au creat întotdeauna Rusiei un avantaj
brut“ pe care Rusia a înţeles să-l prelungească în aceeaşi manieră, chiar şi atunci când numărul, întinderea sau
volumul nu mai aveau aceeaşi importanţă ca altădată.
Un prim semnal în această privinţă este reprezentat de impactul pe care prima revoluţie industrială,
desfăşurată la mijlocul secolului trecut l-a avut asupra ierarhiei puterilor europene în general, asupra evoluţiei
Rusiei cu deosebire. De-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia a consemnat o evoluţie ascendentă (populaţia s-a
dublat, producţia de oţel a sporit considerabil, numărul de fabrici şi intreprinderi a crescut de la 2400 la 15000).
Numai că celelalte state europene s-au dezvoltat într-un ritm mai rapid. Mărimea Rusiei a putut suplini, un timp,
progresele modeste în ceea ce priveşte modernizarea propriu zisă. Aşa se face că în prima parte a secolului, Rusia
a continuat să aibă cel mai mare GNP din Europa. De la mijlocul acestui secol, adică din momentul în care
cuceririle primei revoluţii au început să-şi spună cuvântul, Rusia a fost depăşită limpede de Marea Britanie şi
Germania, ţări care au promovat noua revoluţie tehnologică. Numărul şi mărimea deveniseră deja neputincioase
în faţa unei forţe mult mai performantă- tehnica – aşa cum reiese şi din tabelul de mai jos.
 21

După cum se observă, pentru secolul al XIX-lea ţara tipică în ceea ce priveşte dezvoltarea intensivă era
Marea Britanie. În 1860, cînd acest stat a atins punctul maxim al dezvoltării sale, comparativ cu alte state, Marea
Britanie producea 53 procente din oţelul lumii şi 50 procente din cărbunele mondial, în timp ce prelucra aproape
jumătate din producţia de bumbac a lumii. „Cu numai 2 procente din populaţia lumii şi 10 procente din cea a
Europei, Marea Britanie deţinea, în industriile moderne, o capacitate egală cu 40-45 procente din potenţialul
lumii şi 55-60 procente din cel al Europei.“63
Deşi era de departe ţara cea mai bogată a momentului, Marea Britanie, cum remarca şi Paul Kennedy, a fost
un tip diferit de mare putere; forţa şi influenţa sa nu pot fi măsurate pe baza criteriilor tradiţionale ale hegemoniei
militare. Ea a fost preocupată de puterea financiară şi a devenit capitala bancară a lumii, a dezvoltat la un nivel
fără precedent flota comercială etc. Creşterea economică impresionantă nu a fost direcţionată pentru a întări
puterea militară a ţării şi cu atât mai puţin subsumată acestui obiectiv. Ideologia laissez-faire a fost ideologia
dominantă, iar scăderea cheltuielilor guvernamentale, cu deosebire în zona militară, a preocupat tot timpul. Adam
Smith avertizase în The Wealth of Nations că forţele armate erau, în sine, neproductive şi nu adaugă valoare
bogăţiei unei ţări în forma în care o face o fabrică sau o fermă agricolă.
Puterea economică relativă a Rusiei până în 1880 a scăzut. Nu pentru că Rusia nu ar fi progresat, ci pentru
că alte state, valorificând mai bine forţele industrializării, au progresat mai repede. În schimb, cheltuielile în
domeniul miltar făcute de Rusia au crescut. Deşi puterea economică a Marii Britanii era mai mare decât cea a
Rusiei, personalul militar al acestui ultim stat era de peste trei ori mai numeros decât cel britanic, aşa cum reiese
şi din tabelul următor64.

Anul 1830 1850 1890

Nr. GNP- GNP GNP- GNP GNP- GNP
bilion Per bilion Per bilion Per
crt. Ţara dolars capital dolars capital dolars capital
1 Rusia 10.5 170 12.7 175 21.1 182
2 Franţa 8.5 264 11.8 333 19.7 515
3 M. Britanie 8.2 346 12.5 458 24.4 785
4 Germania 7.2 245 10.3 308 26.4 537
5 Imp. Habsbur. 7.2 250 9.1 283 15.3 361
6 Italia 5.5 265 6.6 277 9.4 311

63
Paul Kennedy, op. cit., p. 151.
64
Idem, p. 154.
 22

Anul Numărul de militari

1816 1830 1860 1880

Ţara
Marea Britanie 255, 000 140,000 347,000 248, 000
Franţa 132, 000 259, 000 608, 000 544, 000
Rusia 800, 000 826, 000 862, 000 909, 000
Prusia Germania 130, 000 130, 000 201, 000 430, 000
Imperiul Habsburgic 220, 000 273, 000 306, 000 273, 000
SUA 16, 000 11, 000 26, 000 36, 000

Insistăm asupra cifrelor cuprinse în acest tablou pentru că ele definesc un model de dezvoltare a Rusiei, care
s-a păstrat şi în perioada socialistă. Acest model este caracterizat, în primul rând, prin ponderea ridicată, uneori
copleşitoare a cheltuielilor militare. În întreaga perioadă modernă, cheltuielile militare ale Rusiei au fost
disproporţionate, comparativ cu situaţia economică a ţării; în felul acesta, ele au accentuat rămânerea în urmă,
economică şi socială, a ţării.
Lucrurile n-au stat diferit nici în perioada socialistă. În timpul celui de-al doilea război mondial Uniunea
Sovietică a devenit un gigant militar. A urmat un miracol economic minor exprimat în faptul că între 1945-1950
produsul intern brut s-a dublat.65 Dezvoltarea Uniunii Sovietice în perioada postbelică este reală, însă trebuie
menţionat că procesul creşterii economice a avut loc tot în registru clasic, că el nu a dus la o recuperare a
decalajelor la acei indicatori care măsoară dezvoltarea de tip intensiv.
După cel de-al doilea război mondial SUA şi Uniunea Sovietică s-au detaşat limpede de restul statelor,
devenind singurele superputeri ale momentului. În 1950, GNP-ul pe cap de locuitor al Uniunii Sovietice se situa
la mai puţin de o treime din cel american şi cam la jumătate din cel britanic şi cel francez. Din nou forţa
numărului, mărimea bogăţiilor, întinderea teritoriului îşi spun cuvântul pentru Moscova. În volum absolut, GNP-
ul Uniunii Sovietice era dublu faţă de cel al Marii Britanii sau Franţei, cum rezultă şi din tabelul următor. 66

Ţara GNP total GNP pe cap de locuitor

Statele Unite 381 mld. 2,536
URSS 126 699
Marea Britanie 71 1,393 (1951)
Franţa 50 1,172
Germania de Vest 48 1,001
Japonia 32 382
Italia 29 626 (1951)

Deşi SUA conduceau detaşat în plan economic, cheltuielile militare ale Uniunii Sovietice erau mai mari. La
nivelul aceluiaşi an, 1950, SUA alocau 14,5 miliarde dolari domeniului militar unde erau angajaţi 1,38 milioane
persoane, în timp ce Uniunea Sovietică cheltuia 15,5 miliarde dolari, iar personalul angajat se ridica la 4,3
milioane.
După 30 de ani diferenţele în ceea ce priveşte decalajul economic propriu-zis se mai estompează, dar nu în
mod spectaculos. În linii mari, decalajele se conservă şi în 1980. Datele de mai jos sunt semnificative în această
privinţă.67

Populaţie GNP pe cap de loc. GNP

(milioane) (dolari) (miliarde de dolari)
SUA 228 11,360 2,590
URSS 265 4,550 1,205
Japonia 117 9,890 1,157

65
Ibidem, p. 363.
66
Ibidem, p. 369.
67
Ibidem, p. 436; vezi şi Thomas W. Wolfe, Soviet power and Europe, 1945-1970, The John Hopkins Press,
Baltimore and London, 1970, pp. 459-492; Abraham S. Becker, Soviet Grouth, Resources Allocasian and
Military Outlays, în The Rand Corporation, P. 4135, June 1969, p. 7-10.
 23

Comunitatea Economică 317 - 2,907

europeană (12 state)
Germania de Vest 61 13,590 828
Franţa 54 11,730 633
Marea Britanie 56 7,920 443
Italia 57 6,480 369
Germania de Est şi de Vest 78 - 950
China 980 290 sau 450 284 sau 441

Cu o putere economică situată cam la jumătatea celei americane, Uniunea Sovietică trebuia să facă faţă
aceleiaşi curse, extrem de costisitoare, a înarmărilor. Jacques Sapir descria, din această perspectivă, economia
URSS ca fiind cea mai extinsă economie de mobilizare, adică o economie de piaţă mobilizată pentru război în
condiţii de pace, după modelul economiei germane interbelice. 68 În acest mod URSS a putut să încline balanţa, în
cadrul raportului de forţe, Tratatul de la Varşovia /NATO, în favoarea sa. Situaţia forţelor clasice se prezenta
astfel:69

Categoria NATO Tratatul de la Varşovia

Tancuri 11.000 27.000
Artilerie 6.200 14.000
Aviaţie 3.300 5.650

Situaţia era la fel şi în ceea ce priveşte arsenalele incluse. La sfârşitul războiului, se prezenta astfel:70

68
Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 23.
69
Florin Gârz, NATO: Globalizare sau dispariţie, Editura Odeon, Bucureşti, 1995, p. 113.
70
L’Année strategique, 1994, Paris, Dunod-Iris, p. 174.
 24

Categoria URSS SUA

ICBM
Lansatoare continentale 425 550
Nr. de reactori nucleari 5775 2000
SLBM
Lansator submarin 832 524
Nr. de vectori 2696 3472
Arme nucleare 1250 2900
aeropurtate
Total lansatoare 1867 1239
Total vectori 9587 8772

După cum se observă, Uniunea Sovietică, nu a valorificat cum se cuvine forţele dezvoltării
postindustrialismului decât în plan militar. Henri Kissinger referindu-se la acest aspect sesiza că „forţele
rachetelor sovietice creşteau într-un ritm ce i-a făcut pe mulţi experţi să se teamă că superioritatea strategică
sovietică era iminentă. Asemenea conducătorilor britanici Palmerston şi Disraeli în secolul XIX, oamenii de stat
americani percepeau o Rusie care avansa în toate direcţiile“71 însă observa imediat că „slăbiciunea fatală a
acestui imperialism nesăţios a fost aceea că treptat liderii sovietici şi-au pierdut pe drum simţul măsurii
supraestimând abilitatea sistemului sovietic de a-şi controla cuceririle atât militare cât şi economice“.72 În
această perioadă economia URSS ca şi a altor ţări socialiste a intrat într-o perioadă de evidentă stagnare.
Creşterea cheltuielilor militare a fost infinit mai mare decât creşterea PNB. Fostul ministru de externe sovietic
Eduard Sevardnadze evalua la 25% din PNB cheltuielile militare în timpul regimului Brejnev. 73 Resursele
consumate în cursa înarmărilor, costul intervenţiilor militare în lumea extraeuropeană ca şi susţinerea unor
regimuri prosatelite în Lumea a Treia au sufocat economia sovietică şi l-au determinat pe Mihail Gorbaciov să
înceapă tratative extinse de reducere a armamentelor şi arsenalelor militare. 74
Un alt factor extrem de important a fost lansarea a ceea ce s-a numit Războiul stelelor, care presupunea
cheltuieli enorme, un nou stadiu al cursei înarmărilor. În mod limpede, Uniunea Sovietică nu mai putea face faţă
efortului financiar pe care îl implica noul stadiu al înarmărilor.
Ca să ne dăm seama şi mai bine de ceea ce însemna povara înarmărilor pentru fosta Uniune Sovietică ar fi
instructiv să facem referire şi la forţa economică a celor două blocuri militare: NATO şi Tratatul de la Varşovia.
În Tratatul de la Varşovia doar Uniunea Sovietică era cea care conta cu adevărat. Celelalte ţări aveau un potenţial
economic redus. Pe când din NATO făceau parte puteri economice de mare relief, care au putut susţine efortul de
înarmare mult mai uşor. Rezultatul nu putea fi decât un colaps, intervenit mai devreme sau mai târziu. Mc Cauley
avea dreptate să sublinieze: „Dacă nu ar fi existat cursa înarmărilor, Uniunea Sovietică ar fi putut fi şi în
prezent un stat comunist“.75
Discuţia despre impactul profund al cursei înarmărilor asupra Uniunii Sovietice şi, în general, asupra
statelor socialiste trebuie purtată pe două etaje. Primul are în vedere volumul cheltuielilor propriu-zise,
împovărător. Sumele afectate înarmărilor de către cele două superputeri erau aproape egale. Numai că ele se
raportau la o bază economică şi de cercetare diferită şi prezentau, prin urmare, grade diferite de suportabilitate.
Apoi, nu poate fi omis că SUA au reuşit performanţa de a transfera inovaţia din câmpul cercetării militare în cel
al economiei civile, ceea ce a fost de natură să stimuleze dezvoltarea economică propriu-zisă, să-i asigure
standarde tehnologice greu de egalat. De ce nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi în Uniunea Sovietică? Nivelul
tehnologic al cercetării şi producţiei militare era foarte ridicat şi în fosta Uniune Sovietică. Numai că cel al
economiei civile era modest iar transferul nu se putea face aşa uşor. Pe de altă parte, nu a existat o viziune
coerentă în acest domeniu, cum s-a întâmplat în SUA. Uniunea Sovietică „a trebuit să dedice aproximativ două
treimi din cercetarea ştiinţifică şi o treime din economia sa pentru eforturile militare. Pe când în Statele Unite a
avut loc o revoluţie tehnologică datorită cercetării şi producţiei militare, în Rusia fenomenul a fost aproape
absent“.76

71
Henri Kissinger, op. cit., pp. 690-691.
72
Idem.
73
Jean-François Soulet, Sylvaine Guinle, op. cit., p. 163.
74
Idem, pp. 161-162.
75
Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
76
Idem.
 25

Liderii sovietici n-au sesizat că sub impactul celui de-al treilea Val77 o confruntare clasică directă între
superputeri nu mai era posibilă şi nici benefică.
Decizia în confruntarea militară dintre cele două sisteme în timpul războiului rece nu a fost obţinută în
termeni clasici, deoarece confruntarea propriu zisă nu s-a desfăşurat în mod clasic. Cele două superputeri au
evitat cu grijă un conflict direct şi au apelat la ceea ce specialiştii în polemologie au denumit războiul prin
procură. Presiunea militară a fost însă un factor decisiv şi aceasta a fost exercitată de competiţia înarmărilor, în
special a celor nucleare.
Raportul forţă-vulnerabilitate avea să determine comportamentul superputerilor în viaţa internaţională
pentru a-şi prezerva securitatea şi a-şi crea, eventual, un avantaj strategic. Acest raport în confruntarea Est-Vest
pe perioada războiului rece a dat naştere la ceea ce specialiştii în teoria relaţiilor internaţionale au numit –
„Dilema de securitate“ 78. Aceasta la rândul ei a provocat o acerbă cursă a înarmărilor, care aşa cum am arătat a
avut un rol esenţial în colapsul final al sistemului socialist.

Lenin a fost învins de Coca Cola şi Mc Donald’s

Vladimir Kantorovich face o remarcă, neîndoielnic, pătrunzătoare, când remarcă faptul că eşecul economic,
oricât de sever, nu poate explica, singur, prăbuşirea prin implozie a regimurilor comuniste: „This economic
explanation (of collapse)…is, at best, incomplete. Poor economic performance is comonplace in the world, while
the peacetime collapse of a political system is quite rare“79
Într-adevăr, dacă am reduce totul la dimensiunea economică, am cantona pe poziţii cu totul simpliste, care
ne-ar apropia de literatura vulgară de popularizare a marxismului. Contextul prăbuşirii regimului comunist este
mult mai complex şi din el nu pot lipsi în nici un fel elemente, cum ar fi: mondializarea şi globalizarea ca tendinţe
caracteristice sfârşitului de secol XX; datorită acestor tendinţe cele două sisteme se cunoşteau unul pe altul prin
produsele pe care le puneau la îndemâna cetăţeanului, dându-i acestuia posibilitatea să compare şi să judece
singur. Revoluţia în domeniul mijloacelor de comunicare în masă a spulberat barierele de comunicare de
altădată80 şi a pus cetăţeanul în legătură directă cu evenimentele din orice punct al globului. În felul acesta,
cetăţeanul aflat în interiorul sistemului socialist era scos, măcar într-o anumită măsură, de sub influenţa
propagandei oficiale. Impactul acestei schimbări a fost aşa de mare, încât ar fi riscantă acum o evaluare
exhaustivă a sa. În sfârşit, am mai menţiona lansarea inspirată în anii ’70 a campaniei numite drepturile omului,
care a creat o mare presiune asupra sistemului totalitar, a reaprins speranţa în valorile democraţiei, a silit
regimurile comuniste să devină dacă nu mai elastice, măcar mai prudente.
După opinia noastră, nu s-ar putea explica victoria în războiul rece şi prăbuşirea comunismului făcând
abstracţie de aceste fronturi noi ale disputei care, poate, nu au avut efecte spectaculoase, dar au erodat sistemul
socialist şi încrederea cetăţenilor în valorile sale declarate. Menţionând aceste lucruri, dorim să relevăm că noile
domenii de confruntare nu ar fi avut impactul scontat dacă nu ar fi devenit din ce în ce mai evident că, din punct
de vedere tehnologic, Occidentul repurtase victoria. Salturile în acest domeniu au generat un val real de
prosperitate, o îmbunătăţire vizibilă a standardului de viaţă al cetăţeanului. Nu numai pentru elitele sociale, ci,
practic, pentru toată societatea. Sub impactul revoluţiei postindustriale, Occidentul se schimbase radical,
schimbare care se regăsea în viaţa locuitorilor săi. De aceea, discursul din mass-media, valorile susţinute de
campania privind drepturile omului sunau adevărat , pentru că erau susţinute de o realitate socială schimbată
vizibil şi incontestabil în bine.
Pentru cetăţeanul obişnuit cursa înarmărilor, revoluţia tehnologică, forţele postindustrialismului – domenii
decisive ale confruntării capitalism/socialism – erau ceva abstract şi, oricum, îndepărtat. Pentru el importante şi
decisive erau „produsele“, „întruchipările“ de zi cu zi ale celor două sisteme; cu alte cuvinte, calitatea şi
performanţele automobilului, televizorului, ale blugilor, ale filmelor, ale melodiilor moderne, calitatea bunurilor
care făceau parte din viaţa sa şi nu neapărat a rachetelor balistice. Imaginile unei societăţi prospere cu care au
fost bombardate societăţile comuniste au avut efect devastator în aceste ţări şi pentru propaganda lor. 81

77
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, traducere de Mihnea
Columbeanu, Editura Antet, 1995, pp. 25-40.
78
A se vedea pe larg Barry Buzan, Popoarele, Statele, Teama, ediţia a II-a, traducere de Vivia Săndulescu,
Editurile Cartier, Chişinău şi Codex, Bucureşti, 1999, pp. 274-294; Robert Osgood, Robert W. Tucker, Force,
Order and Justice, Johns Hopkins University Press, Baltinore, 1967, pp. 88-120; Richard Rosencrance,
International Relations. Peace or War, New York, p. 36 şi urm.
79
Vladimir Kantarovich, „The Economic Fallacy“, în National Interests, nr. 31, Spring, 1993, p. 36.
80
Pierre Miquel, Histoire du Monde contemporain, 1945-1999, Nouvelle Edition, Fayard, 1999, pp. 486-510.
81
Idem, p. 505.
 26

Victoria Vestului în confruntarea cu Estul a fost determinată de un şir de succese în plan militar,
psihologic, imagologic şi ideologic, deoarece războiul rece a fost un cu totul alt tip de război, complet diferit de
cele pe care omenirea le-a purtat până atunci. Războiul rece s-a purtat şi a fost câştigat de Vest şi pe terenul
psihologiei şi al imagologiei.
În plan psihologic, confruntarea Est-Vest a fost decisă de modul cum competitorii au înţeles impactul pe
care îl au asupra oamenilor imaginile, informaţia, cultura, ideologia şi muzica, tot ceea ce ţine de un nou mod de
viaţă. Câştigul/pierderea în aceste noi forme de confruntare nonclasică nu se putea evalua cu măsurile clasice, în
numărul de pierderi pe câmpul de luptă, sau în distrugerile pe care le provoci adversarului, ci în influenţa pe care
acestea o au în schimbarea modului de a gândi al oamenilor, a modului lor de a percepe lumea în care trăiesc. În
această confruntare Moscova şi sateliţii ei au propagat înlăturarea exploatării de clasă, eliberarea naţională pentru
ţările în curs de dezvoltare.82 În opoziţie, SUA şi aliaţii lor au propagat ideile democraţiei pluraliste şi au recurs
la forţa de atracţie a muzicii rock, a filmului western şi a modei blue-jeans. În această confruntare, rock-ul şi
blue-jeans-ii au avut o forţă de penetrare şi de erodare a sistemului socialist mai mare decât apelurile la lupta de
clasă ale Moscovei. Claude Karnoouh nu exagerează prea mult când afirmă că socialismul „s-a prăbuşit sub
presiunea imaginilor supermagazinelor şi a serialelor de televiziune americane. La urma-urmei, Lenin a fost
învins de alianţa lui Mc Donald’s cu Coca Cola, a lui Yves Saint Laurent cu Mercedes“. 83
Liderii comunişti, până la Mihail Gorbaciov, formaţi în dogmele ideologiei comuniste de tip stalinist, n-au
fost capabili să depăşească limbajul de lemn al unei propagande învechite de tip secol al XIX-lea şi n-au înţeles
rolul informaţiei, puterea mijloacelor mass-media în modelarea conştiinţelor. Jean Heffer considedră că acest fapt
ţine de esenţa regimului politic comunist de a conserva pe perioade lungi aceiaşi lideri, care avansează în vârstă
şi pierd capacitatea de a înţelege evoluţia societăţii şi prin urmare de a o renova. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în
Occident. Iată de exemplu, la începutul preşedinţiei, R.Reagan l-a sprijinit pe F.Marcos în Filipine. Însă pe
măsură ce transmisiunile TV continuau, şi americanii au văzut cum demonstranţi paşnici şi simpatici din clasa
mijlocie erau atacaţi de bătăuşii lui Marcos, poziţia lui Reagan a început să se schimbe. Crainicul de televiziune
de la Washington Post scria: „nu dă bine să fii aliat cu piticul ăsta rău de la televizor.84 Liderii comunişti din
Estul Europei n-ar fi înţeles acest lucru pentru că erau convinşi de un fapt: cenzura dură şi controlul absolut al
mass-media şi mai ales al televiziunii este suficient pentru a-ţi impune voinţa. Alvin Toffler este de părere că
„Dacă Ceauşescu ar fi studiat rolul noului sistem mass-media global, de exemplu, în răsturnarea lui Ferdinand
Marcos în Filipine, ar fi ştiut că deţinerea controlului mass-media interne nu mai e de ajuns pentru a ţine
poporul în ignoranţă, evenimentele politice interne sunt jucate tot mai mult pe o scenă globală (…). Ceauşescu
n-a reuşit să înţeleagă revoluţia mondială a mijloacelor de informare, plătind cu viaţa, în ziua de Crăciun,
1989“.85
Analizele de imagine în confruntarea Est-Vest din timpul războiului rece, mai ales pentru perioada sa de
final86 arată că a câştigat cel ce a dominat fluxurile comunicaţiilor şi a reuşit să impună valorile, aspiraţiile şi
propria imagine în opinia publică. Or, după cum apreciază reputaţii analişti ai problemei, „întâietatea SUA în
lume în acest domeniu este indiscutabilă. Leadershipul american se afirmă şi în ceea ce priveşte stăpânirea
reţelelor, fabricarea şi vânzarea de echipamente, concepţia şi producţia de media. Conceptul de Free flow of
Information a dat mai mult ca oricând un avantaj sistemului american, fiind capabil să facă cunoscute temele
sale dominante oriunde în lumea liberă“.87
Sovieticii n-aveau nici o şansă de a contracara ofensiva imagologică deoarece traficul lor în imperiul
undelor herţiene nu era decât de 0,3% din cel al Intelsat-ului.88 Prin urmare, filmele şi foiletoanele produse în
SUA au invadat ecranele mari şi mici din lumea întreagă, difuzând modelul culturii şi civilizaţiei americane.
„Niciodată american way of life n-a avut o forţă mai mare de penetrare“89.
Pe de altă parte, este vorba despre lipsa de modernitate a mai tuturor produselor din fostul sistem socialist.
Nimeni nu pune la îndoială performanţele produselor militare sovietice. Dar cetăţeanul obişnuit intră în contact

82
Sergiu Támas, Geopolitica. O abordare prospectivă, Bucureşti , 1995, p. 164.
83
Claude Karnoouh, op. cit., pp. 142-143.
84
Alvin Toffler, Powershshift / Puterea în mişcare, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, 1995, p. 347.
85
Idem.
86
Vezi pe larg George F. Kenan, Memoirs, 1925-1950, Little, Brawn, Boston, 1967, pp. 240-242; Peter G. Filene,
American Views of Soviet Russia, Homewood, Ill, Dorsey Press, 1968, pp. 235-237; Ellen Mickiewiez, Media and the
Russian Public, Prager, New York, 1981, pp. 136-137; Robert English, Jonathan J. Halperen, The Other Side. How
Soviets and Americans Perceive Each Other, Transaction Books, New Brunswick (USA) and Oxford (UK), 1991, pp.
51-68.
87
Pierre Miquel, op. cit., p. 494.
88
Idem, p. 495.
89
Ibidem, p. 496.
 27

nemijlocit cu produsele civile. Pentru că este vorba despre o confruntare între două sisteme, considerăm că
modernitatea produselor obişnuite a contat enorm în verdictul cetăţeanului din lagărul socialist. Modernitatea
automobilului occidental, a televizorului, a pantofului dacă vreţi, rezumau totul şi aveau o forţă de convingere, pe
care nu trebuia să o mai releve nimeni. Pe fondul unui nivel de trai modest – expresia directă a ineficienţei
sistemului – bombardamentul noilor produse din Occident a putut avea o influenţă decisivă. Aşa s-a produs
desprinderea lentă dar inevitabilă a cetăţeanului de sistemul în care, poate cândva, crezuse. Odată ce desprinderea
a avut loc, implozia şi prăbuşirea nu mai erau decât o problemă de timp…

Mass media şi „noul atlas“ mental al omului modern

Presa, radioul, televiziunea, muzica uşoară au avut un rol major în remodelarea convingerilor politice ale
ascultătorilor din Europa Centrală şi de Sud-Est ca şi din URSS. Încă din 30 martie 1948, SUA au elaborat
pentru Consiliul Naţional de Securitate un document – N.S.C./7 – de importanţă geopolitică şi geostrategică, prin
care erau formulate obiectivele şi metodele de confruntare cu lumea comunistă. Printre acestea, un loc important
îl deţinea intensificarea programelor anti-comuniste la radio.90 Ulterior, acest document a fost completat printr-un
altul, elaborat în aprilie 1950 – N.S.C./68 – care a schiţat imaginea Americii în cruciada împotriva comunismului. Cei
care au elaborat N.S.C./68 credeau că „Doar prin afirmarea practică, pe plan internaţional şi pe plan intern, a
valorilor noastre esenţiale putem să ne păstrăm integritatea, şi în acesta constă prezentarea reală a planurilor
Kremlinului“.91 Astfel, doctrina părinţilor fondatori ai Americii, potrivit căreia naţiunea lor era un for al libertăţii pentru
întreaga omenire, a impregnat filosofia americană a războiului rece.
Sovieticii n-au înţeles importanţa crucială pe care o au mijloacele de informare în masă în redesenarea
atlasului mental al cetăţenilor şi prin urmare n-au acordat atenţia cuvenită luptei pentru stăpânirea spaţiului
informaţional. Presa din Uniunea Sovietică şi ţările-satelit era o presă de propagandă prin excelenţă, extinsă la
scară de imperiu sau stat, în serviciul liderilor de partid. Ea trebuia să exprime adevărul oficial şi grilele sale de
interpretare, adică singura versiune a ceea ce este Adevărat, Frumos, Bun. Abia către sfârşitul războiului rece
liderii de la Kremlin au înţeles acest lucru, dar era deja prea târziu. Iată ce afirma Mihail Gorbaciov la o instruire
a diplomaţilor, în luna mai 1986: „Lupta pentru cucerirea opiniei publice este la fel de obligatorie pentru
diplomaţi ca şi ţinuta de negociere. Au fost până acum cazuri de reacţie nesănătoasă a unor ambasadori, atunci
când reprezentanţi ai unora dintre organizaţiile noastre speciale, membri ai delegaţiilor noastre erau dispuşi să
participe la polemici, la dezbateri, în timp ce ambasadorii voiau să le limiteze participarea“.92 Gorbaciov a
sesizat că „inevitabilitatea războiului între blocuri, victoria comunismului, democraţia populară superioară
celei capitaliste“ erau clişee epuizate încă din anii ’50-’60; până şi N. Hrusciov le-a înlocuit cu ideea coexistenţei
paşnice şi a încercat să modernizeze propaganda prin reactivarea societăţii civile. Societatea a început să se
relaxeze şi, odată cu relaxarea din URSS, a început procesul şi în alte ţări. Trezite din amorţeala de decenii,
„structurile profunde ale poporului au început să se mişte“93 şi să ceară mai mult decât o simplă reformare a
sistemului.
Dimensiunea ideologică a războiului rece a fost cea mai des analizată şi discutată atât în Est, cât şi în Vest.
A fost elementul care a atras, în primul rând, atenţia consilierului american la Moscova, George F. Kenan, când a
avertizat Administraţia americană asupra pericolelor ce vin dinspre URSS. După părerea lui George F. Kenan,
printre cauzele care au declanşat războiul rece a fost ideologia marxistă în interpretarea ei sovietică, revendicând
revoluţia mondială drept rezultat al unei lupte de clasă universale94.
Elita politică din Occident, americană şi vest-europeană, a recunoscut caracterul ambivalent şi potenţial
expansiv al ideologiei sovietice. Edificator în acest sens a fost discursul rostit, la 28 septembrie 1948, la cea de-a
treia sesiune a Adunării Generale O.N.U., de premierul Belgiei, Paul Henri Spaak: „După ce am luptat în acest
ultim război contra fascismului şi hitlerismului, nu înţelegem să ne supunem nici unei doctrine autoritare sau
totalitare… Ştiţi care este baza politicii noastre? Este spaima. Teama de dumneavoastră, de guvernul
dumneavoastră. Teama de politica dumneavoastră“95.

90
Apud Nicolas Baciu, L’Europe de l’Est trahié et vendue, La Pensee universalle, Paris, 1984, pp. 319-320.
91
Apud Henri Kissinger, op. cit., p. 62.
92
Mihail Gorbaciov, Memorii, traducere de Radu Pontbriant, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 145.
93
Vladimir Bukovski, op. cit., p. 407.
94
Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece. 1914-1945, traducerea de Ana-Maria Iosup, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 10.
95
Jules Gerard-Libois, Rosine Lewin, La Belgique entre dans la guerre froide et l’Europe (1947-1953),
Bruxelles, Pol. His, 1992, p. 242.
 28

S-a ajuns astfel şi la o confruntare între sisteme, cel capitalist cu cel socialist, bazate pe două ideologii:
marxismul şi democraţia. Socialismul întruchipat de URSS şi ţările satelit apare ca opus lumii libere a
Occidentului. Iată de ce documentul elaborat de Consiliul Naţional de Securitate (N.S.C.-68) atrage atenţia că:
„… o înfrângere oriunde a instituţiilor libere reprezintă o înfrângere pretutindeni. Şocul pe care l-am suferit
prin distrugerea Cehoslovaciei nu a fost pe măsura importanţei materiale a Cehoslovaciei pentru noi. În sens
material, capacităţile ei erau deja la dispoziţia sovieticilor. Dar când a fost distrusă integritatea instituţiilor
Cehoslovaciei, scala intangibilă a valorilor a fost cea care a înregistrat o distrugere mult mai gravă decît
pierderea materială pe care o suferisem deja”.96
În anii următori, Administraţia americană s-a concentrat asupra consolidării regimurilor politice din Europa
Occidentală, eliminând ameninţarea sovietică, iar Moscova asupra impunerii regimurilor totalitar-comuniste de
tip stalinist în ţările satelite97. Din această perspectivă, presiunii militare care avea ca suport cursa înarmărilor i s-
a adaugat încă una, ideologică. Fiecare dintre competitori a dorit să atragă în sistemul său de valori politice şi
sociale un număr cât mai mare de actori şi să-şi convertească adversarul.
Strategia pe care a dezvoltat-o lagărul antiimperialist şi democratic sub conducerea URSS a fost schiţată de
Jdanov astfel: „partidele comuniste fără a-şi subestima puterile trebuie să se pună în fruntea mişcării de
rezistenţă împotriva planurilor de agresiune imperialistă şi expansiune asupra altor teritorii“.98
Mai ales în primii ani ai războiului rece, Uniunea Sovietică s-a folosit mult de partidele comuniste din ţările
occidentale ca de o adevărată coloană a cincea pentru a agita frontul intern, a genera campanii pacifiste şi
antiamericane, a mobiliza protestele muncitoreşti şi a obţine informaţii utile. Manifestaţiile şi măsurile pentru
pace, împotriva fascismului şi rasismului, au devenit rapid unul din instrumentele la care a recurs Kremlinul
pentru a semăna în societatea inamicului germenii disensiunii şi ai protestului. Peste ani, sovieticii au trebuit să
constate că pacifismul nuclear nu împiedicase guvernele occidentale să accepte amplasarea de rachete americane
cu rază medie de acţiune, că economia capitalistă dovedea o vitalitate deosebită şi că propoganda lor tindea să
devină o vorbă goală ca urmare a incapacităţii sistemului socialist de a asigura creşterea şi modernizarea
societăţii şi a economiei.
Acest aspect al înfruntării a fost sesizat de Wallaces, controversatul om politic american, fost secretar al
comerţului în Administraţia Truman, care, într-un discurs public rostit la sfârşitul anului 1946 la Madison Square
Garden, afirma: „ideile ruseşti de justiţie social-economică vor guverna aproape o treime a lumii. Ideile noastre
de democraţie a liberei iniţiative vor guverna o bună parte din rest. Cele două idei se vor strădui să arate care
poate produce cea mai mare satisfacţie omului obişnuit în arealul lor de dominaţie politică”.99
Expansiunea de tip imperial clasic a Uniunii Sovietice care a caracterizat politica sa externă după 1945 în
lumea extraeuropeană, mai ales în Africa şi Asia, a fost cea care a demontat ideologia comunistă şi propaganda
Moscovei de apărătoare a valorilor supreme de securitate. Martin Mc Cauley, sesizând acest aspect, scria:
„Narcotizaţi de o ideologie utopică, ce-i îndemna să creadă că erau destinaţi să stăpânească lumea, ei se dedau
cu multă plăcere flecărelii, taclalelor sterile, de câte ori li se oferea ocazia. Moralitatea era opţională, relativă
pentru ei. Dacă o anumită politică promova interesele Uniunii Sovietice şi ale comunismului în lume, aceasta
era morală. Orice abatere era, desigur, imorală“.100 Adeziunea la marxism- leninism a devenit cel mai adesea
pur formală, chiar şi când indivizii nu se opuneau decât regimului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât,
transformată în ritual cvasi-imuabil, ortodoxia marxistă nu cunoaşte după război nici o reînnoire în URSS sau în
ţările-satelit, orice tentativă de modernizare a ideologiei – cum au fost acelea ale lui G. Lukacs, în Ungaria, sau
M. Djilas, în Iugoslavia101 – fiind imediat condamnate ca revizioniste de către dogmaticii partidelor comuniste.
Revolta inteligenţei s-a alăturat astfel reacţiei spontane a unei părţi a populaţiei, sătule de vidul ideologic pe care-
l lăsa să se întrevadă discursul oficial şi de atingerile din ce în ce mai flagrante aduse libertăţilor şi iniţiativelor
individuale. Prăbuşirea credibilităţii ideologiei comuniste în disputa cu democraţia liberală a fost determinată şi
de existenţa în ţările socialiste a unor structuri politice arhaice, total neadecvate timpurilor în care societatea
evolua şi incapabile să permită participarea reală a cetăţeanului la exerciţiul puterii. Aceasta, deşi propaganda
oficială nu contenea să prezinte, prin toate mijloacele de informare implicarea cetăţenilor la conducerea societăţii

96
Henry Kissinger, op. cit., p. 62.
97
Vezi pe larg Davis Lyun Etheridge, The Cold War begins. Soviet-American Conflict over Eastern Europe,
Princeton, 1974; Roy Douglas, From War to Cold War, 1942-1948, London, 1981; Werner G. Hahn, Postwar
Soviet politics. The Fall of Zhdanov and the defeat of modernisation. 1946-1953, New York, 1982.
98
Apud Wilfried Loth, op. cit., p. 157.
99
Apud Henri Kissinger, op. cit., p 69.
100
Martin Mc Cauley, op. cit., p. 97.
101
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol. III, În căutarea unei noi lumi, traducere de Marius
Ivan, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 235; Michal Auconturier, Realismul socialist, Dacia, Cluj-Napoca, 2001,
pp. 73-75.
 29

socialiste şi în ciuda faptului că atât în URSS cât şi în ţările comuniste au avut loc alegeri democrate102. Oricine
din ţările comuniste putea constata că nimeni niciodată nu putea candida la un post în administraţia de stat dacă
n-avea acordul partidului. Participarea la exerciţiul puterii n-a fost efectivă nici măcar în sensul partidelor
comuniste. Faptul că acestea, prin numărul impresionant de membri, erau extrem de mari, crea senzaţia că
societăţile sunt participante la exerciţiul puterii. Marea majoritate a membrilor din partidele comuniste n-avea
nici o influenţă. Puţin câte puţin, cum avea să constate, ulterior Boris Elţin, câţiva indivizi au monopolizat în
totalitate exerciţiul puterii la nivel regional sau de provincie. În acest fel, primii-secretari (nomenclatura) erau
mai mult ţari sau Dumnezei.103

Basket III – mai puternic decât bomba atomică

Sesizând corect distanţa enormă ce separa politica Moscovei şi a sateliţilor ei în ceea ce priveşte grija faţă
de om de propaganda care trâmbiţa această politică, SUA a folosit cu inteligenţă dorinţa unanimă de a se obţine
climatul de securitate în Europa şi în lume iar la Helsinki a impus în aşa zisul Basket III, standardele americane
de conduită umană lansând problema drepturilor omului. În opinia lui Henri Kissinger, „Basket III era menit să
joace un rol major în dezintegrarea sateliţilor sovietici şi a devenit o mărturie pentru toţi activiştii din domeniul
drepturilor omului din ţările NATO“.104
SUA şi aliaţii ei occidentali sperau că prevederile din Basket III vor crea un standard internaţional care va
împiedica Uniunea Sovietică să treacă la represalii împotriva contestatarilor sau a dizidenţilor. În mare parte au
avut dreptate, deoarece mişcarea anticomunistă din unele ţări satelite – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – a folosit
Basket III drept punct de referinţă în lupta pentru eliberarea ţărilor lor de sub dominaţia sovietică.
Tot în această perioadă SUA şi ţările cu regimuri democratice, în demersul de impunere a acţiunilor de
protest, au acţionat pentru încurajarea ideologiei naţionale în statele satelite URSS. Treptat în aceste ţări se
constată o repliere către credinţele şi ideologiile tradiţionale şi o resuscitare a sentimentului religios (Polonia) şi a
naţionalismului, care vor eroda ideologia oficială.
Comuniştii din ţările satelite ce se opuneau Moscovei au descoperit deci virtuţile identităţii naţionale, ba
chiar ale naţionalismului înmănunchiat în viitorul luminos al zorilor ce cântă105, în trecutul epic popular
preamărit, garant al unei perenităţi căreia nu putuse să i se vină de hac în câţiva ani. Astfel, comuniştii est-
germani au încercat să găsească legături şi continuitate în Reformă şi personalitatea lui Martin Luther iar cei
bulgari în amintirea unui imperiu eroic din secolul al VII-lea. În România trecutul a fost astfel interpretat încât să
justifice dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu. El era descris drept adevărata întruchipare a vitejiei şi
înţelepciunii poporului român, începând cu regii traco-daci, continuând prin mai toţi domnitorii medievali, şi prin
luptătorii pentru independenţa naţională. El ducea astfel mai departe misiunea lor istorică şi scria noi pagini de
măreţie istorică care vor fi privite cu mândrie peste ani.106
Analizând acest derapaj ideologic în ţările comuniste, George F. Kenan scria în 1967 că „astăzi nu mai
există comunism în sensul pe care-l avea acest cuvânt în 1947; există doar câteva regimuri naţionale care se
ascund în dosul zorzoanelor unui marxism radical şi a căror politică internă este influenţată într-o oarecare
măsură de concepţiile marxiste“.107
Este meritul preşedintelui R. Reagan de a fi sesizat că datorită declinului accelerat al încrederii marii
majorităţi în ideologia comunistă şi alterării ei de conducerile politice „era foarte probabil ca acest conflict să se
încheie cu convertirea adversarului“.108 Instrumentul ideologic pentru această operaţie a fost problema
drepturilor omului pe care Reagan şi administraţia sa au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic.
Represiunea şi brutalitatea în Uniunea Sovietică, dar şi în unele ţări-satelit, au luat forme atât de monstruoase,
încât orice ar fi încercat propaganda comunistă să invoce pentru a justifica aceste acte îndreptate împotriva
drepturilor omului era din start sortit eşecului.
De remarcat faptul că la acea dată Mihail Gorbaciov a judecat această provocare a lumii libere în logica
limbajului de lemn definind-o „război psihologic (…) care, fireşte, nu are nimic comun cu o autentică confruntare

102
Jean-François Soulet, Sylvaine Guinde, op. cit., p. 161.
103
Idem, p. 161.
104
Henri Kissinger, op. cit., p. 759.
105
Claude Karnoouh, op. cit., p. 139.
106
A se vedea pe larg Vlad Georgescu, Politică şi istorie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Tom Gallagher,
op. cit., pp. 60-88.
107
Apud Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România. 1989-1998, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 79.
108
Henri Kissinger, op. cit., p. 769.
 30

de opinii, cu un schimb liber de idei aşa cum pretind cu ipocrizie unii în Occident“.109 În dialogul lui cu Margaret
Thatcher, pe marginea problemei drepturilor omului şi a celei umanitare, Mihail Gorbaciov afirma că „sesizăm o
manevră rău voitoare care ţinteşte să altereze imaginea Uniunii Sovietice“.110 La acea dată (martie 1987), liderul
sovietic mai credea că la o asemenea dispută se poate răspunde prin tradiţionalele clişee ale propagandei comuniste.
R. Reagan a făcut din drepturile omului nu numai o acţiune politică ci şi o filosofie care să devină cheia
unei lumi paşnice. Administraţia americană a reuşit în timpului lui Reagan, prin acţiunile concrete de sprijinire a
regimurilor democratice, să întoarcă pe dos propaganda bolşevică: valorile democratice ale Occidentului, nu cele
cuprinse în Manifestul Comunist aveau să fie curentul viitorului. SUA au făcut presiuni directe pentru reformarea
regimului conservator al generalului Pinochet din Chile. Acesta a fost obligat să accepte un referendum şi alegeri
libere care au însemnat răsturnarea lui de la putere. La fel s-a procedat, aşa cum am menţionat anterior şi în
Filipine, unde piticul cel rău a fost răsturnat de la conducere cu sprijin american.
Administraţia Reagan a sprijinit activ insurgenţele anticomuniste din ţările în care URSS intervenise direct
sau prin intermediari pentru a instaura regimurile comuniste. A înarmat pe mujahedinii afgani pentru a lupta
contra sovieticilor, a sprijinit forţele anticomuniste din Angola, Etiopia şi Nicaragua. Secretarul de Stat George
Shultz explica politica SUA într-un discurs rostit la San Francisco în februarie 1985: „Mulţi ani de zile i-am
văzut pe adversarii noştri acţionând fără nici o reţinere în sprijinul unor mişcări insurgente din întreaga lume
pentru a răspândi dictatura comunistă ... orice victorie a comunismului era considerată a fi ireversibilă ....
Forţele democraţiei din întreaga lume merită să ne alăturăm lor. A le abandona ar însemna o trădare fără
ruşine, o trădare nu a unor bravi bărbaţi şi femei, ci a idealurilor noastre cele mai înalte”.111
Victoria obţinută de Vest în confruntarea cu Estul în plan ideologic a contribuit în mare măsură la erodarea
imaginii comunismului în Lumea liberă, punându-l sub semnul întrebării chiar în URSS şi ţările satelite.
Comunismul intră într-o fază de accelerare a prăbuşirii sale. Aşa cum Garton Ash remarca cu sarcasm: „Ceea ce
a avut nevoie de 10 ani în Polonia, a durat 10 luni în Ungaria, 20 de săptămâni în Germania de Est şi în final
10 zile în Cehoslovacia”.112
Această accelerare a procesului prăbuşirii comunismului s-a datorat numai sfârşitului confruntării
ideologice a războiului rece? Analistul Dana H. Allin crede că „se dovedeşte a fi imposibil de susţinut ideea că
politica de mână forte a lui Reagan a fost impulsul decisiv care a răsturnat sistemul sovietic. Deteriorarea
dramatică a societăţii sovietice începuse din anii 1970, tocmai anii în care se presupune că politica occidentală
de împăciuire oferea gratis provizii“.113 Argumentul său pare solid deoarece „În Polonia, revolta Solidarităţii a
avut loc înainte de sfârşitul războiului rece şi este evident că, de fapt, conducerea sovietică a luat-o în serios, ca
provocare la adresa sistemului şi dominaţiei sale, fără iluzii că va fi oarecum salvată de politica americană sau
vest europeană de impăciuire”.114 Analiza unora dintre cei mai importanţi factori externi care au determinat şi
apoi au accelerat procesul de prăbuşire a regimurilor comuniste în URSS şi în ţările satelite evidenţiază rolul pe
care l-a avut Occidentul în combaterea unor astfel de regimuri. Asemenea acţiuni psihologice cu substrat
ideologic au început să aibă un efect din ce în ce mai mare tocmai pentru că se grefau pe o serie de probleme
interne, pe viciile unui sistem politic tot mai neperformant şi opresiv.

„Solidaritatea“: naşterea, de facto, a puterii reale în interiorul dictaturii

Cauzele crizei şi ale stagnării economice în ţările socialiste au fost diferite, însă consecinţele au fost
aceleaşi: erodarea regimului în ochii majorităţii opiniei publice şi creşterea tensiunilor sociale, cu precădere în
anii ’80. Începutul acestora l-a constituit impresionanta grevă a muncitorilor de la şantierele navale Lenin din
Gdansk115. Ca urmare a degradării standardului general de viaţă şi a intenţiei Guvernului polonez de a majora, de
la 1 iulie 1980, preţurile la majoritatea produselor, 17.000 de muncitori trec la o formă de protest radicală:
încetarea lucrului şi ocuparea întreprinderii. Acum intră în scenă un personaj care avea să devină celebru pentru
contribuţia sa la răsturnarea regimului în Polonia – Lech Walesa. El va fi sufletul sindicatului liber, Solidaritatea.
Apariţia acestui organism sindical cu valenţe politice evidente a însemnat depăşirea unui prag psihologic
pentru lumea comunistă. Pentru un regim comunist „acceptarea unui sindicat liber ar însemna să-i fie atacată

109
Mihail Sergheevici Gorbaciov, Scrieri alese. 1985-1986, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 261.
110
Mihail Sergheevici Gorbaciov, Memorii, Editura, an, p. 42.
111
Apud Henri Kissinger, op. cit., p. 774.
112
Apud Jeremy Bransten, Ten Years After 1989 – The Revolutions That Brought Down Communism, în
www.rferl.org/nca/special/10 years/html.
113
Dana H. Allin, op. cit., p. 175.
114
Idem.
115
Pierre Miquel, op. cit., p. 551
 31

esenţa. Un sindicat independent într-un regim comunist este un nonsens, de vreme ce partidul şi sindicatele
oficiale «apără interesele muncitorilor». Comunismul este un regim al muncitorilor, o dictatură a
proletariatului, aici rezidă legitimitatea lui istorică“.116
Ziua în care a fost oficializat sindicatul Solidaritatea a însemnat şi sfârşitul mitului dictaturii comuniste în
Europa Centrală şi de Est. Era prima dată în istoria de aproape 70 de ani a regimurilor comuniste când partidul
comunist aflat la guvernare nu mai dicta în societate şi a trebuit să accepte prezenta unei alte forţe în societate cu
care să împartă puterea. Acest aspect a fost sesizat de cunoscutul dizident comunist Milovan Djilas care aprecia
că grevele din Polonia şi acordurile la care s-a ajuns reprezintă „cel mai important eveniment survenit în Europa
de Est după al doilea război mondial“.117 Ivan T. Berend crede că din acest moment „a apărut o revoluţie
paşnică”.118 Pierre Miquel aprecia la rândul său că „primul simptom al căderii comunismului în est a fost greva
de la Gdansk din august 1980. Sovieticii angajaţi în Afganistan au renunţat la intervenţie şi au acceptat crearea
„Solidarităţii“119.Opinii apropiate au fost exprimate şi de Jadwiga Staniszkis care defineşte evenimentele din
vara şi toamna anului 1980 ca fiind „o revoluţie autolimitată“ şi de Jacek Kuron care le-a calificat ca „revoluţie
evolutivă“.120
Importanţa evenimentului a fost crucială şi pentru toţi cei din afara imperiului sovietic. Mai putea Moscova
să reacţioneze şi de data aceasta după scenariile cu care a salvat regimurile comuniste de la prăbuşire în Ungaria
(1956) sau în Cehoslovacia (1968)? Până la un moment dat nu numai polonezii, dar şi opinia publică
internaţională considerau că Moscova va proceda ca în cazurile anterioare. Se vorbea insistent despre pregătirile
în vederea invaziei121. Ceea ce nu putea percepe, la acea dată, opinia publică era faptul că raportul de putere din
1956/1968 s-a schimbat pe toate planurile în favoarea Occidentului. De altfel, poziţia SUA faţă de ceea ce se
întâmpla în Polonia era complet diferită comparativ cu poziţia aceluiaşi stat faţă de crizele anterioare din sistemul
socialist. De data aceasta, Jimmy Carter i-a avertizat pe sovietici că „relaţia noastră ar fi afectată în mod
nefavorabil dacă s-ar folosi forţa pentru a impune o soluţie în cazul naţiunii poloneze“. 122
Nici în cadrul Pactului de la Varşovia lucrurile nu mai funcţionau ca în timpul crizei maghiare sau
cehoslovace. Încercarea Kremlinului de a obţine aprobarea liderilor ţărilor membre ale Tratatului a eşuat la
întâlnirea din 4 decembrie 1980. Janos Kadar şi Nicolae Ceauşescu se opun invaziei în mod deschis, dar nici
ceilalţi parteneri nu mai erau atât de fermi. Analistul polonez Jacek Kuron este de părere că ceea ce i-a oprit pe
liderii sovietici să ordone invazia Armatei Roşii în Polonia au fost costurile invaziei. „Cred, şi nu sunt singurul
care crede, arăta Jacek Kuron în noiembrie 1980 -, că o intervenţie în Polonia i-ar costa foarte scump pe ruşi şi
că nu şi-o doresc deloc“.123
Logica şi intuiţia analistului polonez au fost confirmate de înalţi demnitari sovietici cu ocazia întrunirii
Politburo-ului. Iuri Andropov, şef al KGB, viitorul lider al PCUS, arată că deşi „conducătorii polonezi vorbesc
uneori despre ajutor militar din partea statelor frăţeşti (…) ar trebui să ne înfăptuim neabătut politica – să nu
trimitem trupe în Polonia“.124 Aceeaşi părere a exprimat-o şi ministrul sovietic al apărării din epocă, mareşalul
Ustinov, care afirma că nu trebuie trimise trupe de intervenţie „deoarece polonezii nu sunt pregătiţi să întâmpine
trupele noastre“.125 Sovieticilor le-a fost teamă de un Afganistan în centrul Europei şi şi-au moderat intenţiile
belicoase, mărind presiunea şi accentuând politica de intimidare la adresa liderilor comunişti de la Varşovia. Din
această perspectivă, opiniile lui Jean-Marie Le Breton şi a lui Stelian Tănase care cred că de fapt generalul W.
Jaruzelski prin decretarea stării de asediu a înlăturat intervenţia străină în Polonia126 nu sunt lipsite de temei.
Chiar dacă pentru moment soluţia aleasă de generalul Jaruzelski a fost pe placul Moscovei şi acţiunile sale
de refacere economică au creat iluzia că sistemul ar mai avea resurse pentru regimurile totalitare aparenţele erau
false127 şi numărătoarea inversă începuse. Acest lucru îl constata şi liderul Primăverii de la Praga, Alexander
Dubcek, analizând impactul evenimentelor din Polonia anilor ’80-’81, asupra imperiului exterior sovietic.
„Naşterea Solidarităţii în Polonia, preciza fostul lider cehoslovac, poate fi considerată un factor care a stat la

116
Stelian Tănase, op. cit., p. 61; Ivan T. Berendt, op. cit., pp. 256-257.
117
Apud Stelian Tănase, op. cit., p. 63, nota 13.
118
Ivan T. Berend, op. cit., p. 257.
119
Pierre Miquel, op. cit., p. 551.
120
Apud Ivan T. Berendt, op. cit., p. 259.
121
A se vedea pe larg literatura consacrată evenimentelor din Polonia anilor ’80.
122
Apud Stelian Tănase, op. cit., p. 70, nota 19.
123
Jacek Kuron, Maintenant ou jamais, Fayard, 1991, p. 240, apud Stelian Tănase, op. cit., p. 69.
124
Vladimir Bukovski, op. cit., p. 362.
125
Idem.
126
Jean-Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917-1990, Editura Cavallioti, 1996, p. 196;
Stelian Tănase, op. cit., p. 89.
127
Dana H. Allin, op. cit., p. 169.
 32

baza crizei generale a sistemului sovietic. Chiar şi instalarea dictaturii militare a lui Jaruzelski în Polonia, în
decembrie 1981, eu am văzut-o ca pe o înfrângere, nu ca pe o victorie a sovieticilor. Cu amară ironie, mi-am
amintit de Gomulka şi de rolul său în distrugerea Primăverii de la Praga“.128
Grevele de la Gdansk şi afirmarea Solidarităţii ca forţă cu o mare susţinere socială au creat o asemenea
presiune asupra regimului comunist, încât se discuta deschis posibilităţile apariţiei unui nou pol de putere în
cadrul soccietăţii poloneze. Fostul conducător al Poloniei din anii comunismului, Wojciech Jaruzelski, declara
semnificativ: „în 1980 am fost puşi faţă în faţă cu o mişcare nouă din punct de vedere calitativ – o mişcare
puternică, chiar mai puternică decât partidul“129. Adam Michnik înfăţişează astfel situaţia din acel moment,
precum şi potenţialul ei de evoluţie: „Kuron a susţinut că alegerile libere erau posibile chiar atunci, în toamna
lui 1981. Eu am spus că era posibil un compromis sub forma unei legislaturi bicamerale, cu una dintre camere
aleasă conform principiilor comuniste şi cea de-a doua conform celor susţinute de Solidaritatea“130.
Continuă autorul polonez: „Amândoi am apreciat greşit situaţia (…). Al treilea răspuns l-am dat în
primăvara lui 1991 la Moscova. Le-am spus demnitarilor ruşi: «Trebuie cu orice preţ să ajungeţi la o înţelegere
cu Gorbaciov, căci dacă în Rusia se ajunge la legea marţială, el va obţine sprijinul Occidentului. Trebuie să
încetaţi să gândiţi în termenii dreptăţii pe care o aveţi şi ai hotărârii voastre de a vă apăra poziţia»“131.
Relatând această întâlnire, Michnik face o remarcă extrem de interesantă pentru înţelegerea a ceea ce s-a
întâmplat în Polonia înainte de introducerea legii marţiale: „Apoi am spus ceva ce nu mai spusesem niciodată – şi
anume că cei aflaţi de partea mea erau, la rândul lor, responsabili pentru impunerea legii marţiale în
Polonia“132
Chiar dacă asemenea evaluări şi portretizări ale situaţiei politice pot părea acum mai puţin semnificative,
noi le considerăm importante pentru dinamica confruntării din acel moment. Apăruse o nouă forţă politică de
mare audienţă socială, care îşi proclamase deschis programul. Nu numai că bulversase societatea poloneză, că
pusese într-o mare dificultate partidul comunist, dar prin apariţia şi recunoaşterea sa, Solidaritatea contesta
legitimitatea partidului ca forţă conducătoare unică. Pur şi simplu ea era văzută de cetăţeanul obişnuit ca o forţă
alternativă. Jaruzelski sesizase foarte bine acest lucru, atunci când sublinia că 1981 în Polonia „am avut de facto
o putere duală…Toată lumea avea impresia că guvernăm pe credit“.133
Este poate important să relevăm că Solidaritatea nu a înţeles, aşa cum reiese şi din aprecierea lui Michnik,
relatată mai sus, că obiectivul prioritar al momentului era „instituţionalizarea acestei puteri duale“, cu alte
cuvinte spargerea şi de jure a monolitului totalitar.
Cum tentativa de dialog a eşuat şi exista riscul ca societatea poloneză să se afunde în dezordine, s-a apelat
la legea marţială, o soluţie de moment, care ilustra că sistemul îşi atinsese limitele134. Jaruzelski interpretează
raţiunea internă a acestei măsuri, asociată cu nevoia de a ajunge la pace, chiar şi pe această cale. „Lumea nu ne
prea iubea. Dar se poate să nu agreez foarte mult pe cineva, ba chiar să-l socotesc un ticălos absolut, şi dacă
mă înec, iar acest ticălos intră în apă şi mă scoate afară, voi spune: «Cred că eşti un ticălos, şi totuşi îţi
mulţumesc că m-ai salvat»“.135
Adam Michnik relevă dimensiunea externă a aceleiaşi măsuri: „Singurul lucru pe care sunt gata să-l accept
– deşi trebuie să-mi recunosc înfrângerea cauzată de ignoranţă – este acela că a fost vorba despre a alege între
următoarele: legea marţială – aşa cum era ea, cu toate neplăcerile ei, în total o sută de morţi, mii de
nedreptăţiţi şi umiliţi, dar cu o Polonie supravieţuitoare – sau intervenţia sovietică. În acest punct, imaginaţia
mea cedează, pentru că am fi avut de-a face cu o Budapestă la scară poloneză“.136
Impactul ieşit din comun al acestui moment politic petrecut în Polonia trebuie pus în legătură cu hotărârea
SUA de a sprijini deschis şi fără reţineri asemenea mişcări, cu gradul sporit de organizare internă a mişcării şi cu
o serie de evoluţii la nivelul ţărilor socialiste. Toate acestea ar fi contat mai puţin dacă, între timp, nu ar fi
scăzut, în tăcere, în linişte adâncă şi iremediabil încrederea oamenilor în sistem. Solidaritatea nu şi-a impus
programul de revendicări. Introducerea Legii marţiale a făcut imposibil acest lucru. De aceea, adevărata victorie
a Solidarităţii a avut loc în 1989. Nu este întâmplător că prima breşă a sistemului totalitar are loc tocmai în
Polonia. La începutul anilor ’80 această ţară s-a aflat cel mai aproape de instituţionalizarea puterii duale. La

128
Alexander Dubcek, Hope Dies Last, Kodansha International, 1993, p. 265, apud Stelian Tănase, op. cit., p.
82, nota 40.
129
Adam Michnik, Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 235.
130
Idem, p. 229.
131
Ibidem, pp. 229-230.
132
Ibidem, p. 230.
133
Apud Adam Michnik, op. cit., p. 235.
134
Pierre Miquel, op. cit., p. 551.
135
Adam Michnik, op. cit., p. 234.
136
Idem, p. 234.
 33

sfârşitul deceniului forţele necomuniste au preluat puterea. A fost primul semnal că procesul de prăbuşire a
comunismului se declanşase.

De la perestroika la katastroika

Evoluţiile economice, mai ales cele din economia paralelă, unde înfloreau reţelele de distribuţie de tip
mafiot, este vorba despre piaţa neagră a produselor de primă necesitate, i-au obligat pe liderii de la Kremlin să
aibă o altă poziţie faţă de Polonia, alta decât cea adoptată faţă de crizele din Ungaria şi Cehoslovacia. Unii
analişti ai războiului rece consideră că, de fapt, „anii care s-au scurs între moartea lui Brejnev în noiembrie
1982 şi alegerea lui Gorbaciov ca secretar general în martie 1985 reprezintă o lungă perioadă de tranziţie în
viaţa politică sovietică. A fost o tranziţie demografică, pe măsură ce conducerea îmbătrânită din epoca lui
Stalin se stingea şi era înlocuită de o generaţie care se maturizase politic în anii lui Hruşciov. Era totodată şi o
tranziţie politică, pe măsură ce elementele reformiste din partid, tot mai mult reprezentate de Gorbaciov, luau
conducerea“.137
Profund conştient de faptul că politica sovietică atât cea internă cât şi cea externă era falimentară această
nouă generaţie de lideri comunişti, care au ajuns în vârful piramidei puterii, a hotărât să renoveze sistemul
comunist cu ajutorul unor reforme mai energice şi să-şi corecteze atitudinea faţă de ţările frăţeşti. Mihail
Gorbaciov, la nici o lună de la preluarea puterii constata că în „societatea sovietică s-au accentuat o serie de
tendinţe negative“138 că erau necesare „serioase perfecţionări ale conducerii, ale mecanismului economic în
ansamblu“139. Însă proaspătul lider nu percepea exact dimensiunea dezastrului şi credea că prin măsuri de
cosmetizare a regimului va salva sistemul comunist şi implicit imperiul sovietic. Robert Strayer observă, din
această perspectivă, că, la începutul carierei sale (1985 – 1986) Gorbaciov a întreprins acţiuni modeste şi „s-a
concentrat şi limitat la reluarea creşterii economice cât mai curând posibil. Pentru Gorbaciov aceasta era
«cheia pentru toate problemele noastre», atât pentru pericolul ameninţător al declinului internaţional cât şi
pentru incapacitatea la fel de serioasă de a satisface nevoile de consum ale populaţiei“.140 Sloganul lansat de M.
Gorbaciov pentru aceste reforme a fost uskorenie* însă realitatea i-a arătat că societatea sovietică avea nevoie de
mult mai mult, de schimbări fundamentale. Acest lucru avea să-l recunoască mult mai târziu când în prefaţa
volumului de memorii nota că „atunci când, în aprilie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS
în calitate de secretar general** (…) nu îmi apăreau cu claritate dimensiunile reale ale problemelor care
aşteptau de atâta timp rezolvare“.141
Prin urmare, Mihail Gorbaciov şi echipa sa au început pe plan intern o reformă prudentă fără să afecteze
structurile şi mai ales nomenclatura partidului în esenţa sa142. A trebuit să se întâmple accidentul nuclear de la
Cernobîl din aprilie 1986 ca Moscova să înţeleagă mai bine în ce stare economică înapoiată se găseşte şi ce
distanţă separă propaganda de partid de realitatea zilnică şi de opinia publică. Sovieticii au aflat de dimensiunea
dezastrului de la Cernobîl şi mai ales de consecinţele sale din mass-media internaţională şi nu de la cele din
URSS, cum ar fi fost firesc.
Experienţa de tip uskorenie devenise astfel, într-un foarte scurt timp, un eşec. În august 1986, Gorbaciov „a
semnalat adâncirea procesului de reformă, susţinând că acesta trebuie să cuprindă «nu numai economia ci şi
toate celelalte aspecte ale vieţii sociale»“.143 Prima deschidere a fost în mass-media şi a lansat o nouă experienţă:
glasnost care a permis relaxarea cenzurii şi o deschidere a presei către realitate fără ca aceasta să fie cosmetizată
în conformitate cu interesele nomenclaturii. Din această perspectivă M. Gorbaciov aprecia că „Am înfăptuit ceva
fără precedent, atât pe plan politic, cât şi în domeniul economic şi social (…) ne-am pus în fruntea unei mişcări
revoluţionare, istorice.“144
S-a deschis o perioadă de efervescenţă cum Rusia n-a mai cunoscut de la începutul anilor ’20.
Intelectualitatea a devenit principalul aliat al reformelor iar Gorbaciov a ştiut să orienteze acest curent
proreformist, prin intermediul mass-media, contra nomenclaturii care crezuse că reformele sunt doar propagandă.

137
Robert Strayer, op. cit., pp. 91-92.
138
Mihail Gorbaciov, „Raport la Plenara CC al PCUS din 23 aprilie 1985“, în op. cit., p. 8.
139
Idem, p. 11.
140
Robert Strayer, op. cit., p. 95.
*
în lb. rusă = accelerare.
**
În fapt, Plenara extraordinară a CC al PCUS l-a ales în funcţie pe M. Gorbaciov la 11 martie 1985.
141
Mihail Gorbaciov, Memorii…, p. 7.
142
Gérard Soulier, L’Europe. Histoire. Civilisation. Institution, Armand Colin, Paris, 1994, pp. 385-386.
143
Robert Strayer, op. cit., p. 98.
144
Mihail Gorbaciov, Memorii…, p. 147.
 34

A urmat o perioadă de largi deschideri în arta şi literatură care au pus practic capăt realismului socialist 145
dar şi în istorie, chiar dacă la început nu istoricii au fost cei care au făcut cunoscut publicului larg dragostea lui
Brejnev pentru decoraţii şi premii, ca şi implicarea unor membri ai familiei sale în afaceri de tip mafiot. Au fost
reabilitaţi o serie de dizidenţi, cazul celebrului savant Andrei Saharov dar şi al altor persoane care au căzut
victime stalinismului. Printre ei figuri marcante ale bolşevismului: Nikolai Bukharin, purtător de cuvânt pentru
Noua Politică Economică (N.E.P. ) din anii 1920, care fusese executat în 1938, Lev Troţki, Grigori Zinoviev.
Glasnostul a avut impact şi asupra religiei chiar dacă la început deschiderile au fost timide. Este posibil ca
lui Mihail Gorbaciov şi echipei sale să le fi fost teamă de repetarea experimentului polonez din iunie 1979 când
„naţiunea, cum avea să noteze peste ani Jacek Kuron, începe să-şi dea seama de propria forţă“146 şi unde câteva
zile regimul comunist a fost neputincios în faţa entuziasmului popular. Polonezii şi-au regăsit demnitatea şi forţa
morală. Sentimentul fricii dispăruse şi societatea civilă îşi afirma forţa. În URSS însă abia în apropierea anului
1988, când ruşii ortodocşi se pregăteau de celebrarea unui mileniu de creştinism, propaganda antireligioasă a
încetat.
În spaţiul sovietic, efectul a fost aproximativ acelaşi ca în Polonia. Biserica a început să se manifeste activ
în viaţa socială şi chiar politică prin alegerea, în 1989, a unor clerici în Parlamentul Sovietic. „Bisericile
naţionale din Lituania, Armenia, Georgia şi Ucraina au găsit noi modalităţi de exprimare şi au devenit parte
componentă a procesului de redeşteptare naţională din acele republici”.147
Impactul cel mai profund al glasnostului a fost asupra ideologiei oficiale a sistemului. „Noţiunea de adevăr
unic a făcut loc unor idei de pluralism socialist, care permitea dezbaterea politică deschisă, menţinând cadrul
socialist. «Trebuie să avem o atitudine normală faţă de diversitate, ca stare naturală a lumii; nu cu dinţii
încleştaţi, ca în trecut», se susţinea într-un articol din „Izvestia“.148 Aplicat la politică, glasnost însemna
posibilitatea de alegere şi pregătea drumul către alegeri contestate, partide în competiţie şi sfârşitul dominaţiei
partidului comunist.
Dezideologizarea era absolut necesară pentru ca reforma economică – perestroika – să poată reuşi. Dacă se
dorea modernizarea economiei nu erau suficiente doar retehnologizarea şi îmbunătăţirea controlului, aşa cum
crezuseră la început Gorbaciov şi echipa sa. Trebuiau înlăturate dogmele staliniste din economie 149. Decenii de
economie socialistă creaseră în URSS şi în ţările-satelit mentalităţi şi reflexe prea puţin adecvate concurenţei şi
liberei iniţiative. Oamenii au fost educaţi într-un egalitarism păgubos şi într-un paternalism al statului care trebuia
să acorde invariabil locuri de muncă pentru toţi şi preţuri subvenţionate. Dar cum să înlături aceste dogme fără să
fie schimbată structura socialistă a economiei, tipul de proprietate? Până unde putea fi modificată această
structură economică fără a fi afectată structura sistemului politic? Nu numai M. Gorbaciov, dar şi apropiaţii lui
considerau că nu poţi descentraliza economia fără o schimbare şi o descentralizare de ordin politic. Alexandr
Iakovlev într-o convorbire cu Lilly Marcou, referindu-se la acest aspect, aprecia că „libertatea economică merge
mână-n mână cu libertatea politică. Individul trebuie să se simtă liber dacă vrem ca el să întreprindă ceva.
Trebuie, de asemenea, abolit monopolul proprietăţii, pentru că el împiedică orice iniţiativă economică pe care
doar multitudinea formelor de proprietate o autorizează“.150
Eşecurile lui M. Gorbaciov şi ale echipei sale de a atrage nomenclatura în procesul de reformă îi determină
să renunţe la vechile structuri de partid şi stat. Eminenţa cenuşie în materie de perestroika, Alexandr Iakovlev,
era de părere că „Economia de piaţă trebuie introdusă cât mai repede cu putinţă. Dar acest lucru nu se va putea
face cu actualele structuri de conducere centralizată (…) Oameni noi trebuiau să-şi asume această sarcină
nouă“.151
Punctul de răscruce al procesului de schimbare la Moscova a fost marcat de cea de-a XIX-a Conferinţă a
PCUS, când Mihail Gorbaciov propune o reformă instituţională pentru a limita sau exclude din structurile de stat
influenţa partidului comunist.152 Această reformă trebuia să conducă la crearea unui parlament liber ales –
Congresul Deputaţilor Poporului – care trebuia să aleagă la rândul său un Soviet Suprem, acesta urmând să-l
desemneze pe preşedinte. Pentru majoritatea locurilor din Congresul Deputaţilor Poporului se propuneau mai
multe candidaturi. Era pentru prima dată, din toamna anului 1917, când puteau să participe la alegeri şi candidaţi

145
A se vedea pe larg Michel Auconturier, Realismul Socialist, traducere de Lucia Flonta, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001, pp. 97-117.
146
Jacek Kuron, Maintenant ou jamais, Librairie Arthème Fayard, 1991, p. 177.
147
Robert Strayer, op. cit., p. 102.
148
Apud Robert Strayer, op. cit., p. 101, nota 9.
149
Pierre Miquel, op. cit., pp. 514-515.
150
Alexandr Iakolev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică. Convorbire cu Lilly Marcou, trad. din franceză
de Lander Grigoriu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 68.
151
Idem, p. 69.
152
Robert Strayer, op. cit., pp. 108-109; Stelian Tănase, op. cit., pp. 275-276.
 35

independenţi. Nomenclatura nu mai avea controlul în alegerea elitei politice din aparatul de stat. Electoratul avea
posibilitatea să decidă, în funcţie de performanţele individuale ale condidaţilor, noua structură de putere în
Uniunea Sovietică. Referindu-se la acest moment, Robert Strayer afirma că: „probabil că momentul cel mai
important al Congresului al XIX-lea al Partidului a survenit tocmai la sfârşit, când Gorbaciov le-a cerut
delegaţilor să aprobe data primelor alegeri pentru noul Congres al deputaţilor poporului: primăvara anului
1989. Ei au făcut-o în unanimitate, şi astfel au transformat declaraţiile de principiu în realitate iminentă. La
plecarea din sală, unii dintre ei au fost auziţi murmurând «ce am făcut?»“.153
Campania electorală, desfăşurată în prima parte a anului 1989, a transformat radical societatea sovietică.
Alături de candidaţii tradiţionali impuşi de nomenclatură în campania electorală au fost prezenţi candidaţi ai
Fronturilor populare din republicile imperiului. Nomenclatura a trebuit să ceară voturile de la o populaţie pe care
decenii în şir a controlat-o. Mulţi dintre candidaţii partidului n-au fost aleşi, aşa cum a fost cazul primilor
secretari de la Leningrad şi Kiev.154
La 25 mai 1989 Congresul şi-a deschis lucrările, televizate în direct. Dezbaterile au fost aprinse şi opinia
publică a putut să vadă în direct ceea ce decenii vedea prin aparatul de propagandă – mecanismul puterii la lucru.
Celebrul dizident Andrei Saharov, participant la lucrările Congresului, ajungea la concluzia că „Repercusiunile
psihologice şi politice erau enorme şi vor persista. Congresul a distrus toate barierele dintre noi. Tuturor ne era
clar că trebuie să ne continuăm drumul, altfel vom fi distruşi…“155. „În ziua deschiderii Congresului – notează
Boris Elţîn – ei erau un gen de oameni; în ziua închiderii ei deveniseră alţii.“156 „Congresul, ca organ
legislative, nu a făcut nimic, apreciază Vladimir Bukovski, însă el a marcat un pas colosal în procesul de
educare a spiritelor, arătându-i publicului, fără mască, natura însăşi a regimului. Trezite de acest spectacol
insolit, straturile profunde ale poporului au început să se mişte…”157
Într-adevăr, nimeni nu mai pusese sub semnul întrebării, într-o adunare publică, un pilon central al puterii
sovietice – K.G.B.-ul şi mai ales mitul părintelui revoluţiei bolşevice – Lenin. Un deputat „a cerut ca Lenin să fie
mutat din mausoleu şi înmormântat ca un om obişnuit“.158 Evoluţiile erau rapide, conservatorii care doreau să
stopeze mersul „revoluţiei de sus în jos“ pierdeau constant teren. There was more to come. In early 1990 the
party finally lost its constitutionally quaranteed role as the „leading and guiding“ element in Soviet political life
when Article six of the Constitution was formally rescinded. Pierderea de către PCUS a rolului său conducător a
condus la dezintegrarea aparatului de partid şi la dispariţia nomenclaturii ca structură politică. Însă ea se va
orienta rapid. Folosindu-se masiv de proprietăţile partidului, nomenclatura s-a privatizat şi, treptat, vechile reţele
de activişti s-au transformat în mafii economice. Ele dictează condiţiile pe pieţele în formare. 159 Corupţia şi
economia subterană, în loc să dispară, se legalizează. PCUS şi liderii de la Kremlin nu mai au nici o putere.
Controlul central şi administraţia centrală s-au prăbuşit o dată cu dispariţia PCUS. Reforma lui M. Gorbaciov,
aşa cum a crezut el că se va finaliza, a eşuat. Pierre Miquel crede că „singurul suces reformator a fost libertatea
de informare care a putut să arate cetăţeanului sovietic măsura dezastrului“.160 De altfel acest lucru n-a scăpat
opiniei publice şi societăţii civile, oamenilor obişnuiţi care murmurau pe străzile Moscovei că perestroika s-a
transformat în katastroika.161 Liderul sovietic n-a înţeles că regimul comunist nu este reformabil. El a identificat
corect problemele societăţii sale, dar, din pricina semnalelor trimise de sistemul său inuman, soluţiile au scăpat
înţelegerii.162 Din această perspectivă Zbigniev Brzezinski l-a caracterizat ca fiind „Omul marilor erori de
strategie, iar, în perspectivă istorică,un personaj tragic“.163
Desigur că, din perspectiva istoriei sovietice, el poate fi considerat astfel, însă trebuie subliniat şi faptul că
fără acţiunile sale politice sistemul comunist ar mai fi supravieţuit o vreme. Între 1987 şi 1990, Gorbaciov
realizase aproape un miracol politic. Alegeri pe bază de competitivitate, un Parlament real, care funcţiona, pusese
capăt monopolului politic de partid şi crease o preşedinţie executivă puternică – toate fuseseră realizate în decurs
de câţiva ani, cu acordul refractar al partidului şi fără reacţii negative violente. 164 Gorbaciov a fost, de fapt,

153
Robert Strayer, op. ,cit., p. 109.
154
Stelian Tănase, op. cit., p. 283.
155
Andrei Saharov, Moscow and Beyond, Vintage Books, 1990, p. 120, apud Stelian Tănase, op. cit., p. 287.
156
Boris Yeltsin, Against the Grain, Summit Books, London, 1990, p. 245.
157
Vladimir Bukovski, op. cit., p. 407.
158
Robert Strayer, op. cit., p. 110.
159
Stelian Tănase, op. cit., p. 308.
160
Pierre Miquel, op. cit. p. 526.
161
Michael Ellman, Vladimir Kantorovich, „The Collapse of the Soviet System and the Memoirs Literature“, în
Europe-Asia Studies, 49: 2/1997, p. 268.
162
Henri Kissinger, op. cit., p. 721.
163
Zbigniev Brzezinski, op. cit., p. 237.
164
Robert Strayer, op. cit., p. 113.
 36

artizanul uneia dintre cele mai semnificative revoluţii ale timpului său165 „a făcut totul pentru a distruge puterea
pe care i-o încredinţase o nemenclatură îmbătrânită şi inchistată cu obstinaţie în ideile unei alte epoci. Şi a
reuşit. Sistemul partidului unic a dispărut, aproape fără ciocniri şi fără violenţă, pentru a lăsa locul unei
practici orientale spre principiile democraţiei“.166 Numai că el n-a putut să se adapteze lumii pe care tocmai o
crease. Nu lipsit de importanţă este faptul că odată cu încercarea de liberalizare în societatea sovietică apare un
element care erodează efortul de reformare depus de Mihail Gorbaciov: spaţiile de microautonomie – viitoarele
nuclee ale societăţii civile – care au scăpat controlului autorităţilor. Istoricul Mosche Lewin a fost primul care a
sesizat apariţia şi mai ales importanţa elementelor societăţii civile în prăbuşirea comunismului în URSS.
Faptul că ceea ce se petrecea în societatea sovietică nu mai avea nici o legătură cu leninismul a fost înţeles
rapid de o serie de lideri radicali printre care şi de Boris Elţîn. El a înţeles încotro se îndreaptă societatea şi care
sunt forţele politice şi a acţionat. În acest moment un lider politic, Mihail Gorbaciov, care marcase profund
evoluţia societăţii sovietice a sfârşitului de veac, părăsea scena şi intra în istorie un altul, Boris Elţîn.
Sfârşitul comunismului în ţările satelit sau din aşa-zisul imperiu sovietic exterior a fost posibil şi datorită
efectului pe care glasnostul şi perestroika le-au avut asupra diplomaţiei sovietice. „Revoluţiile anului 1989 din
Europa de Est n-ar mai fi putut avea loc – în opinia lui J.F. Brown – fără începuturile unei revoluţii în Uniunea
Sovietică însăşi şi, mai ales, fără ceea ce a dus la o revoluţie în politica sovietică faţă de Europa
răsăriteană“.167
Experienţa istorică arată că atâta vreme cât la Moscova a fost un regim conservator hotărât să-şi păstreze
cuceririle de după cel de al doilea război mondial nici o încercare măcar de răsturnare/reformare a regimului
comunist n-a fost posibilă în ţările care au încercat acest lucru.
Situaţia a început să se schimbe din momentul în care s-a dezvoltat „o concepţie fundamental nouă cu
privire la problemele internaţionale, sub denumirea de noua gândire“168. O nouă gândire a modificat radical şi
relaţiile Est-Vest. Conceptul ideologic al luptei de clasă pe care fundamenta comportamentul Moscovei în
relaţiile internaţionale a fost înlocuit cu cel al interdependenţei mondiale. 169 Astfel că Mihail Gorbaciov a admis
că Uniunea Sovietică în relaţiile internaţionale a mers pe un drum greşit decenii în şir şi hotărăşte că a sosit
momentul ca politica externă a Moscovei să nu mai aibă la bază principiile rezultate din tema luptei de clasă. În
această nouă gândire porneşte de la premisa că „în lumea interdependenţelor reciproce, progresul este de
neconceput pentru orice societate care este izolată de lume prin frontiere statale de netrecut şi bariere
ideologice“.170 În cuvântarea rostită la 7 decembrie 1988, la O.N.U., Mihail Gorbaciov constată: „Lumea în care
trăim astăzi se deosebeşte în mod radical faţă de ce era la începutul său şi chiar la jumătatea secolului
nostru“171 şi că transformările petrecute în viaţa internaţională în ultimul timp „fac inutile încercările de a
supraveghea de sus ţările din jur, impunându-le un model“ de democraţie.172
Este un semnal puternic pe care Moscova îl lansează şi prin care anunţa că era Doctrinei Brejnev a
suveranităţii limitate îşi trăia ultimele zile. Pentru a aplica noua gândire în diplomaţia sovietică M. Gorbaciov a
schimbat vechea gardă crescută în diplomaţia epocii lui L.I. Brejnev. Îl înlocuieşte din fruntea Ministerului de
Externe pe A. Gromiko cu Eduard Sevardnadze un om fără experienţă diplomatică dar strâns ataşat de „new
thinking“. Ca şi Gorbaciov şi ceilalţi susţinători ai perestroika, Şevardnadze considera că există o corelaţie
strânsă între politica externă şi politica internă, mai ales în ceea ce priveşte eliminarea fricii ca bază a
regimului, în ţară şi în Europa de Est. Când, de exemplu, dizidentul polonez Adam Michnik l-a întrebat pe
Şevardnadze de ce s-a schimbat politica sovietică, el a replicat «De ce s-au schimbat relaţiile noastre cu alte
ţări? Pentru că s-a schimbat relaţia cu propriul nostru popor»“.173
Mc Cauley relatează un fapt interesant, petrecut în decembrie 1987. Gorbaciov vizita Washington-ul. În
ultima zi a vizitei, pe 10 decembrie, tocmai când se îndrepta spre Casa Albă, i-a spus şoferului să oprească, a
coborât din maşină şi a început să discute cu oameni de pe stradă. „A fost încântat de căldura şi emoţia cu care l-
a întâmpinat mulţimea“. Comentează, în continuare, autorul: „Se poate spune că gorbimania s-a născut în

165
Henri Kissinger, op. cit., p. 711.
166
Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, traducere de Mariana
Ivănescu, Nemira, 1995, p. 11.
167
J.F. Brown, Surge to Freedom. The End of Communist Rule in Eastern Europe, Duke Univerity Press, 1991,
p. 46, apud Stelian Tănase, op. cit., p. 105, nota 1.
168
Mikail Gorbaciov, Memoires, Doubleday, London, 1996, p. 403, apud Martin McCauley, op. cit., p. 172.
169
Jean François Soulet, Sylvaine Guinde, op. cit., p. 181.
170
Mikail Gorbaciov, Memoires, p. 211.
171
Idem, p. 213.
172
Ibidem.
173
Gazeta Wyborcza, 27-29 October 1989, apud „At Cold War’s End: U.S. Intelligence on the Soviet Union and
Eastern Europe, 1989-1991“, http//www.cia.gov/CIS/books/19335/art-1.htm/.
 37

decembrie 1987, la Washington. Pe măsură ce lucrurile tindeau să se complice pe plan intern, ele înfloreau pe
plan extern“. Identificăm aici nu atât o cauză a eşecului reformei pe care a promovat-o Gorbaciov, cât un efect al
ei. La un moment dat, problemele externe au precumpănit pe agenda fostului lider sovietic. Iar o reformă
reuşeşte, dacă reuşeşte, mai întâi, pe plan intern, dacă declanşează rezultate în acest registru. Dezechilibrul dintre
cele două agende nu a fost un punct de plecare, ci o rezultantă. Gorbaciov şi-a dat seama de eşecul în plan intern.
Atunci recursul la agenda externă a reprezentat un gen de compensare. „Era pretutindeni sărbătorit, adaugă
McCauley, de parcă ar fi fost prima fiinţă umană venită de pe planeta Marte“174. Nu este nici un fel de îndoială
că asemenea manifestări erau sincere, exprimau sentimente de apreciere adevărată faţă de liderul care a încercat
să reformeze sistemul. O asemenea revărsare de bucurie veneau în întâmpinarea unei sensibilităţi din ce în ce mai
pronunţate a liderului de la Kremlin, care simţea că pe plan intern eşuase. De aceea, putem vorbi despre capcana
vizitelor şi primirilor externe, despre entuziasmului extern. O capcană psihologică nu atât întinsă de cineva cât
mai ales căutată de Gorbaciov, ca formulă compensatorie.

„Tovarăşe Ceauşescu, nu ştiu dacă ne vom mai vedea“

Noile direcţii din politica internă dar şi externă sovietică au fost primite de către liderii ţărilor est europene
în mod diferit. Dacă J. Kadar şi W. Jaruzelski s-au arătat receptivi la noul curs politic al Moscovei reacţiile
liderilor comunişti din România, Germania de Est, Bulgaria şi Cehoslovacia au fost „cel mai adesea negative.
Liderul roman a interzis chiar publicarea documentelor Plenarei CC al PCUS din ianuarie 1987, care aborda
problema democratizării şi a cadrelor de partid“175. În Polonia sau Ungaria acestea au fost primite cu înţelegere.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în ţări ca România sau R.D. Germană. Liderii comunişti conservatori nu mai
puteau să justifice refuzul reformelor recurgând la argumentul, acum total depăşit, că orice schimbare ar atrage
intervenţia Armatei Roşii.
Paradoxal, unii dintre cei care au criticat intervenţia din Cehoslovacia, în primul rând Nicolae Ceauşescu,
acuzau acum liderii de la Kremlin de trădarea internaţionalismului socialist. Alexandr Iakovlev, martor ocular la
unele întâlniri Ceauşescu-Gorbaciov, nota că discuţiile cu liderul comunist român, „mai ales spre sfârşitul
domniei lui, erau penibile şi încordate. Ceauşescu vorbea de una, Gorbaciov de alta: nu găseau un limbaj
comun. Ceauşescu rămânea ferm pe poziţiile lui şi ne critica dur: el ne reproşa că ne îndepărtăm de socialism,
că scufundăm nava socialistă, că ne eschivăm de la sprijinul internaţionalist etc.“176
La întâlnirea de la Bucureşti a liderilor din ţările Tratatului de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, M. Gorbaciov
comunică partenerilor poziţia Kremlinului faţă de evoluţiile crizei din blocul răsăritean. Arată că Moscova nu
mai este interesată de menţinerea unei zone-tampon (buffer-zone) între URSS şi lumea occidentală şi prin urmare
se va reţine de la orice amestec. Singura cale, le spune Mihail Gorbaciov partenerilor de dialog, este „să fie
toleranţi şi să găsească soluţii independente pentru problemele naţionale“177. Mesajul lui Gorbaciov a fost un
şoc pentru liderii conservatori care păreau că nu înţeleg nimic nici din ceea ce spune liderul sovietic, nici din
evoluţia evenimentelor. Gazda întâlnirii, Nicolae Ceauşescu, un despot de factură stalinistă, s-a plâns deschis de
lipsa de unitate din cadrul alianţei. Celălalt „dur“ încă la putere, Erich Honecker, în vârstă de 77 de ani, a leşinat
şi a fost nevoit să se întoarcă acasă. În Ungaria reformele s-au radicalizat, iar în Polonia comuniştii au pierdut
alegerile, puterea s-a implicat, însă Armata Roşie a rămas în căzărmi. Singurul lider care a cerut comuniştilor
polonezi să intervină în forţă şi să bareze „Solidarităţii”, calea de acces la guvernarea Poloniei a fost Ceauşescu.
El a înţeles că venirea la putere a unui guvern necomunist la Varşovia n-ar fi trecut neobservată şi mai ales că nu
ar fi rămas fără urme la Bucureşti.
De remarcat faptul că şi în cazul în care ar fi dorit, Kremlinul n-ar mai fi putut să intervină cu forţa în
Polonia fără să ajungă la un dezastru pe plan internaţional şi la falimentul perestroicii. Prin urmare, decizia de a
se debarasa de acest „lest“, făcea ca lucrurile să evolueze în mod natural şi oarecum previzibil pentru Moscova,
ca şi pentru Washington. Ce nu a anticipat liderul sovietic a fost viteza cu care s-au prăbuşit regimurile comuniste
din imperiul exterior şi mai ales faptul că schimbările urmau să se radicalizeze până la a se transforma în mişcări
anticomuniste. Totuşi, Gorbaciov, era, se pare, convins că nu se va pune problema folosirii forţei pentru a
menţine integritatea «imperiului exterior» pentru că est-europenii vor îmbrăţişa perestroika. Anatoli Dobrînin,
fostul ambasador al lui Gorbaciov în Statele Unite nota: „Sunt convins că Gorbaciov nu a prevăzut niciodată că

174
Idem, p. 116.
175
Ibidem, p. 116
176
Alexandr Iakovlev, op. cit., p. 114.
177
Stelian Tănase, op. cit., p. 219.
 38

întreaga Europă deEest va zbura pur şi simplu din orbita sovietică în câteva luni sau că Tratatul de la Varşovia
se va prăbuşi atât de repede. El a devenit martorul neputincios al consecinţelor propriei sale politici”.178
Analizele făcute în primăvara anului 1989 la Washington de către Biroul Analize Sovietice (SOVA) a
C.I.A. arătau că „eforturile lui Gorbaciov de a impun perestroika celorlalte ţări comuniste au mărit potenţialul
de instabilitate din Europa de Est “.179 Având în vedere condiţiile specifice din fiecare ţară est-europeană, natura
regimului, dar mai ales poziţia liderilor comunişti faţă de procesul de schimbare în care intraseră ţările lor,
analiştii americani apreciau că evenimentele pot evolua conform cu previziunile a trei scenarii:
1) mişcări populare în Polonia, România, sau Ungaria, cu punerea sub semnul întrebării a supremaţiei
partidului şi a controlului sovietic;
2) reforme cuprinzătoare în Ungaria şi Polonia, care ar fi putut merge dincolo de perestroika, şi
3) reacţii conservatoare sub forma repudierii politicii de reforme a lui Gorbaciov în Germania de Est şi/sau
România.
Deschiderile făcute de ultimul lider al imperiului sovietic în politica internă şi în cea externă au apropiat, în
septembrie 1989, blocul ţărilor-satelit de unda de şoc. La 10 septembrie, Ungaria a permis celor 7.000 de
refugiaţi est-germani să plece, prin Austria, în Germania de Vest. Regimul lui Erich Honecker era depăşit de
evenimente. Prezent la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de la crearea RDG (7 octombrie
1989) M. Gorbaciov îl avertizează pe conservatorul lider est-german: „Cel care reacţionează cu întârziere este
pedepsit de viaţă“180. La 18 octombrie a fost înlocuit de Egon Krenz. Peste 20 de zile, 9 noiembrie 1989, Zidul
Berlinului cădea. A fost evenimentul central al anului 1989. Dispărea simbolul împărţirii Europei în două: de
Vest şi de Est.181 A doua zi, 10 noiembrie, Todor Jivkov era înlăturat, după mai bine de 35 de ani, din fruntea
Partidului Comunist Bulgar.182
Brutalizarea, la Praga, de către forţele de ordine, a sudenţilor, care cereau democratizarea societăţii, a fost
scânteia care a declanşat revoluţia de catifea şi căderea regimului comunist. Pe fondul acestor mari transformări
în Europa de Est a avut loc întâlnirea dintre M. Gorbaciov şi G. Bush în insula Malta pentru a se discuta noua
ordine ce se năştea.
Nicolae Ceauşescu rămăsese ultimul lider comunist care se menţinea pe poziţii. La întâlnirea la vârf a
partidelor din fostele ţări socialiste de la Varşovia, 4 decembrie 1989, „fiecare delegaţie era condusă de un lider
nou, reformator, venit la putere în 1989. Cu o excepţie. Acea excepţie era România, al cărei tiran stalinist,
Nicolae Ceauşescu, se plângea în faţa noilor săi colegi că americanii şi ţările vest-europene îşi reluaseră
vechea campanie pentru dominarea lumii“183. Evenimentele îşi urmau şi în România cursul, iar avertismentul lui
Egon Krenz care a spus liderului român la încheierea Consfătuirii „Tovarăşe Ceauşescu, nu ştiu dacă ne vom mai
vedea!“184 avea să se îndeplinească doar peste câteva zile.
„Oare ar fi putut sovieticii să câştige războiul rece?“, se întreabă Z. Brzezinski. Deznodământul a fost
produsul unor factori obiectivi şi subiectivi, iar partea sovietică s-a dovedit dezavantajată în ambele privinţe.
Sistemul social-economic occidental s-a dovedit a fi mult mai puternic, iar ideile care îi stau la bază mult mai
atrăgătoare.185 Într-adevăr, deznodământul a fost decis de întâlnirea fericită dintre două serii de fapte, ambele cu
mare impact. Seria factorilor obiectivi a fost exprimată, în acest context, de captarea rapidă a forţei de propulsie
pe care a reprezentat-o noua tehnologie informatică specifică postindustrialismului, de modificarea formelor de
organizare, inclusiv a managementului, în acord cu cerinţele noilor cuceriri ştiinţifico-tehnice, fapt ce a generat
nu numai performanţă şi fiabilitate noilor produse Made in Occident, ci şi un val de prosperitate neîntâlnit până
atunci în istorie; pe de altă parte, este vorba despre o strategie politică, elaborată în funcţie de noile cuceriri, de
explozia mijloacelor de comunicare în masă, care a folosit puterea imaginii, forţa percepţiei, nevoia organică a
omului de a trăi în libertate şi bunăstare deopotrivă. Este adevărat că ideile, valorile de bază ale sistemului politic
oocidental sunt mai atractive; tot atât de adevărat este că ele au fost mai bine puse în valoare în partea a doua a

178
Anatoly Dobrynin, In Confidence: Moscow’s Ambasador to six Cold War Presidents, New York, Times
Books/Random House, 1995, p. 632.
179
„At Cold War’s End: US Intelligence in the Soviet Union an Eastern Europe, 1989-1991“, p. 11, în
http//www.cia/gov./CSI/books/19335/art-1.html.
180
Apud Alexandr Iakovlev, op. cit., p. 108.
181
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., pp. 173-175; Ivan T. Berendt, op. cit., p. 245; Georges-Henri
Soutou, op. cit., p. 705; Pierre Miquel, op. cit., p. 529
182
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, „Revoluţia română: o evoluţie atipică“, în Agora social-democrată, anul I, nr. 1,
decembrie 1999, pp. 28-29.
183
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., pp. 216-217.
184
Gl. col. (r.) dr. Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii 1980-
1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999, p. 216.
185
Z. Brzezinski, „The Cold War and Its Afterman“, în Foreign Affairs, Fall, 1992.
 39

războiului rece, când şi performanţa economică a societăţilor capitaliste a cunoscut un salt, când de asemenea
strategiile de persuasiune au fot mai bine elaborate.
Din altă perspectivă privind lucrurile, obţinerea unei victorii este precedată de un plan, de o strategie
privind ordinea ce urmează a se stabili după încheierea şi tranşarea conflictului. Dacă am judeca după modul cum
a reacţionat nu a doua zi după victorie, ci în perioada care a urmat acesteia, am putea spune că şi Occidentul a
fost cumva surprins de propria-i izbândă. Şi-a revenit greu, a trebuit să treacă un timp considerabil spre a oferi
ţărilor care au optat pentru economia de piaţă o strategie convenabilă în acest sens. Cert este că, imediat după
încheierea războiului rece, din atitudinea Occidentului a lipsit ceva esenţial, a lipsit continuitatea, perspectiva
asupra a ceea ce va urma, fapte ce obligă la rezerve cu privire la interpretarea victoriei propriu-zise, a contextului
în care a fost obţinută şi care sugerează că poate este bine să acceptăm ideea că, în istorie, au loc fenomene
pregătite doar în datele lor generale.
Dacă urmăm perspectiva fiecărui factor sau a fiecărei serii de factori din cei asupra cărora am încercat să
insistăm până acum, implozia nu poate fi explicată în întregime. Întotdeauna, întâlnirea unor asemenea serii de
factori generează rezultate şi efecte care sunt mai ample decât suma factorilor respectivi luaţi în parte. În plus, în
istorie nimic nu poate fi explicat întrutotul, pentru că, de fiecare dată, contextul conferă semnificaţii aparte unor
elemente care, luate de sine stătător, par să nu aibă mare importanţă. Ceea ce s-a întâmplat în anul decisiv 1989
ţine de marile mişcări tectonice ale istoriei, caz în care explicaţiile există, şi sunt convingătoare, dar conturul şi
evoluţia de ansamblu mai cuprind şi altceva încă necunoscut, care presupune obiectivarea, prin distanţare în timp,
de eveniment pentru ca acesta să fie înţeles şi aproximat cum se cuvine.

„Dezgheţul“ de la Moscova a precedat şi a favorizat „dezgheţul“ din Est

Eşecul regimului comunist din România se înscrie în procesul mai larg al falimentului sistemului socialist şi
a fost generat de o serie de factori generali, dar şi de o sumă de condiţii şi particularităţi specifice evoluţiei
societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Importanţa şi raportul dintre factorii interni şi cei externi
în declanşarea procesului de prăbuşire a sistemului comunist din România a constituit o temă de analiză pentru
istorici, analişti, pentru toţi cei interesaţi de evoluţia fenomenului politic. Au fost formulate opinii de la cele care
acordă importanţa decisivă reformelor începute de Mihail Gorbaciov în fosta URSS186 până la cele care afirmă că
„importanţa acordată de unii autori factorilor exogeni ai Revoluţiei române din 1989, deşi aceştia au existat,
este exagerată. În desfăşurarea acestei revoluţii, contextul internaţional al anului 1989 a fost factorul ce a
condus, până în punctul său culminant, un proces care începuse cu cel puţin doi ani înainte în societatea
românească“187. Interesante sunt şi opiniile care pornesc de la ideea că aceşti factori s-au întrepătruns şi că
raportul endogen/exogen este relativ constant. Istoricul francez Jean Francois Soulet are dreptate când, referindu-
se la acest aspect, afirmă: „În acest an 1989 se manifestă o interrelaţie constantă între evenimentele care se
desfăşoară în URSS şi în Europa de Est, fără a putea distinge întotdeauna, într-un mod sigur, cauzele şi efectele
acestui lanţ“188.
Interesant este modelul de analiză a revoluţiei române propus de tânărul istoric Dragoş Petrescu, inspirat din
modelul istoricilor Ole Norgaard şi Steven L. Sampon în care raportul intern/extern şi evoluţia evenimentelor
sunt înlocuite cu analiza macrosocială şi microsocială189. Primul nivel de analiză ia în considerare actorii
colectivi şi discută cauzele pe termen lung ale colapsului comunismului românesc. În acest caz sunt luate în
considerare trei categorii de factori care au condus la prăbuşirea comunismului românesc: factori structurali,
caracteristici tuturor regimurilor de tip comunist; factori specifici, care se concentrează asupra specificului
naţional al comunismului românesc şi factori conjuncturali. Analiza microsocială dă posibilitatea de a evidenţia
rolul actorilor individuali, contribuţia acestora la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei din 1989.
Factorii structurali trimit la esecul economic al dezvoltării de tip extensiv practicată în toate ţările foste
socialiste şi care, cu particularităţi de la stat la stat, a creat în întreg sistemul o situaţie de criză, generată ori de
câte ori un model se epuizează.
În orice revoluţie, condiţiile externe au un rol important. Ele nu declanşează, îndeobşte, procesul
revoluţionar propriu-zis, dar pot să favorizeze desfăşurarea şi/sau extinderea sa, după cum pot să contribuie la
înăbuşirea sa. Victoria Revoluţiei bolşevice din 1917 a beneficiat de climatul extern favorabil reprezentat de
ultima parte a primului război mondial, care a găsit puterile vremii angajate în bătălii decisive şi preocupate de

186
Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 29.
187
Acad. Mihail Drăgănescu, op. cit., p. 65.
188
Jean Françios Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de
Silvia Albişteanu şi Ana Zbârcea, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 312.
189
Dragoş Petrescu, „Colapsul comunismului românesc“, în Sfera Politicii, nr. 77, 2000, pp. 10-13.
 40

problemele lor interne. Revoluţiile de la 1848 ilustrează foarte bine rolul ambivalent al condiţiilor externe. Un
climat extern favorabil a contribuit la extinderea mişcărilor revoluţionare la nivelul întregului continent, pentru
ca, în ultima parte, intervenţiile Rusiei, Austriei şi Turciei să înăbuşe mişcările revoluţionare din centrul şi estul
Europei.
În literatura de profil există o vie dezbatere în legătură cu rolul condiţiilor externe în reuşita procesului de
răsturnare a regimului totalitar din fostele ţări socialiste. Evident, în acest context, când vorbim de condiţii
externe avem în vedere îndeosebi poziţia Moscovei.
Două trăsături ale revoluţiilor din 1989 sunt extrem de evidente; înţelegerea şi descifrarea lor oferă
răspunsul şi la problema pe care dorim să o tratăm acum. În primul rând, caracterul paşnic. „Cu singura (şi
semnificativa) excepţie a României, aceste revoluţii s-au remarcat şi prin aproape completa lor lipsă de
violenţă“190. Nu s-au construit baricade, nu s-au tras focuri de armă, nu au fost victime.
De altfel, nici nu puteau să apară asemenea fenomene tipice oricărei mişcări revoluţionare, din moment ce
revoluţiile din regiune s-au caracterizat, cum remarcă acelaşi autor, printr-o „uimitoare lipsă de contramăsuri“.
Nepregătire din partea elitelor conducătoare privind păstrarea puterii? O revelaţie privind lipsa de legitimitate?
Evaluarea lucidă a climatului internaţional şi a situaţiei interne care, mai devreme sau mai târziu, ar fi dus la
acelaşi deznodământ? În orice caz, modul de desfăşurare a acestor revoluţii îi inspiră lui Timothy Ash o
portretizare memorabilă: „O mână de puştani au ieşit pe străzi şi au zvârlit nişte vorbe. Poliţia i-a bătut.
Puştanii au spus: n-aveţi dreptul să ne bateţi! Iar cârmuitorii cei suspuşi şi atotputernici le-au replicat, de fapt:
Da n-avem dreptul să vă batem. N-avem dreptul să ne păstrăm puterea prin forţă. Scopul nu mai justifică
mijloacele!“191. De aceea, cel puţin când este vorba despre Polonia şi Ungaria, autorul ezită să folosească
cuvântul revoluţie şi apelează la un patent lingvistic, refoluţie, termen ce desemnează o combinaţie particulară de
elemente revoluţionare cu elemente de reformă.
Dispariţia rapidă şi fără convulsii a regimurilor comuniste din imperiul exterior trimite pe oricine doreşte
să-şi explice aceste fenomene într-o manieră raţională la prefacerile survenite la Moscova, „centrul
neînduplecat… impersonal, perpetuu al acestui imperiu“192. S-a vorbit pe bună dreptate de ridicarea unei opoziţii
în aceste ţări, despre înţelepciunea liderilor cu poziţii-cheie în structura de putere, care s-au aşezat la masa de
negocieri cu opoziţia şi mişcările reformatoare. Toate procese reale. Dar toate de neconceput fără schimbările
radicale intervenite la Moscova, schimbări care au făcut ca multe state socialiste să rămână chiar în urma
prefacerilor survenite în centrul imperiului.
O anumită stereotipie intelectuală dobândită în ani de socialism totalitar ne face să considerăm că tot ceea
ce venea de la Moscova trebuia să ia forma unei directive precise, a unei linii formalizate într-un document. Fără
îndoială nu este vorba despre aşa ceva. Nimeni nu poate spune că Moscova a organizat asemenea mişcări, dar
prin poziţiile adoptate, uneori prin lipsa de poziţie sau de reacţie, a îndemnat la dezvoltarea lor, chiar la o
anumită accelerare a reformelor. Cum ar putea fi altfel înţeleasă atitudinea complet schimbată a Moscovei?
În primul rând, ea este rodul recunoaşterii unui fapt: în competiţia internaţională dintre socialism şi
capitalism, în anii ’80 raporturile de putere s-au schimbat net în favoarea Occidentului. Explicaţia fundamentală
rezidă în valorificarea cu totul inegală a revoluţiei ştiinţifice moderne. „Tragedia comunismului, subliniază
Daniel Chirot, nu a constat în eşecul, ci în succesul acestuia.“193 Numai că succesul a fost obţinut într-o viziune
învechită, clasică, depăşită. Era succesul care putea cel mult consacra o altă epocă istorică. „În anii ’70, remarcă
acelaşi autor, URSS avea deja cea mai avansată economie caracteristică sfârşitului secolului al XIX-lea şi cea
mai mare, mai performantă şi mai rigidă reţea de giganţi industriali bazaţi pe industrii învechite din lume“.194
Această rămânere în urmă economică şi tehnologică a generat dificultăţi sociale interne în toate statele sistemului.
Creşterea economică a scăzut vizibil, iar performanţa activităţilor productive de asemenea. Criza economică
propriu-zisă, ca şi neputinţa conducerilor politice de a construi soluţii alternative au generat o stare de
nemulţumire, un potenţial revoluţionar. Observaţia lui Michael D. Kennedy potrivit căreia „dacă economia
poloneză şi-ar fi continuat dezvoltarea din prima jumătate a anilor ‘70, Solidaritatea nu s-ar fi format
niciodată“195 are o semnificaţie mai largă, valabilă nu numai în Polonia sau în România, ci în toate statele din
zonă.

190
Timothy Garton Ash, „Anul Adevărului“, în Revoluţiile din 1989, coordonator Vladimir Tismăneanu, Editura
Polirom, Iaşi, 1999, p. 127
191
Idem, p. 129
192
Ken Jowitt, „Moştenirea leninistă“, în Revoluţiile din 1989, ed. cit., p. 230.
193
Daniel Chirot, „Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989?“, în Revoluţiile din 1989, coordonator Vladimir
Tismăneanu, ed. cit., p. 31.
194
Idem.
195
Michael D. Kennedy, Professionals, Power and Solidarity in Poland; A Critical Sociology of Soviet – Type
Society, Cambridge University Press, Cambridge, 1991, p. 49.
 41

O tentativă eşuată: relegitimarea sistemului

Gorbaciov trebuia să facă faţă acestei duble sfidări: presiunea externă şi cea venită din interiorul sistemului,
care avea ca ultimă explicaţie lipsa de performanţă economică. Nu este nici un fel de îndoială că dacă lucrurile ar
fi continuat, mişcările sociale ar fi putut lua aşa o amploare, existând riscul de a degenera oricând în explozie
socială greu de controlat. Ceea ce a încercat Gorbaciov a fost o relegitimare formală a sistemului. Nu este iarăşi
nici o îndoială că în 1987 şi 1988 acesta a fost scopul său. Este semnificativă în această privinţă relatarea
discuţiei pe care Silviu Brucan a avut-o cu liderul sovietic în ultimele săptămâni ale anului 1988. „De la bun
început a declarat că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca ea să fie
concepută şi realizată astfel încât să ducă la menţinerea partidului comunist ca forţă polititică conducătoare în
România“196. După câteva minute, Gorbaciov a revenit şi a întărit: „Partidul trebuie să rămână în picioare, altfel
va fi haos“197.
Discuţia este importantă şi pentru că ne ajută să vedem cum concepea conducerea sovietică sprijinul acordat
mişcărilor reformatoare din ţările socialiste. „Pentru mine neintervenţia este o chestiune sfântă. Uite, am ezitat
multă vreme să recunosc public că intervenţia sovietică împotriva Primăverii de la Praga a fost o greşeală, deşi
mi-am dat seama că aceasta ar fi ajutat enorm reformiştii din partidul cehoslovac, tocmai pentru că era o
problemă internă sensibilă acolo. De aceea, nu vă aşteptaţi la nici un fel de ajutor din partea noastră, deşi noi
dorim să vedem sfârşitul regimului Ceauşescu.“198
În cursul anului 1989, liderul sovietic a părăsit poziţia conform căreia era necesar să se păstreze partidul ca
forţă politică menită să conducă procesul de reformare a socialismului. În politică, la un anumit nivel cel puţin,
nu există acte gratuite. Mai ales o măsură de o asemenea importanţă. Ce anume l-a convins sau ce anume l-a
somat pe liderul sovietic să evolueze într-o asemenea direcţie? Există o logică a reformelor. Gorbaciov se găsea
într-o situaţie fără ieşire. Reformele pe care le introdusese nu au condus la rezultate palpabile, condiţie
fundamentală a succesului oricărei reforme199. Criticile din interior erau din ce în ce mai severe, venite atât
dinspre aripa conservatoare, cât şi din direcţia celor care acuzau că nu merge mai departe. Gorbaciov se găsea
într-o situaţie dificilă nu numai ca secretar general, ci şi ca om politic. El risca să rămână fără bază politică reală,
să devină izolat şi părăsit.
Vladimir Tismăneanu surprinde cu acuitate acest ultim aspect, care fără îndoială a avut o pondere ce nu
poate fi neglijată. „În ce-l priveşte pe Gorbaciov, a înţeles treptat că simpla liberalizare îi va duce atât pe el, cât
şi pe sprijinitorii săi la soarta lui Hruşciov: urât şi sabotat de aparatul de partid, el nu mai avea o bază
populară pe care să se sprijine. Aceasta explică decizia de a deschide sistemul politic, de a crea un parlament
adevărat şi de a reduce drastic puterea partidului după 1989. Forţat de logica luptei politice şi confruntat cu
sabotajul deschis sau mascat al birocraţiei, secretarul general a fost obligat să admită că doar democratizarea
îi poate asigura supravieţuirea politică“.200
Dacă evaluarea făcută de Gorbaciov a fost corectă sau nu este o problemă care merită o discuţie de sine
stătătoare. În politică măsura unică este dată de rezultat. Dar ce rezultat reţinem în cazul lui Gorbaciov? Ca lider
al unui adevărat imperiu, nu este nici o îndoială, a eşuat. El a fost înlăturat de la putere în urma proceselor pe care
le-a declanşat. În acest plan, putem spune că intenţia şi iniţiativa de relegitimare a partidelor comuniste se cerea
precedată de o examinare severă a procesului care a condus la delegitimarea aceloraşi partide. Dintr-o asemenea
perspectivă, s-ar putea face o serie de observaţii pe marginea reformelor intreprinse de Gorbaciov. Prima şi
probabil cea mai consistentă ar fi aceea că reformele gorbacioviste au urmărit să remedieze latura politică şi
morală a delegitimării. Au fost neglijate laturile istorică şi economică, extrem de importante, şi pentru faptul că
se află într-o legătură importantă.
Nu ne vom putea explica niciodată prăbuşirea spectaculoasă a regimurilor totalitare din Estul Europei dacă
nu avem în vedere şi modul cum au fost instalate aceste regimuri: sub ocupaţie militară, sub ameninţarea forţei.
Ciclicitatea unor revolte: 1956 (Ungaria), 1968 (Cehoslovacia), 1980 (Polonia) reprezintă dovada certă că
regimul nu a fost niciodată asimilat şi asumat în întregime. Nu dorim să spunem că el a rămas până la urmă o
simplă floare de import. Ar fi inexact şi politiceşte greşit. Socialismul a putut influenţa, atrage, chiar modela cu
politica sa de asistenţă socială, cu teza egalităţii, cu rezultatele în domeniul urbanizării şi ridicării nivelului de
instruire a unei mari părţi a societăţii. Ken Jowitt atrage atenţia asupra greşelii reprezentate de subestimarea a
ceea ce el numeşte „moştenirea leninistă“ de 40 de ani, care nu poate să nu influenţeze, fie şi într-o manieră
difuză, tot ceea ce se va desfăşura în acest spaţiu.

196
Silviu Brucan, Generaţia irosită, ed. cit., p. 187.
197
Idem, p. 188.
198
Ibidem.
199
Anne de Tinquy, Penser les raports Est-Ouest, în vol. Penser le XX-e siècle, Edition Complexe, 1990, p. 164.
200
Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 167.
 42

În acelaşi timp, nu putem omite faptul că socialismul nu a fost rezultatul unei opţiuni reale, al unei alegeri
libere. El a reprezentat o „grefă politică“. Condiţia de existenţă a unei grefe de acest gen presupune mai întâi
acceptarea ei de către corpul social şi, apoi, ca ea să funcţioneze. Or mai ales în partea a doua a existenţei sale,
socialismul a avut din ce în ce mai multe sincope de funcţionare, provenite din incapacitatea sa organică de a se
reforma din interior, de a se deschide către fenomenele contemporane lui. Acest fapt a afectat procesul de
asimilare autohtonă şi, mai târziu, a încurajat reacţia de respingere. Întotdeauna a existat o opoziţie surdă faţă de
socialism. Opoziţie care s-a accentuat în anii din urmă, pe fondul lipsei de performanţă şi al birocratizării
excesive, care ajunseseră obiect de ironie şi persiflare curentă. În acel moment erodarea era un fapt împlinit. Aşa
ne şi putem explica faptul că procesul de relegitimare nu a avut succes. Erodarea pătrunsese prea adânc iar
delegitimarea atinsese straturi sociale profunde. De aceea, despărţirea de socialism s-a făcut uşor şi rapid. Aşa
cum te desparţi de o haină pe care ai fost nevoit să o porţi o vreme.
S-ar putea face şi observaţia că timpul în care Gorbaciov şi-a planificat să realizeze proiectul de reformă a
fost extrem de scurt şi nu permitea în nici un caz obţinerea de rezultate, singurele în măsură să câştige populaţia
de partea reformei. Sistemul sovietic birocratizat şi neperformant dura totuşi de 70 de ani. Instituţii, oameni şi
mentalităţi alcătuiau o structură care nu putea fi spartă într-un timp aşa de scurt şi, mai ales, doar printr-o reformă
de sus în jos. Din această perspectivă Mihail Gorbaciov a fost prins între două curente fundamental opuse: între
evidenta necesitate a reformelor care îi erau sugerate de consilierii săi şi reflexele rezultate din formarea şi
implicarea lui în sistemul comunist.201
Confruntat cu această situaţie teribilă, care nu putea fi modificată uşor, Gorbaciov a ales o strategie care s-a
finalizat cu ceea ce ştim deja. Întrebarea este cu ce s-ar fi soldat o altă strategie poate mai judicioasă, mai
elaborată, mai minuţios aplicată? Ar fi putut duce la reformarea reală a socialismului? Şi dacă ar fi fost vorba
despre o reformare reală, socialismul ar mai fi rămas socialism? Nu s-ar fi ajuns pe o cale mai ocolită tot la un
sistem liberal de organizare socială, bazat pe proprietate privată şi pe libertate individuală? Nu ştim dacă
Gorbaciov a gândit toate acestea. Ceea ce putem spune este că procedând aşa cum a procedat, el a accelerat
evoluţia acestui regim spre economia de piaţă şi organizarea democratică. Ca om politic vizionar, Gorbaciov a
învins şi va fi reţinut de istorie astfel.
Cert este că ruptura Moscovei cu stalinismul a deschis cale liberă aceluiaşi proces la Varşovia, Budapesta şi
în Berlinul de Est.

Negocierea ca formulă de transfer al puterii

Tranziţia în ţările din Europa Centrală şi de Est a îmbrăcat o formă cu totul specifică. Ea a avut în centru, ca
acţiune cu valoare de simbol, „discuţiile la masa rotundă“, negocierile între elite privind evoluţia ulterioară a
situaţiei din respectivele state. Daniel Friedheim surprinde foarte bine rolul alternativ jucat de mase şi elite în
acest proces. În Polonia, un lanţ de greve au avut contribuţia lor în organizarea de alegeri „cvasilibere“ în iunie
1989. În Ungaria înhumarea reformistului Imre Nagy, înlăturat de la putere în 1956, a reprezentat un prilej de
afirmare a mişcărilor reformiste. În RDG, mii de demonstranţi au forţat pe 9 noiembrie deschiderea Zidului
Berlinului, ceea ce a slăbit mult poziţia lui Honecker. În aceeaşi lună, studenţii protestatari din Praga contribuie
decisiv la declanşarea procesului de îndepărtare de la putere a comuniştilor de tip conservator. Aceasta ar fi, pe
scurt, „faza de masă“ a revoluţiilor din Est. Ea este urmată de intervenţia elitelor care, prin negocieri, au reuşit un
aranjament paşnic de transfer al puterii. Caz cu totul special în istorie. Iată cum înfăţişează Daniel Friedheim
aceasta: „…Experienţa est-europeană a fost caracterizată de tentativele elitelor de a negocia pacte ale
tranziţiei. Polonia a deschis calea prin negocierea unui acord formal, prin care comuniştii au permis alegeri
libere pentru un nou Senat, în schimbul păstrării Preşedinţiei şi a unor alegeri restrictive pentru Seim. Atunci
când liderii unguri s-au aşezat la o masă pătrată cu Masa Rotundă a opoziţiei, ei au pus în mişcare o «maşină
gigantică a negocierii», formată din cinci sute de experţi… Pe măsură ce regimurile din Germania de răsărit şi
Cehoslovacia se dezintegrau, au trecut şi ele prin etape de negociere la «masa rotundă». Concluzia autorului:
„Revoluţiile din 1989 au fost mai degrabă un amestec complex de protest popular şi negociere a elitelor decât
un caz pur de acţiune spontană a maselor“202.
Evoluţia are loc aşa de lin, de paşnic, încât ea sugerează un tablou aproape ireal. Mai ales pentru un transfer
de putere. Şi totuşi aşa s-au desfăşurat lucrurile. Evident, cheia înţelegerii acestei situaţii este, după cum am
arătat, schimbarea survenită la Moscova. Când Moscova a tolerat pierderea de către comunişti a alegerilor din
iunie din Polonia, când Gorbaciov a promis, la Naţiunile Unite, în decembrie 1988, retragerea unilaterală a unor

201
George-Henri Soutou, op. cit., p. 663.
202
Daniel Friedheim, „Teoria tranziţiei democratice după ’89: colapsul comunismului şi pactul elitelor“, în Polis,
Revista de ştiinţe politice, nr. 4/1994.
 43

trupe din ţările blocului răsăritean203, când liderul sovietic nu numai că denunţase doctrina brejneviană privind
amestecul în treburile interne ale altor state204, dar chiar îndemna la reforme mai hotărâte, apărea limpede că era
vorba de o „democratizare reală“, că lucrurile intraseră deja pe făgaşul fără întoarcere al schimbării. În acest
context au luat naştere mişcări ale opoziţiei, în acest context societatea civilă începe să se organizeze, în acest
context deţinătorii puterii (vorbim de cei lucizi) înţeleg să coopereze la transformarea regimului. Întrebarea este:
dacă liderii de atunci s-ar fi opus, care ar fi fost şansele lor de reuşită? Identificăm aici o altă explicaţie a felului
cum s-au desfăşurat lucrurile. Ei ştiau bine că aderenţa reală a populaţiei faţă de regim era foarte redusă. În
eventualitatea în care s-ar fi opus aveau de înfruntat nu numai „orientarea venită de la Moscova“, ci mai ales
voinţa propriei populaţii. Aşa se face că negocierea s-a impus cu excepţia României, în toate statele din Europa,
satelite Moscovei, ca unică formulă de a se ajunge la un pact absolut necesar pentru declanşarea şi desfăşurarea
tranziţiei către democraţie.
Este extrem de important să înţelegem acest moment deoarece el predetermină forma pe care o va îmbrăca
tranziţia. Negocierile presupun existenţa unui grup şi a unui proiect de reorganizare, de transformare socială.
Desigur, se pot face şi consideraţii despre calitatea acestor proiecte. Un singur lucru nu poate fi negat: că existau
şi că topeau în ele o suită de gânduri, evaluări, analize, năzuinţe.
Problema principală a tranziţiei româneşti este că urmează nu unei negocieri, ci unui colaps, prin
intermediul unei revoluţii în cadrul căreia a curs sânge. Jean-Christophe Romer observa în acest sens că
„România a urmat o cale atipică în procesul de răsturnare a regimului communist. Această ţară era condusă de o
mână de fier, Nicolae Ceauşescu, susţinut de o poliţie politică eficientă – securitatea. Atunci când în alte ţări ale
Tratatului de la Varşovia începea procesul de transformări politice, Conducătorul s-a făcut reales în unanimitate
la 20 noiembrie 1989.“205 Nu numai că nu mai poate fi vorba despre un proiect convenit şi asumat ca în cazul
celorlalte state, dar se instituie o dependenţă faţă de stradă, se declanşează o presiune socială teribilă, încât nu
regimul, ci societatea însăşi era pândită de un pericol al dezintegrării, al scufundării în haos. De subliniat că deşi
prăbuşirea comunismului a urmat în România o cale particulară factorii care au „lucrat“ la erodarea lui n-au fost,
în esenţă, deosebiţi. Au acţionat, poate, în forme particulare, cum a fost cazul factorului economic sau al cultului
personalităţii.

203
Anne de Tinquy, op. cit., p. 163.
204
Idem, p. 164.
205
Jean Christophe Romer, Le monde en crises depuis 1973. Triomphe et decadence de la bipolarité, Ellipses,
Paris 1997, p. 183.
 44

Revoluţia din decembrie 1989

Sfârşitul comunismului în România

Evoluţii care au condus la blocaj generalizat

Continuarea dezvoltării industriale a României după cel de-al doilea război mondial a fost o necesitate206
pentru că demarajul modernizării n-a avut loc în primii ani ai secolului XX, cum s-a întâmplat în ţările Europei
Occidentale. Eforturile industrializării au fost considerabile. Rata de creştere atinge 12% în anii ‘72–‘73, una din
cele mai înalte din lume. Până la această dată au existat realizări datorate atât ritmului înalt de creştere, cât şi
dezvoltării unor noi ramuri ale economiei naţionale. Analiza dinamicii economiei din anii 1966–1970 înfăţişează
rezultate importante dacă luăm în considerare statisticile oficiale. Însă acestea trebuiesc luate sub rezerva ce o
impune faptul că partidul comunist trebuia prin aceste cifre să-şi justifice justeţea politicii economice. Luând anul
1950 ca an de referinţă şi acesta având indicatorul 100, în 1965 producţia industrială se afla la 649 iar în 1970
crescuse de 11 ori, atingând 1100. Producţia agricolă a ajuns în 1965, comparativ cu 1950, la 143 iar în 1970 la
157. În schimb, indicatorii pentru nivelul de trai arată, raportaţi tot la anul 1950, o creştere în 1965 la 249, iar în
1970 la 326207. Dacă vom „citi“ atent aceste cifre, deja vom identifica unele elemente ale crizei de mai târziu. Pe
fondul unei dezvoltări anterioare modeste, efortul de industrializare a dat roade. Creşterea industrială este o
dovadă. Cu menţiunea că avem de-a face cu o creştere de tip extensiv. În acelaşi timp, modelul socialist de
dezvoltare şi-a arătat încă din acea perioadă limitele în agricultură. Având în vedere potenţialul agricol al
României – deci despre anumite condiţii neprielnice nu poate fi vorba – putem conchide că numai sistemul
socialist de organizare a agriculturii, care despărţea ţăranul de pământul său şi de proprietate, care nu corela
rezultatele şi răsplata cu efortul şi munca depuse, a reprezentat cauza a ceea ce, practic, am putea numi stagnarea
agriculturii. În sfârşit, efortul de dezvoltare se regăseşte modest în creşterea nivelului de trai. Din nou, modelul
extensiv reprezintă explicaţia: avem de-a face cu o dezvoltare care pune doar bazele rentabilităţii şi eficienţei.
De-abia dezvoltarea de tip intensiv ar fi pus în valoare această „bază industrială“. Numai că regimurile comuniste
s-au oprit în faţa acestui tip de dezvoltare, modelul clasic de industrializare reprezentând, în viziunea liderilor
acestui regim, un gen de încoronare. Dezvoltarea intensivă nu era percepută ca o fază absolut necesară pentru a
pune în valoare eforturile presupuse de industrializarea propriu-zisă. Pe de altă parte, diferenţa dintre atenţia
acordată industriei şi aceea acordată agriculturii ca şi nivelului de trai este enormă şi acest lucru se va perpetua în
anii ce vin, cu implicaţii directe asupra calităţii vieţii.208
Sub conducerea lui Nicoale Ceauşescu, partidul s-a orientat spre realizarea unor obiective industriale
ambiţioase, dar de valoare economică îndoielnică209, cel puţin pentru perioada respectivă. La mijlocul anilor ‘70
a fost extinsă capacitatea de rafinare a petrolului mult peste producţia internă. Aşa se face că din 1976 România a
fost nevoită să importe ţiţei. În 1976, an de vârf în extragerea petrolului, România a produs circa 14.700.000 tone
şi prelucra peste 18.000.000 tone. În ciuda crizei, capacitatea de rafinare a crescut la circa 33.000.000 tone, în
timp ce producţia a scăzut la 11.600.000 tone, diferenţa era achiziţionată de pe piaţa liberă, deoarece Moscova nu
livra mai mult de 6.000.000 tone. Acest lucru a însemnat un consum mare de devize şi creşterea datoriei
externe210. Când în 1978 a crescut brusc preţul petrolului pe piaţa internaţională, România a fost prinsă pe picior
greşit şi s-a confruntat cu un deficit major. Această problemă a fost agravată de căderea şahului Mohamed Reza
Pahlavi Ariamer, deoarece noul regim a stopat livrările de petrol iranian către România. 211
În sine, creşterea capacităţii de prelucrare nu ar fi fost un lucru blamabil. Mai ales că România are tradiţie în
acest domeniu. A importa, a prelucra şi, apoi, a vinde este o activitate cât se poate de firească din punct de vedere
economic. Două remarci pot fi făcute în acest context. În primul rând capacitatea de prelucrare a crescut mult şi
brusc, ilustrând tendinţa megalomană de care avea să se vorbească mai târziu. Problema de fond este că România

206
Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al doilea
război mondial, ediţia a II-a, traducere de Milenea Columbeanu, Editura Antet, 1997, p. 234.
207
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a IV-a, Humanitas, Bucureşti,
1995.
208
Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Casa de Editură şi Presă „Şansa“, Bucureşti, 1993, p. 183.
209
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia a IV-a, Humanitas, 1995, pp.
282-283.
210
Idem, p. 292.
211
Dennis Deletant, op. cit., p. 150.
 45

desfăşura această activitate comercială cu un randament foarte scăzut. Creşterea peste noapte a capacităţii de
prelucrare nu a dat posibilitatea unei fundamentări riguroase, în care accentul să fie pus pe efectul economic.
Criza petrolului din anii ’70 a înrăutăţit această situaţie. Astfel, din sursă de venituri, creşterea capacităţii de
prelucrare s-a transformat în sursă de pierderi.
Agravarea situaţiei din economie a atins cote până aproape de explozie pe măsură ce Nicolae Ceauşescu îşi
sporea gradul de implicare personală în politica economică a ţării. Elementul principal în decizia economică a
devenit, după 1974, „indicaţia preţioasă“ împrăştiată cu dărnicie cu ocazia „vizitelor de lucru“. Acest fapt a
anihilat spiritul de iniţiativă în conducerea economică, şi aşa îngrădit prin conducerea centralizată specifică
socialismului; mai costisitor a fost faptul că, în felul acesta, s-a mărit riscul adoptării unor măsuri arbitrare şi s-a
favorizat ineficienţa economică.
Impunerea de către partid a unui ritm extrem de accelerat al industralizării corelat cu puţinătatea resurselor
de care România dispunea şi mai ales cu voluntarismul practicat de Nicolae Ceauşescu în ceea ce priveşte rata
alocată dezvoltării din venitul naţional212 au condus la creşterea datoriei externe care ajunsese la aproximativ 10
miliarde de dolari în 1983. Mai important a fost faptul că România a început să fie dependentă de condiţiile
băncilor occidentale în special de F.M.I. Acest lucru a afectat mândria excerbată a conducătorului român, care a
hotărât să plătească rapid uriaşa datorie externă pentru a-şi căpăta independenţa faţă de capitalul străin. Hotărârea
aceasta alături de altele, la fel de arbitrare, a provocat o suferinţă de nedescris poporului român 213. Devenit
extrem de suspicios şi temător, Nicolae Ceauşescu interpretează greşit situaţia din Polonia. Consideră că
evenimentele negative din economia acestei ţări au fost „induse“ de creditorii străini prin presiunea pe care au
exercitat-o asupra partidului comunist polonez în sensul de a face concesii de la principiile „centralismului
democratic“.
Dificultăţile economiei româneşti au fost, treptat, accentuate de neputinţa soluţionării de către partid a
gravelor probleme cu care se confrunta celălalt important sector al economiei, agricultura. Relevant a fost că în
prima parte a anului 1983 s-au emis nu mai puţin de cinci decrete pentru a îndrepta lucrurile în acest domeniu.
Soluţiile găsite au fost constat în accentuarea centralizării, în introducerea unui sistem de rechiziţii parţiale şi în
practicarea unor preţuri mici.
Experimentele, căutările, încercările şi eşecurile din economie au evidenţiat clar aventurismul practicat de
Nicolae Ceauşescu începând cu anii ‘70. Liderii comunişti de la Bucureşti nu acceptă eşecul şi continuă şi în
deceniul nouă aceeaşi linie de industralizare extensivă în care ideea de a produce totul în ţară devine obsesie.
Nici la Bucureşti nu s-a înţeles că încă din ‘70, acest tip de dezvoltare bazat pe industralizarea extensivă, proprie
primelor faze ale modernizării, se epuizase. Orice continuare după acest model era sortită eşecului. 214
S-a verificat astfel şi în România adevărul semnalat de Claude Karnoouh privind „incapacitatea puterilor
communiste de a stăpâni o dinamică tehnico-economică la a cărei instalare contribuiseră totuşi“215. Aflate în
dispută cu capitalismul, aceste regimuri au continuat să apese pe pedala industrializării extensive, în timp ce forţa
de propulsie a istoriei era alimentată de pedala dezvoltării intensive. Cum partidele comuniste au forţat nota, s-a
ajuns la un fel de secătuire internă, chiar dacă, în continuare, se înălţau construcţii şi unităţi care aparţineau
vîrstei clasice a industrializării. Această secătuire viza resursele: cele financiare, economice, dar şi pe cele
umane, de încredere şi optimism. Pe acest fundal, România se distinge prin efortul făcut de partid şi de liderul
său de a ilustra că socialismul este viabil, că poate asigura dezvoltarea ţării. Cu cât efortul era mai mare, cu atât
blocajul devenea mai evident. În acest sens, autorul menţionat mai sus vorbea de faptul că, în fond, „comuniştii s-
au auto-subminat“216.
Consecinţele unor asemenea politici economice au fost resimţite de populaţie. Din 1978, preţurile, până
atunci stabile, au început să crească aproape la toate produsele de strictă necesitate – de la alimente la servicii, de
la transporturi la electricitate şi produse petrolifere. Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare, au devenit
acute şi apoi cronice din toamna anului 1981. La începutul anului 1982 au fost introduse raţionalizarea şi
vânzarea unor produse pe bază de cartele. Cu excepţia Capitalei, la nivelul anului 1983, pâinea, carnea, untul,
laptele, zahărul au fost vândute pe cartele în întreaga ţară. Dovedind un cinism ieşit din comun, Nicolae
Ceauşescu iniţiază un program „de alimentaţie raţională“217, deoarece constatase că românii consumă prea multe
calorii. „Programul ştiinţific“ de alimentaţie prevedea să nu se depăşească un consum de 2800-3000 calorii
zilnic. Urmând aceste indicaţii, planul alimentar pe anul 1984, publicat în decembrie 1983, prevedea raţii care
presupuneau un consum anual de persoană de: 39,12 kg carne; 78,73 kg lapte şi produse lactate; 66,08 kg

212
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 290-291.
213
Tom Gallagher, op. cit., p. 81; Dennis Deletant, op. cit, p. 150.
214
Claude Karnoouh, op. cit., pp. 42-43.
215
Idem, p. 42.
216
Ibidem.
217
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 294-295.
 46

legume; 27,49 kg fructe218. De remarcat că raţiile au fost reduse până într-atât încât, în preajma revoluţiei din
1989, în unele regiuni ale ţării s-a ajuns la un kg de zahăr, un kg de făină, un pachet de margarină şi cinci ouă.219
Criza economică şi caracterul energofag al economiei româneşti au silit regimul să impună măsuri drastice de
economisire a energiei electrice şi carburanţilor. Folosirea aparaturii electrocasnice de către populaţie este
descurajată de partid; în acelaşi timp, erau promovate metode şi tehnici în gospodăria rurală ce ţineau de evul
mediu. Analizând acest aspect Vlad Georgescu surprinde exact prăpastia între ceea ce se afirmă ca propagandă în
folosul omului şi ceea ce se întreprinde pentru el: „Într-un stat care produce automobile, dar interzice folosirea
lor, construieşte apartamente lipsite însă de apă caldă şi căldură, anunţă cea mai mare recoltă de grâne din
istorie, dar duce o politică de raţionalizare a pâinii, această întoarcere înapoi a ceasului demonstrează că, deşi
formele externe ale modernismului sunt prezentate, ele sunt total lipsite de conţinut şi funcţionalitate“220. Situaţia
populaţiei s-a agravat deoarece „Romania therefore continued to apply Stalinjist policies of economic
development and social control right up to 1989. Indeed, the country’s rift with Moscov stanted precisely because
of its leaders refusal to accept any digression from industrialissation at all costs“221.
Stalinismul politic şi apoi neostalinismul românesc întruchipat printr-un cult al personalităţii dus până la
paroxism au constituit cadrul în care au coexistat represiunea şi îngrădirea celor mai elementare drepturi
cetăţeneşti. Asistăm la acţiuni de marginalizare a adversarilor regimului, la încercări de izolare a lor de Occident.
Starea de teroare îi vizează cu deosebire pe intelectualii care se opun sistemului. Asupra lor se exercită mai ales
represaliile fără scrupule ale dictaturii.
Cultul personalităţii atinge în anii ‘70 – ‘80 forme caricaturale; televiziunea, radioul şi presa scrisă consacră
zilnic elogii la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale. Dincolo de aspectele sale groteşti, cultul
personalităţii a fost un regim politic cu trăsături specifice, prin care o foarte restrânsă elită politică şi-a exercitat
dictatura mai întâi asupra partidului comunist şi apoi asupra întregii ţări222. La asemenea proporţii, nu s-a
practicat cultul personalităţii şefului statului nici măcar în perioada regimului Antonescu. Singura analogie cu
trecutul ar fi cultul conducătorului practicat de Mişcarea Legionară 223 şi perioada de sfârşit a domniei lui Carol al
II-lea. Fundalul pe care s-a practicat cultul personalităţii a fost un naţionalism exarcerbat şi un patriotism viciat
ca urmare a asocierii persoanei dictatorului cu ilustre personalităţi ale istoriei. Un singur exemplu este edificator
pentru a ilustra cotele la care ajunsese în România cultul personalităţii. Poetul Victor Tulbure scria în
Contemporanul la 18 iulie 1986:
„El [Ceauşescu] descinde din rămăşiţele pământeşti ale
lui Horea din a lui Ştefan suflare
Din lumina lui Bălcescu şi din gândirea lui Cantemir
El este un vis ce se desprinde din visele lui Eminescu şi descinde
din acel Mihai care
A vrut un singur stat poporul său sub eternele stele“224

Voci şi mişcări sociale care rup tăcerea

Cultul personalităţii a avut multiple efecte negative: a frânat dezvoltarea culturii, şi mai ales a permis lui
Nicolae Ceauşescu să se manifeste ca un tiran în politica internă şi externă a statului român. Jonathan Eyal a
surprins acest aspect: „he vulgar cult of leader and the faintly ridiculans traits of Ceausescu’s character should not
obscure the fact that Romania’s President was, essentially, a lerilliant tactician whase skill went further than the
mere consolidation of power, a task he achiered through the time-honoured methad of purging opponents
rehabilitating potential supportersand blaming former leaders for all misdemeanours“225.
Disidenţa în cadrul elitei culturale, activitatea din sânul exilului românesc, ca şi protestul social au fost
factori care au erodat sistemul partidului-stat cu intensităţi diferite în epoci diferite. Chiar dacă în România aceşti

218
Idem, p. 295.
219
Dennis Deletant, op. cit., p. 151.
220
Vlad Georgescu, op. cit., p. 315.
221
Jonathan Eyal, „Why Romania could not avoid bloodshed“, în Spring it Winter. The 1989 revolutions,
Manchester University Press, Manchester and New York, p. 144.
222
Vlad Georgescu, op. cit., p. 288.
223
Idem, p. 287; Tom Gallagher, op. cit., pp. 79-80.
224
Apud Tom Gallagher, op. cit., pp. 78-79.
225
Jonathan Eyal, op. cit., p. 146.
 47

factori nu s-au manifestat cu tăria şi amploarea celor din celelalte ţări centrale şi sud-est europene,226 nu poate fi
negată acţiunea lor la nivelul tuturor structurilor societăţii româneşti.
Apariţia târzie, după 1975, a disidenţei române are mai multe cauze. Unii autori au explicat-o prin modul în
care N. Ceauşescu „a exploatat dizidenţa sa antisovietică, în exterior, dar şi în interior“227, prin „inexistenţa
procesului real de destabilizare“228 sau prin aceea că „în PCR nu a existat o aripă reformistă“229. O posibilă
explicaţie se poate găsi în însăşi natura regimului comunist din România. „Ca în orice sistem totalitar, clasa
politică nu era interesată de comunicarea cu societatea civilă, pe care încerca, de fapt, să şi-o subordoneze prin
mijloace violente şi, dacă s-ar fi putut, să o anihileze. Comunicarea bidirecţională, firească în orice democraţie,
fusese înlocuită cu comunicarea de sus în jos adică cu propaganda politică“230. În aceste condiţii afirmarea unor
opinii diferite de ale partidului comunist era greu realizabilă. Nu mai puţin important a fost şi faptul că N.
Ceauşescu a ştiut să îmbine uneori diabolic relaxarea cu agresiunea şi teroarea politică şi a manipulat cu măiestrie
simbolurile şi elementele fundamentale din patrimoniul naţional al românilor Aşa se explică de ce în România nu
s-a putut constitui o dizidenţă coerentă ca program, precum cea din Cehoslovacia – care pornea de la o
intelectualitate necomunistă – sau din Polonia, unde Solidarinost, schiţase o strategie de „reformă“ cu puternice
trăsături socializate. Cu toate acestea nu se poate nega cu totul activitatea acestei disidenţe şi rolul ei în căderea
regimului N. Ceauşescu.
Credem că remarcile apărute în ţară, potrivit cărora „La noi nu a existat o disidenţă reală în ultimii trei ani
ai dictaturii ceauşiste“231 pe fondul laşităţii şi suspiciunii generalizate de ameninţarea terorii232, sau în străinătate
prin care se afirmă că „disidenţa românească trăieşte la Paris şi se numeşte Paul Goma“233 sunt total exagerate.
Disidenţa în societatea românească s-a manifestat mai ales după 1975 ca urmare a impactului conferinţei de la
Helsinki, a introducerii unor prevederi legate de drepturile omului. Acest fapt l-a obligat pe Nicolae Ceauşescu
să-şi înmoaie reacţiile absolutiste pentru a-şi păstra bruma de imagine în viaţa internaţională. Au apărut texte şi
critici la adresa cultului personalităţii care cereau reformarea sistemului mai ales în ultimii ani ai dictaturii. Mihai
Botez, Vlad Georgescu, Dorin Tudoran, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu,
Dan Petrescu sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi disidenţi români. Cele mai cunoscute texte şi critici au fost
ale lui Paul Goma234 şi Silviu Brucan235 care au avut curajul să rupă tăcerea în ceea ce priveşte represiunea pe
care o practica regimul. Activitatea disidenţelor a fost mai intensă şi mai productivă în ceea ce priveşte erodarea
imaginii regimului comunist din momentul în care sprijinul Occidentului prin ambasadele din România a fost mai
consistent. Ambasadorul Olandei în Bucureşti, Coen Stork, de exemplu, avea întâlniri regulate cu principalii
disidenţi de la care obţinea informaţii în legătură cu starea de criză din România236.
Interesant este de cercetat şi analizat rolul pe care l-a jucat în erodarea din interior a credibilităţii partidului
comunist „convertirea“ acelei părţi din nomenclatură care a activat la interfaţa dintre cele două lumi – cea
occidentală şi cea comunistă237. Aceşti nomenclaturişti care activau în comerţul exterior sau în diplomaţia
regimului comunist nu numai că au reuşit să se bucure de avantajele materiale pe care le obţineau în urma
misiunilor întreprinse în Occident ci au fost şi primii care au înţeles avantajele sistemului de piaţă. Ruptura la
vârful aparatului de partid între cei care administrau sistemul în interior şi cei care beneficiau de avantaje de pe
urma funcţiilor în aparatul extern al statului a reprezentat un factor critic în căderea regimului comunist de la
Bucureşti. Aceştia din urmă au întrezărit oportunităţi pentru ei dacă se reformează sau dacă se prăbuşeşte regimul
comunist238.

226
A se vedea pe larg Dennis Deletant, op. cit., pp. 225-274; Titu Georgescu, op. cit., pp. 212-233; Vlad
Georgescu, op. cit , pp. 299-308.
227
Adrian Rizea, op. cit., p. 73.
228
Vlad Georgescu, op. cit., p. 299.
229
Stelian Tănase, op. cit., p. 153.
230
Dumitru Borţun, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, p. 161.
231
Senator Sergiu Nicolaescu, „«Lecţiile» estului european“, în Agora social-democrată, nr./an , p. 40.
232
Gelu Voican Voiculescu, op. cit., p. 47.
233
Michael Shafir, op. cit., p. 168; Ivan T. Berendt, op. cit., p. 247.
234
Dennis Deletant, op. cit., pp. 230-240.
235
Silviu Brucan, op. cit., pp. 168-169; Dennis Deletant, op. cit., pp. 240-241.
236
Cel mai iubit dintre pământeni, Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, traducere de Liviu Andreescu,
Editura All, Bucureşti, 1993, pp. 40-63.
237
Cristina Petrescu, op. cit., p. 16.
238
Vezi pe larg Katherine Verdery, What was Socialism and What Comes Next, Princeton University Press,
1996, pp. 19-38; Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-comunisme, Harmalton, 1998, p.
150.
 48

În raport cu acţiunea disidenţilor, mult mai eficiente, în ce priveşte erodarea sistemului, au fost frământările
muncitorilor. Prima manifestare serioasă de protest colectiv împotriva politicii economice a partidului comunist a
fost greva minerilor din Valea Jiului. Chiar dacă regimul a reuşit să anihileze relativ uşor protestele din Valea
Jiului, efectele acestora în mentalul colectiv nu vor înceta să se resimtă. De o deosebită importanţă a fost
diminuarea sentimentului de teamă pentru că în următorii ani va apărea un Sindicat Liber al Oamenilor Muncii
din România239, iar în octombrie 1981, vor intra în grevă muncitorii de la exploatările miniere Leurda, Lupoaia şi
Horăşti din bazinul Motru240. Totul va culmina cu protestul social de la Braşov din noiembrie 1987.
Fapt notabil în ce priveşte acţiunea de protest social de la Braşov: pentru prima dată în istoria României
comuniste locuitorii oraşului s-au solidarizat cu muncitorii protestatari. Mecanismul revoltei braşovenilor
seamănă foarte mult cu cel pe care s-au fundamentat protestele polonezilor din Poznan din 1956. În ambele
cazuri, muncitorii unei întreprinderi „socialiste“ au ieşit în stradă. Lor li s-au alăturat numeroşi trecători şi,
împreună, s-au îndreptat spre sediul local al partidului comunist, pe care l-au atacat şi devastat. Momentul Braşov
1987 a demonstrat că în România, la sfârşitul anilor ’80, nemulţumirea populaţiei supuse unor mizerii de
nedescris atinsese punctul de criză şi că s-a produs „o cotitură în istoria politică a României ca stat socialist. O
perioadă de criză s-a deschis în relaţia dintre Partidul Comunist Român şi clasa muncitoare care până atunci
asigurase stabilitatea politică a sistemului”.241

„Factorul Gorbaciov“ şi rolul lui în prăbuşirea dictaturii în România

Factorii externi – încheierea confruntării Est-Vest, apariţia „erei Gorbaciov“, evoluţiile politice din Polonia
etc. – precum şi „principiului dominoului“, având ca efect prăbuşirea, în succesiune rapidă, a regimului comunist
din Europa Centrală şi de Est pe parcursul anului 1989 au contribuit în mod substanţial la eliminarea regimului
Ceauşescu.
Dintre aceştia „factorul Gorbaciov“ a fost incontestabil cel mai important şi cel mai discutat de către
specialişti şi nu numai. Până la momentul în care istoricul va avea acces direct la toate documentele din arhivele
Kremlinului legate de prăbuşirea comunismului în ţările satelite Moscovei trebuie să acceptăm că fiecare din cele
două variante privitoare la rolul lui Gorbaciov în „principiul dominoului” îşi are partea de credibilitate sau de
manipulare.
Sovietologul Jacques Levesque este de părere că liderul sovietic a refuzat să exercite vreo influenţă în
procesul de „reformare“ în cadrul partidelor frăţeşti242. Ipoteza sa este contruită pe „noua gândire“ a lui M.
Gorbaciov în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Încrezător – pe termen lung – într-un socialism renovat şi
preocupat de a face credibilă în ochii Occidentului „noua sa gândire“ bazată pe respectul absolut al suveranităţii
statelor – el a urmărit „pasiv“ schimbările din imperiul exterior sovietic.
Acestei teze i se opune o alta, emisă imediat după revoluţia română, aceea a unei vaste manipulări
gorbacioviste care a reuşit, în parte în unele ţări, cum ar fi România sau Bulgaria şi a eşuat în alte părţi 243.
Georges-Henri Soutou susţine, pe baza unei analize comparate a modului cum s-au prăbuşit regimurile comuniste
în ţările satelite Moscovei, că a existat o vastă „schemă de manipulare şi manevrare“ elaborată de Kremlin. 244
Argumentul forte pe care îşi sprijină teza este că „aproape în toate cazurile impulsul iniţial pentru liberalizare în
ţările Europei de Est a venit de la Moscova. Însă obiectivul iniţial n-a fost o liberalizare reală ci o substituire a
comunismului cu un „socialism democratic“, reformat conservând în esenţă nomenklatura şi legătura cu
Moscova“.245 Acest plan „a reuşit, în mare, în România şi pentru un timp în Bulgaria şi a eşuat în Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria şi Germania de Est unde „eşaloanele comuniste intermediare «reformiştii» au fost foarte
repede măturaţi în cursul toamnei 1989“246. Autorul francez este convins că acest plan a reuşit să fie aplicat de
Moscova cel mai bine în România, „unde Ceauşescu a fost răsturnat şi împuşcat de comuniştii «reformişti» care
au păstrat apoi puterea fără să iasă real din sistem“247. Participanţii direcţi la evenimentele din decembrie 1989 nu
împărtăşesc această idee. Senatorul Sergiu Nicolaescu acceptă ideea că „tot ceea ce s-a întâmplat în Europa
Estică în 1989 este până la un punct opera lui Gorbaciov: acceptarea «schimbărilor» din Polonia sau Ungaria,

239
Vlad Georgescu, op. cit., p. 300.
240
Dennis Deletant, op. cit., p. 235.
241
Silviu Brucan, op. cit., p. 168.
242
Apud François Soulet, Istoria contemporană… , p. 311.
243
Idem.
244
Georges-Henri Soutou, op. cit., p. 700.
245
Idem.
246
Ibidem, p. 702.
247
Ibidem.
 49

montarea unui scenariu al KGB-ului în Cehoslovacia ca mai apoi prin amestecul direct a lui Gorbaciov,
loviturile de stat din RDG şi Bulgaria (…) în România reţeta nu putea fi aplicată, dictatorul carpatin reuşind să-
şi asigure persoane fidele în toate posturile cheie ale puterii“248. Ion Iliescu respinge şi el ideea de intervenţie a
sovieticilor şi aduce drept argument declaraţia lui Gorbaciov, care întrebat expres „a spus că nimeni nu le-a cerut
aşa ceva şi că dacă s-ar fi cerut ei n-ar fi mers pe această linie“249. Acest fapt nu contravine unor aprecieri
potrivit cărora liderul sovietic îl vedea pe Ion Iliescu succesorul lui Ceauşescu încă din 1987. Anneli Ute Gabanyi
afirmă: „Pentru câtva timp, au circulat zvonuri în România şi în afară că liderul sovietic Mihail Gorbaciov are
un interes deosebit în cariera lui Iliescu şi poate vedea în el chiar succesorul lui Ceauşescu“.250
După cum rezultă din aceste luări de poziţie, de asemenea din documentele puse la dispoziţie de arhivele
ruseşti – avem în vedere în principal discuţiile dintre ambasadorul american la Moscova Jack Matlock şi
ministrul adjunct al Afacerilor Externe al URSS Aboimov – Gorbaciov a respins orice idee de intervenţie directă
în desfăşurarea evenimentelor251 însă este clar că a păstrat permanent un „control“ asupra evoluţiilor din
România, deoarece era interesat ca perestroika şi glasnost să izbutească şi în ţările încă satelite Moscovei.
Simţindu-se stăpân pe situaţie pe plan intern, Nicolae Ceauşescu a încercat să fie ofensiv în raport cu linia
reformistă promovată de M. Gorbaciov. Încă de la început, Ceauşescu a limitat strict volumul de informaţii la
dispoziţia cetăţenilor români, cu privire la reformele din Uniunea Sovietică. Textul complet al impresionantului
discurs al lui Gorbaciov, din ianuarie 1987, de la Plenara CPUS nu a fost încă publicat în România. Volumul de
„Opere alese” ale lui Gorbaciov, pus în vânzare la Bucureşti în ajunul vizitei sale, nu mai este de găsit în
noiembrie 1986. Pozând în apărătorul ferm al purităţii ideologice, Ceauşescu a respins orice posibilitate de a
reveni la ceea ce numea „elemente ale capitalismului”, chiar şi numai ca măsură temporară. Ceauşescu pretinde
acum că procesul de „perfecţionare“ şi „reorganizare“ a societăţii din România a început cu aproximativ douăzeci
de ani în urmă, adică atunci când el a devenit Secretar General al PCR.252 Barajul informaţional persistă; el
vizează radicalizarea reformelor din ţările frăţeşti, Nicolae Ceauşescu continuând să spună populaţiei că
„socialismul, aşa cum este aplicat în România, este perfect şi nu este nevoie de nici o schimbare, de nici o
înnoire dincolo de introducerea ştiinţei şi tehnologiei celei mai înaintate şi menţinerea şi dezvoltarea spiritului
revoluţionar“253.

Între Ceauşescu şi Gorbaciov a fost un conflict ireductibil

Pe măsură ce ruptura dintre reformişti şi conservatori se adânceşte, N. Ceauşescu observă că izolarea sa pe

plan internaţional tinde să devină absolută. Informaţiile pe care le primea prin serviciile diplomatice atât din Vest
cât şi din Est evidenţiau faptul că epoca în care disidenţa faţă de Uniunea Sovietică îi aducea prestigiu şi
credibilitate apusese de mult254.
În aceste condiţii disperate, Nicolae Ceauşescu a încercat să regrupeze „forţele credincioase socialismului“
cunoscute, în mass media internaţională drept „banda celor 4“, aluzie evidentă la gruparea conservatoare din
China care se opunea reformelor. Este vorba despre liderii est-german, cehoslovac şi bulgar. Modelul de
„reacţie“ este posibil să-i fi fost inspirat liderului român de acţiunea întreprinsă de Gheorghiu-Dej pentru a evita
„vântul schimbărilor“ promovat de Nichita Hrusciov. N-a înţeles că se schimbase radical şi mediul internaţional
dar şi mediul politic intern din URSS şi ţările satelite, comparativ cu epoca hrusciovistă.
La aniversarea proclamării RDG, cele două tabere – reformistă şi conservatoare – s-au întâlnit şi fiecare a
căutat să puncteze în dispută. N. Ceauşescu a încercat să realizeze o „coaliţie“ – opoziţie organizată care să-i
grupeze pe Jivkov, Honecker şi Jacek, altfel spus, pe principalii adversari ai ideilor gorbacioviste. Se întâlneşte şi
cu Mihail Gorbaciov, cu care are prilejul să discute din nou despre evoluţiile care se accelerau în Europa de Est.
Este posibil ca Nicolae Ceauşescu să nu fi înţeles nimic din ceea ce se întâmpla, pentru că pierduse orice contact
cu realitatea. De altfel, credem că descrierea lui Nicolae Ceauşescu făcută la 25 august de către premierul

248
Sergiu Nicolaescu, „«Lecţiile» estului european“, în Agora social-democrată, anul I, nr. 1, decembrie 1999,
pp. 39-40.
249
Ion Iliescu, op. cit., p. 47.
250
Anneli Ute Gabanyi, The Ceausescu Cult, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest,
2000, p. 282.
251
Thomas Blanton, „When did the Cold War End?“, în Cold War International History Project Bulletin, issue
10, pp. 184-187.
252
Anneli Ute Gabanyi, op. cit., pp. 345-346.
253
Stelian Tănase, op. cit., p. 255.
254
Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pp. 14-15.
 50

maghiar Miklos Néméth cancelarului Helmuth Kohl, chiar dacă are subiectivismul ei, ţinând seamă de tensiunea
ce exista, la acea dată, între Bucureşti şi Budapesta conţine elemente de adevăr. „În ce-l priveşte pe Ceauşescu,
Néméth a povestit că l-a cunoscut pe liderul român la întâlnirea statelor Pactului de la Varşovia, de la
Bucureşti, în iulie trecut, ca pe un bolnav psihic. În monologurile lui interminabile, acesta striga atât de
strident, încât îşi pierdea vocea“255.
Dincolo de aceste realităţi, nu este exclus ca Nicolae Ceauşescu să fi avut legături şi cu opoziţia
conservatoare din interiorul partidului comunist din URSS256, ca aceasta să-l fi încurajat şi să-şi fi potenţat astfel
rezistenţa faţă de Mihail Gorbaciov. În lipsa altor documente care să infirme sau să confirme această ipoteză,
stenograma discuţiei pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o pe data de 4 decembrie 1989 este edificatoare.
Discutând evoluţiile din ţările socialiste care-i provocau temeri mari lui Ceauşescu pentru că se punea „foarte
serios în pericol nu numai socialismul, ci şi existenţa partidelor comuniste din ţările respective“257, Mihail
Gorbaciov avertizează: „De altfel, ştiu că m-aţi criticat împreună“258.
Aluzia a devenit şi mai transparentă în momentul în care Mihail Gorbaciov a părut să fie îngrijorat de soarta
vechii gărzi din RDG, Cehoslovacia şi Bulgaria. După ce mărturiseşte că i-a spus „prietenului nostru comun
tovarăşul Honecker (…) să ia hotărâri“ în direcţia perestroicii afirmă că „sincer vorbind, pentru tovarăşul
Honecker eu am mari emoţii“.259 Ceauşescu răspunde „că nu se poate admite aşa ceva. Inclusiv faţă de tovarăşul
Jivkov“. Gorbaciov ţine să-i arate lui Ceauşescu care este diferenţa în cazul Bulgariei: „În ce-l priveşte pe
tovarăşul Jivkov, probabil că totul va fi normal“.
Pentru a-i prezenta şi mai clar nuanţele subtextului, liderul de la Kremlin zăboveşte mai mult pe cazul
Jacek. „Milos Jacek este prietenul meu mai vechi. I-am spus: dumneavoastră aveţi o ţară bună, un popor
calificat, bine organizat, bine educat, trebuie să faceţi schimbări mai repede, altfel veţi ajunge într-o situaţie ca
la noi, să rezolvaţi problemele sub tropăitul picioarelor. Jacek m-a ascultat şi apoi a spus: atunci mai bine să
aştept eu până vin ceilalţi la putere în Uniunea Sovietică. A aşteptat şi iată ce s-a întâmplat.“260
Este posibil ca Nicolae Ceauşescu să fi gândit că el va putea rezista curentului schimbării până când în
Uniunea Sovietică forţele conservatoare vor reuşi să-l înlăture pe M. Gorbaciov. Ţinând seama de desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor în URSS acţiunea „celorlalţi“ pe care mizase Jacek şi miza şi N. Ceauşescu a avut loc
în vara anului 1991. Aripa conservatoare a K.G.B.-ului şi a nomenclaturii dure din PCUS care au organizat
„puciul“ s-a dovedit la fel de puţin realistă ca şi Nicolae Ceauşescu.
Dincolo de aceste discuţii, din documente transpare faptul că între Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov a
fost tot timpul o relaţie încordată261, care în ultima perioadă a luat forma unei adversităţi, inclusiv personale. Care
ar fi datele în care ar fi evoluat această adversitate? Chiar dacă în cei zece ani, premergători lui 1989, Ceauşescu
a intrat într-un con de umbră evident, nimeni nu poate nega faptul că ani buni de zile el fusese perceput de către
Occident drept dizidentul, cel care avusese curaj să se opună Uniunii Sovietice. Modul în care liderul român
fusese primit la Casa Albă sau de către Regina Angliei dovedeşte acest lucru. Cert este că, până în anii ’80,
Nicolae Ceauşescu era considerat personalitatea de prim-plan a lumii socialiste. Odată cu apariţia lui Mihail
Gorbaciov, poziţia deţinută de liderul român dispare, ea fiind preluată de noul secretar general al PCUS.
Ceea ce a agravat lucrurile din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu a fost faptul că el nu mai putea
face jocul desfăşurat cu reală abilitate până atunci între cele două puteri ale momentului. Cât timp relaţiile între
acestea fuseseră încordate, Nicolae Ceauşescu acţiona ca element de legătură, un factor de dialog, întrucât venea
din spaţiul socialist şi avea aura pe care şi-o construise nu numai în 1968, ci şi cu prilejul medierii conflictului
arabo-israelian. Acum, cele două superputeri discutau direct, iar Mihail Gorbaciov se dovedea foarte activ în
dezvoltarea unui climat de destindere internaţională. În mod obiectiv, rolul lui Nicolae Ceauşescu dispăruse.
La toate acestea se adăuga diferenţa de vârstă şi de abordare politică. Nu discutăm acum dacă poziţia lui
Nicolae Ceauşescu, potrivit căreia „noi am făcut reforma încă de acum douăzeci de ani, de la Congresul al IX-
lea“ se confirma sau nu (după părerea noastră, la acest Congres a fost început un tip de reformă, inaugurat un gen
de „dezgheţ“, dar totul s-a blocat, după aceea, în anii ’70 şi ’80. Dar dacă secretarul general al PCR ar fi acceptat
ceea ce preconiza Mihail Gorbaciov, el şi-ar fi autosuspendat întreaga contribuţie pe care credea că a adus-o la
reformarea sistemului, începând cu Congresul al IX-lea. Iată de ce poziţiile celor doi lideri erau, practic,
ireconciliabile.

255
Apud Stelian Tănase, op. cit., p. 259, nota 130.
256
Adrian Rizea, op. cit., pp. 69-71.
257
Apud Mircea Munteanu, „The Last Days of a Dictator“, în Cold War International History Project Bulletin,
issue 12/13, Fall/Winter 2001, pp. 217-225.
258
Idem, p. 220.
259
Ibidem.
260
Ibidem.
261
Jean Heffer, op. cit., p. 68.
 51

Se poate spune că liderul român făcuse un adevărat sindrom faţă de glasnost şi perestroika. Ni se pare
ilustrativ în această privinţă ceea ce s-a întâmplat cu prilejul vizitei lui A. Gromiko, preşedinte al Consiliului de
Stat, la Bucureşti, în vara anului 1989. În speech-ul rostit cu ocazia vizitei, demnitarul sovietic a pronunţat de trei
ori termenul de perestroika. Numai că în documentele apărute a doua zi în presă, termenul nu apărea decât o
singură dată. „Omisiunea“ avusese loc la intervenţia Elenei Ceauşescu şi fusese operată de consilierul
prezidenţial Constantin Mitrea. Gramîko a cerut socoteală pentru faptul că s-a modificat textul. Ca urmare,
Constantin Mitrea a fost eliberat din funcţie, deşi nu el era de vină.
În sfârşit, un alt punct al diferenţei clare dintre cei doi lideri era poziţia faţă de partid. Cu mai multe
prilejuri, Nicolae Ceauşescu spusese: „Să nu se atingă de partid, că se prăbuşeşte totul!“ Liderul român
înţelegea că întreg sistemul este construit în jurul partidului şi al rolului său de conducător. Ceea ce nu înţelegea
era că sistemul nu mai funcţiona, că se blocase. Că pentru transformare şi deblocare se cerea mai întâi revăzut
rolul partidului. Dar nici evoluţia sa politică, legată intim de partid, nici poziţia, nici orizontul politic şi cultural
nu puteau constitui puncte de sprijin în a înţelege noua situaţie şi noile evoluţii.
Rămas singurul din vechea gardă, bătrân, bolnav, izolat şi detestat de o ţară întreagă, Ceauşescu făcea, la
sfârşitul anului 1989 pregătiri privind o „eroică luptă finală pentru apărarea măreţei cauze căreia îşi dedicase
viaţa.“262
Ideea unei „agresiuni“ din afară i-a fost întărită şi de rapoartele care veneau de la structurile informative ale
statului. Într-un raport al SIE cu nr. 00444/814 din 14 noiembrie 1989, Ceauşescu era informat că CIA a înfiinţat
o organizaţie denumită Trust Organization care îşi propune „încurajarea şi sprijinirea mişcării de dizidenţă în
ţările socialiste; organizarea şi dirijarea activităţilor informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări. (…)
Potrivit datelor pe care le deţinem, pentru viitor organizaţia îşi propune să-şi concentreze acţiunile cu
preponderenţă asupra României şi Cehoslovaciei“.263 Direcţia de Informaţii Militare informa la rândul ei potrivit
datelor obţinute: „În URSS se semnalează o serie de aplicaţii notificate şi unele executate de mari unităţi tactice
în zona Cernăuţi, în perioada 14 – 17.10 1989 (…); s-a constatat intensificarea activităţilor practice desfăşurate
de unele unităţi de marină şi aviaţie (…) în cadrul Forţelor Militare Maritime Sovietice s-au executat lansări de
rachete dintr-un raion maritim situat la vest de peninsula Crimeea.“264 La 9 decembrie 1989 aceeaşi Direcţie de
Informaţii Militare preciza că: „Ungaria acţionează intens pe diferite canale (…) în scopul destabilizării situaţiei
politice interne din ţara noastră, cu prioritate în Transilvania (…) Simultan cu provocarea unei demonstraţii a
populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara
noastră care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care apoi să ceară intervenţia unor ţări
ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea URSS“.265
Ataşatul militar român de la Budapesta a raportat ministrului Apărării Naţionale că identificase două tabere.
Ele aveau drept scop să asigure, la Bicske şi Herjdu Szoboszlo, instruirea, ca mercenari, a celor care fugiseră din
România, şi care, la momentul potrivit, urmau să revină cu diferite misiuni în ţară 266 pentru a stimula
nemulţumirea şi a declanşa acte de rezistenţă împotriva autorităţilor de stat folosind în acest scop armele şi
muniţiile puse la dispoziţie.
Având această percepţie asupra „pericolelor“ care pândeau regimul său cât şi pe aceea a poziţiei tot mai
ferme a Occidentului privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului în România, Nicolae Ceauşescu a
sporit capacitatea de luptă a trupelor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, de Interne şi cele ale
Securităţii.267 Episodul Tien Anmen, urmat de prăbuşirea paşnică a regimurilor comuniste, i-a întărit convingerea
că numai violenţa armată poate să-i salveze regimul. Se apreciază că în acest moment Nicolae Ceauşescu a făcut
mai multe calcule greşite. „Prima greşeală a fost presupunerea că românii vor rămâne izolaţi de evenimentele
din alte state ale Europei de Est. Nu s-a întâmplat aşa: demonstranţii care scandau «Noi suntem poporul» au
urmat exemplul mulţimilor din Germania de Est, iar cei care au rupt simbolul comunist de pe steagul naţional
au procedat identic cu ungurii în 1956. A doua greşeală a fost convingerea lui Ceauşescu că prin folosirea
judicioasă a forţei, revolta va fi limitată la oraşul Timişoara. Nu s-a întâmplat aşa: cruzimea masacrului din

262
Stelian Tănase, op. cit., p. 263.
263
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi
mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001, p. 107, documentul nr. 29.
264
Idem, p. 123.
265
Ibidem, pp. 122-123.
266
Armata Română în revoluţia din decembrie 1989, Studiu documentar, Ediţia a II-a, revăzută şi completată,
Editura Militară, 1998, p. 29; Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, 1992, pp. 49-50.
267
Armata Română în revoluţia din decembrie 1989, Studiu documentar, Ediţia a II-a revăzută şi completată,
Editura Militară, 1998; pp. 31-32.
 52

acest oraş a alimentat opoziţia din întreaga ţară. Cea de-a treia greşeală a preşedintelui a fost faptul că s-a
bazat prea mult pe Securitate pentru a asigura controlul asupra populaţiei“.268
Nicolae Ceauşescu a comis mai multe greşeli, a căror scadenţă s-a produs în decembrie 1989. Interesant este
faptul că Ceauşescu şi colaboratorii lui au crezut până în ultimul moment că românii vor fi supuşi şi cuminţi.
Două mărturii provenind de la persoane apropiate familiei Ceauşescu par să confirme acest lucru. Ion Dincă
declara în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989: „Până în martie 1989,
aceasta mi-a fost credinţa: că aceşti oameni se vor supune orbeşte; nu numai muncitorii, dar şi o parte din
populaţia ţării credeau că după ce vom plăti datoriile pe care le aveam, situaţia în ţară se va schimba“.269
Fostul şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, întrebat dacă a existat un plan de acţiune în cazul izbucnirii unei
revolte a negat afirmând: „Vă rog să nu mă interpretaţi pe mine altfel, dar cred să trebuie să judecaţi lucrurile
de la felul de a fi al acestui om, Ceauşescu. El nu putea să accepte ideea că are în ţară o opoziţie“.270 În opinia
fostului şef al Securităţii, această percepţie ţinea de latura paranoică a fostului şef al statului. „El avea o
asemenea părere, convingere profundă că este predestinat pentru funcţia pe care o îndeplinea, calitatea de
conducător al acestei naţiuni, astfel încât oricine i-ar fi spus altceva nu-l convingea că ar putea să ajungă să
dea socoteală în faţa poporului (…) Cred că şi în ultimele minute ale vieţii a crezut că poporul îi va veni în
sprijin, mai ales clasa muncitoare, să-l salveze.“271
Situaţia economică şi socială în care ajunsese „clasa muncitoare“ pe care o aştepta N. Ceauşescu să-l
salveze era în aşa măsură explozivă încât ar fi fost de ajuns doar o mică scânteie ca să pornească avalanşa
schimbării.

Dacă nu este totalitar, comunismul nu mai este comunism

Există în literatura de specialitate din România tendinţa de a stabili „ierarhii“ între diferite perioade ale
socialismului. Imediat după 1990 – este adevărat, şi sub influenţa căderii „regimului Ceauşescu“, a dezvăluirilor
făcute o dată cu acest prilej – am asistat la o serie de tentative care încercau, pe de o parte, să rupă, să separe
perioada ceauşistă de cea „adevărat socialistă“, iar, pe de alta, să o contrapună perioadei anterioare, în care
conducerea partidului a fost asigurată de Gheorghe Gheorghiu Dej.
Fără îndoială, fiecare asemenea perioadă are particularităţile sale. Trăsăturile liderului, mai ales într-un
regim dictatorial, au mare importanţă şi pot conferi caracteristici anilor în care exercită conducerea. Putem vorbi
în acest sens de „epoca Ceauşescu“, de „epoca Dej“. Gheorghe Gheorghiu Dej, cel puţin din relatările şi din
lucrările publicate272, era ca tip de personalitate mai echilibrat, pregătindu-şi atent şi cu mare prudenţă acţiunile,
un om mai deschis, inclusiv faţă de bucuriile vieţii şi, poate cel mai important lucru, anii săi de domnie au
consemnat o evoluţie de la o dictatură brutală la o perioadă ceva mai laxă. Nicolae Ceauşescu, înfăţişat ca o
persoană mai puţin deschisă, chiar puritană, având ca preocupare doar puterea şi exercitarea ei într-un chip
personal, a debutat ca un lider deschis, chiar modern, dar a sfârşit ca un dictator izolat, depăşit de evoluţia
lucrurilor nu numai pe plan mondial, ci chiar în cadrul sistemului socialist. 273
Întâlnim asemenea abordări şi ierarhizări, mai ales în literatura de tip memorialistic în care domină
evocarea, iar prezentarea propriu-zisă nu trebuie să aibă neapărat rigoare ştiinţifică. O anumită experienţă de
viaţă personală poate îndrepta simpatia personală către o perioadă sau alta, către o personalitate sau alta. Acest
gen de literatură are un mare impact. Cărţile cu asemenea profil sunt citite de un public mai larg şi au o savoare a
lor care provine din relatarea unui fapt trăit. De aceea ele pot induce reprezentări deformate, potrivit cărora dacă
ar fi continuat anumite perioade „mai bune“, atunci socialismul ar fi putut dăinui şi astăzi, că nu a fost de vină
sistemul, alcătuirea politică propriu zisă, ci anumiţi lideri sau anumite perioade din viaţa lor, mai negre sau mai
puţin faste.
Ideea contrapunerii nu rezistă, mai întâi pentru că ambele perioade au fost marcate de crime şi măsuri
aberante. În anii de început ai socialismului au fost condamnaţi la ani grei de închisoare politică nu numai cei ce
reprezentau vârfurile politice ale partidelor existente atunci în România, ci şi cei mai mulţi dintre intelectualii de
valoare ai ţării. Atunci, ce să înţelegem? Că această perioadă este cea „adevărat socialistă“ şi că ar fi preferabilă
aceleia care i-a urmat? Drept justificare, s-a spus că totul s-a făcut sub presiunea sovieticilor. Sovieticii erau

268
Jonathan Eyal, op. cit., pp. 156-157.
269
Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit,, p. 576, stenograma audierii domnului Ion Dincă, 1993.
270
Idem, p. 532, stenograma audierii domnului Iulian Vlad, 19 oct. 1993.
271
Ibidem, p. 508.
272
Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc,
Bucureşti, 1997; Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Humanitas, 1998.
273
Silviu Brucan, op. cit., passim.
 53

prezenţi în toate ţările foste socialiste, dar numai în România a avut loc o represiune a intelectualităţii de o
asemenea duritate. La mijloc a fost şi un tip de vendetă a unui „regim proletar“ împotriva intelectualilor, a fost şi
viziunea gregară a liderilor comunişti de a înlătura tot ceea ce este „capitalist“ şi de a începe o „lume nouă“.
Aceeaşi atitudine întâlnim şi faţă de „ţăranii înstăriţi“ şi faţă de proprietate în general ca simbol al „lumii
burgheze“.
Este adevărat că, în acest domeniu, Ceauşescu a recurs preponderent la un gen de „exterminare politică“ a
adversarilor; marginalizarea şi înlăturarea fără milă a persoanelor indezirabile trăda aceeaşi atitudine dictatorială
faţă de oricine s-ar fi opus planurilor sale şi exercitării discreţionare a puterii.
Atitudinile manifeste în cele două perioade au fost izbitor de similare chiar şi atunci când nu a mai fost
vorba despre sfera politică propriu-zisă. Regimul s-a purtat cu o cruzime greu de descris cu ţăranii forţaţi să se
înscrie în colectiv, procesul de colectivizare, desfăşurat în prima perioadă a socialismului, soldându-se cu
numeroase victime şi crime. Nu mai puţine victime au produs, de pildă, reglementările aberante adoptate de către
Nicolae Ceauşescu privind sporirea natalităţii. Femeilor nu li se îngăduia să facă avorturi şi atunci recurgeau la
diferite practici care le puneau în pericol viaţa.
În al doilea rând, procedeul de care am amintit asociază regimului politic calităţile personale ale liderilor
comunişti, care pot îndulci anumite manifestări ale sistemului dar nu pot schimba esenţa acestuia. Astfel,
deliberat sau nu, tratarea din perspectiva literaturii memorialistice se substituie abordării de tip sociologic şi
politologic a perioadei socialiste, care ne spune că am avut de-a face cu un regim totalitar pe întreg acest
parcurs. Din când în când, chingile sistemului au mai slăbit, oferind ani de „liberalizare“. De câte ori interesul
liderului şi/sau al partidului cereau revenirea la perioada dură, acest lucru se înfăptuia fără nici o ezitare şi fără o
opoziţie semnificativă (pentru că nu existau instrumente pentru o asemenea opoziţie). Sunt câteva exemple în
această privinţă din ambele perioade. Congresul al IX-lea (1965) a criticat sever deţinerea simultană de către
aceeaşi persoană a unor funcţii pe linie de partid şi de stat. Critica era o săgeată la adresa perioadei anterioare şi
voia să anunţe o perioadă de „liberalizare“ şi de încheiere a monopolului de partid asupra puterii. Evident, critica
stătea în picioare şi exprima o cerinţă a evoluţiei sistemului. Numai că în 1974 ea a fost „uitată“ iar Nicolae
Ceauşescu a ocupat şi funcţia de preşedinte al Republicii.
În 1968 s-a consemnat poate cel mai important moment din biografia politică a lui Nicolae Ceauşescu. El s-
a opus deschis şi spectaculos invadării Cehoslovaciei de către armatele ţărilor membre al Tratatului de la
Varşovia. Gestul politic era plin de semnificaţii: el îl fixa pe Nicolae Ceauşescu drept un lider care se opune
Moscovei, ataşat unor principii de conducere moderne. Ceea ce i-a adus o incontestabilă faimă internaţională.
Iată însă că, „după o paranteză de 20 de ani, Ceauşescu cerea ceea ce refuzase categoric în 1968“, anume o
intervenţie militară în Polonia274. Peste câţiva ani, la câteva zile de la întâlnirea de la Malta, Gorbaciov
organizează la Moscova o întâlnire cu liderii ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Fiecare ţară era acum
reprezentată de noi figuri: Peter Mladenov (Bulgaria), Egon Krenz şi Hans Modrow (R. D. Germania), Tadeusz
Mazowiecki, primul-ministru catolic al Poloniei, generalul Jaruzelski şi noul şef al partidului, Mieczyslaw
Rakovski, Rezső Myers, noul lider al Partidului Comunist Maghiar, transformat de două luni în partid socialist.
Citându-l pe Dan Oberdorfer, Stelian Tănase relatează o scenă întru totul semnificativă. Cu acest prilej,
conducătorii ţărilor participante convin să li se alăture liderilor cehoslovaci în condamnarea invaziei
Cehoslovaciei din 1968. „Ceauşescu a dezaprobat Declaraţia despre invazia din 1968 din Cehoslovacia, deşi,
culmea ironiei, el a fost singurul lider din pactul de la Varşovia care denunţase invazia la momentul producerii
ei“.275
În acest context, am dori să facem o precizare. Momentul 1968 al biografiei politice a lui Nicolae
Ceauşescu este interpretat adesea ca o acţiune deliberată, pusă la cale conştient de către fostul lider comunist
pentru a câştiga populaţia României şi opinia publică internaţională. Cu alte cuvinte, o capcană politică întinsă cu
grijă de o minte diabolică. Avem rezerve faţă de o asemenea interpretare. Mai curând credem că în acel moment
interesul de fond al lui Nicolae Ceauşescu era să condamne invazia. Este adevărat că interesul fostului lider
coincidea nu numai cu interesul României, dar şi cu o cerinţă a dinamicii sistemului socialist şi a vieţii
internaţionale. Cu aproape 25 de ani mai târziu, interesul lui Nicolae Ceauşescu se depărtase cu mult şi de cel al
României, şi de cel al vieţii internaţionale.
Două exemple şi din perioada anterioară. Ele sunt cunoscute, dar le vom reproduce, aşa cum sunt înfăţişate
de către Silviu Brucan, tocmai pentru că simpatiile sale merg, nu e nici o îndoială, către Gheorgiu-Dej, cu care a
şi colaborat. Este vorba, mai întâi, de modul cum a fost lichidat Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre liderii
proeminenţi ai partidului, participant la organizarea actului de la 23 August. La Conferinţa de pace de la Paris,
pentru a încerca să pondereze cererile evident exagerate ale părţii sovietice privind despăgubirile de război
pretinse României, Lucreţiu Pătrăşcanu a contactat delegaţiile unor ţări occidentale, cu gândul de a le solicita

274
Stelian Tănase, Miracolul Revoluţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 260.
275
Idem, p. 263.
 54

sprijinul. Peste numai câţiva ani, gestul a fost interpretat ca trădare, iar autorul său calificat drept „spion în slujba
imperialismului“. In realitate, Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectual de marcă, reprezenta o ameninţare pentru poziţia
lui Gheorghiu-Dej. „Adevărul este că Lucreţiu Pătrăşcanu săvârşise crima de a atenta la conducerea de partid
şi, aşa cum am mai spus, Gheorghiu Dej era necruţător cu challengerii săi. A fost, deci, executat în grabă numai
după două zile de la sentinţă, prin împuşcare de la spate. Ofiţerul n-avea curaj să-l împuşte din faţă. Ştia că nu
va putea apăsa pe trăgaci. Şi iată cum, dintr-un om modest, generos, plin de compasiune pentru camarazii săi
de luptă şi tovarăşii de idei, puterea a făcut un conducător crud şi plin de sine, gata să săvârşească orice crimă
în numele ei“276.
Acelaşi autor înfăţişează reacţia liderului comunist român după ce Hruşciov ţinuse faimosul Raport la
Congresul al XX-lea al PCUS, document care denunţa crimele lui Stalin şi prefigura o „perioadă de dezgheţ“. „În
capul lui (al lui Dej - n.n.) desovietizarea nu însemna şi destalinizare. Ba, dimpotrivă, desovietizarea servea într-
o anumită măsură ca o linie sau mai bine zis ca o tranşee de autoapărare a sistemului politic stalinist“277.
Acelaşi resort îl descifrează şi Vladimir Tismăneanu în comportamentul liderului de la Bucureşti, atunci când
mediază în disputa dintre Hruşciov şi Mao. „De fapt, Gheorghiu-Dej îl aproba pe Mao în apărarea intransigentă
a moştenirii staliniste… el ştia că ultima consecinţă a campaniilor devastatoare ale lui Hruşciov împotriva
«cultului personalităţii» ar fi putut însemna propria eliminare politică de la conducere.“
Cât priveşte cerinţa formulată la Moscova de a se reabilita persoanele denigrate sau ucise în anii anteriori,
Dej a avut o reacţie care spune tot „Noi nu avem pe cine reabilita“. Deşi cu numai câţiva ani înainte, Lucreţiu
Pătrăşcanu, Belu Zilber, etnograful Harry Brauner şi avocatul Petre Pandrea fuseseră lichidaţi. Ca să nu spunem
de zecile de intelectuali şi oameni politici români care au pierit în închisori.
Identificăm aici esenţa dictaturii care creează cadrul pentru ca un lider să-şi poată impune arbitrar voinţa,
chiar şi când aceasta conduce la asemenea acte abominabile. Regimul totalitar este o consacrare politică a
bunului plac. Dacă liderul politic este mai echilibrat, regimul este mai blând, dar nu este prin aceasta mai puţin
dictatorial. Pentru că oricând interesul sau pur şi simplu hachiţa dictatorului poate să prevaleze. De aceea, este
riscant demersul de a ierarhiza şi contrapune diferite perioade socialiste, întrucât acesta poate crea impresia că
dictatura este legată doar de felul de a fi liderului, că nu reprezintă esenţa sistemului. Dacă au existat şi perioade
mai blânde, nu înseamnă că ar putea fi mai acceptabil. Oricând el scoate la iveală duritatea organică şi esenţa sa
totalitară. Adam Michnik surprindea cu adâncime acest lucru: „nu există comunism aflat la conducere care să nu
fie totalitar. Fie devine totalitar, fie încetează să mai fie“278.

Timişoara – primul pas în surparea dictaturii

Scânteia s-a produs la Timişoara, deşi condiţii „prielnice“ erau şi în alte mari centre urbane ale ţării. A fost
declanşată de intervenţia autorităţilor pentru a executa o sentinţă judecătorească de evacuare a pastorului
reformat Laszlo Tökes. În seara zilei de 16 decembrie 1989, câteva sute de enoriaşi adunaţi în faţa casei
parohiale protestează paşnic împotriva aplicării sentinţei de evacuare.279 Apariţia forţelor de ordine în Piaţa
Maria, de dimensiunile aproximative ale unui pluton de intervenţie,280 a făcut ca intensitatea manifestaţiei să
crească brusc.
Pe măsură ce mulţimea creştea, protestele încep să-şi schimbe caracterul – din nemulţumiri faţă de o măsură
administrativă ele devin nemulţumiri politice. Demonstranţii încep să strige: „Fără teamă!“, „Libertate!“, „Vrem
pâine!“, „Jos dictatura!“ Primarul oraşului Timişoara a încercat să potolească mulţimea, însă aceasta îl huiduie.
Din faţa casei parohiale, manifestaţia se mută într-o zonă apropiată, Piaţa Maria, unde ia amploare şi capătă
accente violente. Oamenii care se adună sporesc de la oră la oră. Mulţimea se pune în mişcare spre diferite zone
ale oraşului pentru a atrage şi alţi cetăţeni. O coloană compactă se îndreaptă spre Comitetul Judeţean de Partid
cântând „Deşteaptă-te române!“ şi scandând „Români veniţi cu noi!“, „Jos Ceauşescu!“, „Azi în Timişoara,
mâine în toată ţara!“ Pe drum demonstranţii distrug însemnele cultului personalităţii: portrete, lozinci, panouri.
O altă coloană s-a îndreptat către Operă, dar a fost blocată de scutieri. În jurul orei 20.00, în zona complexului
studenţesc s-a strigat: „Studenţi, veniţi cu noi!“ În centru mulţimea a devastat o librărie, iar „operele“ lui

276
Silviu Brucan, Generaţia irosită, Memorii, Editurile Universul & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1922, p. 94.
277
Idem p. 95.
278
Apud Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului, Polirom, Iaşi, 1999, p. 97.
279
Armata română în revoluţie…, p. 49.
280
Claudiu Iordache, „Detonatorul Timişoara. Calea spre libertate“, în Agora social-democrată, p. 33.
 55

Ceauşescu au fost distruse281. Referindu-se la aceste evenimente şi la scânteia care le-a generat, Jean-Marie
Breton crede că „afacerea Tokes a fost deci un caz de disidenţă nou, tratat de organele de securitate“.282
În noaptea de 16-17 decembrie 1989 evenimentele au devenit dramatice. Oraşul este în fierbere. Mai mult
de 10.000 de protestanţi se opun încercării autorităţilor de a-l evacua pe pastor. Au loc ciocniri violente şi
arestări în rândul demonstranţilor. Circa 180 de persoane au fost reţinute.283 Rezultatul intervenţiei a fost
dezastruos pentru forţele de ordine. Plutonul de intervenţie a fost practic spulberat de mulţimea revoltată. 284
La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu hotărăşte să trimită o „echipă“ de generali şi activişti din aparatul central
de partid condusă de Ion Coman, secretar al C.C. al P.C.R. A cerut intervenţia trupelor din subordinea
Ministerului Apărării Naţionale. Duminică tensiunea a crescut şi mai mult, în urma ordinului dat de ministrul
apărării, generalul Vasile Milea, care prevedea să fie blocate intrările în oraş, iar o coloană militară, cu fanfară în
frunte, să mărşăluiască prin centru. Timişorenii nu s-au lăsat intimidaţi de demonstraţia de forţă şi s-au adunat în
faţa sediului judeţean al P.C.R. pentru a discuta cu liderii de partid locali. Au fost întâmpinaţi cu furtunuri cu apă.
Mulţimea pune stăpânire pe autovehiculele pompierilor şi pătrunde în sediul judeţean de partid. Se produc din
nou violenţe, soldate cu morţi şi răniţi din partea manifestanţilor dar şi a armatei.285
În după amiaza aceleiaşi zile de 17 decembrie 1989, în timp ce la Timişoara evenimentele creşteau în
intensitate, are loc şedinţa Comitetului Politic Executiv. Ceauşescu prezintă punctul său de vedere în legătură cu
evenimentele, precizând că „incidentele grave de la Timişoara au fost organizate şi declanşate de cercurile
revizioniste şi de agenţi atât din răsărit, cât şi din apus“.286 Sunt apoi aspru criticaţi factorii de răspundere –
ministrul apărării, Vasile Milea, ministrul de interne, Tudor Postelnicu, şeful Securităţii Statului, Iulian Vlad că
n-au cerut să se tragă în demonstranţi şi că „au avut o atitudine capitulardă, defetistă“. 287 Vasile Milea a avut
curajul să riposteze afirmând că „…n-am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele militare şi nu am
găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie să tragă în popor“.288 La insistenţa Elenei Ceauşescu şi a lui Nicolae
Ceauşescu de a deschide foc asupra demonstranţilor, câţiva dintre membrii C.P. E.X. au încercat să calmeze
situaţia şi să amâne ordinul. Urmează scena tragi-comică. Ceauşescu enervat le strigă: „Atunci alegeţi-vă alt
secretar general!“ şi se îndreaptă spre uşă. Mai mulţi membri ai C.P. E.X. aleargă după el şi îl imploră să
rămână289. Aici avem poate şi cheia pentru răspunsul la întrebarea de ce răsturnarea regimului de la Bucureşti s-a
făcut prin violenţă. În conducerea partidului n-au fost oameni capabili să înţeleagă evoluţia evenimentelor din
Europa de Est şi din lume în general şi să construiască soluţii politice, aşa cum se întâmplaseră lucrurile în
celelalte capitale socialiste.
Încă din timpul şedinţei C.P.Ex., ministrului Apărării i se cere să alarmeze toate unităţile militare din
Timişoara. În judeţul Timiş a fost decretată starea de necesitate. După-amiaza zilei de 17 decembrie a fost pentru
timişoreni una însângerată. Scene de o violenţă rar întâlnită au loc în Piaţa Libertăţii, pe Calea Lipovei. Peste tot
unde s-au adunat, protestatarii au fost întâmpinaţi cu foc. Mulţimea a ripostat. Sunt incendiate autovehicule ale
armatei şi sparte vitrine ale unor magazine.290 Numărul pierderilor umane a fost estimat în acele zile la câteva
mii, însă investigaţiile ulterioare au stabilit cifra de 122 de morţi291.
Luni, 18 decembrie 1989, oraşul este aparent pacificat. Pe 19 decembrie, Timişoara e singură şi încercuită
într-o ţară care continuă să tacă. Fabricile nu mai lucrează. Muncitorii refuză să reia lucrul atâta timp cât armata
este în stradă. Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ţară barajul informaţional
pare să funcţioneze, legăturile telefonice cu Timişoara sunt întrerupte. Chiar şi aşa, „răscoala de la Timişoara a
produs o vie emoţie în toată ţara“292 şi a contribuit decisiv la crearea unei stări şi situaţii revoluţionare care vor
împinge regimul spre prăbuşire. Misiunile diplomatice ale României primesc ordin să declare, dacă sunt întrebate
în legătură cu evenimentele din Timişoara, că nu au „cunoştinţă despre aşa ceva!“ Erau sfătuiţi ca, în continuare,
să declare: „Respingem cu hotărâre orice încercări de amestec în treburile interne ale României (…) În România
se vor întreprinde acţiuni ferme împotriva unor astfel de încercări, împotriva oricăror acţiuni provocatoare şi

281
Claudiu Iordache, op. cit., p. 33.
282
Jean-Marie Breton, La fin de Ceauşescu. Histoire d’une revolution, Harmattan, Paris, 1996, p. 92.
283
Armata Română în revoluţie…, p. 50.
284
Filip Teodorescu, op. cit., p. 61.
285
Armata Română în revoluţie…, p. 51, Filip Teodorescu, op. cit., p. 81.
286
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din decembrie percepută prin documentele vremii, Editura
Axioma Edit, 2000, pp. 46-47.
287
Idem, p. 47.
288
Ibidem, p. 48.
289
Armata Română în revoluţie…, p. 51.
290
Claudiu Iordache, op. cit., pp. 34-35; Stelian Tănase, op. cit., p. 266.
291
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, p. 198.
292
Jean Marie Breton, op. cit., p. 93.
 56

diversioniste, iniţiate de cercuri reacţionare antiromâneşti, de serviciile speciale şi oficiile de spionaj din
străinătate“.293
Mass media internaţionale prezintă evenimentele de la Timişoara şi românii sunt informaţi de ceea ce se
întâmpla prin intermediul postului de radio „Europa liberă“. La 18 decembrie 1989 Guvernul american ia poziţie
prin Margaret Tutwiler, purtător de cuvânt al Departamentului de Stat. Cancelarul Kohl consideră represiunea
„abominabilă“. Guvernul britanic, prin ministrul adjunct de externe, cere „să se pună capăt acestui regim“. 294
Ministrul austriac de externe Alois Mock declară că evenimentele de la Timişoara constituie începutul schimbării
în România şi cere respectarea drepturilor omului.295 Seimul polonez, în şedinţa din 19 decembrie 1989, a
protestat împotriva folosirii armatei şi a miliţiei în reprimarea acţiunilor de la Timişoara şi a exprimat „protestul
hotărât împotriva încălcării drepturilor omului în România“.296 Ecoul internaţional al evenimentelor de la
Timişoara este imens.297 Agenţia Română de Presă – Agerpres – este obligată, sub avalanşa relatărilor presei
externe, să rupă tăcerea anunţând că „au avut loc serioase violări ale ordinii publice la Timişoara (…) s-au
produs acte de terorism, vandalism şi distrugeri de bunuri publice“.298 Aceeaşi tăcere asupra victimelor, morţilor
şi răniţilor, aceeaşi tăcere pe care o păstrau şi instituţiile publice ale regimului.
La întoarcerea din Iran, Nicolae Ceauşescu a făcut din necunoaşterea realităţilor sau din ignorarea lor o
greşeală fundamentală. Mai mult, a încercat să rezolve criza socială şi politică de la Timişoara după modelul
acţiunii din vara anului 1968. Atunci, liderul român s-a adresat mulţimii, ceea ce i-a adus un imens spor de
capital politic în ţară şi peste hotare. A crezut că se bucură de încrederea populaţiei, fără a lua în consideraţie că
lipsurile şi privaţiunile pe care le-a impus acesteia în ultimii ani au săpat o adevărată prăpastie între dictator şi
populaţie, între partid şi mase. După o scurtă teleconferinţă cu aparatul de partid din teritoriu, la câteva ore se
adresează populaţiei în legătură cu evenimentele de la Timişoara, prin intermediul radioului şi televiziunii.
Nicolae Ceauşescu prezintă manifestaţiile drept acţiuni cu caracter „fascist“, vorbeşte de faptul că unităţile
militare continuă să se apere, deşi în realitate oraşul trecuse în mâinile revoluţionarilor. În jurul prânzului se
constituie un Comitet de acţiune condus de Lorin Fortuna. La Operă sosesc reprezentanţii revoluţionarilor.
Discuţiile cu primul-ministru Constantin Dăscălescu nu duc la nici un rezultat. La Operă apare prima mişcare
politică în opoziţie cu PCR – Frontul Democratic Român – care elaborează o proclamaţie.299 Balconul Operei
devine „statul major“ al revoluţiei. Apelul lui N. Ceauşescu la apărarea „valorilor naţionale“ din cuvântarea de la
posturile naţionale de radio şi televiziune are efect de bumerang. Timişorenii care trăiau bucuria libertăţii aveau
acum alte repere şi alte valori prin care măsurau patriotismul şi ataşamentul la obiectivele naţionale. Armata
fraternizează cu revoluţionarii. La ora 14.00, generalul Ştefan Guşe, pe propria răspundere, ordonă ca efectivele
unităţilor militare, aflate în oraş, să fie retrase în cazărmi.300 Implicaţiile şi consecinţele acestui act au fost
deosebite pentru derularea ulterioară a evenimentelor.
În ziua de 20 decembrie tensiunea creşte brusc în unele oraşe din Transilvania. În primele ore ale dimineţii
s-au primit informaţii la M.St.M. că la Arad, Tg. Mureş, Bistriţa, Miercurea Ciuc, Turda şi Alba-Iulia apar
semnele „furtunii“. În Cluj, muncitorii de la C.U.G., IRIS şi alte întreprinderi se revoltă.
În ziua de 21 decembrie 1989, în principalele centre industriale din ţară situaţia devine explozivă. Primele
manifestări împotriva dictaturii apar la Sibiu, unde în jurul orei 8.00 un grup de tineri au dat foc „operelor“ lui
Ceauşescu, iar în jurul orei 10.00 demonstranţii sunt în centrul Sibiului. Nicu Ceauşescu cere desfăşurarea
trupelor pentru a împiedica escaladarea evenimentelor.301 La Braşov, între orele 8.00 şi 23.00, au loc manifestaţii
de protest. Armata este scoasă în stradă şi în acest oraş.302 La Cluj-Napoca, în Piaţa Libertăţii, în jurul orei 15.30
se petrece un incident între un grup de protestatari condus de actorul Călin Nemeş şi militarii unei subunităţi din
U.M. 01215, soldat cu morţi şi răniţi303. Acest incident tensionează lucrurile. Apar confruntări între protestatari şi
forţele de ordine şi în alte puncte ale oraşului: Calea Moţilor, zona Podului Astoria, Piaţa Mihai Viteazul. 304

293
Arh. M.A.E., Circulare, 1989, vol. 4, f. 387-388, apud.
294
Stelian Tănase, op. cit., p. 267.
295
Arh. M.A.E., Viena, 1989, vol. 4, f. 231-232 bis, apud.
296
Arh. M.A.E., fond Varşovia, 1989, vol. 4, f. 94-95, apud.
297
A se vedea pe larg documentele şi comunicările făcute de ambasadele României în ţări din Europa şi URSS, în
Dumitru Preda, Mihai Reteganu, op. cit.
298
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie…, pp. 179-180.
299
Claudiu Iordache, op. cit., pp. 36-37.
300
Armata Română în revoluţie…, p. 53.
301
Idem, pp. 100-102.
302
Ibidem, pp. 96-98.
303
Clujul liber, anul I, nr. 11, 4 martie 1990.
304
Armata Română în revoluţie…, pp. 89-91.
 57

Mişcarea protestatară se răspândeşte în mai multe zone ale ţării. Sute de mii de oameni şi-au părăsit ocupaţiile
zilnice, au ieşit în stradă cerând înlăturarea lui Ceauşescu şi regim democratic305.

Bucureşti, 21-22, sfârşitul dictaturii şi al socialismului în România

Deşi dispunea de informaţii complete privind situaţia din ţară, Nicolae Ceauşescu a refuzat să vadă şi să
accepte realitatea. Ordonă ţinerea unui miting în ziua de 21 decembrie 1989, ora 12.00, care, în viziunea
dictatorului, urma să marcheze solidarizarea mulţimii din Bucureşti cu măsurile represive de la Timişoara.
Încearcă aceleaşi „metode“ de a atrage populaţia de partea sa, ca în august 1968. Numai că acum mulţimea era
adunată la ordin şi practic încercuită de forţele de ordine. În loc de scandări şi aplauze obişnuite pentru cuplul
Ceauşescu de data aceasta apar strigăte de revoltă şi solidarizare cu Timişoara. În mulţime explodează o petardă
care sporeşte confuzia. Ceauşescu încearcă să potolească agitaţia făcând promisiuni derizorii. Spune ceva despre
Timişoara, este întrerupt. Încearcă zadarnic să se facă ascultat. Sosise ceasul înlăturării de pe scena istoriei a
ultimului dictator comunist. Istoricul francez Jean-Marie Breton referindu-se la acest aspect aprecia: „Ceauşescu
n-a fost un orator însă performanţa sa din după-amiaza zilei de 20 decembrie a fost cea mai catastrofică din
viaţa sa de om politic (…). Ceauşescu s-a dedat la acuze la adresa trădătorilor, în legătură cu străinătatea care
ameninţă întreg teritoriul României. A încercat să facă să vibreze coarda naţionalistă“.306
Mulţi dintre cei care au părăsit mitingul oficial, grupuri de cetăţeni au început să strige lozinci anti
Ceauşescu. În punctele strategice din centrul Capitalei – Piaţa Romană, Piaţa Universităţii – este ocupat
carosabilul. Ceauşescu, asediat de populaţia Capitalei, se pregăteşte de represalii. Convoacă o teleconferinţă
pentru ora 18.00. Miniştii apărării şi de interne şi generalul Vlad sunt opriţi în sediul C.C. pentru a acţiona sub
directa sa comandă. La ora 16.00 a dat ordin să fie reprimate grupurile de demonstranţi din Capitală. 307 Stau faţă
în faţă 80.000 – 100.000 de demonstranţi şi peste 4.000 de militari echipaţi de război. Acţiunile de descurajare n-
au succes. După teleconferinţă, Ceauşescu reproşează lui Milea şi Postelnicu faptul că n-au „lichidat rapid
situaţia de aici (din Bucureşti)“.308 Confruntarea dintre forţele de ordine şi protestatari va începe după lăsarea
întunericului şi atinge punctul culminant la mijlocul nopţii. Se execută focuri de avertisment, dar se şi trage în
manifestanţi. În jurul orelor 17.00 – 18.00 au apărut primele victime în rândul manifestanţilor din Piaţa
Universităţii309. La miezul nopţii, baricada de la Intercontinental este înlăturată şi manifestanţii sunt împinşi pe
arterele adiacente Pieţei Universităţii şi către gura de metrou. Către ora 03.00, o linişte relativă pune stăpânire pe
Bucureşti. A doua zi urmau să se desfăşoare evenimente decisive pentru istoria contemporană a românilor.
În primele ore ale dimineţii de 22 decembrie, coloanele de bucureşteni pornesc de pe platformele industriale
către centrul capitalei. Aproape 500.000 de oameni sunt în stradă cerând înlăturarea clanului Ceauşescu.
Considerăm că înaintarea coloanelor de muncitori dinspre principalele platforme industriale spre centrul capitalei
a fost un moment extrem de important şi a atârnat decisiv în evoluţia evenimentelor din acea zi de cumpănă a
Revoluţiei române. În miile de muncitori era prea greu să se tragă. Apoi, muncitorii reprezentau o bază politică a
regimului. Nu mai putea fi vorba doar de „unele grupuri“ manevrate de „cercuri politice interesate“. Nu este nici
o îndoială că decizia retragerii armatei în cazărmi s-a luat pornind şi de la această nouă situaţie. Armata nu putea
lupta împotriva propriului popor.
În acelaşi timp, ridicarea muncitorilor a arătat că regimul comunist din România pierduse orice legitimitate,
nu mai avea puncte sociale de spijin. Fraternizarea armatei cu revoluţia s-a produs pe acest fundal, care arăta fără
dubii că regimul este condamnat, că istoria îşi croieşte alt drum. După ora 09.00 primele subunităţi de armată
fraternizează şi în Bucureşti cu populaţia revoltată. La câteva minute, după ce a transmis, din nou, ordinul să nu
se tragă asupra demonstranţilor, ministrul apărării, general-colonel Vasile Milea, se sinucide.310
Simţind iminenta prăbuşire, dictatorul a convocat în grabă şedinţa C.P. E.X. care avea să fie şi ultima a
partidului comunist. Acum Nicolae Ceauşescu cere celor mai fideli colaboratori să lupte 311. În fapt, decizia de a
lupta era utopică. Armata începea să se retragă în cazărmi. Ceea ce, de fapt, suspenda starea de necesitate pe care
dictatorul hotărâse să o declare la nivelul întregii ţări. De acest lucru a fost convins şi fratele dictatorului, general-
locotenent Ilie Ceauşescu, care l-a convocat, la ora 12.00, la Ministerul Apărării Naţionale, pe ataşatul militar

305
Ioan Scurtu, op. cit., p. 30.
306
Jean-Marie Breton, op. cit., p. 95.
307
Stelian Tănase, op. cit., p. 268.
308
Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., p. 203.
309
Dumitru Mazilu, Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea, vol. I, Cozia Ed.-CO, Bucureşti, 1991, pp. 80-
82.
310
Armata Română în revoluţie…, p. 112.
311
Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989“, apud.
 58

sovietic, contraamiralul Mihailov, şi pe reprezentantul în România al Comandantului-şef al Tratatului de la

Varşovia, general-locotenent Gaponenko. În locul lui Gaponenko, care era la Chişinău din data de 19 decembrie
1989 (!), a sosit general-maior G.N. Bociaev. Ilie Ceauşescu îi informează despre situaţia din România, precizând
că despre aceasta „au fost informate toate oficiile diplomatice din ţară; astăzi se va anunţa un nou guvern (…)
Pot fi schimbări în conducere. Vom urmări situaţia“.312
La această oră, accesul spre Piaţa Palatului era liber. Manifestanţii au forţat intrarea în sediul Comitetului
Central. Trupele de securitate care asigurau paza clădirii nu opun rezistenţă, ci se retrag din faţa mulţimii care
pătrunde în incintă. Instituţiile statului socialist se năruiau. Nu mai exista nici o autoritate. Cei care au servit
dictatura până în ultimul moment dispar de la posturile lor. 313 Complet rupt de realitate, Nicolae Ceauşescu a
apărut pentru câteva secunde să vorbească mulţimii din balconul CC. Mai credea că poporul îl va apăra!
Mulţimea îl huiduie. Un colaborator îl trage înăuntru şi-i spune că mulţimea a pătruns în sediul CC. Ceauşescu a
fugit pe acoperiş unde îl aştepta un elicopter de la Flotila prezidenţială, chemat de generalul Victor Atanasie
Stănculescu, care asigura funcţia de ministru al apărării, deoarece generalul Ştefan Guşe era încă la Timişoara.
Odată cu decolarea elicopterului de pe acoperişul sediului CC al PCR se încheia o epocă dramatică din istoria
poporului român.
La ora 12.59, Televiziunea Română a anunţat căderea lui Nicolae Ceauşescu.314 Ţara şi lumea întreagă aflau
că în România dictatura s-a sfârşit. Apare acum problema preluării puterii. Până la ora 18.23 când a început să se
discute despre formarea unui nou organism de stat în România a fost un vid total de putere. N-au fost forţe
„alternative“ în cadrul PCR cu legimitate şi autoritate asupra societăţii pentru a prelua puterea. 315 S-a constituit
Frontul Salvării Naţionale după mai multe negocieri între participanţi privitoare la numele pe care trebuia să-l
poarte noul organ al puterii din România. Interesant că în momentul în care au început discuţiile asupra
obiectivelor din program, Alexandru Bârlădeanu arată că „ne trebuia o frază pentru opinia publică străină, o
frază că ne păstrăm alianţele şi că nu schimbăm angajamentele internaţionale“.316 Ion Iliescu a afirmat: „Vreau
să vă spun că am intrat în legătură cu Ambasada sovietică şi le-am transmis situaţia în care ne aflăm ca să
comunice la Moscova, să se ştie cine suntem şi ce vrem. Asta le-am spus deja“.317
De altfel, opinia publică internaţională luase cunoştinţă, de evenimentele din România prin intermediul mass
media. Agenţiile de ştiri sunt pline cu veşti şi reportaje din România. Marile cotidiane din SUA, Franţa,
Germania, URSS, Marea Britanie, Italia etc. fac prima pagină cu România. 318 Informarea şi dezinformarea au
ţinut trează atenţia opiniei publice internaţionale. De fapt, aceasta este martoră a unui eveniment în premieră
mondială. Transmiterea, în direct, la televiziune a unei revoluţii. A fost revoluţia cu durată cea mai scurtă.
Referindu-se la acest aspect Timothy Garton Ash a făcut remarca: În Polonia răsturnarea comunismului a durat
zece ani, în Ungaria, zece luni, în RDG zece zile şi în România zece ore. 319 Timothy Garton Ash are dreptate
dacă ne referim doar la prăbuşirea regimului comunist. Schimbările produse de o revoluţie au însă în timp o
durată mai mare.

Sugestia de a interveni în România o găsim nu sinistră, ci doar stupidă

În fapt, problema puterii în România nu s-a rezolvat o dată cu fuga lui Ceauşescu şi instalarea la conducerea
ţării a noului organism F.S.N. În zilele dramatice ale căderii regimului comunist, toate taberele implicate în
conflictul pentru putere au căutat sprijinul URSS. Unii credeau că vechiul angrenaj după care Moscova era
arbitrul situaţiei mai funcţiona încă.320 Acest lucru este confirmat de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai
lui Mihail Gorbaciov, Alexandr Iakovlev, care, în convorbirile cu Lilly Marcou afirma: „Din România, s-au
primit cele mai numeroase scrisori, din partea mai multor grupuri de opoziţie, unele chiar din interiorul
partidului. Aceste scrisori ne rugau să intervenim direct, într-atât de odios devenise regimul (…) Dar, în ciuda

312
Idem.
313
Stelian Tănase, op. cit., p. 269.
314
Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989“, apud Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia
Română…, p. 222.
315
Gelu Voican Voiculescu, op. cit., p. 47.
316
Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989“, apud Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia
Română…, p. 321.
317
Idem.
318
Constantin Hlihor, Teofil Oroian, „Astăzi lumea ne cunoaşte şi ne recunoaşte“, în Revista de Istorie Militară,
nr. ????, p. 17.
319
Apud Stelian Tănase, op. cit., p. 269.
320
Stelian Tănase, op. cit., p. 271.
 59

acestui climat atât de tensionat, credeam că schimbarea n-avea să intervină decât după moartea lui
Ceauşescu“.321 Ceea ce nu spune Alexandr Iakovlev o demonstrează documentele publicate la Bucureşti în
legătură cu zilele dramatice din decembrie 1989. Potrivit unei Note cu unele aspecte, mai deosebite, pornind de
la relaţiile cu unele armate din statele participante la Tratatul de la Varşovia şi cu reprezentanţa
comandantului-şef la Bucureşti,322 la 23 decembrie, în jurul prânzului „Din cabinetul ministrului apărării
naţionale, la indicaţia preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a primului-ministru şi în
prezenţa altor reprezentanţi din conducerea frontului, general-locotenent Eftimescu s-a adresat şefului Marelui
Stat Major al F.A. ale URSS (traducere colonel Mircea Dumitru), întrebându-l dacă s-ar putea conta pe un
eventual ajutor militar sovietic, împotriva teroriştilor. Generalul Moiseev a răspuns că o asemenea problemă
poate fi discutată numai între cele două guverne, român şi sovietic“.323
Tot în jurul prânzului, în momentul în care s-a întors în sediul M.Ap.N. de la sediul fostului C.C. al P.C.R.
generalul-maior Ştefan Guşe, a avut o nouă discuţie telefonică la Moscova cu generalul Moisev „căruia i-a
comunicat că, în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major al armatei române, nu a solicitat ajutor militar
sovietic“ (subl.n)324 Ion Iliescu referindu-se la acest moment atât de controversat al revoluţiei române nu numai în
istoriografia românească dar şi în cea internaţională afirmă: „A apărut, cu insistenţă, mai ales în ultima vreme,
acuzaţia că am fi, sau, mai ales aş fi solicitat intervenţia militară sovietică. Este o manevră sfruntată, fără vreun
temei şi fără vreun suport. Sunt însăilate, am văzut din tot ce se publică în câteva ziare, fapte disparate pentru a
se susţine acest scenariu aberant. Pentru că eu am declarat şi în carte şi repet oricând, din ceea ce ştiu eu, cei
cu care am conlucrat şi la elaborarea documentului şi la încropirea primelor activităţi, nimeni din grupul
nostru de civili nu s-a gândit să solicite ajutor sovietic. Nu ştiu nici ca generalul Militaru să o fi făcut. În orice
caz, nu cu ştirea mea, iar până în 24 decembrie el nu avea nici o poziţie oficială…”.325
Prima reacţie oficială a Moscovei, faţă de evenimentele de la Bucureşti şi faţă de chestiunea intervenţiei în
România, în baza documentelor care au fost publicate până acum, a survenit în cursul zilei de 23 decembrie 1989
în cadrul lucrărilor celui de-al doilea Congres al deputaţilor poporului când Mihail Gorbaciov a informat
participanţii de mai multe ori despre evoluţia evenimentelor din România. El a „menţionat că organele
guvernamentale şi organizaţiile obşteşti din URSS examinează modalităţi de acordare a unor ajutoare
poporului român, în medicamente şi specialişti, pentru asistenţă medicală acordată răniţilor – fie pe teritoriul
URSS, fie pe teritoriul României“326. Un alt înalt demnitar sovietic, Nikolai Râskov, întrebat dacă URSS ar avea
în vedere un asemenea scenariu, răspunde categoric: „Noi nu trebuie să repetăm greşelile trecutului“. Ar fi o
mare greşeală să se trimită trupe sovietice în România, ştiut fiind că, recent, a fost condamnată trimiterea de
trupe în Cehoslovacia şi Afganistan“.327
Interesant este faptul că şi unele cancelarii diplomatice au fost de acord, în acest joc al declaraţiilor
mediatice, cu un eventual „ajutor militar“ acordat de URSS noii puteri din România. Într-o declaraţie televizată la
postul N.B.C., făcută în ziua de 24 decembrie 1989 J. Baker a spus: „Statele Unite nu vor obiecta dacă Pactul de
la Varşovia va considera necesar să intervină în România“328. Ministrul francez de externe Roland Dumas a
declarat ambasadorului român la Paris, Petre Gigea, că, la cerere, guvernul francez poate ajuta România cu alte
produse.
A arătat, de asemenea, că Franţa ar susţine un eventual ajutor militar al URSS, „dacă se va considera
necesar“.329 În cadrul discuţiilor care s-au purtat în cadrul Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor
din decembrie 1989 senatorul Sergiu Nicolaescu, referindu-se la acest aspect, a afirmat adresându-se lui Ion
Iliescu: „Tineţi minte, la Televiziune a dat un telefon ambasadorul francez. A vorbit cu mine, mă cunoştea, şi a
oferit 80 de antiterorişti, pe care-i avea la Oradea pregătiţi, lucru pe care-l confirmă Doina Cornea“330.
Sovieticii au considerat această poziţie a administraţiei americane dar şi a altor cancelarii occidentale drept un
„cadou otrăvit“, o criză, o „împingere“ a diplomaţiei regimului Gorbaciov în epoca Brejnev, într-un moment în
care tocmai declarase că au renunţat la doctrina Brejnev în ceea ce priveşte relaţiile URSS cu statele-satelit. I.P.

321
Alexandr Iakovlev, op. cit., p. 116.
322
Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989“, apud Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia
Română…, pp. 216-229.
323
Idem, p. 224.
324
Ibidem, p. 225.
325
Stenograma convorbirii cu membrii Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie
1989 din 16 decembrie 1994, cu Ion Iliescu, op. cit., p. 17.
326
Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 488.
327
Idem.
328
Arh. M.A.E., Moscova, 1989, vol. 10, f. 340; apud, Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 489.
329
Arh. M.A.E., fond Paris, 1989, vol. 6, f. 146-147; apud, Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 492.
330
Apud, Ion Iliescu, Revoluţia trăită, p. 46.
 60

Aboimov, în conversaţia pe care a avut-o cu ambasadorul american la Moscova, J. Matlock, în legătură cu poziţia
americană în cazul unei intervenţii sovietice în România declara că „nu avem în vedere, nici măcar teoretic, un
asemenea scenariu. Suntem împotriva oricărui amestec în problemele interne ale altui stat şi intenţionăm să
urmăm această linie cu fermitate şi fără nici o deviere. Aşadar, partea americană poate considera că «doctrina
Brejnev» este acum a lor, ca un cadou din partea noastră“331. Eduard Sevardnadze a fost, în discuţia cu
ambasadorul american, mai categoric şi afirmă că sugestia lui Bush o găseşte nu sinistră ci doar stupidă. 332
Acest „joc“ al dialogurilor oficiale sau oficioase la nivelul marilor cancelarii diplomatice indică în mod
evident faptul că lumea războiului rece apusese definitiv şi că românii la Bucureşti mai priveau încă lumea
internaţională cu ochii trecutului. Astăzi ştim cu certitudine că în decembrie 1989 n-a fost nici un moment pericol
de invazie străină, însă societatea românească şi elita politică în curs de formare au trăit „sindromul Praga 1968“.
Gândind evenimentele şi derulările militare în termeni clasici, românii n-au putut să „gestioneze“ păienjenişul
diversiunii din zilele revoluţiei.
Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, în special după fuga cuplului Ceauşescu, armata română s-a
confruntat cu acţiuni diversioniste multiple şi eficiente, de la manipularea imagologică şi psihologică până la
„războiul radioelectronic“.

Diversiuni cu ţintă: o confruntare militară între forţele proprii

Diversiunea psihologică prin manipularea informativă a opiniei publice şi a armatei a fost o componentă
esenţială a evenimentelor din decembrie 1989. Imagini fabricate şi zvonuri, ştiri false au invadat ecranul
televiziunii române începând cu ora 18.00 a zilei de 22 decembrie 1989. A făcut înconjurul lumii imaginea
terifiantă a cadavrelor mutilate de securişti la Timişoara333. Cercetările făcute de un detaşament al unei unităţi
militare din Buzău care acţiona la Timişoara au relevat că „fuseseră dezgropate cadrave intrate deja în
descompunere, care n-aveau nici o legătură cu evenimentele din perioada 16 – 20.12.1989“.334 În noaptea de
22- 23 decembrie s-au difuzat de către Televiziunea Română informaţii potrivit cărora „o coloană de blindate s-
ar îndrepta către Bucureşti, dinspre Piteşti, cu intenţia să atace Capitala, informaţie care s-a dovedit a fi
falsă“.335
Sunt doar două exemple dintr-un noian de informaţii care au semănat panică şi disperare în opinia publică.
În această capcană a dezinformării au fost atrase şi o serie de posturi de radio şi televiziune străine. Temele
predilecte au fost cele preluate din mass media româneşti: „genocidul de la Timişoara“, „batalioanele morţii“,
care acţionau în canale subterane; mitraliere mânuite de securişti etc.336
Întrebat în iunie 1991, în cadrul unui interviu, de unde veneau anunţurile acelea incitatoare, instigatoare la
omor care se dădeau pe postul naţional de televiziune, generalul Nicolae Militaru a răspuns: „Aceasta a făcut
parte dintr-un sistem general de dezinformare, atât asupra acţiunilor terestre cât şi asupra celor aeriene, pentru
a induce în eroare inclusiv comanda armată cât şi unităţile din subordine. Efectele au fost neplăcute, toate
negocierile care s-au petrecut în acele nopţi, cu pierderi de vieţi omeneşti, sunt deja cunoscute de opinia
publică“.337
Diversiunea radioelectronică a fost, la rândul ei, intens întrebuinţată pentru a crea confuzie şi panică în
rândul forţelor armate. Aceasta a avut ca obiect „penetrarea sistemelor de dirijare ale aviaţiei“ şi bruierea
acestora pentru a determina confruntări armate între forţele proprii. 338 Sute de ţinte au invadat cerul României în
punctele fierbinţi pentru a simula o invazie aeriană. Coroborată cu diversiunea psihologică, acest tip de
diversiune a creat o stare de confuzie, nesiguranţă, panică şi stress în rândul populaţiei.
Diversiunea armată (teroristă) a făcut parte din acelaşi scenariu al forţelor oculte care au acţionat în timpul
revoluţiei române. Ea a fost realizată de persoane specializate în acest tip de acţiuni militare. Pe această temă s-au
formulat diferite ipoteze mergându-se până la „afirmaţia hilară, potrivit căreia armata s-a luptat cu ea însăşi, că a
tras în „fantome“.339 Sigur că au fost situaţii când, urmare a dezinformării şi manipulării, armata a tras în
dispozitive care imitau „focul“ de arme automate, dar aceste dispozitive aparţineau şi erau amplasate în locuri

331
???????????
332
Apud, Stelian Tănase, op. cit., p. 272; Michael R. Beschloss, Strobe Talbat, op. cit., p. 241.
333
Vezi pe larg Minciuni mass-media, Editura Scripta, 1992.
334
Arh. Militare Române, fond Decembrie 1898, apud Constantin Sava, Constantin Manoc, op. cit., p. 408.
335
Armata Română în revoluţie… , p. 169.
336
Idem.
337
Angela Băcescu, Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994, p. 90.
338
Vezi pe larg Armata Română în revoluţie, pp. 170-180.
339
Idem, p. 181.
 61

„potrivite“ de cineva. Cine erau aceste persoane, căror structuri au aparţinut? Sunt întrebări care nu pot fi
elucidate încă, datorită lipsei documentelor de arhivă. Există pe această temă o literatură bogată 340, dar ea se
bazează pe analiza unor „mărturii“ sau informaţii indirecte. Cercetările făcute până în prezent arată că elementele
diversioniste au acţionat cu o intensitate deosebită până la 25 decembrie, dată la care cuplul Ceauşescu a fost
judecat şi executat. De aici se trage concluzia că cei care au „tras“ în decembrie au aparţinut unor structuri de
securitate rămase fidele clanului Ceauşescu.341
Pe lângă aceste elemente „interne“ care au provocat violenţa, unii analişti şi cercetători ai fenomenului sau
protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989 au vorbit şi de unele forţe străine. Gelu Voican Voiculescu
afirmă că în decembrie 1989 „comportamentul nostru atipic (al revoluţionarilor – n. n.), haotismul care rezulta
din stângăcia noastră, au paralizat efectiv pe agenţii de teren ai serviciilor străine, veniţi să amorseze
tulburările ce urmau să-l răstoarne pe Ceauşescu“.342 Sergiu Nicolaescu crede şi el că „Multitudinea de planuri
în care s-a acţionat în paralel în acele zile şi lipsa de sinceritate a unor generali din D.S.S., ne fac să trăim într-
o confuzie care favorizează, în primul rând, teroriştii ce au acţionat din ordin extern şi care, alături de
«fanaticii ceauşişti», au creat cele mai multe victime“.343 Analiştii militari „nu exclud, definitiv, prezenţa alături
de partizanii lui Ceauşescu şi a unor elemente străine – libieni, iranieni, palestinieni – Ceauşescu având strânse
legături cu regimul la putere din ţările respective şi care erau în măsură să alcătuiască grupe de comando în
vederea salvării sale. Am afirmat că nu negăm această posibilitate dar în lipsa probelor nu putem nici confirma
nici infirma existenţa reală printre terorişti a acestor străini“.344 Nu a fost elucidată încă problema „turiştilor
sovietici“ care au intrat în România de la data de 8 decembrie în număr variabil de la 80 la peste 1.000 de maşini
pe zi“.345 Aceştia au fost semnalaţi în focul evenimentelor pe întreg teritoriul ţării însă participarea/implicarea lor
în evenimente este controversată. Specialiştii militari afirmă că „astăzi, nu se pot face afirmaţii certe despre
implicarea lor în evenimentele care au avut loc în România, după 22.12.1989“.346 Alţi autori, pe baza unor
investigaţii personale, afirmă că au acţionat în zona Craiovei, Buzăului, Brăilei etc. 347
Deşi s-a diminuat, violenţa n-a dispărut nici după Crăciunul din 1989. Confruntările cu forţele diversioniste
au continuat şi după eşuarea planului care urmărea să declanşeze „o confruntare cu armele, pe scară largă, între
trupele Ministerului Apărării Naţionale şi cele ale Ministerului de Interne“.348 Toate acestea au făcut ca
revoluţia română să aibă nu numai un caracter special în raport cu celelalte revoluţii care au pus capăt regimurilor
comuniste, ci şi o anumită ambiguitate care nu va dispărea decât atunci când istoricii şi analiştii vor avea acces la
documentele anului 1989 existente în arhivele româneşti şi străine.

340
A se vedea pe larg Ilie Stoian, Decembrie 1989. Arta diversiunii, Editura Colaj, 1993; Valentin Raiha,
Revoluţia şi jocul serviciilor secrete, Tipar Euximus Impex, Baia Mare, 1994; Constantin Vasile, Noi am fost
teroriştii?, Editura Sibquard, Sibiu, 1995; Constantin Preda, „Teroriştii o poveste de adormit copiii?“, în Ţara,
nr. 32, 19-25. XI.1990; Aurel David, „Scenariile şi realitatea. O mărturie la dosarul «teroriştii»“, în Timpul,
Bucureşti, nr. 2-9, ianuarie 1991; Silviu Brucan, „Teroriştii au existat“, în Adevărul, nr. 30, ianuarie, 1991.
341
Armata în Revoluţia română, pp. 188-190; Dennis Deletant, op. cit., p. 210.
342
Gelu-Voican Voiculescu, op. cit., p. 48.
343
Sergiu Nicolaescu, Revoluţia – începutul adevărului, Editura Topaz, Bucureşti, 1995, p. 233.
344
Armata Română în revoluţie, p. 190.
345
Idem, p. 191.
346
Ibidem.
347
Ilie Stoian, op. cit., pp. 46-47.
348
Armata Română în revoluţie…, p. 443.
 62

CAPITOLUL II
În căutarea propriei identităţi
 63

Drumul către statul de drept şi pluralismul politic

Tranziţia românească debutează printr-un enorm deficit de viziune

Anul 1990 a fost şi pentru români un an al marilor vise şi aşteptări 349. Optimismul cuprinsese societatea
românească şi noua elită politică în formare. Când Silviu Brucan a afirmat într-un interviu acordat ziarului „Le
Figaro“ că „românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a învăţa democraţia“350, reacţia marii majorităţi a
românilor a fost negativă. Era în totală contradicţie cu trăirile şi speranţele, iluziile şi aşteptările societăţii
româneşti. Se credea că realizarea democraţiei pluraliste şi instituirea unei economii de piaţă eficiente reprezintă
un proces facil şi de scurtă durată. Percepţiile superficiale asupra fenomenului tranziţiei, aşteptările naïve s-au
datorat atât nepregătirii din timp a revoluţiei351, cât şi faptului că liderii politici implicaţi în proces „nu dispuneau
de o strategie a tranziţiei“, aşa că noua putere de la Bucureşti s-a înscris în limitele strategiei „derapajului
controlat“ pusă în circulaţie de experţii perestroica din anturajul liderului sovietic Mihail Gorbaciov 352.
Specific tranziţiei române a fost faptul că, neavând o conducere politică cristalizată în prealabil, decizia cu
privire la sensul schimbărilor s-a constituit într-o tactică a paşilor mărunţi şi niciodată n-a fost explicită353. În
multe privinţe această tactică s-a dovedit adecvată.
Tranziţia de la societatea „socialistă multilateral dezvoltată“ la cea democratică – anunţată programatic prin
„Proclamaţia către ţară“ din seara zilei de 22 decembrie 1989 – a început sub spectrul crizei în care România
comunistă ajunsese, al contradicţiilor sociale care trebuiau soluţionate şi al unei instabilităţi politice generate de
presiunea străzii contestatare şi a evoluţiilor spre un nou echilibru.
În România, tranziţia a îmbrăcat forme specifice întrucât în această ţară despărţirea de vechiul regim s-a
făcut pe cale violentă. Revoluţia română a parcurs toate momentele caracteristice unei revoluţii: înfruntarea
deschisă între manifestanţi şi forţele de ordine, ridicarea de baricade, represiuni sângeroase, morţi şi răniţi,
încercări de manipulare a nemulţumirii etc; ea a izbucnit într-un loc (Timişoara), după care s-a extins prin forme
mai puţin spectaculoase în principalele oraşe ale ţării; etapa decisivă a avut loc la Bucureşti, unde manifestanţilor
din prima parte a încleştării li s-au adăugat coloane întregi de muncitori din principalele platforme industriale ale
capitalei. Pe acest fundal de ridicare în masă, de generalizare a protestului, Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul
Comitetului Central, moment consemnat ca punctul final al dictaturii. Orice revoluţie are o proclamaţie care îi
fixează obiectivele şi o defineşte. Revoluţia română lansează în seara zilei de 22 decembrie Apelul către ţară,
documentul care marchează cotitura în viaţa politică a României. Primele trei puncte ale Apelului – abandonarea
rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ,
organizarea de alegeri libere, separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească – vorbesc limpede de
acest lucru.
Întotdeauna contextul împrumută sensuri particulare judecăţilor şi afirmaţiilor noastre. Întrucât în celelalte
ţări, foste socialiste, transferul puterii s-a făcut pe cale paşnică, suntem tentaţi, simplu, să opunem modul în care a

349
Ivan T. Berendt, Central and Eastern Europe. 1944-1993. Detour from the periphery to the periphery,
University Press, Cambridge, 1998, p. 304.
350
Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Universul şi Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 239.
351
Paul Dobrescu, „Nu este loc de utopie“, în Zbigniew Brzezinski, Europa centrală şi de Est în ciclonul
tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p. 12.
352
Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei, Humanitas, 1999, p. 358.
353
Vladimir Pasti, op. cit., p. 85.
 64

avut loc prăbuşirea dictaturii în România situaţiei din celelalte state: paşnic-nepaşnic, liniştit-violent, negociat-
spontan. Ceea ce este adevărat, dar nu exprimă în întregime complexitatea situaţiei din România.
Revoluţia română s-a dovedit a fi singura modalitate de înlăturare a dictaturii. Ea a urmat şi a fost expresia
unui şir de acumulări negative în viaţa economică, socială şi spirituală a ţării. Ea a reprezentat o izbucnire a
disperării, ieşirea dintr-un blocaj generalizat şi nu a dispus de etape de pregătire. Asprimea dictaturii nu a permis
nici măcar prefigurări de programe, de echipe, de viziuni alternative. Unul din liderii acestui moment de
schimbare radicală şi, apoi, şef al statului român, Ion Iliescu, surprindea cu acuitate această caracteristică:
„Revoluţia română nu a fost punctul culminant al unor acumulări treptate în direcţia schimbării, ci punctul critic,
în care ne-a adus tocmai absenţa schimbărilor, imobilismul unui sistem opresiv“354. În ora următoare căderii lui
Ceauşescu, România se afla într-o situaţie dramatică. Vechiul sistem se prăbuşise, instituţiile nu mai funcţionau, o
nouă putere nu se configurase. Era într-adevăr o bucurie generală că dictatorul fugise, că armata fraternizase cu
Revoluţia, că, în sfârşit, libertatea venise şi în România. Au fost câteva ore de atmosferă înălţătoare, toată lumea
se privea cu bucurie şi speranţă, fără suspiciune, fără adversitate, fără încordare.
Unei priviri lucide nu putea să-i scape, însă, faptul îngrijorător că în România era „un vid maxim de
putere“355: structurile statului totalitar se prăbuşiseră ca lovite de trăsnet, dar nimic nu le luase locul. Pericolul
haosului pândea să apară în orice moment.
Dintr-o asemenea situaţie particulară nu putea lua naştere decât o tranziţie specifică. Tranziţia în România a
debutat prin apariţia unei dependenţe faţă de stradă. Scăpate din încleştarea dictaturii, categorii din cele mai
diverse recurgeau – pe fondul absenţei oricăror reglementări – la proteste, îşi exprimau nemulţumirea organizând
un miting, blocând circulaţia etc. Strada devenise principalul domeniu de confruntare politică. De aici decurgea o
cerinţă de perspectivă. Prioritatea era reconstrucţia instituţională. Numai astfel se putea zăgăzui valul de energie
dezlănţuită, instituţionaliza nemulţumirea. Ciocnirea din stradă trebuia să ia forma confruntării parlamentare.
Preocuparea pentru lichidarea „moştenirii“ comuniste (ceauşiste) era aşa de puternică, de obsesivă chiar,
încât ea a luat forma dispreţului pentru resurse, a subestimării laturii economice a reconstrucţiei. Psihologic
vorbind, reacţia şi comportamentul maselor erau de înţeles. Suferiseră mult, cunoscuseră severe lipsuri materiale,
o puternică oprimare morală şi politică. Nu acelaşi lucru putem spune despre lideri. La 31 decembrie 1989,
România nu avea datorii externe; în plus, deţinea un disponibil de 1,8 miliarde de dolari, la care se mai adăugau
credite externe de încasat de peste 2 miliarde de dolari. În acel an, România obţinuse o recoltă de cereale boabe
de 18 milioane tone.356 S-au consumat aceste fonduri, s-au contractat datorii. Numai că reforma propriu-zisă,
restructurarea economică au evoluat lent şi astăzi România are o datorie de circa 8 miliarde dolari, majoritatea
banilor fiind cheltuiţi pe consum.
Este de înţeles că România nu a putut beneficia de o strategie în desfăşurarea tranziţiei. Cel puţin în
perioada imediat următoare prăbuşirii dictaturii (ceea ce nu explică amânarea acestei elaborări aşa de mult timp;
ea nu a devenit efectivă decât în momentul în care Uniunea Europeană a cerut acest lucru). Lipsa strategiei a fost
suplinită de măsura „bunului simţ“. O măsură mereu sincopată de mişcările de stradă, de solicitări şi presiuni de
tot felul. Aşa încât, dacă ar fi să ne reprezentăm grafic mersul tranziţiei la români, ar rezulta o linie extrem de
zigzagată, care, în mod firesc, a furat din viteza de înaintare.
În sfârşit, o caracteristică pregnantă a tranziţiei româneşti a fost coloratura excesiv ideologică a celor mai
multe orientări politice din spaţiul public. Ceea ce a întârziat dezbaterea despre problemele societăţii reale,
despre tendinţele ei principale. S-a dezvoltat o retorică a reformei care şi-a dezvăluit inconsistenţa de îndată ce
promotorii acesteia au ajuns la putere (cazul guvernării 1996-2000 a fost ilustrativ în această privinţă).
Considerăm că alegerile din 2000 au reprezentat un avertisment sever pentru partizanii acestor orientări. În
momentul în care lideri sau formaţiuni, timp de zece ani au considerat că actualul preşedinte, Ion Iliescu, este
adversarul principal, iar în finalul campaniei din 2000 au ieşit public şi au îndemnat să fie votat Ion Iliescu,
pentru a nu câştiga Vadim Tudor, s-a încheiat un ciclu: ciclul abordărilor excesiv ideologice care nu fac decât să
favorizeze disputa cvasisterilă şi să neglijeze cerinţe pragmatice de prim ordin.
Insistăm asupra acestui aspect. Probabil şi sub influenţa constrângerilor şi suferinţelor de tot felul îndurate
înainte de ’89, a faptului că revoluţia nu a fost pregătită – ceea ce ar fi presupus interogaţii privind transformarea
sistemului, strategia de construcţie a unuia nou – tranziţia a apărut ca un proces simplu şi scurt, care trebuia mai
mult să ne dea decât să ne solicite. Această abordare psihologică nepotrivită a făcut ca tranziţia să ne apară ca
excesiv de prelungită, dureroasă şi costisitoare. Percepţia aceasta a putut să ia naştere şi pe fondul unei amânări şi
indecizii reale, dar şi ca urmare a întâmpinării procesului cu o aşteptare excesiv pozitivă, în care accentul era pus
aproape exclusiv pe beneficiu, şi nicidecum pe eforturi, pe costuri, pe solicitări.

354
Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 13.
355
Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 269.
356
N.N. Constantinescu, Reformă & redresare economică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 8.
 65

CFSN – prima structură de putere

Sistemul politic reprezintă principala ţintă a oricărei revoluţii deoarece este condiţia esenţială pentru
schimbările care trebuiesc operate în domeniul economic sau social. Revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat
brusc şi total sistemul politic pe care se sprijinea regimul de dictatură al lui Nicolae Ceauşescu. Prin Comunicatul
către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale se anunţa „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii
poporului român“357 şi dizolvarea instituţiilor politice, atât a celor nemijlocit legate de partidul comunist, cât şi
a celor care, formal măcar, erau instituţii autonome ale statului: Consiliul de Stat, Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Miniştri. Întreaga putere în stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale care a
creat „consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale“358 pe întreg teritoriul ţării.
Acest organism alcătuit iniţial din 39 de membri, intelectuali, studenţi, inclusiv ofiţeri M.Ap.N. care au
participat la revoltă avea, teoretic, o putere absolută deoarece cumula atribuţiile şi puterile tuturor instituţiilor
politice dărâmate de revoluţie, de la Parlament, executiv şi comanda supremă a armatei. Până la sfârşitul lui
decembrie 1989 CFSN s-a lărgit, cuprinzând 145 de membri, dar puterea era de fapt concentrată în mâinile lui
Ion Iliescu, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului şi preşedinte ad interim al României şi ale lui Petre Roman,
în calitatea sa de prim-ministru ad interim al guvernului, numit prin decretul-lege nr. 9 al CFSN din 26
decembrie. Acest organism apărat de unii, contestat cu vehemenţă şi uneori cu violenţă de alţii a asigurat tranziţia
către un nou sistem de distribuţie a puterii în societatea românească. La nivel central şi local au fost înfiinţate
comitete ale FSN. Potrivit unei directive a CFSN semnate de Ion Iliescu acestea „funcţionează ca organe ale
puterii de stat“.359
Principala menire a C.F.S.N. a fost să administreze puterea astfel încât viaţa socială şi economică a ţării să
fie cât de cât normale. Autoritatea instituţiilor centrale şi locale ale statului nu mai avea aceeaşi valoare şi trebuia
reconstruită. Trebuia menţinută în funcţiune economia şi pentru acest lucru se cereau reorganizate ministerele dar
mai ales să fie asigurată cooperarea lor. Exista riscul anarhiei şi al dezordinii sociale profunde. Acesta în forme
mai dure sau mai „dulci“ s-a manifestat până în iunie 1990, cu vârful de maxim la 13-15 iunie360. Atât economia
cât şi viaţa socială au funcţionat pentru că au dispus de un minim de gestionare. Intrarea în normalitate care în
bună măsură însemna reducerea posibilităţii apariţiei de noi tensiuni, instituirea unor reguli clare de cucerire,
exercitare şi distribuire a puterii au reprezentat preocuparea principală a grupului condus de Ion Iliescu. Acest
obiectiv a fost atins în etape. Analistul Vladimir Pasti identifică cel puţin asemenea trei etape „Prima a însemnat
stabilizarea provizorie a puterii, obţinută în final prin constituirea CPUN şi organizarea de alegeri generale în
mai 1990. A doua a constat în reluarea guvernării după alegeri, şi mai ales, după incidentele din 13-15 iunie
1990. În sfârşit obiectivul final a fost atins odată cu adoptarea Constituţiei şi organizarea de noi alegeri
generale, în septembrie 1992“.361
În ziua de 27 decembrie 1989, în cadrul primei şedinţe plenare a CFSN, a fost adoptat Decretul-lege nr. 2
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea CFSN şi a consiliilor teritoriale ale FSN. Au fost alese structurile
de conducere ale FSN. Biroul Executiv al CFSN îl avea ca preşedinte pe Ion Iliescu şi prim-vicepreşedinte pe
Dumitru Mazilu, vicepreşedinţi pe Cazimir Ionescu, Kiraly Karoly, secretar Dan Marţian şi membri: Bogdan
Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu 362.
În acest document al revoluţiei s-a statuat şi modul de exercitare a puterii, modalităţile de funcţionare a
principalelor instituţii administrative, precizându-se că „toate ministerele şi organele centrale în structura
existentă îşi vor continua activitatea normală“ subordonându-se noii puteri revoluţionare, cu sarcina de „a
asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale“.363

CPUN – un parlament ad-hoc

În acest moment s-a creat o prăpastie între principiile proclamate de noua putere – separarea puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească364 şi realitatea politică. C.F.S.N. avea teoretic o putere absolută, deoarece

357
Monitorul Oficial, anul I, nr. 1/22 decembrie 1989.
358
Idem.
359
Apud Tom Gallagher, op. cit., p. 98.
360
Radu Florian, Controversele secolului XX, Editura Diogene, Bucureşti, 1997, pp. 247, 281.
361
Vladimir Pasti, op. cit., p. 100.
362
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989 –
decembrie 1994, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, p. 39.
363
Idem.
364
Ibidem.
 66

reunea atribuţiile şi puterile tuturor instituţiilor politice dărâmate de revoluţie, de la parlament la administraţie şi
justiţie365 şi a tranşat, în primele zile ale existenţei sale, disputele prin dictat în aşa fel încât decizia politică a fost
amendată de „stradă“.
România plătea astfel preţul lungii sale experienţe nedemocratice. Cultura politică dominantă era cea a
suspiciunii şi neîncrederii, a violenţei, a discriminării şi a fricii366. Regulile democraţiei urmau a fi învăţate. În
lipsa unei instituţionalizări a regimului, mulţimile au jucat rolul de arbitru.
Astfel, după ce la 23 ianuarie 1990 CFSN hotărăşte cu o majoritate de voturi participarea Frontului la
alegerile din 20 mai, Opoziţia, care grupa PNL şi PNŢ dar şi alte partide ce gravitau în jurul partidelor istorice, a
organizat o impresionantă demonstraţie în Piaţa Victoriei pentru a protesta faţă de decizia luată. Deşi fusese
anunţat ca o manifestare paşnică, mitingul a cunoscut forme violente. În esenţă, contestatarii semnalau un lucru
adevărat. F.S.N. era tentat să ia aceeaşi formă ubicuă ca şi vechiul PCR prin existenţa consiliilor sale la nivel de
întreprindere. Resursele uriaşe de care dispunea la acea dată FSN pentru a organiza alegerile contrastau izbitor cu
cele ale partidelor istorice şi ale aliaţilor lor. Octavian Paler exprima îngrijorarea unui important segment al
societăţii româneşti scriind: „Mă tem că alegerile vor fi frauduloase, chiar dacă voturile vor fi numărate
corect“.367 Ana Blandiana, personaj emblematic pentru disidenţa anticomunistă, s-a retras pe 30 ianuarie 1990
din C.F.S.N. afirmând: „Acum, când confruntările s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să devină
unul de imprecaţii şi suspiciuni (…) locul unui scriitor, cred eu, nu poate fi decât la masa lui de scris, o masă
care seamănă de mult, şi va fi nevoită să semene mult timp, cu o baricadă“.368
În urma acestor proteste, C.F.S.N. cedează şi este de acord cu înfiinţarea unei noi structuri de putere în care
să fie cooptaţi şi reprezentanţi ai tuturor partidelor care erau înregistrate la tribunal. La 9 februarie s-a constituit,
după dezbateri maraton, la care presa n-a avut acces, deşi lucrările au fost transmise în direct la televiziune,
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.). Deşi n-a avut legitimitate rezultată din voinţa alegătorilor,
acest organism provizoriu „a funcţionat ca un veritabil parlament. Documentul principal dezbătut şi aprobat a
fost Legea electorală“369. S-a deschis drumul pentru realizarea unui element esenţial al construcţiei statului de
drept după momentul abrogării legislaţiei represive, şi anume elaborarea şi adoptarea Legii fundamentale 370.

Drumul către Constituţie

Drumul până la apariţia Constituţiei din 1991 a parcurs mai multe etape371. O primă etapă a fost cea a
puterii revoluţionare (16 decembrie 1986 – 18 martie 1990); a urmat cea cuprinsă între 18 martie 1990 – 8
decembrie 1991, când Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 îndeplineşte atribuţiile unei mini-Constituţii
revoluţionare. Tudor Drăganu arată că acest decret-lege poate fi asemuit cu o miniconstituţie deoarece a demolat
structurile de putere prevăzute în Constituţia din 1965 şi a statuat noi instituţii de putere: Consiliul F.S.N., cu
atribuţii asemănătoare adunărilor legiuitoare; Biroul Executiv al C.F.S.N. şi Preşedinţia C.F.S.N., căreia i se
confereau o serie de atribuţii specifice unui preşedinte de republică 372.
Un alt document de mare semnificaţie a fost şi Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 care reglementa
condiţiile alegerii Adunării Constituante. Acest decret a prefigurat unele principii pentru Constituţia din 1991.
Era restabilit astfel sistemul electoral al reprezentării proporţionale din perioada interbelică, mai puţin prima
electorală373. În baza acestei legi electorale puterea legislativă este exercitată de Parlament – organ reprezentativ
suprem al poporului român. Parlamentul trebuia să fie alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Acest decret-lege
a stabilit modurile de scrutin, a reglementat drepturile electorale ale cetăţenilor şi a fixat procedura după care
aceştia îşi vor alege reprezentanţii în Adunarea Constituantă. Alegerile pentru Constituantă s-au desfăşurat într-un
climat tensionat, generat de disputa care avea loc în „stradă“ cu privire la cine trebuie să candideze şi ce condiţii
să îndeplinească. De remarcat faptul că discuţiile, dezbaterile, ca şi ofertele în campania electorală nu s-au centrat

365
Vladimir Pasti, op. cit., p. 94.
366
Stelian Tănase, op. cit., p. 359.
367
Octavian Paler, „Iluziile au durat numai o lună“, în România Liberă, 25 ianuarie 1990.
368
Apud Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 50-51.
369
Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, 1994, p. 106.
370
Vezi pe larg Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura J.L. Calderon, Bucureşti,
1994; Ioan Murariu et alii, Constituţiile României, Regia autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Tudor
Drăganu, Drept instituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex, 1998.
371
Antonie Iorgovan, „De la Revoluţia din decembrie 1989 la Constituţia din decembrie 1991“, în Agora social-
democrată, anul I, nr. 1/decembrie 1999, pp. 91-92.
372
Tudor Drăganu, op. cit., pp. 392-393.
373
George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 214.
 67

ca element major pe Constituţie, cum era şi firesc374. Deşi au folosit propaganda monarhistă în diferite
împrejurări în campania electorală liderii partidelor istorice nu s-au dovedit a fi sprijinitori înfocaţi ai monarhiei.
Ideea monarhică exercita o anumită seducţie şi a împins în linia întâi mici partide monarhiste, lipsite de audienţă
populară reală. Campania s-a purtat mai ales în jurul personalităţilor care candidau şi mai puţin pe programe şi
idei care să ofere alegătorului român şansa de a participa la o dezbatere reală cu privire la destinul său în viitor.
Astfel că problema constituţională pe tema viitoarei organizări republicane/monarhice a statului a fost cu grijă
evitată de tot spectrul politic. Relevantă în acest sens este adoptarea „Proclamaţiei de la Timişoara“ din ziua de
11 martie 1990 în cadrul unei demonstraţii organizate în Piaţa Operei de societăţile „Timişoara“ şi „Europa“ şi de
Confederaţia „16 Decembrie“375. Punctul 8 al acestei proclamaţii propunea ca prin Legea electorală să fie interzis
dreptul la candidatură, pe orice listă, pentru trei legislaturi, al foştilor activişti comunişti şi al ofiţerilor de
securitate. Această cerere va fi preluată de toate demonstraţiile organizate de opoziţia antifesenistă, inclusiv de
„Fenomenul Piaţa Universităţii“. Opoziţia, în special partidele istorice, a fost marginalizată prin mass-media,
aflată în acea perioadă preponderent de partea puterii. Televiziunea a prezentat distorsionat anumite evenimente
şi a influenţat astfel reacţiile populaţiei. Românii care aveau ca punct de referinţă pentru aprecierea procesului de
schimbare modul în care se desfăşurau alegerile în Occident s-au dovedit a fi o minoritate. Izolarea de 45 de ani
în care au trăit majoritatea românilor a făcut ca reperele lor despre democraţie să fie vag definite. La 20 mai 1990
alegerile au consfinţit victoria F.S.N. şi a lui Ion Iliescu376. Din cei 17.200.722 de alegători înscrişi pe liste s-au
prezentat mai mult de 80% adică 14.826.616. Aceste cifre ale participării politice relevă cu deosebită forţă voinţa
socială reală de schimbare a sistemului monopartid, impunerea unei constituţii care să consfinţească
multipartidismul şi democraţia în România.
S-a scris şi s-a comentat mult despre semnificaţiile acestei victorii, despre desfăşurarea campaniei propriu-
zise. Opoziţia nu se cristalizase cum se cuvine. Nu a ştiut nici cum să-şi prezinte într-o manieră convingătoare
propriile mesaje. Succesul repurtat în alegeri de către Ion Iliescu se explică, după opinia noastră, prin prezenţa sa
în prim-planul vieţii politice în zilele care au urmat răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, contribuţiei la începutul
procesului de stabilizare a ţării, ca şi unor măsuri asociate cu persoana sa, cum ar fi Decretul-lege nr. 42 privind
restituirea pământului proprietarilor de drept. Este adevărat că Ion Iliescu era cunoscut şi înainte de 1989 prin
poziţiile importante pe care le deţinuse în structura de putere a regimului socialist. Este însă tot aşa de adevărat
că ultimii ani ai perioadei socialiste l-au găsit pe Ion Iliescu în opoziţie faţă de politica dusă de Nicolae
Ceauşescu, ceea ce îi crease încă din acea vreme o aură de persoană care „va urma“, o persoană potrivită pentru
noul curs de reformare a socialismului iniţiat de Gorbaciov. Perioada imediat următoare Revoluţiei i-a consolidat
lui Ion Iliescu popularitatea şi prestigiul, fapt confirmat de rezultatul alegerilor.
Rezultatele consultării electorale au consfinţit o formulă caracterizată printr-un dezechilibru evident. Din
cele 71 de partide şi formaţiuni politice care au prezentat liste de candidaţi reuşesc să obţină reprezentare
parlamentară prin vot 18 (15 partide şi trei formaţiuni ale organizaţiilor minorităţilor naţionale). Alte 9
organizaţii ale minorităţilor au primit câte un mandat din oficiu conform Legii electorale nr. 92/1990. În total
aveau reprezentare parlamentară 27 de formaţiuni şi, teoretic, ar fi trebuit să asistăm la o dezbatere reală pe
marginea proiectului de constituţie. Însă, alegerile pentru Constituantă păreau să fi înlocuit sistemul politic al
partidului unic cu sistemul politic al partidului hiperdominant, care, în logica lui J. Blondel, ar putea fi numit
sistemul „un partid şi jumătate“.377

Adoptarea Constituţiei – începutul stabilizării politice în România

Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc în ziua de 11 iulie 1990 când s-a adoptat Hotărârea nr. 1
privind Regulamentul de funcţionare378 şi s-a ales Comisia de elaborare a Proiectului de Constituţie, formată din
11 senatori şi deputaţi. Procesul elaborării Constituţiei a avut două mari etape. Prima a fost necesară pentru
elaborarea principiilor şi a structurii pe capitole ale viitorului proiect, iar a doua pentru elaborarea propriu-zisă a
proiectului379. Comisia a elaborat mai întâi un document preponderent politic care a sintetizat marile opţiuni
politice cu privire la organizarea de stat, la sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acest document intitulat
„Teze ale Proiectului de Constituţie“380 – a fost înaintat Adunării Constituante pe 11 decembrie 1990. Dezbaterile

374
Aurelian Crăiuţu, „De ce este importantă Constituţia“, în Sfera Politicii, anul V, nr. 44, 1996, p. 4.
375
Vladimir Pasti, op. cit., p. 186.
376
Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România. 1989-1998. Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 130.
377
Apud George Voicu, op. cit., p. 215.
378
Monitorul Oficial al României, nr. 90/12 iulie 1990.
379
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 98.
380
Idem; Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 182.
 68

în Adunarea Constituantă asupra tezelor au început în ziua de 13 februarie 1991 şi s-au finalizat în iunie 1991.
Proiectul de Constituţie a fost elaborat în perioada 19 iunie – 2 iulie 1991 când a fost şi înaintat preşedinţilor
celor două Camere. În cadrul dezbaterilor, grupurile parlamentare au formulat nu mai puţin de 1.019 de
amendamente, sintetizate într-un raport care a însoţit Proiectul de Constituţie. Documentele au fost dezbătute de
Adunarea Constituantă în perioada septembrie – noiembrie 1991. Climatul politic nefavorabil în care au avut loc
dezbaterile pe marginea proiectului constituţional a fost departe de ceea ce reprezintă un bun moment fondator.
Bruce Ackerman era însă prea aspru şi chiar nedrept când făcea afirmaţia potrivit căreia „Constituţia română
adoptată în 1991 reprezintă doar o simplă – şi inconsistentă notă de subsol în revoluţia liberală est-
europeană“.381 Votul final a fost dat de Parlament în 21 noiembrie 1991. Proiectul a trecut cu 81% din voturi.
U.D.M.R. şi partidele istorice s-au opus proiectului iar Kiraly Karoly a boicotat votul depunându-şi demisia382.
După acest moment, Adunarea Constituantă a adoptat şi Legea privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional cu privire la Constituţia României. Încă înainte de referendumul propriu-zis, Constituţia
a fost ţinta a numeroase obiecţii din partea partidelor din opoziţia parlamentară sau extraparlamentară. S-a
remarcat faptul că o serie de prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat prin dreptul acordat
Guvernului de a emite ordonanţe; că libertatea presei nu este serios garantată, deoarece nu se interzic
suspendarea publicaţiilor şi arestul preventiv; că nu garantează drepturile fundamentale ale omului şi că nu
conţine nici o prevedere de natură să garanteze reîntregirea României în hotarele ei fireşti. Consultarea populară
a avut loc pe 8 decembrie 1991. Au participat 10 948 468 persoane cu drept de vot. Din acestea au votat pentru
Constituţie 77,3%, şi împotrivă 20,4% iar 2,3% din voturi au fost nule 383. În Harghita numai 14 % au votat
pentru, iar în Covasna 21%. Cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari au dat un răspuns negativ întrebării
puse de referendum.
Constituţia proclama România stat de drept, democratic şi social. Demnitatea umană, drepturile şi libertăţile
civice, dezvoltarea neîngrădită a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori supreme
garantate prin Constituţie. Legea fundamentală a statului român specifică şi separarea celor trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească – şi defineşte România ca stat unitar. Deputaţii U.D.M.R. nu au exprimat
nici o obiecţie în Parlament faţă de această definire, dar s-au opus categoric definirii ţării ca „stat naţional“. S-a
considerat că se comite o gravă contradicţie între termeni într-un stat în care trăiesc 14 minorităţi naţionale
recunoscute384. Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum“385. Potrivit Legii fundamentale a României „nici un grup şi nici o persoană nu
pot exercita suveranitatea în nume propriu“386. Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie
a democraţiei constituţionale“387. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în baza legii. „Ele
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei“.388
Constituţia adoptată în 1991 consacră principalele principii de organizare democratică modernă. În
atmosfera nesigură de atunci adoptarea Legii fundamentale a statului român a reprezentat o mare victorie, un
moment decisiv în stabilizarea situaţiei din România. Chiar dacă unele partide – din motive diferite – nu au votat
pentru, Constituţia exista şi ea a devenit obligatorie pentru toată lumea. Existând, Legea fundamentală a devenit
principalul criteriu de referinţă al întregii activităţi legislative, politice, sociale. În spiritul şi litera Constituţiei au
fost, după aceea, elaborate legile fundamentale de funcţionare a instituţiilor statului, de reglementare a activităţii
din principalele domenii ale activităţii economico-sociale.
Constituţia României a avut scăderi, deficienţe din start. De altfel, una din dezbaterile cele mai vii de pe
scena politică românească din ultima vreme se referă la modificarea Constituţiei. Chiar partidul cu o contribuţie
hotărâtoare la elaborarea şi adoptarea Constituţiei a adus la cunoştinţa opiniei publice un proiect de modificare a
Constituţiei.
Nu dorim să intrăm în amănuntele acestei dezbateri, în care se confruntă abordări şi puncte de vedere
diferite. Ne propunem doar să relevăm două surse principale ale slăbiciunilor Constituţiei. Pentru elaborarea legii
fundamentale a fost constituit un colectiv de specialişti ale căror profesionalism, probitate şi onestitate nu pot fi
puse la îndoială. Problema este că atunci s-a decis ca noua Constituţie să fie o sinteză a experienţelor în acest

381
Aurelian Crăiuţu, op. cit., p. 5.
382
Gabriel Andreescu, „Naţionalismul şovin: o cunoscută“, în 22, nr. 46/noiembrie 1991.
383
Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 43/14 decembrie 1991.
384
Michael Shafir, „Romania’s New Institution: The Draft Constitution“, în Report on Eastern Europe, vol. 2, nr.
37, septembrie, 1991, p. 23.
385
Constituţia României, art. 2, alin. 1.
386
Idem, alin. 2.
387
Ibidem, art. 8, alin. 1.
388
Ibidem, alin. 2.
 69

domeniu acumulate de diverse ţări. Aşa că, experţi şi parlamentari au mers în diferite ţări cu tradiţie democratică
pentru a face „sinteza finală“. După părerea noastră, o sinteză presupune o mare experienţă, o practică bogată în
sensul asimilării nu numai a ceea ce este mai valoros, dar şi a ceea ce i se potriveşte României. Noi nu aveam o
experienţă care să garanteze valoarea sintezei. Mult mai practic ar fi fost să se identifice un model – cel american,
francez, german sau oricare altul – mai apropiat de condiţiile ţării noastre, care să fi fost modificat, adaptat
specificului României.
Datorită acestei sinteze care depăşea posibilităţile şi potenţialul nostru de atunci, dar şi faptului că s-a lucrat
la Constituţie „cu Ceauşescu în minte“, mai exact cu ideea, justificată în epocă, de a nu se da puterea cuiva,
România are în momentul de faţă o semirepublică. Nu este nici republică prezidenţială (cazul Franţei sau SUA),
nici parlamentară (cazul Germaniei). Puterea în România se află între Preşedinţie şi Guvern: cam jumătate într-o
parte şi jumătate în cealaltă parte. Ceea ce dă naştere unei „puteri executive duale“ şi nu este de natură să fixeze
cu acurateţe răspunderile în stat. Mai multe sondaje recente arată că românii vor, într-o proporţie covârşitoare, ca
preşedintele să fie ales prin vot direct. Ceea ce face puţin probabilă modificarea Constituţiei în sensul unei
republici parlamentare. Fixarea clară a răspunderilor în stat reprezintă o problemă fundamentală a perioadei
următoare, prelungirea situaţiei actuale reprezentând o potenţială sursă de tensiuni politice şi de confuzii sociale.
În momentul elaborării Constituţiei, dar şi în anii care au urmat, România a avut drept prioritate
fundamentală accelerarea procesului legislativ, pentru că fiecare domeniu de activitate socială şi economică se
cerea regândit în sprijinul valorilor democraţiei şi ale economiei de piaţă. Organizarea Parlamentului în două
Camere şi mai ales existenţa unor suprapuneri ale acestora, faptul că fiecare cameră face acelaşi lucru au creat
paralelisme în procesul de elaborarea a legilor şi au îngreunat procesul legislativ într-un moment când România
avea nevoie vitală de legi noi. De aici, aprecierea unor specialişti şi oameni politici în sensul impunerii unei
specializări a celor două Camere, a unor răspunderi bine delimitate, menite să asigure accelerarea activităţii
legislative. Aceasta nu diminuează importanţa cardinală a elaborării Legii fundamentale a ţării în acel moment de
cumpănă pentru România. Existenţa sa a ordonat procesul legislativ. Elaborarea Constituţiei a marcat începutul
procesului de stabilizare a situaţiei politice din România. Pe baza noii Constituţii, s-au organizat alegeri, procesul
disputei şi confruntării politice s-a mutat în Parlament.
Alte ţări au procedat în mod diferit. De pildă, în Polonia şi Ungaria normele Constituţiei au fost amendate
succesiv, până când, aşa cum a fost în cazul Constituţiei maghiare, „tot ceea ce a mai rămas din original sunt
cuvintele: «Capitala Ungariei este Budapesta»“.389 Este o soluţie care a fost viabilă în anumite state pentru că
abandonarea sistemului socialist a avut loc într-o manieră negociată, convenită, ceea ce a presupus o anumită
capacitate de control a proceselor care au urmat. În România, o asemenea abordare n-a fost posibilă. Asprimea
dictaturii, maniera violentă în care a avut loc prăbuşirea socialismului, sentimentul larg popular că despărţirea de
trecut trebuia făcută într-o manieră radicală impuneau o nouă Lege fundamentală a ţării; mai mult, impuneau ca
elaborarea să se facă în ritm rapid. Cu alte cuvinte, să constituie o prioritate absolută a momentului.

„Explozia de partide“ şi lipsa de programe politice

O schimbare esenţială în sistemul politic datorată revoluţiilor din 1989 din ţările Europei Centrale şi de Est
a fost abrogarea prevederii constituţionale comuniste referitoare la rolul conducător al partidului unic. De îndată
ce a dispărut monopolul politic al partidului comunist, s-a produs emergenţa pluripartidismului. Construcţia
partidelor politice n-a fost un proces facil şi s-a derulat cu stângăcie şi contradicţii. N-a fost greu în primele zile
postdecembriste ca grupuri de oameni să se adune şi să se denumească „partid politic“, adoptând în lipsa unei
doctrine, o etichetă – liberal, creştin-democrat, social-democrat etc. – însă aceste partide au rămas, de cele mai
multe ori în stadiul de mici grupuri, lipsite de audienţă reală390.
Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce în România partidele n-au apărut exclusiv din structuri ale vieţii
civile, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, ci mai ales din grupuri ad-hoc, inconsistente sub raport civic şi politic,
animate de voluntarismul sau oportunismul unor lideri de ocazie, bazate pe interese înguste şi clientelare. Unele
din aceste partide frizau ridicolul şi prin titulatură: Partidul Şoferilor, Partidul Liber-Schimbist, Partidul
Antitotalitarist „Jos Nomenklatura“ etc.
Explicaţia acestei improvizaţii în viaţa politică postdecembristă din România nu rezidă doar în debilitatea
societăţii civile ci şi din actul normativ care reglementa înregistrarea şi funcţionarea partidelor – Decretul-lege nr.
8 din 30 decembrie 1989. Condiţia existenţei a cel puţin 259 de membri pentru a se crea un partid politic era mult

389
Citat în Jacques Rupnik, „Blues-ul posttotalitar“, în Vladimir Tismăneanu (coord.), Revoluţiile din 1989, între
trecut şi viitor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 253.
390
Vladimir Pasti, op. cit. p. 164.
 70

prea indulgentă, ceea ce a creat terenul propice pentru diletantism şi impostură politică 391. Iată de exemplu în
prima lună după apariţia Decretului-lege nr. 8 în fiecare zi apărea câte un partid. Aşa se explică faptul că la
alegerile din 20 mai 1990 din cele 80 de partide câte existau 71 au prezentat liste de candidaţi. „Explozia“ de
partide a continuat şi după alegeri „dovadă că în perioada 1990-1992 s-au înfiinţat în România nu mai puţin de
160 de partide politice şi vreo sută dintre ele mai există şi astăzi [1994 – n.n.] cele mai multe dintre ele fără nici
un fel de activitate“392. La 1 octombrie 1994 erau înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti 161 de
partide.
Dincolo de această aglomerare şi incongruenţă ce caracteriza eşichierul politic românesc postdecembrist
putem observa că partidele care aveau credibilitate în opinia publică românească acopereau spectrul doctrinal al
unui sistem de partide dintr-o societate modernă fie şi numai prin autopoziţionare şi asumarea unei ideologii.
Astfel, FSN şi PSD se revendicau de la social-democraţie. Liberalismul a fost îmbrăţişat de P.N.L., Uniunea
Liberală Brătianu, Partidul Liberal Democrat iar naţionalismul de Partidul de Uniune Naţională a Românilor din
Transilvania (ulterior P.U.N.R.). Au apărut partide noi prin doctrină. Mişcarea Ecologistă din România, Partidul
Ecologist Român, Federaţia ecologistă din România şi Partidul Democrat Ecologist se revendicau unui curent la
modă în ţările dezvoltate, ecologismul. Creştin-democraţia a fost doctrina îmbrăţişată de P.N.Ţ.C.D. şi Uniunea
Democrat-Creştină. Pe durata primei legislaturi au apărut Partidul Socialist al Muncii şi Partidul România Mare,
două formaţiuni care şi-au apropriat o importantă cotă din ideologia reziduală a naţional-comunismului393.
Programele partidelor apărute după 1989 ar fi trebuit să se revendice din aceste curente doctrinare însă ele
au stat mai degrabă sub zodia confuziilor decât a clarificărilor. Pluripartidismul aşa cum s-a prezentat în cadrul
alegerilor din 1990 şi 1992 s-a caracterizat printr-un „ambuteiaj“ ideologic sub presiunea „tendinţei naturale de
reechilibrare a sistemului politic, dar şi a fricii de extreme, de extrema stângă în primul rând. Mai toate partidele
s-au autodefinit ca partide de centru394.
Ceea ce a îngreunat şi mai mult conturarea unei identităţi politice şi doctrinare a partidelor a fost şi faptul că
ele au acţionat mai ales ca vectori pentru obţinerea guvernării şi nu ca actori care doresc să imprime guvernării o
anumită direcţie395. Ca urmare, programele lor nu conţin acele idei şi proiecte în care liderii, membrii şi
susţinătorii respectivelor partide cred şi pe care doresc să le aplice în practică în cazul câştigării alegerilor, ci
acele elemente despre care se apreciază că ar putea să aibă priză la opinia publică românească sau în mediul
internaţional. Edificator în acest sens este exemplul P.D.S.R. care, sub presiunea opoziţiei şi a mass-media care îl
acuzau de lipsă de program la guvernare, a elaborat în iarna 1993 o „Strategie de guvernare“. Aceasta după ce a
fost aprobată de Parlament a intrat la „păstrare“396. Se obţinuse efectul.
Această situaţie nu a fost specifică doar României şi nici nu a fost un impediment în calea realizării funcţiei
principale a partidelor, aceea de mediere între cetăţean şi stat. Nu există în societatea modernă un alt mijloc, în
afara partidelor, care să permită cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi397. Alegerile din
perioada postcomunistă a istoriei României au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Există analişti care consideră
că „Sistemul de distribuţie al puterii politice care s-a constituit în România după revoluţie nu are nevoie de
partide politice pentru a funcţiona. Dimpotrivă, partidele politice pot fi, în anumite circumstanţe, un
inconvenient serios“398. Este o apreciere care poate surprinde elemente reale din viaţa politică românească, dar
faţă de care se cuvine să avem serioase rezerve, cel puţin la nivel de principiu. Admiţând-o, ne-am încadra
perfect în ceea ce literatura de specialitate din România a numit, evident în sens ironic, „democraţia originală“ 399.
Aceasta a fost caracterizată de câteva trăsături. Astfel în primele momente elita politică s-a luptat pentru a stabili
cine conduce ţara şi nu neapărat cum va fi ea condusă şi încotro. Cine are dreptul să conducă şi cine nu. S-a
produs astfel o profundă eroare de percepţie în societatea românească postcomunistă în ceea ce priveşte rolul
partidelor în viaţa politică. Posturile de conducere ale ţării şi administrarea ei care se obţineau prin participarea
partidelor la alegeri erau văzute de către liderii partidelor ca o recompensă şi nu ca o răspundere. Nu s-a dat o
bătălie pentru putere, ci pentru privilegiile care însoţesc deţinerea şi exercitarea puterii400. Aşa se explică şi

391
George Voicu, op. cit., p. 213.
392
Vladimir Pasti, op. cit. p. 169.
393
George Voicu, op. cit., pp. 221-222.
394
Al. Radu, Gh. Radu, Ioana Porumb, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995, p. 53.
395
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, România – starea de fapt I, Societatea, Editura Nemira,
1997, p. 134.
396
Idem, p. 136.
397
P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 46.
398
Vladimir Pasti, op. cit., pp. 150-151.
399
Cristian Preda, Occidentul nostru, Nemira, 1999, p. 167.
400
Vladimir Pasti, op. cit., p. 152.
 71

dezamorsarea conflictelor putere-opoziţie în perioada de până la primele alegeri dar şi după aceea prin cooptarea
la guvernare a unor „elemente“ ale opoziţiei. Acest fapt poate conduce la ideea că partidele politice din România
postcomunistă pot fi apreciate drept grupări de sprijin al unor lideri principali şi nu al unor modele politice şi
economice. Aceştia, după victoria electorală, au acţionat în aceeaşi logică şi au nominalizat în funcţii de
administrare a puterii inclusiv în postul de prim-ministru nu competenţe, ci oameni de încredere. „Din păcate, –
aprecia analistul şi politologul Vladimir Tismăneanu – şi Radu Vasile, şi după toate semnele, şi Mugur Isărescu
au intrat în aceeaşi paradigmă – nu de «servitori ai poporului», ci de «servitori ai celor care i-au pus în
funcţii». Or, aceste forţe nu se identifică total cu poporul, măcar prin definiţia ideii de partid, care este parte şi
nu întreg! Aici rezidă marea problemă“. Conflictele dintre lideri conduc/domină conflictele dintre partide401. De
aici şi o anumită poziţionare pe eşichierul politic românesc în raport de simpatia – antipatia dintre lideri. Firesc ar
fi fost ca gruparea partidelor să se facă în raport de suportul doctrinar şi de direcţia pe care doresc să o impună
societăţii. În România, însă, lupta electorală a grupat forţele politice în ceea ce unii analişti au denumit Partida
Naţională (F.D.S.N., P.U.N.R., P.D.A.R., P.S.M. etc.) şi Convenţia Neoliberală (P.N.Ţ.C.D., P.N.L., A.C.,
P.A.C., C.D., F.S.N./P.D., U.D.M.R. etc.)402.
O încadrare a spectrului politic românesc actual în curente politice (liberal, creştin-democrat, social-
democrat, socialist de stânga, naţionalist) n-ar viza decât aparenţele şi ar acoperi doar o parte din identitatea reală
a fiecărei formaţiuni, aflată într-o relativă inadecvare cu identitatea asumată. De asemenea, o departajare a lor pe
dihotomia clasică stânga-dreapta s-ar dovedi la fel de inoperanta deoarece coaliţiile în confruntare în societatea
românească postcomunistă n-au operat cu acest criteriu. CDR a grupat la un moment dat forţe de la stânga-centru
până la dreapta. Acest fapt arată că, în realitate, ele se definesc fundamental prin atitudinea faţă de
reformă/schimbare şi, eventual faţă de chestiunea naţională/europeană403.
Coaliţiile politice nu au fost nici ele „organice“, legate deci prin apropiere doctrinară, prin încrederea
opţiunilor politice. Mai degrabă, putem spune că acestea s-au format după cum s-au alăturat lui Ion Iliescu şi
partidului pe care acesta l-a condus, indiferent de denumirea sa, ori s-au opus acestuia. Convenţia neoliberală de
care am amintit s-a coagulat tocmai în încercarea de a contrabalansa ponderea politică pe care iniţial a avut-o
F.S.N. şi, după aceea, F.D.S.N., numit ulterior P.D.S.R.
Peisajul politic al României de azi arată un lucru semnificativ. Ponderea „partidelor istorice“, a
formaţiunilor care au existat în România înainte de instaurarea comunismului şi care şi-au reluat activitatea
imediat după Revoluţie, este redusă; dacă vom privi la anii petrecuţi după sucombarea comunismului, putem
observa că această pondere s-a diminuat. Astăzi nu mai există ca partid parlamentar decât P.N.L., cu o pondere
de 7-8%. P.N.Ţ.C.D. nu a trecut „pragul“ la alegerile din 2000, iar P.S.D.R s-a contopit cu P.D.S.R., formând
actualul P.S.D.
Mult mai importante, ca proeminenţă şi ca rol efectiv jucat pe scena politică, sunt formaţiunile care s-au
născut în timpul Revoluţiei sau în perioada imediat următoare. Este vorba despre F.S.N. şi despre formaţiunile
care s-au desprins din el (actualul P.S.D. şi P.D.), de P.U.N.R., precum şi de P.R.M., toate apărute după
Revoluţie. De aceea, ni se pare firesc să începem această scurtă prezentare a partidelor care au participat într-un
fel sau altul la exercitarea puterii după 1990, cu F.S.N., formaţiune apărută chiar în zilele revoluţiei.

Divorţul, nu tocmai de catifea, din cadrul F.S.N.

F.S.N. a fost înregistrat ca partid la Tribunalul Municipal Bucureşti la data de 6 februarie 1990. Conform
Platformei-Program F.S.N., această formaţiune „se constituie ca o mişcare de centru-stânga, adresată oamenilor
muncii, celor mai largi categorii sociale, orientare ce-l apropie de valorile şi obiectivele social-democraţiei
europene“ şi îşi propunea ca obiectiv „transformarea societăţii româneşti pe baza democraţiei, libertăţii şi
demnităţii“404.
Cu toate că liderul F.S.N. era perceput ca „un caz clar de continuitate în cadrul culturii politice a
comunismului românesc“405 în documentul programatic se preciza că această formaţiune îşi propune „o ruptură
completă cu sistemul politic, economic şi social comunist (…) desprinderea societăţii de ideologia proprie
acestui sistem“ precum şi respingerea „oricăror practici şi concepţii totalitariste, antidemocratice şi
antiumaniste“406.

401
Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea Mihăieş, Încet spre Europa, Polirom, Iaşi, 2000, p. 46.
402
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., pp. 139-140.
403
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, 1997, p. 166.
404
Apud Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 30.
405
Vladimir Tismăneanu, în dialog cu Mircea Mihăieş, Încet, spre Europa, Polirom, Iaşi, 2000, p. 84.
406
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 30.
 72

În sfera acţiunii politice F.S.N. îşi propunea ca priorităţi „construirea unor structuri interne ale societăţii
civile (…) asigurarea condiţiilor ca fiecare grup social să-şi poată susţine interesul la toate nivelurile
decizionale şi crearea unei culturi politice a democraţiei, deschise dialogului între toate categoriile sociale şi
bazate pe valorile autentic umaniste“407. Programatic, liderii F.S.N. afirmau că militează pentru construirea
statului de drept, cu o puternică trăsătură socială, întemeiat pe justiţie şi echitate socială şi susţinea separarea
puterilor în stat.
Restructurarea economiei româneşti era văzută de F.S.N. ca „scop fundamental al politicii sale economice“.
Mijlocul adecvat de realizare a scopului politicii economice l-a constituit transformarea treptată a economiei
socialiste într-o economie de piaţă. Din punctul de vedere al proprietăţii, F.S.N. a susţinut economia mixtă de
piaţă prin coexistenţa proprietăţii publice şi a celei particulare. În concepţia liderilor Frontului, statul trebuia să-şi
schimbe funcţiile şi mai ales conţinutul acestora, centrul de greutate să fie mutat de la planificarea
hipercentralizată de tip comunist la mecanisme de reglementare şi dirijare a raporturilor dintre muncă şi
capital408. În viaţa internaţională F.S.N. îşi propunea să acţioneze pentru promovarea unei politici externe de
largă deschidere spre lume şi pentru crearea unei Europe unite.
F.S.N., ca partid, s-a aflat într-o postură paradoxală. Pe de o parte, se bucura de o largă audienţă, cu
precădere în rândurile muncitorilor şi ale locuitorilor din mediul rural, iar, pe de alta, a fost vehement contestat
de o parte semnificativă a elitelor intelectuale. Identificarea aproape totală a partidului cu statul, greu de acceptat
de către cei mai mulţi locuitori ai marilor oraşe care doreau o ruptură definitivă cu trecutul, nu era privită astfel
de românii mult mai puţin pretenţioşi de la sate şi din micile oraşe de provincie 409.
Un alt paradox prezent la acest partid a fost şi faptul că în alegerile din mai 1990 a primit un masiv sprijin
din partea populaţiei prezentând un program populist şi cu accente naţionaliste însă a trebuit să guverneze
promovând o politică liberală din pricina constrângerilor pe care le impunea nevoia de reforme în societatea
românească410.
De remarcat faptul că paradoxul era prezent şi în interiorul partidului F.S.N. Privit din perspectiva ideilor
afişate în program, cu care s-a prezentat, dealtfel, şi la alegeri, F.S.N. era un partid unitar de orientare social-
democratică, deşi nu şi-a revendicat ca tradiţie social-democraţia românească interbelică. În interiorul său se
găseau grupuri de interese şi de opinii care erau departe de a fi consonante. Prin forţa lucrurilor, deci, nu putea
rezista ca atare, în formula monolitică de început. Conflictul dintre liderii fondatori ai F.S.N., existenţa unor
puternice tensiuni la nivelul guvernării postdecembriste privind obiectivele de urmat ca şi căile prin care acestea
se pot realiza au condus la ruperea acestei formaţiuni politice. Petre Roman şi grupul său au considerat că
elementul definitoriu pentru F.S.N. trebuie să fie „Democraţia“ în timp ce echipa Iliescu „Protecţia socială“ 411.
Regrupările în cadrul Frontului au început încă de la sfârşitul anului 1990 când Alexandru Bârlădeanu atacă
Guvernul Roman în Parlament, însă cristalizarea celor două tabere se va face după lucrările Convenţiei Naţionale
din 16 – 17 martie 1991 când Velicu Rădină anunţă că o parte din membrii partidului vor forma un alt partid 412.
La 2 aprilie 1991 Biroul Executiv al Colegiului Director al F.S.N. a hotărât să propună Colegiului Director să
retragă sprijinul F.S.N. pentru senatorii şi deputaţii care nu recunosc Statutul şi platforma politică adoptate la
recenta Convenţie Naţională. Aripa Roman virează, în opinia unor analişti, de la centru către dreapta, apropiindu-
se de Convenţia Democratică413.
Sfârşitul lunii martie 1992, când s-au desfăşurat lucrările Convenţiei Naţionale a F.S.N., avea să marcheze
momentul de apogeu al confruntării din cadrul Frontului între grupările pro Iliescu şi pro Roman. Petre Roman
reuşeşte să-şi impună moţiunea „Viitorul Azi“ şi câştigă, prin vot, funcţia de lider naţional. Mai mulţi tineri,
înainte de actul votării pentru funcţia supremă în partid îşi exprimă adeziunea „la linia Roman“ strigând lozinci
inspirate din mişcarea contestatară din Piaţa Universităţii: „Fără comunişti“; „Nu vă fie frică, nu pică Petrică“;
„21-22 comuniştii au tras în noi“; „Văcaru şi gaşca lui, cascadorii râsului“ etc. Reprezentanţii celeilalte aripi au
părăsit sala. La 30 martie 1992 au loc o serie de demisii în cele două camere din partea unor membri ai F.S.N.:
Vasile Văcaru, Ion Solcanu, Oliviu Gherman, Diodor Nicoară, Gheorghe Dumitraşcu, Vasile Secăreş, Vladimir
Pasti, Petre Ninosu, Petre Ţurlea etc. La 14 aprilie „aripa Iliescu“ se înregistrează la T.M.B. ca partid sub
denumirea de F.S.N.-22 Decembrie, însă denumirea este contestată de „aripa Roman“. Prin urmare T.M.B.

407
Idem.
408
Ibidem, p. 38.
409
Tom Gallagher, op. cit., p. 131.
410
George Voicu, op. cit., p. 220.
411
Vladimir Pasti, op. cit., pp. 211-212 .
412
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din…, pp. 131-132.
413
Silviu Brucan, Îndreptar – dicţionar de politologie, Editura Nemira, 1993, p. 189.
 73

autorizează fracţiunea ca partid al aripii disidente la 30 aprilie 1992 sub denumirea de Frontul Democrat al
Salvării Naţionale (F.D.S.N.) 414.
În momentul în care „aripa Iliescu“ se înregistrează ca partid politic, Petre Roman, care îşi consolidase
poziţia în fruntea F.S.N., declară că „înregistrează ca pe o victorie plecarea din partid a celor care au format
noul F.S.N., adică a conservatorilor şi neocomuniştilor care stricau imaginea adevăratului F.S.N.“415.
Iată cum comentează Petre Roman, fostul lider naţional al FSN, sfârşitul acestui partid: „Urzeala încâlcită a
acestei coaliţii temporare numite Front al Salvării Naţionale se destramă, în sfârşit“.416
Între cele două orientări erau şi diferenţe de abordare, care au apărut pe tot parcursul primelor luni ale
tranziţiei româneşti. Nu se poate nega însă faptul că asemenea diferenţe, reale dar care puteau fi puse de acord, au
fost acutizate de ceea ce s-a întâmplat în septembrie 1991, când guvernul Petre Roman şi-a încheiat existenţa. În
legătură cu acest moment, cei doi protagonişti politici ai momentului, Ion Iliescu şi Petre Roman au oferit
explicaţii diferite. Ion Iliescu vorbeşte de „demisia guvernului“, despre o „depunere de mandat“ din partea
primului ministru, în urma unei discuţii purtate în acele zile. Mai mult, şeful statului român precizează că o
soluţie în acest sens fusese chiar antamată din iunie417. Petre Roman, dimpotrivă, comentează măsura ca pe un
gest de demitere a sa. Fostul premier vorbeşte şi el despre propunerea de a forma un guvern de uniune naţională,
deci de lărgire a cabinetului. Numai că, adaugă el, sub presiunea minerilor „Iliescu, ca politician abil, a profitat,
pentru a mă «demisiona», de această propunere, care, din partea mea, nu era câtuşi de puţin de retragere“.418
Cert este că în noul context a fost numit un nou prim ministru, Teodor Stolojan, care urma să conducă un
guvern de coaliţie, din care făceau parte reprezentanţi ai următoarelor patru partide: Frontul Salvării Naţionale,
Partidul Naţional Liberal, Mişcarea Ecologistă şi Partidul Democrat Agrar. Principala misiune a noului guvern
era aceea de a asigura buna organizare şi desfăşurare a alegerilor. Guvernul Stolojan şi-a propus şi alte obiective
ambiţioase, cum ar fi, de pildă, stoparea declinului economic, pe care nu le-a putut înfăptui. Cert este că misiunea
de a organiza alegerile a fost dusă la capăt. Noua guvernare a mai impus ceva: un prim-ministru tehnocrat de
prestigiu şi un stil de lucru diferit: mai simplu, mai direct, mai puţin pretenţios. Primul an şi jumătate de tranziţie
impusese o adevărată retorică a reformei, pretenţios expusă, cu formule greu inteligibile, care au avut drept
rezultat o anumită îndepărtare a liderilor respectivi de cei care trebuiau, până la urmă, să înfăptuiască reforma.
Teodor Stolojan a preferat vorba simplă, adresarea directă, fără prea multe neologisme şi volute verbale, lansând
chiar unele formule memorabile. Considerăm că prestigiul său se datorează şi acestui stil de comunicare direct şi
eficient, care contrasta cu ceea ce se întâmplase până atunci.
Participarea F.S.N. în campania electorală din 1992 va aduce un plus de clarificare în ceea ce priveşte
programul şi orientarea doctrinară a partidului care încă oscila între liberalism şi social-democraţie419.
Scorul obţinut în alegeri (10,2% pentru Camera deputaţilor şi 10,4% la Senat) a plasat partidul pe locul 3 în
preferinţele electoratului, ceea ce a însemnat o cădere de aproximativ 57 procente în raport cu alegerile din 1990.
Numai 16% din votanţii F.S.N. din 1990 şi-au mai dat votul în 1992 acestui partid. Formaţiunea care a atras cele
mai multe sufragii din rândul foştilor susţinători ai F.S.N., aproximativ 41%, a fost F.D.S.N. 420 F.S.N. se va situa
în opoziţie, deşi invitaţiile de a participa la guvernare n-au lipsit; ele au fost însă declinate de către Petre Roman.
În Parlament, P.D. (F.S.N.) a constituit un grup energic de opoziţie care a suplinit „uzura“ şi „oboseala“ C.D.R..
Imaginea lui Petre Roman „de demagog balcanic cu unele înclinaţii spre reformă (…) s-a îmbunătăţit treptat pe
măsură ce şi-a însuşit sarcina de reprezentant al opoziţiei“.421

F.D.S.N. – o formaţiune „conservatoare“, dar câştigătoare

F.D.S.N. va înregistra o ascensiune spectaculoasă pe scena vieţii politice româneşti pentru că, pe de-o parte,
a ştiut să se orienteze către birocraţia din administraţie care i-a asigurat o extindere rapidă la nivelul întregii ţări
iar, pe de alta, pentru că Ion Iliescu domina, cu popularitatea sa, spectrul politic. Deşi credibilitatea sa se mai
erodase, ca urmare a eşecurilor politicilor de reformă pe care le-a sprijinit fără rezerve, de fiecare dată, el se
bucura de un sprijin popular neegalat de nici unul dintre potenţialii săi candidaţi422. Deşi şi-au asumat cu ferm

414
Idem, p. 143.
415
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 210-211, 224.
416
Petre Roman, Libertatea ca datorie, Bucureşti, Paidea, 2000, p. 136.
417
Ion Iliescu, Revoluţie şi Reformă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 156.
418
Petre Roman, op. cit. p. 134.
419
Idem, p. 216.
420
George Voicu, op. cit., pp. 222-224.
421
Tom Gallagher, op. cit., p. 315.
422
Vladimir Pasti, op. cit., pp. 214-215.
 74

componenta socială a programului iniţial F.S.N., P.S.D.R. nu era perceput ca un partid „al noii stângi ideologice
bine configurate. El nu are o opţiune convingătoare în favoarea economiei sociale de piaţă (…) el acţionează pe
bază de impulsuri electorale imediate, răspunzând, pe de o parte, unor grupări ale nostalgicilor vechii industrii
socialiste, iar pe de altă parte, nostalgicilor unui anumit tip de comunism naţional ca formulă ideologică (…).
Ca formulă politică, P.D.S.R.-ul combină în chip populist elemente ce ţin de stânga tradiţională şi de dreapta
tradiţională, pretinzând să le surmonteze într-o formulă eclectică“.423
Faptul că noul partid nu era perceput în societate ca având o ideologie clară 424 s-a reflectat şi în sprijinul pe
care l-a obţinut în alegerile din septembrie 1992. F.D.S.N. a obţinut doar 19% din voturi în marile oraşe, 30% în
oraşele mici şi 35% la sate425. Din punct de vedere doctrinar, F.D.S.N. s-a autodefinit ca un partid social-
democrat de centru-stânga, ca un „partid democrat românesc care recunoaşte tradiţia social-democraţiei
româneşti şi valorile social-democraţiei internaţionale, promovând o platformă social-democrată adaptată
condiţiilor României“.426
În ansamblul obiectivelor sale politice F.D.S.N. a insistat pe dimensiunea naţională a reformei şi pe
realizarea statului social ca alternativă la well-fare state. Politica economică a noii formaţiuni politice a gravitat
din punct de vedere doctrinar în jurul a două obiective centrale, respectiv economia socială de piaţă şi reforma
economică suportabilă social. Erau înscrise şi obiective cu caracter populist, fără şanse de a se realiza având în
vedere realităţile economice din România. Iată de exemplu F.D.S.N. îşi propunea să acţioneze ca prin procesul de
privatizare „investitorii români să deţină în toate domeniile şi ramurile de activitate, majoritatea acţiunilor,
respectiv, cel puţin 51%. Îşi mai propunea „să asigure fiecărui cetăţean un nivel de viaţă decent în acord cu
nivelul general de dezvoltare a ţării“427.
Este, considerăm, momentul să ne întrebăm şi să căutăm un răspuns la întrebarea de ce F.D.S.N. câştigă
alegerile în 1992, după ce F.S.N. deţinuse aproape doi ani conducerea ţării? Acuzat că ar deţine cea mai mare
concentrare de „foşti comunişti“, apărut ca formaţiune de sine stătătoare doar cu şase luni înaintea alegerilor,
F.D.S.N. obţine, totuşi, victoria electorală. Cum am putea explica acest fenomen surprinzător?
Un posibil răspuns poate fi găsit în studiul, puţin cunoscut în literatura noastră, puţin comentat şi analizat,
anume Marea transformare semnat de Zbigniew Brzezinski. Analiza propusă de autorul american atrage atenţia
asupra abordării improvizate a procesului tranziţiei, asupra analizelor naive şi excesiv optimiste, realizate de
Occident şi de ţările care înfăptuiau tranziţia propriu-zisă. Este, după cunoştinţa noastră, prima analiză care
atrage atenţia că transformările presupuse de procesul tranziţiei nu constituie un flux continuu, ci reprezintă „o
succesiune de etape distincte“428, cu caracteristici diferite, care pot fi judecate şi apreciate în contexte particulare.
Z. Brzezinski vorbeşte chiar de o serie de lecţii care se degajă din procesul desfăşurării de până atunci al
tranziţiei. Una dintre acestea este imperativul „consensului democratic“ asupra reformelor ce se cer înfăptuite,
consens care reclamă prezenţa unui lider popular şi eficient, cu adevărat charismatic – un Havel, un Walesa sau
chiar Elţîn – care poate dispune de un sprijin popular. Existenţa acestui lider devine cu atât mai necesară cu cât
euforia publică ce urmează revoluţiei scade, iar dezamăgirea produsă de transformare se amplifică şi poate lua
locul nemulţumirii.
Tranziţia românească a debutat furtunos prin confruntări de stradă, prin convulsii care ameninţau să rupă
echilibrele mari ale ţării. Despre o pregătire a desprinderii de comunism, despre construirea unor alternative în
cadrul fostului sistem nu a putut fi vorba. Acest fapt şi-a lăsat amprenta inevitabil asupra programelor partidelor
apărute în perioada postrevoluţionară, în general asupra gândirii strategice a tranziţiei. Această situaţie a fixat de
la început atenţia publică şi speranţa asupra persoanelor şi nu a strategiilor. Pe acest fundal, statura politică a lui
Ion Iliescu, personalitate cunoscută înainte de ’89, a crescut. I s-a reproşat faptul că deţinuse poziţii politice înalte
în vechiul regim, dar era printre puţinii politicieni creditaţi că pot conduce ţara în momentele dificile pe care le
străbătea. Nu putem înţelege victoria FDSN din 1992 fără prezenţa lui Ion Iliescu în fruntea acestui partid. Dacă
ne-am imagina că Ion Iliescu ar fi candidat la PNL, de pildă, atunci PNL ar fi câştigat, atât de mare era
importanţa ce se acorda persoanelor şi atât de semnificativă era aprecierea publică de care se bucura primul lider
al FSN.
Pe de altă parte, partidele din opoziţie, care coincideau în bună măsură cu partidele istorice, nu au
reprezentat, cel puţin în primii ani ai tranziţiei, o alternativă viabilă nici din punctul de vedere al persoanelor
aflate la conducerea acestor partide, nici al programelor prezentate. Partidele istorice, sublinia Dumitru Sandu, se
reconstituiau într-o configuraţie derutantă, cu foşti deţinuţi politici, emigranţi reveniţi în ţară, dar şi foşti activişti

423
Vladimir Tismăneanu, în dialog cu Mircea Mihăeş, Încet, spre Europa, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 83-84.
424
Tom Gallagher, op. cit., p. 156; Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 259.
425
Idem, p. 158.
426
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 122.
427
Idem, p. 123.
428
Zbigniew Brzezinski, „The Great Transformation“, în The National Interest, nr. 33, Fall 1993.
 75

ai partidului comunist sau ofiţeri de securitate429. Simţim nevoia unor precizări. Liderii acestor partide au suferit
mult în regimul comunist. Sub aspect moral şi uman, ei trebuie înconjuraţi cu toată consideraţia pentru
demnitatea cu care şi-au purtat şi apărat credinţele politice. Din punct de vedere politic ei erau mai puţin
cunoscuţi, veneau, parcă, „din altă epocă“, şi nu aveau o experienţă de conducere care să-i recomande pentru cele
mai înalte funcţii în stat. Nici o analiză echilibrată şi temeinică nu pune la îndoială buna lor credinţă, profilul
moral şi uman. Aici trebuie să dăm un răspuns de factură sociologică privind audienţa lor modestă ca
personalităţi şi a partidelor pe care le-au condus, cel puţin în primii ani ai tranziţiei.
Acestor vulnerabilităţi li se adaugă orientarea programelor politice cu faţa spre trecut, mai puţin preocupate
să răspundă problemelor reale ale societăţii, decise să repare nedreptăţi ale trecutului – repetăm, reale – dar pe
care generaţiile tinere nu şi le asumau neapărat. Acelaşi autor român semnala cu temei: „Limbajul şi
comportamentul elitelor istorice sunt nu numai anticomuniste, ci, frecvent, şi restauratoare, orientate
promonarhic şi susţinând explicit sau implicit ideea că lucrurile pot fi luate de la momentul zero, de la situaţia
care a precedat ocupaţia sovietică“430. Nu s-a ţinut seama că timp de 50 de ani avusese loc o întreagă evoluţie
istorică. Nu numai în interiorul României, dar şi în cadrul ţărilor occidentale. Capitalismul din 1990 nu mai
semăna cu cel din 1945, de care România, sub ocupaţie militară, se despărţise. Ceea ce nu era de natură să
confere o busolă politică realistă discursului opoziţiei. Prin forţa lucrurilor, un asemenea discurs din punct de
vedere politic nu se adresa decât unor segmente restrânse de populaţie. De unde şi ecoul modest.
În general putem spune că, în primii ani de existenţă, opoziţia nu a procedat la o lectură adâncă a realităţilor
sociale ale României postcomuniste, a faptului că mentalul colectiv românesc nu se despărţise de unele dogme şi
lozinci ale „socialismului“. În termeni realişti, politica se adresează şi lucrează cu o realitate care există, nu cu
una care trebuie să existe. Cu ceea ce este, nu cu ceea ce trebuie să fie, chiar dacă acest „trebuie să fie“ este avut
în vedere şi urmărit de către politica demnă de acest nume. Aici s-a produs o minimalizare a realităţilor politice şi
sociale ale ţării, fapt ce s-a soldat cu costuri electorale severe. Este semnificativ faptul că opoziţiei i-a crescut
audienţa în momentul în care a abandonat acest tip de discurs, modalitatea de a face politică cu faţa spre trecut şi
când au început să apară modificări în modul de gândire a politicului în societatea românească, proces început de
prin 1992, dar vizibil cu deosebire la începutul anului 1996. La fel de semnificativ este şi faptul că acuzaţiile
formulate de opoziţie la adresa FSN, apoi FDSN şi, ulterior, PDSR, de „comunism“, „conservatorism“,
„antireformism“ nu au avut un considerabil efect electoral. Efect cu adevărat a avut acuzaţia de corupţie, pentru
că era un fenomen trăit şi simţit, direct sau indirect, de către toată lumea. Nu pierzi sau câştigi confruntări politice
şi electorale pe probleme „istorice“, mai ales când acestea sunt, cel puţin pentru segmente importante ale
populaţiei, destul de depărtate, ci pe cele actuale, cu miză socială, care preocupă pe mai toată lumea.
Un alt autor american, prestigiosul profesor al Universităţii Berkeley – California, Ken Jowitt, atrăgea
atenţia asupra moştenirii istorice – de ordin politic, social şi mental – a socialismului, care nu poate fi
subestimată şi care influenţează pentru o vreme tot ceea ce se întâmplă în spaţiul fostelor state socialiste. „Din
perspectiva «tranziţiei spre democraţie», Europa de Est aminteşte de o tablă de şah scrisă cu cretă leninistă
timp de patruzeci de ani, ştearsă în 1989 ( în mare măsură) prin acţiunea sovieticilor şi aşteptând, tabula rasa,
să fie scrisă acum cu caractere de tip capitalist liberal“431. În domeniul social, nu există „tabula rasa“, nu există
proces şi eveniment liber de determinări istorice, sociale, mentale, nu există proces în afara condiţionărilor văzute
şi nevăzute ale contextului social şi istoric. A neglija/subestima aceste condiţionări nu însemnă doar adoptarea
unei poziţii costisitoare sub raport politic, ci superficiale din punct de vedere teoretic.
Ken Jowitt preciza cu acuitate că dacă nu am recunoaşte importanţa „eredităţii“ culturale ne-am situa pe
poziţii similare cu primii leninişti care, după ce au luat puterea, au tratat propria moştenire culturală est
europeană ca o colecţie de „rămăşiţe“ demodate432. Faptul că sistemul capitalist nu poate fi construit cu
mentalităţi socialiste nu trebuie să ne îndemne, într-un fel sau altul, să subestimăm ori să neglijăm persistenţa
mentalităţilor de factură socialistă, care nu au cum să piară peste noapte. Discursul politic trebuie să ţină cont de
realităţile sociale şi mentale ale unei ţări. Altminteri el poate fi frumos, impresionant chiar, dar nu are impact şi
nu aduce voturi. Iar când este vorba despre strategii politice specifice tranziţiei, atitudinile de subestimare a
realităţilor particulare fiecărei ţări şi fiecărei epoci pot sugera măsuri şi poziţii inadecvate, uneori chiar
contraperformante.
Subliniind complexitatea procesului de tranziţie, cerinţa de a opera într-un context social şi politic prin forţa
lucrurilor particular, Zbigniew Brzezinski solicita maximă prudenţă în formularea unor „sfaturi“ venite îndeobşte
dinspre specialiştii occidentali, care apelează uneori la stereotipii şi clişee, ceea ce, până la urmă, induce
interpretări false, îngreunează un proces şi aşa dureros. „Statele Unite ar trebui să renunţe la unele din

429
Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Polirom, 1999, p. 19.
430
Idem.
431
Ken Jowitt, „Moştenirea leninistă“, în Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile din 1989, ed. cit. p. 231.
432
Idem.
 76

elementele dogmatice conţinute în sfaturile pe care le oferă fostelor state comuniste. A existat în Occident – şi în
special în SUA – tendinţa de a insista obsesiv asupra canoanelor pieţei libere şi eliminării rolului statului în
orientarea dezvoltării economice. Chiar şi sfaturile legate de democraţie ar trebui oferite fără a se pierde din
vedere faptul nu tocmai măgulitor, din perspectiva istoriei, că pentru dezvoltarea şi consolidarea democraţiei,
Occidentul a avut nevoie de perioade lungi de timp. Contextul cultural şi condiţiile specifice ar trebui luate în
considerare într-o măsură mult mai mare decât în consultaţiile , mai degrabă dogmatice, oferite adesea până
acum“433.

PDSR – o prezenţă vizibilă pe scena politică

La Conferinţa Naţională a FDSN din 9-10 iulie 1993, desfăşurată la Sala Polivalentă, printre altele s-a
hotărât ca partidul să-şi schimbe denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR). La timona
partidului sunt instalaţi Oliviu Gherman ca preşedinte şi Adrian Năstase ca preşedinte executiv. Diumviratul va
dăinui până la 17-18 ianuarie 1997, când o altă Conferinţă Naţională îl va reinstaura în fruntea partidului pe Ion
Iliescu. De remarcat că această conferinţă s-a ţinut sub egida unui slogan interesant: „Să ne trezim la realitate“.
PDSR pierduse alegerile şi acum se găsea în opoziţie. Revenirea la conducerea partidului a lui Ion Iliescu a fost
receptată de unii analişti ca o dovadă că „PDSR-ul nu are capacitatea de a se despărţi de propriul său trecut“ 434.
Era văzut prin urmare tot ca „un partid imobil, conservator, pentru care «stânga» este un simplu pretext şi o
etichetă. (…) Ca formulă politică PDSR-ul combină în chip populist elemente ce ţin de stânga tradiţională şi de
dreapta tradiţională, pretinzând să le surmonteze într-o formulă eclectică, în care singurul interes autentic este
obţinerea voturilor şi consolidarea privilegiilor personale ale elitei partidului“435.
Victoria clară pe care o obţine partidul la alegerile din 2000 ne îndeamnă să fim mai prudenţi în aprecieri.
Succesul său electoral nu poate fi tratat, într-un mod satisfăcător, prin formule de genul „partid populist“, cu
abilităţi de a contextualiza discursul etc. După cum se ştie, PDSR a pierdut alegerile în 1996. Principala acuzaţie
făcută atunci partidului a fost corupţia, în dublu sens: corupţia de care erau acuzaţi unii din liderii partidului şi
disponibilitatea cu totul redusă a partidului de a lupta împotriva corupţiei ca fenomen social. Imediat după
alegerile pe care le-a pierdut, partidul a trecut prin momente dificile, a scăzut în aprecierea publică la 16
procente, ceea ce putea să însemne riscul de a fi afectat nucleul dur al partidului, întrucât PDSR nu a scăzut
niciodată sub 16-18 procente în sondajele de opinie. Atunci cum se explică revenirea aşa de puternică a acestei
formaţiuni?
Nu vom înţelege bine ce s-a întâmplat în 2000, dacă nu vom reuşi să înţelegem marea dezamăgire care s-a
instalat în rândul celei mai mari părţi a electoratului faţă de prestaţia politică a coaliţiei care a guvernat ţara între
1996-2000. Cum reiese dintr-o serie de cercetări436, 63% din electorat privea cu încredere schimbarea guvernării
după alegerile din 1996. Această încredere şi-a aflat continuarea în ceea ce se numeşte „perioada de graţie“ pe
care populaţia a acordat-o Guvernului după alegeri. Circa un an de zile, deşi erau semne evidente că lucrurile nu
merg bine, populaţia a privit cu încredere Guvernul, a continuat să aştepte. Una din cele mai lungi perioade de
graţie de care s-a bucurat şi, probabil, se va bucura un guvern.
Când proiectezi atâta încredere, atunci şi dezamăgirea care urmează este foarte mare. Dezamăgire care nu
are doar temeiuri psihologice. În perioada 1996-2000 s-a consemnat o degradare a nivelului de viaţă. A existat un
decalaj izbitor între promisiune şi ceea ce s-a realizat, decalaj care vorbea de la sine nu doar de demagogie, ci de
lipsa de experienţă, de o anumită incapacitate – vizibilă cu deosebire în primii ani ai mandatului – de a fixa
priorităţi, de a asigura conducerea ţării la un anumit nivel de performanţă. Deci, nu mai era vorba doar despre
dezamăgire, ci de faptul, mult mai grav, că forţele care alcătuiau coaliţia nu mai puteau reprezenta o alternativă.
Este semnificativ în această privinţă că electoratul a sancţionat foarte dur fiecare din aceste forţe. Eşecul a fost
mai puternic în cazul PNŢCD pentru că, în planul imaginii, el a decontat cel mai mult din eşecul de ansamblu.
PD şi PNL nu au putut realiza decât câteva procente peste limita intrării în Parlament, ceea ce vorbeşte limpede
tot de un vot de sancţionare.
Pe acest fundal a fost redescoperit şi „iertat“ PDSR. Pe acest fundal de dezamăgire şi lipsă de alternativă a
putut prinde discursul justiţiar al lui Corneliu Vadim Tudor. Ca şi când guvernarea contraperformantă de până
atunci nu era suficientă, forţele care alcătuiau miezul coaliţiei s-au despărţit în perioada preelectorală, au avut
candidaţi proprii în cursa electorală, ceea ce a accentuat fărâmiţarea şi lipsa de alternativă. Mai înainte de a

433
Zbigniew Brzezinski, „The Great Transformation“, în The National Interest, nr. 33, Fall 1993.
434
Vladimir Tismăneanu, în dialog cu Mircea Mihăieş, Încet, spre Europa, Polirom, Iaşi, 2000, p. 82.
435
Idem, pp. 83-84.
436
Simona Ştefănescu, „Mobilitatea opţiunilor politice şi dezbaterile televizate. O comparaţie între anii electorali
1996 şi 2000“, în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 4-5/2001.
 77

discuta cu cine a votat electoratul în alegerile din 2000, trebuie să ne întrebăm cu toată gravitatea: cu cine putea
vota cetăţeanul în această campanie?

Aliaţii PDSR: „partide subunitare“ şi partide radicale

Aliaţii PDSR, o serie de mici subunitare437 partide radicale, nu s-au regăsit în acelaşi registru ideologic ci
mai degrabă al intereselor „de guvernare“. Aceste formaţiuni politice se încadrează în sfere doctrinare total
diferite de la naţionalismul dur până la stânga politică care dorea să recupereze „valorile“ comunismului.
Partidul Socialist al Muncii (PSM) a apărut ca un partid politic al foştilor activişti ai partidului comunist,
mulţi dintre ei slab legaţi de Ceauşescu sau chiar opunându-se acestuia într-o formă sau alta. El a rezultat din
fuziunea Partidului Democrat al Muncii cu Partidul Socialist care la acea dată (16 noiembrie 1990) nu era
înregistrat la TMB438.
Dorind să recupereze numărul mare de foşti activişti ai partidului comunist, PSM s-a declarat iniţial
moştenitorul fostului PCR, deci şi al programului acestuia. Ulterior a fost nevoit să cedeze şi să nu mai
amintească în documentele doctrinare de proprietatea întregului popor asupra mijloacelor de producţie şi să nu
mai considere capitalismul drept duşman439.
Pentru FSN naşterea PSM a însemnat o slăbire a presiunii venite din partea opoziţiei, care îl vedea pe Ion
Iliescu doar drept un fost lider comunist şi Frontul ca element de continuitate cu regimul comunist. PSM nu a
avut o audienţă largă şi a rămas, cu toate că la alegerile parlamentare din 1992 a trecut pragul electoral, un partid
oarecum regional. Influenţa sa a fost limitată la câteva centre muncitoreşti din zona Olteniei şi sudul Moldovei.
În Parlament vocea sa s-a făcut auzită prin discursurile virulente şi cu un pronunţat caracter pamfletar ale
poetului Adrian Păunescu. Discuţiile din interiorul partidului cu privire la participarea sau doar sprijinirea PDSR
în actul de guvernare au rupt practic conducerea în două. Aripa Verdeţ-Păunescu ar fi dorit să antreneze PSM la
guvernare iar cea condusă de Tudor Mohora a dorit să rămână în afara guvernării pentru a nu acumula „capital
negativ“440. Ulterior aripa Mohora a fondat Partidul Socialist (PS); ambele partide nu vor trece pragul electoral în
alegerile din 1996.
Un satelit interesant pe orbita PDSR a fost şi Partidul Democrat Agrar din România (PDAR) înfiinţat prin
Decizia nr. 22 a TMB din 29 ianuarie 1990441. Prin programul său politic el se autodefinea „ca un partid
democratic, antitotalitar, reformist, axat pe modernizarea şi reînnoirea satului românesc pe bazele tradiţiilor lui
autentice şi ale cerinţelor economiei de piaţă“442. A existat confuzia în ceea ce priveşte poziţionarea partidului
pe eşichierul politic. La primul Congres PDAR se declară „un partid de centru cu vocaţie naţională“ iar în
alegerile din septembrie 1992 s-a prezentat, conform declaraţiei lui Victor Surdu, „cu un program de guvernare
corespunzător unui partid de centru dreapta“443. În campania electorală din 1992 se oferă opiniei publice un
program de stânga. Agrarienii promit electoratului să scoată România din criză şi să o conducă spre prosperitate,
ba chiar să o transforme într-un mare exportator de produse agricole. Populismul liderului PDAR n-a mai avut
succes la electoratul românesc din 1996 nici măcar pentru a trece pragul electoral. Treptat această formaţiune va
dispărea din lumea politică postdecembristă.
Partidele care şi-au revendicat doctrina naţionalistă pe scena politică postdecembristă au avut o evoluţie
interesantă. Influenţa de care PUNR şi PRM s-a bucurat în primii ani postcomunişti s-a datorat capacităţii lor „de
a reînvia trecutul într-un mod eroic foarte potrivit pentru un popor căruia nu i s-a permis mai bine de jumătate
de veac accesul la propria istorie“444.
PUNR din Transilvania apare la 15 martie 1990 pe fondul cristalizării unei aripi cu obiective politice în
cadrul Vetrei Româneşti care s-a definit încă de la apariţie ca o uniune culturală şi „civică al cărei program şi ale
cărei activităţi nu sunt puse în slujba nici unui partid politic“. Pentru unguri această organizaţie a fost receptată
ca un „rezultat firesc al îndoctrinării şovine care a caracterizat regimul ceauşist după 1980”.445

437
Vezi pe larg Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., pp. 78-81.
438
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 107.
439
Vladimir Pasti, op. cit., p. 218.
440
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 437-438.
441
Idem, p. 149.
442
Apud Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 47.
443
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 149, 236.
444
Tom Gallagher, op. cit., p. 236.
445
Idem, p. 216.
 78

Pe de altă parte, datorită specificului istoric al acestei zone româneşti, populaţia românească majoritară de
aici recepta cu îngrijorare „vocile excentrice ale unor grupuri marginale din interior şi exterior – organizaţii
extremiste, grupuri ale emigranţilor maghiari din cele două Americi“446.
Spre deosebire de celelalte partide mai mici PUNR a avut în Transilvania o bază socială de masă datorită
tensiunilor interetnice care au existat mai ales după tragicele evenimente de la Târgu-Mureş din 15 martie 1990.
În programul partidului absolut toate problemele tranziţiei au trecut pe plan secundar pentru că extremismul
maghiar era problema centrală. PUNR a format o alianţă electorală cu un partid minuscul Partidul Republican
sub numele de Alianţa pentru Unitatea Românilor (AUR) şi a obţinut 2,12% din voturi la nivel naţional. În
noiembrie 1990, PUNR a fuzionat cu un alt partid minuscul din Moldova, însă impactul a fost şi mai mic.
Antimaghiarismul era lipsit de sens în Moldova sau în Oltenia, în schimb, problemele privatizării, atitudinea faţă
de capitalul străin sau faţă de monarhie erau mult mai importante. Or pentru PUNR acestea erau periferice. Iată,
spre exemplu, în privinţa privatizării purtătorul de cuvânt al partidului susţinea, în 1991, că numai 30% din
patrimoniul statului trebuie privatizat pentru ca puterea statului să nu fie afectată. Acest partid credea la vremea
respectivă că Transilvania era în pericol să fie cumpărată bucată cu bucată de către unguri aşa cum evreii au
cumpărat Palestina447.
În preajma alegerilor din septembrie 1992 păreau a fi definite în sânul PUNR o aripă liberală şi una
tehnocrată, dar acest proces de clarificare a trecut rapid pe plan secund faţă de lupta care s-a dat între liderii
partidului pentru fotolii parlamentare448. Lupta a fost câştigată de aripa radicală a lui Gheorghe Funar, aureolat şi
de extraordinarul succes în alegerile pentru postul de primar al municipiului Cluj. Acest succes l-a propulsat pe
Funar şi în campania pentru alegeri la preşedinţie, însă rezultatele obţinute în această cursă au fost modeste.
Interesant că partidul a obţinut un scor mai bun în alegerile parlamentare decât Gheorghe Funar în cele
prezidenţiale. Acest semnal a fost de natură să convingă repede echipa radicală din PUNR că dacă doreşte să mai
aibă sprijin electoral „singura şi cea mai bună metodă este să se limiteze la antimaghiarism şi la retorica
naţiunii în pericol“449.
Alegerile din 27 septembrie 1992 au adus PUNR nu numai în Parlament, ci la în guvernare după doi ani de
ezitări şi tatonări cu PDSR. În august 1994 în urma unei remanieri guvernamentale PUNR a primit mai multe
portofolii guvernamentale. Funar nu a fost nici o clipă înclinat să-şi modereze acţiunile pentru a nu afecta
imaginea publică a guvernului. Tema predilectă a liderului PUNR a fost scoaterea în afara legii a UDMR, care
potrivit unor „specialişti“ ar fi intrat în parlamentul României în mod „fraudulos“, deoarece n-ar fi obţinut pragul
electoral450. La 21 martie 1996 liderul PUNR a cerut Curţii Constituţionale adoptarea unei noi legi privind
partidele politice. Faptul că partidul s-a declarat împotriva unei legi aparţinând guvernului din care şi el făcea
parte l-a înfuriat pe liderul PDSR, Adrian Năstase, care a declarat că „acesta este începutul sfârşitului relaţiilor
politice dintre cele două formaţiuni politice“451.
Plecarea de la guvernare şi ruperea relaţiilor politice dintre PDSR şi PUNR s-au produs la începutul lunii
septembrie 1996, după ce Gheorghe Funar a condamnat vehement semnarea Tratatului bilateral româno-ungar
din 14 august 1996. În mod bizar, jumătate din miniştri PUNR au preferat să-şi menţină funcţiile decât să-şi
declare solidaritatea cu liderul partidului. La 14 septembrie 1996, la Cluj, liderul PUNR a organizat o procesiune
funerară care simboliza sacrificarea intereselor naţionale ale României452. Ratificarea tratatului cu Ungaria
împotriva căruia au mai protestat şi alte partide, a marcat după părerea unor comentatori politici „îngroparea
discursului naţionalist care a dominat politica ultimilor ani“453.
Rezultatul obţinut la alegerile din 1996 de numai 4,36% a aruncat PUNR într-o relativă criză. Ioan Gavra l-
a acuzat pe Gheorghe Funar de scorul modest obţinut în alegeri şi a reuşit înlăturarea lui, în februarie 1997, din
fruntea partidului. La aproximativ o lună are loc o nouă furtună „la vârf“ în PUNR. Este ales un nou lider în
persoana fostului ministru al agriculturii, Valeriu Tabără, care a promis temperarea naţionalismului şi
„normalizarea“ vieţii de partid în PUNR454.
Celălalt partid care a îmbrăţişat naţionalismul ca ideologie, „Partidul România Mare“ s-a născut în jurul
revistei cu acelaşi nume. „În momentul când Corneliu Vadim Tudor s-a hotărât să înfiinţeze, în luna mai a

446
Vladimir Pasti, op. cit., p. 224.
447
Tom Gallagher, op. cit., p. 231.
448
Vladimir Pasti, op. cit., p. 225.
449
Idem, p. 226.
450
Vezi pe larg Bogdan I. Pascu, Aspecte privind persoana juridică cu specială aplicare asupra partidelor
politice, Editura „Fiat Lux“, Bucureşti, 1994, pp. 78-81.
451
Rompres, 22 martie 1996.
452
Tom Gallagher, op. cit., p. 253.
453
Monitorul de Iaşi, 16 septembrie 1996.
454
22, 1-7 aprilie 1997.
 79

anului 1991 partidul său455, unul din liderii PUNR l-a acuzat că va afecta unitatea „partidei naţionale“,
deoarece alegătorii se vor împărţi între două partide aflate în competiţie. C.V. Tudor a declarat: „Noi nu furăm
electoratul nimănui. Toţi cei care au vrut să se alăture PUNR au avut destul timp să o facă“456. Programul şi
doctrina PRM au un caracter naţional, susţin protecţia resurselor ţării şi a locuitorilor săi, redresarea prin eforturi
proprii şi prin stabilirea unor relaţii economice echitabile cu exteriorul. Pe plan extern se are în vedere apropierea
de Occident, dar şi dezvoltarea relaţiilor cu toate statele pe baza respectului şi avantajelor reciproce. Obiectivul
strategic al partidului este „restabilirea României Mari în hotarele ei fireşti, prin acţiuni politico-diplomatice
inteligent conduse“457. PRM s-a declarat un partid de centru-stânga. Poziţia sa pe eşichierul politic a fost
îndelung comentată, partidul fiind poziţionat de la extrema dreaptă până la cea stângă. Un analist politic aprecia
în iulie 1991 că „România Mare se declară un partid de centru stânga. Programul său economic este însă de
stânga-stânga, l-am putea numi un program cu vizibile elemente comuniste“458. Un altul, în februarie 1999,
aprecia PRM „drept un partid cu tendinţe centraliste, etatiste şi autoritare, ce se va baza pe o puternică falangă
militară în cazul venirii la putere“.459
În 1992 prezenţa PRM în campania electorală a fost una destul de discretă, însă a reuşit să pătrundă în
Parlament cu un scor de 3,9% obţinând 16 mandate în Camera Deputaţilor şi 6 în Senat 460. Oarecum paradoxal,
din cele 16 fotolii parlamentare 13 erau repartizate în sudul ţării, deci într-o zonă unde iredentismul maghiar nu e
prezent461.
Şi la primul Congres al PRM din 6-7 martie 1993 se supralicitează pericolul extern la adresa economiei şi
integrităţii teritoriale a României462, se continuă atacurile împotriva opozanţilor politici consideraţi vinovaţi de a
colabora cu duşmanul extern. Polemizând cu Petre Roman, plecând de la originea etnică a acestuia, Corneliu
Vadim Tudor afirmă că Partidul Democrat este „primul partid evreiesc din România contemporană“ iar liderul
său este o unealtă în mâna şef-rabinului Moses Rosen. Atacă în termeni duri opoziţia cu ocazia dezbaterii în
Parlament a primei moţiuni de cenzură împotriva unui guvern postdecembrist, Guvernul Văcăroiu. Acuză
opoziţia democrată că dorind să-l aducă în fruntea statului pe fostul monarh Mihai de Hohenzollern, urmăreşte
destabilizarea ţării şi face jocul ungurilor463. De atacurile acide ale liderului PRM nu scapă nici preşedintele
Iliescu. În cadrul unei conferinţe de presă desfăşurate pe 23 aprilie 1993 i se adresează o scrisoare deschisă
şefului statului în care este considerat „lipsit de demnitate“ şi prea receptiv la tendinţele sionismului mondial de a
culpabiliza ţări şi popoare pentru a conduce umanitatea fără opoziţie. Corneliu Vadim Tudor consideră că Ion
Iliescu este pe cale de a angaja ţara pe o pantă primejdioasă, deoarece evreii l-au adus la putere, unii îl cheamă la
ordine şi îl menţin în scaun cu preţul ruinării României464.
În ciuda acestor atacuri, relaţiile dintre PRM şi guvernul Văcăroiu nu par prea mult afectate. Premierul
Văcăroiu şi alţi membri ai guvernului au participat ca invitaţi de onoare la lucrările Consiliului Naţional al
PRM465. Participarea nu este dezinteresată, deoarece PRM sprijinea în Parlament guvernul Văcăroiu, iar, ulterior,
va participa chiar la guvernare. Dacă la alegerile din 1996 PDSR va pierde, fiind perceput ca răspunzător pentru
eşecurile guvernării, PRM va câştiga aproximativ două procente şi câteva locuri în plus în Parlament faţă de
alegerile din 1992. Se apreciază că repetatele procese şi tentative de a fi scos din viaţa publică „au stârnit un val
de simpatie faţă de C.V. Tudor în rândul electoratului animat de porniri naţionaliste“466.

CDR: şase ani de luptă pentru câştigarea puterii

Ca reacţie la blocul masiv dominat de FSN, apoi FDSN şi, ulterior, PDSR, la 15 decembrie 1990 a luat
fiinţă Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei formată din Partidul Ecologist Român, Partidul
Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Social Democrat Român şi Uniunea

455
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 155.
456
România Mare, 7 februarie 1992.
457
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 155.
458
Adevărul, 10 iulie 1991.
459
Laurenţiu Ştefan-Scalat, „Partidul România Mare. Un profil doctrinar“, în Sfera Politicii, anul VII, nr. 67,
1999, p. 20.
460
George Voicu, op. cit. p. 222.
461
Tom Gallagher, op. cit., p. 243.
462
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 293.
463
Idem, pp. 296-297.
464
Ibidem, p. 302.
465
Ibidem, p. 303.
466
Tom Gallagher, op. cit., p. 253.
 80

Democratică a Maghiarilor din România467. Programul acestei alianţe era strict politic: instaurarea unei societăţi
profund democratice, instaurarea adevărului în toate domeniile vieţii publice, a unui climat de înţelegere,
toleranţă, armonie socială, patriotism autentic. Cele mai importante partide din acesta alianţă vor fi cele istorice,
adică PNL, PNŢCD şi PSDR. În opinia unor analişti, aceste partide au alcătuit după revoluţie un bloc politic,
însă „divizat ca urmare a neînţelegerilor dintre liderii acestora şi, în parte, a unor legături prioritare diferite în
străinătate. Împărtăşesc însă aceeaşi legitimitate fundamentala a accesului la conducerea statului”468.

PNŢCD – simbolul opoziţiei

PNŢCD este reorganizat ca formaţiune politică chiar în noaptea de 22/23 decembrie 1989, când a şi lansat
un Apel către Ţară469, însă este înregistrat la Tribunalul Municipiului Bucureşti pe data de 8 ianuarie 1990 470. Era
prima apariţie politică a unei formaţiuni în societatea românească după aproape o jumătate de veac. PNŢCD s-a
declarat continuatorul partidului istoric interzis de regimul comunist în vara lui 1947. Programul elaborat de
conducerea partidului, în frunte cu unul dintre supravieţuitorii vechii gărzi, Corneliu Coposu, avea un caracter
general şi căuta să răspundă preocupărilor societăţii româneşti în primul său an de tranziţie. În plan politic,
PNŢCD se pronunţa pentru instaurarea regimului politic constituţional, bazat pe democraţia pluralistă,
descentralizarea administrativă, alegeri libere, instaurarea statului de drept, garantarea drepturilor şi libertăţilor
sociale pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie sau etnie, împiedicarea instaurării unui regim de dictatură de tip
fascist sau comunist. Din punct de vedere al formei de guvernământ, partidul susţinea monarhia constituţională.
În plan economic, PNŢCD, fiind adeptul economiei de piaţă bazate pe proprietatea şi iniţiativă particulară, şi-a
fixat ca obiectiv fundamental privatizarea, pentru a se trece treptat de la economia centralizata la cea de piaţă. În
privinţa industriei, ţărăniştii vedeau eficientizarea ei prin transferarea industriei mici sectorului privat sub forma
proprietăţii individuale, trecerea treptata a industriei mijlocii in proprietatea individuala sub forma societăţilor pe
acţiuni şi menţinerea industriei mari, de interes strategic, sub forma „regiilor autonome“ în proprietatea statului.
Un accent deosebit s-a pus pe restaurarea proprietăţii asupra terenurilor agricole, nucleul de bază al agriculturii
urmând să-l constituie gospodăria agricolă individuală care trebuia să devină o formă de exploataţie agricolă de
tip occidental. Pe plan social, programul partidului prevedea crearea de sindicate libere, capabile să apere
drepturile profesionale şi sociale ale muncitorilor, iar în plan cultural miza a constituit-o „renaşterea spirituală a
poporului in conformitate cu morala creştina, eliminarea ideologiei din cultură“.471
Cu acest program, PNŢCD a participat în alegeri în 1990, obţinând un scor modest. Eşecul electoral nu s-a
datorat programului, ci mai ales condiţiilor deosebit de dificile în care partidul a trebuit să se refacă 472. Legăturile
cu lumea rurală, bazinul electoral tradiţional al partidului până la instalarea regimului comunist, fuseseră rupte.
Sub influenţa procesului de îndoctrinare orchestrat de regimul comunist, mulţi oameni din lumea satului asociau
perioada interbelica ideii de exploatare a maselor de către moşierii de la ţară şi capitaliştii de la oraşe. Astfel, ani
de zile PNŢCD a fost acuzat de adversarii săi politici că va restaura moşierimea. Confruntarea n-a fost în esenţă
de „programe“, ci de „câştig“ de electorat. De aici şi caracterul personalizat al confruntării în această perioadă.
PNŢCD nu putea să facă excepţie. Ambele tabere au adoptat o strategie prioritar negativă, aceea de a convinge
electoratul că adversarul reprezintă un rău mai mare, fiecare străduindu-se să construiască o identitate
convingătoare acestui rău.
PNŢCD a fost confruntat cu un deficit de popularitate în primii ani de după evenimentele din decembrie
1989. Nu a găsit cheia de a depăşi acest handicap de popularitate şi imaginea sa de partid istoric în sensul pe care
comuniştii îl dădeau termenului în perioada 1945-1989 „depăşit şi anacronic“ a devenit un obstacol important în
comunicarea cu electoratul473.
De remarcat faptul că deosebirea de idei programatice între partide nu era prea mare; diferite erau doar
căile, ritmul şi metodele de transpunere în viaţă. Atunci când Petre Roman, în calitate de prim-ministru proaspăt
desemnat, în urma alegerilor din mai 1990, a prezentat Parlamentului proiectul programului său de guvernare,
liderii opoziţiei, inclusiv ai PNŢCD au „recunoscut“ în programul Roman propriul lor program474 deoarece
asemănarea de opinii asupra unor probleme economice şi sociale era frapantă.

467
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 116.
468
Tom Gallager, op. cit., p. 263.
469
22, nr. 20/27 mai-2 iunie 1993
470
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 50.
471
Idem, pp. 50-51.
472
Tom Gallagher, op. cit., p. 263.
473
Vladimir Pasti, op. cit., p. 175.
474
Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi naţiune, Nemira, 2001, p. 169.
 81

Congresul al IV-lea al PNŢCD desfăşurat în Bucureşti în zilele de 19-21 ianuarie 1996 a adus importante
clarificări programatice şi o mai bună organizare politică în teritoriu, o mai bună comunicare cu electoratul.
Analiştii politici şi mass-media româneşti au înregistrat acest eveniment afirmând că „Documentele reuniunii,
luările de cuvânt au marcat o spectaculoasă atenuare a isteriei anticomuniste, o concentrare a programului
politic pe rezolvarea problemelor concrete ale cetăţeanului, o vizibila tendinţa către pragmatism“.475
Conducerea partidului începe să facă distincţie intre impactul diferit pe care l-au avut in societatea romaneasca
cele doua lozinci atât de des utilizate de liderii ţărănişti în acţiunile pe care le-au desfăşurat în calitate de partid
de opoziţie: „Jos comunismul“ şi „Jos comuniştii“. Cea dintâi se referea la distrugerea unui sistem, în timp ce cea
de-a doua implică o ameninţare clară la adresa statutului social a milioane de români care au fost membri de
partid mai degrabă de convenienţă decât din convingere476.
Congresul a mai demonstrat că PNŢCD parcursese o etapă importantă şi în maturizarea sa politică. Moartea
liderului charismatic al ţărăniştilor, Corneliu Coposu, n-a produs o criză în partid, ci a cimentat legătura dintre
„vechea gardă“ şi liderii mai tineri care au acceptat să continue „linia Coposu“ în ceea ce priveşte coeziunea
opoziţiei şi realizarea unei forţe democratice coagulate în jurul PNŢCD, capabile să câştige alegerile. Ion
Diaconescu i-a urmat lui Corneliu Coposu ca lider provizoriu şi apoi validat de Plenul Congresului din ianuarie
1996. Partidul avea, conform raportului prezentat de Ion Diaconescu la Congres, 150.000 membri şi filiale în
întreaga ţară477. Astfel că în preajma alegerilor mai multe partide „mici“ au făcut oferte de colaborare. La 29
ianuarie preşedintele PNŢCD, Ion Diaconescu, le răspundea acestora, adresându-se liderilor PAC si PD, că o
colaborare este posibilă daca ei vor ţine cont că „partidul său va rămâne solidar cu CDR în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale“478.
Alegerile locale din 1996 au scos în evidenţă o reală creştere de popularitate a PNŢCD şi a forţelor
coalizate în CDR. PNŢCD şi celelalte partide din opoziţie au dominat alegerile din marile oraşe 479 inclusiv în
Bucureşti480. Sondajele de opinie comandate de diferite instituţii publice indicau şi ele această creştere de
încredere a CDR şi a PNŢCD. Un sondaj CURS indica faptul că, în cadrul CDR, PNŢCD era creditat cu 39% în
preferinţele electoratului, urmat la o distanţă apreciabila de PNL (18%)481. Un alt sondaj efectuat de IRSOP îl
credita chiar cu 51% iar pe PNL doar cu 20%482. Victoria PNŢCD şi a aliaţilor săi a venit pentru societatea
românească logic. Liderii ţărănişti „au ştiut să domine o foarte amestecată (politic şi uman) Convenţie
Democrată şi să o strunească spre o victorie remarcabilă“483. Din punct de vedere electoral, PNŢCD a reuşit să
câştige capitala, marile oraşe, precum şi o bună parte a celor mijlocii. A fost votat, prin urmare, de un electorat ce
a diferit esenţial de cel interbelic şi acest lucru arată că devenise un partid nou. Prin program şi „contractul“ oferit
populaţiei în timpul campaniei electorale, el s-a îndepărtat de „linia“ interbelică, naţionalistă, şi s-a apropiat de
linia creştin-democrată484. Societatea a votat pentru un mandat imperativ de schimbare. Românii dornici de
schimbare s-au dovedit a fi foarte disciplinaţi în a sprijini candidaţii PNŢCD şi ai CDR, neacordând atenţie
partidelor mai mici din opoziţie. Rolul istoric al PNŢCD ca partid relativ incoruptibil în perioada precomunistă şi
care a suportat numeroase persecuţii în aceeaşi perioadă, îi conferea acestuia o statura morala in societate 485 de
unde şi imensa încredere cu care era întâmpinată schimbarea. Se aştepta ca statul să fie repus în situaţia de a-şi
exercita autoritatea în domeniul economic unde corupţia atinsese cote alarmante, dar şi în alte domenii ale
administraţiei publice. Aşa cum se aşteptau reforme ale instituţiilor şi modificarea legislaţiei care erau reclamate
de evoluţiile de după alegerile din noiembrie 1996.
Analizând primele momente ale schimbării, Vladimir Tismaneanu a constatat ca PNŢCD şi premierul
Victor Ciorbea n-au avut un „set limpede de principii şi de norme care să inspire ceva de care este mare nevoie
in astfel de momente“.486 Algoritmul puterii, dar şi o luptă „surdă“ între fracţiuni în rândul PNŢCD au condus la

6
Evenimentul zilei, 23 ianuarie 1996.
476
Idem.

Liderul ţărănist s-a stins din viaţă în ziua de 11 noiembrie 1995, la clinica Spitalului Universitar din Bucureşti,
după o spitalizare de 12 zile.
477
Domniţa Ştefănescu, Doi ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor ianuarie 1995 – ianuarie
1997, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 149.
478
Idem, p. 151.
479
Adevărul, 4 iunie 1996.
480
Paul Dobrescu, Iliescu contra Iliescu, Editura Diogene, 1997, pp. 72-73.
481
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 214.
482
Idem, p. 216.
483
Dan Oprescu, „Despre înfrânţi şi învingători“, în Sfera politicii, an V, nr. 44, 1996, p. 21.
484
Idem.
485
Tom Gallager, op. cit., p. 329.
486
Vladimir Tismăneanu în dialog…, p. 49.
 82

o rapidă erodare a prestigiului şi a capitalului politic acumulat de partid în perioada opoziţiei politice. Între aceste
fracţiuni s-au acumulat tensiuni care de altfel au provocat şi dezertări sau fracţionări atât în perioada opoziţiei
parlamentare, dar şi în timpul cât s-a aflat la guvernare. Astfel, până la alegerile din 1996, alături de PNŢCD au
activat partide „ţărăneşti“ sau democrat-creştine provenind din acesta ca: PNŢ, PNŢCDI, PNDC, PNŢ-linia
Maniu – Mihalache. În timpul guvernării, disensiunile dintre fracţiunile „Ciorbea“ şi ulterior „Vasile“ şi restul
liderilor ţărănişti au condus la apariţia altor două efemere partide care şi-au reclamat identitatea fie în ţărănism,
fie în creştin-democraţie. Consecinţa s-a văzut în momentul în care PNŢCD „a reuşit contraperformanţa
neegalată de nici un alt partid, de a deveni din principala forţă politică aflată la guvernare o formaţiune
neparlamentară“.487

Organizările şi reorganizările liberale

Liberalismul a apărut din nou în viaţa politica românească la 15 ianuarie 1990, când un comitet de iniţiativă
format din vechi membri ai PNL (Radu Câmpeanu, I.V. Săndulescu, Dan Amedeo Lăzărescu) au pus bazele
noului partid care a fost oficializat prin Decizia civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti488. Ulterior au
mai apărut unele formaţiuni efemere cu ţinută liberală cum au fost Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal
Democrat şi chiar Partidul Republican care la început s-a definit „ca o formaţiune de centru-dreapta, de
orientare social-liberala“489 insa ulterior a virat către stânga.
Prin modul cum s-a autodefinit în program, PNL n-a putut să se plaseze decât în opoziţie cu FSN, FDSN,
PDSR, deoarece se opunea „stângii comuniste, conservatoare sau reformatoare, adeptă a egalitarismului,
colectivismului, dominaţiei monopoliste a statului“, precum şi „dreptei naţionaliste (naţional-socialismului
fascist sau legionar) adeptă a şovinismului şi intoleranţei şi a reprimării prin forţă“490. Ca obiective şi-a fixat ca
pe baza principiilor fundamentale ale liberalismului, să instaureze o democraţie reală şi să structureze un sistem
economic viabil având ca bază economia de piaţă liberă şi ca element activ, dinamic, libera concurenţă. În centrul
liberalismului economic, liderii PNL situau respectul proprietăţii private ca fiind „singura forma de proprietate
care permite şi asigura descătuşarea liberei iniţiative a indivizilor, independenta acestora fata de stat si
restrângerea la maximum a influenţei pe care statul o exercită“491. Politica socială era promovată în programul
partidului prin înscrierea unor norme şi principii care să asigure egalitatea în drepturi indiferent de naţionalitate,
sex, vârsta, religie.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, liderii PNL au cochetat cu ideea restauraţiei, deşi oficial erau
pentru o largă consultare populară asupra formei statului: republică sau monarhie. Aceasta a costat partidul în
relaţia sa cu „populaţia domesticită de comunism“492. Delegaţia permanentă a PNL va crea o adevărata stupoare
şi deruta în lumea politică şi chiar în societatea românească prin anunţul pe care l-a făcut în data de 18 iulie 1992,
anume aceea de a propune şi susţine candidatura la preşedinţia României a cetăţeanului Mihai de Hohenzollern.
Acesta era, în opinia liderilor liberali, singurul care ar putea să îl învingă în alegeri pe Ion Iliescu. Decizia a fost
comentată într-un registru foarte larg de la diversiune pana la crimă de lezmajestate (PAC). Însă nici societatea şi
nici Regele Mihai n-au fost pregătiţi pentru o asemenea soluţie. Soluţie care, modificată, s-a dovedit a fost viabilă
ceva mai târziu, pentru vecinii noştri din sud, bulgarii. De altfel, în toată această perioadă de început a tranziţiei,
PNL s-a confruntat cu o adevărată dilemă care părea insolvabilă. Să se coboare liderul liberal la nevoile şi
aşteptările populaţiei, educate şi formate de un sistem revolut care i-a cultivat un anumit profil psihologic ce nu o
apropia foarte mult de doctrina liberală sau să persevereze într-un purism doctrinar, aşteptând viitorul imprecis în
care segmente importante ale populaţiei îl vor recunoaşte ca interpret politic al lor?
Această dilemă a generat şi frământările din interiorul partidului încă din primele momente ale existenţei
lui. La doar o jumătate de an de la apariţia PNL pe eşichierul politic românesc, 14 iulie 1990, un grup de
iniţiativă din conducerea partidului (Dinu Patriciu, Andrei Chiliman, Călin Popescu Tăriceanu, Radu Cojocaru,
secretari executivi ai PNL şi Gelu Netea) anunţă intenţia de a restructura această formaţiune. Aceştia doreau să
impună partidului o altă conduită şi doreau să aleagă o nouă conducere. Radu Câmpeanu era acuzat că nu a
respectat principiile liberale şi normele democratice din cauza necunoaşterii realităţilor din societatea
românească postcomunistă493. Aceştia, după ce vor fi excluşi din PNL (12 iulie 1990), vor pune bazele PNL –

487
Iulia Mihu, „Noii lideri şi schimbarea politicii româneşti, în Sfera Politicii, an IX, nr. 89, 2001, p. 20.
488
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României…, p. 47.
489
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 37.
490
Idem, p. 37.
491
Ibidem, p. 38.
492
Laurenţiu Ştefan- Scalat, „Liberalismul de tranziţie“, în Sfera Politicii, anul V, nr. 43, 1996, p. 14.
493
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României…, p. 48
 83

Aripa Tânără (PNL ’93). În opinia unor analişti, desprinderea PNL – Aripa Tânără a însemnat tocmai conflictul
dintre cei mai proaspeţi întreprinzători români de succes, Dinu Patriciu şi Viorel Cataramă şi colegii lor, bătrânii
„politicieni“ specializaţi în intriga politică. Îi despărţeau nu numai vârsta, dar şi interesele. În vreme ce noii
oameni de afaceri erau dornici de putere pentru a putea crea un mediu prielnic întreprinzătorului în ascensiune,
„bătrânii“ (atât la propriu, cât şi la figurat) nu-şi doreau mai mult decât accesul la averile şi privilegiile funcţiilor
în stat şi erau dispuşi la aproape orice compromis pentru aceasta.
Programul politic al noului partid, aprobat de Congresul PNL-AT din 30-31 mai 1992, considera
proprietatea particulară elementul-cheie al ieşirii reale din comunism şi propunea o tranziţie rapidă de la
socialism la capitalism prin „terapia de şoc“ în condiţii de protecţie socială, prin proprietate. Liberalii „tineri“
credeau că rolul statului trebuie să fie doar de arbitru în societate şi sperau că un segment important în formare în
societatea românească – mult trâmbiţata clasă de mijloc – îi va urma şi obiectivele programatice vor fi atinse.
La alegerile din mai 1990 PNL a obţinut un scor mai bun în opţiunile electoratului decât PNŢCD (6,41%
faţa de numai 2,56% pentru Camera Deputaţilor şi 7,06% faţă de 2,50% pentru Senat) 494. Delegaţia Permanentă a
partidului a cerut liderilor PNŢCD şi PSDR să facă o alianţă strategică deoarece o alianţă-mamut de tip CDR „nu
se mai justifică decât prin dorinţa celor foarte mici de a deveni… mari“495. Liderul liberal Radu Câmpeanu
reproşa CDR şi alianţa cu UDMR care a adoptat atitudini radicale în acele momente. Poziţia PNL a fost larg
comentată în opinia publică şi în rândul specialiştilor. Într-un jurnal bucureştean se arăta că „Partidul Naţional
Liberal conştient de forţa sa electorală, nu este dispus să accepte un astfel de compromis, mai ales că
experimentata sa conducere îşi dă seama că UDMR-ul doreşte o Convenţie «à la carte»: pe listele opoziţiei
unite în judeţele în care ungurii sunt puţini sau deloc, dar pe listă separată în Covasna şi Harghita (…). În
consecinţă, Delegaţia Permanentă a PNL-ului s-a pronunţat împotriva formulei Convenţiei Democrate,
preferând un fel de cartel al partidelor istorice PNL, PNŢCD şi PSD. Aceste poziţii vor conduce la o
îndepărtare şi, apoi, practic la o despărţire a PNL de CDR. Soluţia n-a fost agreată de unii membri marcanţi ai
grupului senatorial liberal din Parlament care îşi dau demisia şi devin „independenţi“ însă apropiaţi CDR.
Aceştia s-au alăturat unui partid necunoscut apărut la 23 ianuarie 1990, Partidul Socialist Liberal şi au pus
bazele PNL – Convenţia Democratică care îl va avea drept lider pe avocatul Nicolae Cerveni”.496
Apropierea campaniei electorale din 1992 au determinat formaţiunile liberale – PNL-AT şi PNL CD – să se
unească pentru a avea o mişcare liberală cu un impact mai mare asupra alegătorilor. Pe 11 mai a apărut o nouă
alianţă politică, Alianţa liberală care va participa, însă, la alegeri sub sigla CDR.
Vara premergătoare alegerilor din septembrie 1992 n-a fost de bun augur pentru PNL şi liberali în general.
În toată campania electorală formaţiunile liberale s-au combătut între ele deşi se aflau în opoziţie. Încercarea din
14 septembrie 1992 a mai multor lideri şefi ai unor minuscule grupări liberale de a face „un PNL fără
Câmpeanu“ a eşuat. Marele perdant al alegerilor a fost PNL care n-a trecut pragul electoral, din cauza faptului că
a venit în campania electorală cu ideea năstruşnică de a invita pe regele Mihai să candideze la Preşedinţie şi cu
aceeaşi „temă“ a anticomunismului497.
Dacă celelalte partide ale opoziţiei democrate din România ar fi acceptat condiţiile impuse de PNL pentru
păstrarea alianţei s-ar fi ajuns la izolarea politică a minorităţii maghiare, punându-se astfel piatra de temelie în
crearea unei culturi politice polarizate pe criterii etnice.
După acest eşec în mişcarea liberală s-a declanşat un amplu proces, vizând obiectivele politice de atins şi
condiţiile social-economice în care acestea s-ar putea materializa. Vintilă I. Brătianu face la 31 octombrie 1992
un apel către toate organizaţiile PNL din ţară să adere la PNL CD pentru a reface unitatea liberală. Radu
Câmpeanu, atât de contestat de proprii colaboratori, considerat responsabil de eşecul liberalilor în alegeri, începe
să contracareze. În prima decadă a lunii noiembrie a negociat fuziunea PNL cu o altă dizidenţă PNL498. Însă
aceasta nu se va produce decât la sfârşitul lunii februarie 1993. La Conferinţa Naţională a noului PNL au
candidat pentru şefia partidului Radu Câmpeanu, Viorel Cataramă şi Mircea Ionescu Quintus care a şi câştigat în
faţa primilor doi499.
Liberalii din Convenţie continuă şi ei acţiunile pentru refacerea unităţii liberale. Grupul lui Vintilă I.
Brătianu din PNL CD care dorea fuziunea cu PNL-AT a convocat congresul în zilele de 19 şi 20 februarie 1992
pentru a valida uniunea celor două formaţiuni politice cu Grupul de Reformă Morală şi Politică din PNL.
Apogeul acestor dispute este atins la 5 februarie 1994 când se convoacă două „congrese“ PNL. Unul la Bucureşti
cu participarea a 12 organizaţii teritoriale care îl sprijineau pe Radu Câmpeanu şi un altul la Braşov cu adepţii lui

494
George Voicu, op. cit., pag. 216; Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 193.
495
Dominţa Ştefănescu, op. cit., p. 215.
496
Idem, p. 223.
497
Libertatea, 22 noiembrie 1992.
498
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 269.
499
Idem, p. 291.
 84

Mircea Ionescu-Quintus care au declarat ilegală întrunirea de la Bucureşti. Contestându-se reciproc în justiţie
Tribunalul Municipal Bucureşti va da câştig de cauză grupării Mircea Ionescu-Quintus care este declarată la 21
octombrie ca reprezentantă legală a PNL500. Formaţiunea va face cerere să intre în CDR la 17 noiembrie 1994,
însă se va opune grupărilor liberale din interiorul Convenţiei. În aceeaşi zi au avut loc mişcări contradictorii şi în
interiorul PNL-AT, devenit între timp PL’93. În acest haos fiecare grupare afirma că doreşte unificarea liberală.
Totuşi un prim pas s-a făcut la 8 decembrie 1994 când PAC, PNL, PNL CD şi PL’93 au ajuns la o înţelegere şi
primul pas necesar l-au considerat a fi admiterea PNL în Convenţia Democrată care este realizată la 20
decembrie cu unanimitate de voturi. La 28 decembrie 1994 la sediul PNL liderii formaţiunilor liberale care au
sprijinit reintrarea PNL în CDR au semnat protocolul constituirii Alianţei Civic-Liberale „Liberalii“, însă foarte
curând liderii PAC vor declara public că „există în PAC o imagine de intelectualitate şi onestitate pe care PAC
nu e dispus să o sacrifice pentru nici o alianţă din lume“501. La 13 mai 1995 liberalii au făcut un pas important
spre unificare şi consolidare politică prin fuzionarea unor disidente din PL ’93 şi PAC cu PNL care a devenit
astfel partidul liberal cu cel mai mare număr de parlamentari (12) 502.
Participarea PNL la alegeri pe listele CDR i-a conferit acestuia, pe baza negocierii algoritmului de
reprezentare, o greutate importantă în Parlamentul rezultat după scrutinul din noiembrie 1996. În noul for
legislativ vor activa grupuri parlamentare liberale cu un număr important de deputaţi (31) şi senatori (23). Din
acest moment PNL va pune problema unificării liberale privită doar sub aspectul fuzionării cu celelalte fracţiuni
liberale. În interiorul CDR, aflată la guvernare în perioada 1996–2000, liberalii au ştiut să-şi dozeze
comportamentul şi imaginea publică pentru a nu suferi o erodare dramatică în rândul electoratului român. Rolul
lor în Coaliţie a fost minor; discursul ambiguu şi „fandările“ în faţa multor probleme importante ale societăţii i-au
ajutat să-şi păstreze un electorat propriu care a oscilat între 5-8 procente503.

Componenta social-democrată a opoziţiei

Polul social-democrat în cadrul opoziţiei a fost reprezentat de FSN (PD) şi de PSDR care realizaseră înainte
de alegeri o Uniune Social-Democrată (USD). Diferenţa dintre FSN (PD) şi PSDR o constituie poziţionarea lor
pe coordonata temporală a social-democraţiei româneşti, primul fiind produsul direct al alternativei antitotalitare,
orientat spre valorile şi obiectivele social – democraţiei moderne, în timp ce al doilea accentuează tradiţia istorică
a acestei orientări. Apropierea este favorizată de reformismul pe care l-au înscris în programele sale cele două
formaţiuni politice504.
PSDR s-a revendicat din tradiţiile mişcării muncitoreşti socialiste considerându-se continuatorul legitim al
PSDMR (1893) şi al PSD – Constantin Titel Petrescu (1927). Prin principiile generale cuprinse în programul său,
PDSR a urmărit realizarea unei societăţi fundamentate pe „Demnitate, libertate, justiţie socială, egalitate în
drepturi, solidaritate şi bunăstare“ şi construirea unui stat de drept întemeiat pe „sufragiul universal şi pe
pluralism“.505
Conflictul dintre liderii fondatori ai FSN, existenţa unor puternice tensiuni la nivelul guvernării
postdecembriste privind obiectivele de urmat ca şi căile prin care acestea se pot realiza au condus, aşa cum am
mai arătat, la ruperea acestei formaţiuni politice.
Participarea FSN (PD) în campania electorală din 1992 va aduce un plus de clarificare în ceea ce priveşte
programul şi orientarea doctrinară a partidului care încă oscila între liberalism şi social-democraţie. Scorul
obţinut în alegeri (10,2% pentru Camera deputaţilor şi 10,4% la Senat) a plasat partidul pe locul 3 în preferinţele
electoratului, ceea ce a însemnat o cădere de aproximativ 57 procente în raport cu alegerile din 1990. Numai 16%
din votanţii FSN din 1990 şi-au mai dat votul în 1992 acestui partid.506 FSN se va situa în opoziţie, deşi invitaţiile
de a participa la guvernare n-au lipsit, dar ele vor fi declinate de către Petre Roman. În Parlament PD (FSN) a
constituit un grup de opoziţie care, graţie infuziei de energie, a proiectat în umbră „uzura“ şi „oboseala“ CDR.
Imaginea lui Petre Roman „de demagog balcanic cu unele înclinaţii spre reformă (…) s-a îmbunătăţit treptat pe
măsură ce şi-a asumat sarcina de reprezentant al opoziţiei“507

500
Ibidem, pp. 368-369, 425.
501
Domniţa Ştefănescu, Doi ani din istoria României…, p. 10.
502
Idem, p. 57.
503
Sabina Fati, „CDR – Alianţă depăşită?“, în Sfera Politicii, an VIII, nr. 79/2000, pp. 20-22.
504
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 54.
505
Idem, p. 216.
506
George Voicu, op. cit., pp. 222-224.
507
Tom Gallagher, op. cit., p. 315.
 85

Convenţia Naţională Extraordinară care a avut loc la Constanţa în zilele de 28-29 mai 1993 a adoptat un
nou program şi a ratificat protocolul de unificare semnat de FSN cu Partidul Democrat la 31 martie. Se votează
pentru adoptarea denumirii de FSN-PD. Noua formaţiune politică se apropie tot mai mult de Convenţia
Democratică. La 15 iulie 1993, noua formaţiune, cel puţin ca denumire, încheie un pact de colaborare cu PSDR,
punând bazele Alianţei Social Democrate. Această alianţă va netezi calea noii formaţiuni FSN-PD spre intrarea
în Internaţionala Socialistă. PD şi PSDR vor fi primite în Internaţionala Socialistă la 11 septembrie 1996 cu
prilejul Congresului de la New York. Cele două partide vor participa la alegerile din 1996 pe liste comune în
cadrul Uniunii Social Democrate (USD) sub deviza „Porţi deschise“. La 9 ianuarie 1996, alianţa şi-a lansat
manifestul electoral – Apel către ţară şi candidatul la Preşedinţia României, Petre Roman508. La 18 octombrie
1996 USD a elaborat un document-schiţă pentru o eventuală guvernare cu CDR. Acordul de colaborare va fi
semnat la Palatul Elisabeta în primele zile ale lunii noiembrie după primul tur de scrutin la Preşedinţia României.
Liderii celor două coaliţii CDR şi USD, Emil Constantinescu şi Petre Roman au specificat în acord că au rămas
fideli înţelegerilor din anii anteriori. Un obiectiv important al înţelegerii era „Înlăturarea totală a regimului
Iliescu şi a consecinţelor acestuia din viaţa politică, economică şi socială a ţării, trecerea efectivă la realizarea
unor autentice structuri democratice ale statului şi la aplicarea măsurilor îndreptate spre scurtarea tranziţiei
spre economia de piaţă, condiţii esenţiale pentru integrarea în structurile euroatlantice a României“509. O serie
de înţelegeri „tehnice“ au fundamentat colaborarea în viitoarea guvernare: Emil Constantinescu a devenit
candidatul unic al opoziţiei pentru al doilea tur de scrutin la alegerile pentru Preşedinţie (17 noiembrie 1996);
CDR va prelua funcţia de preşedinte al Camerei iar USD pe cea de Preşedinte al Senatului în noul Parlament ales
la 3 noiembrie; CDR desemna pe primul-ministru iar USD avea o funcţie de viceprim-ministru (ministru de stat
în domeniul afacerilor externe) şi încă trei miniştri în viitorul guvern. 510 CDR pentru a obţine majoritatea
parlamentară avea nevoie de cele 13,05 procente ale USD şi 6,7% de UDMR. Astfel, la 6 decembrie 1996, la
Palatul Cotroceni, în prezenţa preşedintelui Emil Constantinescu, a fost semnat acordul de solidaritate
guvernamentală şi parlamentară între CDR, USD şi UDMR. Petre Roman şi ceilalţi lideri semnatari care au
constituit coaliţia guvernamentală şi-au asumat oficial responsabilitatea guvernării511.
Ulterior, în actul guvernării, PD s-a acomodat greu cu principalul partener din cadrul CDR, PNŢCD.
Conflictul de interese dintre PD, un partid care avea deja experienţa unei guvernări în anii 1990 şi 1991 şi
PNŢCD s-a agravat tot mai mult. Liderii PD „îi dispreţuiau pe creştin-democraţi pentru «amatorismul» lor şi
pentru obsesia lor de a anula măsurile luate în epoca comunistă împotriva susţinătorilor acestui partid pe tărâm
economic şi religios, în timp ce PNŢCD nu se putea împăca cu originea celor mai mulţi fruntaşi PD, foşti
demnitari comunişti sau fii ai unor demnitari comunişti şi nici cu asocierea PD la guvernare în 1990 şi 1991”512.
Fricţiunile au condus la criza guvernului Victor Ciorbea şi, ulterior, la tentative de părăsire a guvernării de către
PD, o tactică abilă, menită să evite contabilizarea în contul său a „costurilor“ reformei şi erodarea propriei
imagini.

UDMR – un actor politic eficient

Un loc aparte în spectrul politic românesc l-a avut Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
(UDMR). Ea a apărut imediat după revoluţie ca organizaţie menită să reprezinte grupul etnic maghiar în relaţiile
cu statul român.
A fost înregistrată la Tribunalul sectorului 1 al Municipiului Bucureşti la 28 martie 1990 cu o dublă
identitate – politică şi etnică. Fondatorii săi erau foşti demnitari de partid şi reprezentanţi ai fostei administraţii
de stat care fuseseră înlăturaţi din viaţa publică în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Ei au avut „priceperea
necesară pentru a pune bazele unui partid care a dat dovadă de mai mult profesionalism decât oricare din
partidele politice româneşti din opoziţie până la jumătatea anilor ’90“513. Decretul lege nr. 92/1990 a permis
constituirea unor formaţiuni aşa-zis politice, pe criterii nepolitice, precum cel etnic514.
Prevederile acestui decret referitoare la drepturile minorităţilor au fost menţinute şi în legislaţia ulterioară.
În legea nr. 68/1992 la art.4 alin.2 se precizează că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale

508
22, 7-13 februarie 1996.
509
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 255.
510
Idem, pp. 255-256.
511
Ibidem, p. 274.
512
Tom Gallgaer, op. cit., p. 359.
513
Tom Gallagher, op. cit., p. 194.
514
Michael Shafir, „Inginerie politică şi democratizare“, în Sfera politicii, nr. 39/1996, p. 46.
 86

care participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice“.
Din acest punct de vedere UDMR este egal cu un partid politic şi, în acelaşi timp, cu o coaliţie politică.
De la începutul existenţei sale, în interiorul UDMR au existat mai multe fracţiuni. În statutul acestei
formaţiuni se spune de altfel că aceasta este mai degrabă o combinaţie a unor partide diferite sau a unor interese
de grup diferite decât un partid propriu-zis. Astfel sub umbrela sa există aproximativ şapte platforme ce poartă
numele unor orientări politice de rezonanţă: liberală, social-democrată, democrat-creştină, agrariană etc. „De
obicei aceste orientări reprezintă grupări de interese […] şi în această privinţă, UDMR are o structură tipică
pentru un partid politic din România“.515
Programul politic al acestei formaţiuni este ambiguu tocmai din pricina caracterului ambivalent de
organizaţie politică şi etnică. Din perspectivă politică programul ei este greu de conturat deoarece asociază
grupări cu orientări doctrinare diferite; în mod normal, asemenea orientări ar trebui să se găsească în tabere
politice diferite. Referindu-se la acest aspect Vladimir Pasti observă că în raport cu partidele politice ale
majorităţii UDMR nu-şi poate propune cucerirea puterii politice în stat „pentru că, reprezentând o minoritate
clar definită, nu are cum câştiga alegerile. Pe de altă parte, autolimitându-se la obţinerea de drepturi pentru
minoritatea maghiară, UDMR nu are nici un fel de obiective pentru societatea românească în ansamblul ei.
Fundamentul întregii activităţi a UDMR este tocmai ideea că minoritatea maghiară este o realitate
independentă de realitatea românească“516. Atunci, în această logică, această formaţiune îşi va propune
obţinerea de drepturi cât mai largi în raport cu majoritatea însă în domeniul cultural, lingvistic şi spiritual. Asupra
modului cum pot fi obţinute aceste drepturi s-au cultivat în interiorul UDMR mai multe curente deşi în opinia
publică există percepţia că este vorba despre o formaţiune foarte disciplinată şi unită. Dan Oprescu identifică cel
puţin două asemenea fracţiuni, sau niveluri de reprezentare în relaţia cu societatea românească. Un nivel
„european“ reprezentat de György Frunda, Marko Bela, György Tokay sau Laszlo Borbély. Aceştia, prin modul
cum au formulat cererile şi cum au acţionat pentru rezolvarea lor, au reuşit să acumuleze un însemnat capital de
simpatie pentru non-maghiari şi chiar să obţină sprijin politic şi propagandistic din partea unor elemente
intelectuale din jurul revistelor „22“ sau „Dilema“517.
Un alt nivel este cel al „provincialilor“ care înglobează la rândul său două curente. Un grup reprezentant de
lideri ca J. Demeter sau Verestoy Attila care pot fi caracterizaţi „printr-o variantă sui generis a «băiatului de
gaşcă» cu care se poate trata, negocia etc. practic orice“518 şi altul reprezentat de radicalii Laszlo Tokes sau
harghiteanul Gabor.
În confruntarea dintre aceste grupări stă şi dilema în care s-a găsit la un moment dat UDMR-ul şi pe care a
sesizat-o Silviu Brucan. Acesta a observat că odată ce aspiraţiile majore politice şi culturale ale minorităţii
maghiare se vor fi realizat pe prim plan în programul lor ar fi trebuit să treacă interesele diferitelor categorii
socio-profesionale din cadrul acestei populaţii. Liderii UDMR ar trebui să opteze pentru: a) participarea la
consolidarea democraţiei şi economiei de piaţă în România în cadrul căreia aceste interese îşi pot găsi
satisfacerea, sau pentru: b) continuarea jocului contrar manipulat de naţionaliştii de la Budapesta şi de alte centre
iredentiste din Apus“519.
Grupul „european“ din UDMR consideră că participarea UDMR la guvernare poate fi „cheia“ rezolvării
problemelor pe care le au maghiarii. Ei ţin cont de realităţile demo-geografice şi anume că maghiarii sunt
majoritari, din punct de vedere numeric, doar în două judeţe din centrul ţării – Harghita şi Covasna, o prezenţă
ungurească substanţială mai existând doar în câteva alte judeţe transilvănene şi refuză limitarea influenţei politice
a maghiarimii numai la zonele în care etnicii sunt majoritari.520 Radicalii, dimpotrivă, preferă realizarea unui
model de autonomie regională de tip Catalonia prin care să se asigure sprijinul reprezentanţilor UDMR din
Parlamentul român oricărui guvern, în schimbul devoluţiilor în favoarea regiunilor, în speţă a celor cu o
conştiinţă prezenţa maghiară. Analista Alina Mungiu-Pippidi crede că „modelul“ nu este un produs elaborat de
radicalii coaliţiei, el datează de prin 1991. „Conceptele UDMR nu sunt originale ele au fost importate“.521 Aceste
concepte au un caracter destul de vag: „autodeterminarea internă“; „autonomie internă“; „autonomie personală“
însă ele vizează aşa numita separaţie paşnică dorită de radicalii UDMR. Cererile lor privind autonomia totală au
plasat, la un moment dat, organizaţia la marginea scenei politice din România. Deşi tema autonomiei n-a lipsit
din discursurile publice ale radicalilor UDMR în 1990 şi 1992, prima tentativă oarecum oficializată a fost făcută
cu prilejul lucrărilor Consiliului Naţional al Delegaţiilor UDMR din 24 –25 octombrie 1992. Katona Adam

515
Dan Oprescu, „UDMR în 2000“, în Sfera Politicii, nr. 79/2000, p. 9.
516
Vladimir Pasti, op. cit., p. 8.
517
Dan Oprescu, op. cit., p. 8.
518
Idem, p. 9.
519
Silviu Brucan, „Monolitism şi personalitate“, în Libertatea, 10 martie 1992.
520
Dan Oprescu, op. cit., p. 10.
521
Alina Mungiu-Pippidi, „Problema democraţiei transetnice“, în Sfera Politicii, anul V, nr. 37/1996, p. 37.
 87

propune să se pună în discuţie problema autodeterminării. Laszlo Tokes merge mai departe şi înscrie propunerea
lui Katona în Declaraţia UDMR privind problema naţională522. La un asemenea act reacţionează întreg spectrul
politic românesc nu numai partidele radicale ridicându-se chestiunea naturii relaţiilor cu UDMR. Declaraţia a fost
dezbătută şi în Parlament iar presa din „tabăra naţionaliştilor“ – „Europa“; „Naţiunea“; „România Mare“, au
amplificat discuţiile şi au scos în evidenţă „perfidia“ şi lipsa de loialitate a maghiarimii faţă de statul român.
Şi reacţia altor formaţiuni politice – PNL-AT, FSN (PD) – la propunerea lansată în octombrie 1992 i-a
determinat pe liderii moderaţi din UDMR ca la congresul al III-lea, ţinut la Braşov în zilele de 15 –17 ianuarie
1993 să atenueze cererile privind autonomia. Congresul îl alege în funcţia de preşedinte al UDMR pe Marko
Bela ceea ce a însemnat o victorie a „europeniştilor“ asupra „provincialilor“/radicalilor. Laslo Tokes este
reconfirmat în funcţia de preşedinte de onoare. La Congres au participat şi liderii marcanţi ai opoziţiei ca de
exemplu Corneliu Coposu care, combătând cererea lui Gheorghe Funar şi a partidului său de a convoca
Parlamentul în sesiune extraordinară pentru a se interzice UDMR, a spus: „nu acest congres reprezintă un
pericol, ci presa şi agenţii extremişti“.523 După plecarea lui Geza Szocs din funcţia de secretar general al
partidului, succesorul său Marko Bela a avut o cu totul altă percepţie asupra locului UDMR în societatea
românească.524, Marko Bela a instalat la sediul central de la Bucureşti o echipă tânără care avea ca sarcină să se
ocupe de relaţiile publice şi să descopere persoanele amatoare de contacte cu românii chiar şi atunci când relaţiile
erau mai tensionate. Până în 1996 UDMR a făcut eforturi importante de atenuare a temerilor partidelor
democratice inspirate de propaganda radicală din Ungaria. Semnalele induse în opinia publică românească şi la
nivelul minorităţii maghiare de presa radicalilor români şi a iredentiştilor maghiari au creat uneori percepţii false
sesizate corect de Ion Cristoiu care aprecia, în august 1996, că „Minoritatea maghiară luând în serios
naţionalismul agresiv al unei neînsemnate părţi a populaţiei româneşti, şi-a închipuit că majoritatea doreşte să
lichideze minoritatea maghiară. Majoritatea românească, după unele acţiuni ale UDMR, îşi închipuie că
minoritatea ascunde dorinţa de a frânge integritatea teritorială a statului român“.525
Astfel, UDMR şi opoziţia au ajuns să colaboreze în cadrul unei alianţe electorale care a luat naştere la 15
decembrie 1990 sub denumirea de Convenţia Naţională pentru instaurarea Democraţiei526. După înaintarea, către
secretarul general al Consiliului Europei, Catherine Lalumiére, de către Marko Bela, la 11 septembrie 1993, a
„Memorandumului UDMR privind intrarea României în Consiliul Europei“, prin care cerea ca România să nu fie
primită în Consiliu, Emil Constantinescu aprecia că acest gest este o lipsă de loialitate a UDMR faţă de CDR 527.
Gestul UDMR n-a avut consecinţe decât în planul relaţiilor publice dintre formaţiunile aflate în dispută
pentru câştigarea puterii în România. La 4 octombrie Consiliul Europei a aprobat aderarea României cu drepturi
depline, la acest organism european. La vot s-a înregistrat o singură abţinere – a ambasadorului Ungariei. Cu
toate că liderul PNŢCD, Corneliu Coposu a făcut eforturi deosebite pentru a menţine relaţiile dintre UDMR şi
CDR în stare de normalitate curentul radical cunoaşte o ascensiune la nivelul formaţiuni maghiare. Relaţiile cu
CDR s-au deteriorat la începutul anului 1995. La 7 martie la Cluj cu prilejul aniversării a cinci ani de la
înfiinţarea UDMR Marko Bela prezintă „Programul de autonomie al Uniunii Democratice Maghiare din
România“ iar la 21 ianuarie are loc a doua consfătuire a autorităţilor locale din Partium (regiune ce corespunde
aproximativ judeţelor Bihor, Satu Mare, Maramureş şi Sălaj şi care era o regiune distinctă în cadrul Ungariei
până la 1918) unde au participat consilieri locali, primari, viceprimari, deputaţi şi senatori UDMR din Satu Mare,
Sălaj, Bihor şi Maramureş. Se adoptă o declaraţie prin care se definesc obiectivele pe care ar trebui să le
realizeze pentru a se înfăptui autonomia locală. Această atitudine a UDMR a trezit reacţie inclusiv din partea
CDR. Corneliu Coposu adopta un ton de nelinişte şi afirma că „orice tentativă de izolare a minorităţii maghiare
ar fi catastrofală şi pentru interesele ţării şi pentru minoritatea maghiară“ şi anunţă că CDR va discuta „analitic
poziţia UDMR în alianţă“.528 Poziţia va fi anunţată prin Emil Constantinescu afirmând că, în viitor, colaborarea
dintre CDR şi UDMR se va face numai cu condiţia unei declaraţii clare, lipsite de echivoc, a conducerii UDMR,
în sensul respectării, în toate acţiunile sale, Constituţiei României.529 Consiliul Director al CDR din 17 februarie
anunţă că se va delimita de UDMR dacă aceasta nu renunţă la ideea autonomiei regionale pe baze etnice. De
precizat că liderii CDR au refuzat invitaţia asociaţiei neguvernamentale Project on Ethnic Relations de a
participa la o masă rotundă organizată la Atlanta în cadrul căreia s-au discutat raporturile dintre majoritate şi
minoritatea maghiară. Corneliu Coposu a explicat de ce PNŢCD nu a fost prezent la întâlnire deşi ea a avut loc

522
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria…, p. 265.
523
Idem, p. 287.
524
Tom Gallagher, op. cit., p. 202.
525
Evenimentul zilei, 28 august 1996.
526
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 116.
527
Idem, p. 336; Tom Gallagher, op. cit., p. 197.
528
Domniţa Ştefănescu, Doi ani din istoria…, p. 8.
529
Adevărul, 13 februarie ce an???
 88

sub patronajul fostului preşedinte american Jimmy Carter: „Îmi asum toată răspunderea deciziei. Motivele sunt
multiple. După opinia mea, este umilitor ca românii să solicite o mediere, la o masă rotundă în străinătate, într-
o chestiune internă, care ţine exclusiv de statul român. Apoi, mediatorul, fostul preşedinte american Jimmy
Carter, s-a ocupat în ultima vreme de medierea unor conflicte armate. Toată lumea va trage concluzia că ne
scoatem ochii aici, în ţară“.530
Congresul UDMR din 27-28 mai 1995, ţinut la Cluj, a fost urmărit cu interes de majoritatea partidelor
politice româneşti, deoarece s-a vorbit despre „despărţirea de CDR – pe de o parte, iar pe de altă parte radicalii
din formaţiune au continuat să discute despre nerespectarea îndatoririlor civile şi trecerea la acţiuni imediate
menite să asigure supravieţuirea comunităţii maghiare“531. Aflat în vizită în SUA la începutul lunii mai,
episcopul Laszo Tokes şi-a exprimat nemulţumirea faţă de neînţelegerea cu care sunt tratate anumit aspecte ale
vieţii politice din România şi a avansat părerea conform căreia revizuirea anuală a clauzei naţiunii cele mai
favorizate pentru România ar fi un bun prilej pentru a se analiza mai atent evoluţiile din viaţa politică şi
tratamentul acordat minorităţilor. N-a reuşit să trezească îngrijorarea decât în rândul emigranţilor 532.
Au fost discutate principiile de bază ale programului UDMR, proiectul de lege a învăţământului aflat în
dezbaterea Parlamentului care a fost etichetat de radicali drept expresia curentului totalitarist care animă
majoritatea parlamentară533. În alegerile pentru şefia UDMR au avut câştig de cauză moderaţii prin impunerea lui
Marko Bela deşi unul dintre contracandidaţii săi Imre Borbely susţinut de pastorul Laszlo Tokes credea la
începutul lunii mai că „partea colaboraţionistă din UDMR, reprezentată prin Domokos Geza, a avut un rol
istoric, care însă nu mai este actual“.534
Victoria moderaţilor la Congres a demonstrat că în fruntea UDMR nu sunt numai lideri care să pună „toţi
românii în aceeaşi tabără, comparabilă cu aceea pe care o fac naţional – comuniştii români atunci când supun
aceluiaşi tratament pe maghiari“ şi că trebuie să credem în valoarea umană, vocaţia democratică şi excelenta
calitate umană a unor lideri maghiari“535. Aşa se explică faptul că la sesiunea extraordinară a Consiliului
Reprezentanţilor UDMR din 13 – 14 ianuarie 1996 radicalul Adam Katona care susţinea ca funcţiile din UDMR
să fie ocupate doar de cei care şi-au apărat conştiinţa maghiarităţii, adică n-au contractat căsătorii mixte, nu şi-au
dat copii la şcoli mixte iar în familii vorbesc doar maghiară, a putut să fie izolat şi marginalizat. A fost adoptată o
declaraţie în care se precizează că „UDMR respinge naţionalismul, şovinismul si prejudecăţile naţionale, din
orice parte ar veni ele“.536
În urma scorului obţinut în alegerile din 1996 de opoziţia democratică principalele formaţiuni CDR, USD şi
UDMR ajung la o înţelegere pentru a forma „arcul guvernamental“. Unii analişti apreciau că „asocierea la
guvernare a UDMR, mai degrabă, va complica lucrurile, dacă avem în vedere obiectivele strategice şi mesajul
electoral exprimate de această forţă politică“.537 UDMR notifică înţelegerea convenită cu CDR şi USD în ziua
de 28 noiembrie, în ciuda faptului că Laszlo Tokes a pledat împotriva acestui act politic care ar face imposibilă
obţinerea autonomiei538.
A început o etapă nouă în viaţa şi activitatea acestei formaţiuni politice şi etnice. UDMR a fost cel mai
liniştit dintre partidele coaliţiei guvernamentale pricinuind partidului dominant în coaliţie, PNŢCD, mai puţine
probleme decât PD sau alte formaţiuni liberale. Marko Bela a considerat că participarea la guvernare este una
dintre cele mai bune ocazii pe care maghiarii o vor avea vreodată pentru a-şi atinge obiectivele în domeniul
cultural şi al învăţământului pe calea convingerii şi nu a forţei539. Preşedintele onorific al UDMR Laszlo Tokes a
continuat să fie adeptul unei abordări radicale a problemei însă politica lui Marko Bela s-a dovedit fructuoasă: a
obţinut amendarea Legii învăţământului (mai 1997) dreptul de a folosi limba maternă în instanţele judecătoreşti
şi administraţia locală. Au fost introduse plăcuţe bilingve în zonele cu populaţie preponderent maghiară iar la
Cluj s-a deschis un Consulat ungar. Aceste măsuri n-au radicalizat majoritatea românească aşa cum au sperat
partidele ultranaţionaliste.
Demn de menţionat că UDMR participă la guvernare şi după alegerile din 2000, câştigate de către PDSR.
Putem să ne dăm seama, astfel, mai bine de progresul făcut de societatea românească în ansamblu, cu deosebire
pe tărâmul relaţiilor cu minorităţile. La 15 martie 1990, un conflict interetnic tragic izbucnea la Târgu-Mureş,

530
Apud Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 23.
531
Tom Gallagher, op. cit., p. 204.
532
Idem.
533
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 65.
534
Alina Mungiu-Pippidi, „Problema democraţiei transetnice“, în Sfera Politicii, nr. 38, mai 1996, p. 17.
535
Idem.
536
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 146.
537
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 173-174.
538
Idem, p. 267.
539
Tom Gallagher, op. cit., p. 336.
 89

conflict ce putea degenera. Din fericire, s-a depăşit acest moment, care acum a rămas simplă istorie. Dacă astăzi
UDMR participă la guvernare, aceasta se datorează unei evidente moderări a mesajului său, unei politici
inteligente şi, am putea spune, chiar înţelepte a statului român şi, deopotrivă, maturizării democratice a societăţii
noastre care recunoaşte diferenţa şi înţelege că soluţia constă în dialog şi negociere, iar nu în încordare şi
oprimare.

Legitimitatea puterii reieşite din alegeri

În prima etapă de stabilizare a puterii nu a existat un regim democratic definibil prin integralitatea
elementelor sale constitutive, CFSN şi apoi CPUN, bazându-se pe un alt tip de legitimitate specific acestei
perioade a provizoratului. Contestarea acestei legitimităţi a venit dinspre acea parte a societăţii care nu accepta
ideea gestionării puterii de către oameni care într-un fel sau altul, proveneau din structurile fostei puteri
comuniste. Acest fapt i-a determinat pe unii analişti să constate că în România postcomunistă s-a perpetuat „un
sistem de valori mai apropiat de regimul comunist, (…) decât de democraţiile occidentale“.540 Contestarea avea
ca suport lipsa legitimităţii electorale a CFSN. Apariţia CPUN n-a rezolvat problema. Este adevărat că a
funcţionat ca un „mini-parlament“ însă el este rezultatul aderării şi reprezentării cvasitotalităţii partidelor politice
existente în acea perioadă, nu al voinţei populare consultate în mod democratic. Tranziţia la noua putere politică,
legitimată democratic, având un suport popular comensurabil, s-a făcut prin intermediul alegerilor, apelându-se la
mecanisme electorale democratice541.
În 10 ani românii au cunoscut patru campanii electorale. O experienţă suficient de însemnată pentru a
încerca unele comparaţii şi posibile judecăţi de valoare. Fiecare campanie a avut particularitatea ei, care i-a
conferit un relief aparte. Prima, cea din 1990, a preluat toate tensiunile momentului, a exprimat întreaga naivitate
care însoţeşte îndeobşte orice început. Cea de-a doua, întâia, de fapt, după elaborarea Constituţiei, a marcat prima
confruntare între două forţe politice de mărimi comparabile. Prima campanie care a beneficiat de o „armură“
electorală cât de cât potrivită, campania din 1996, a fost poate cea mai disputată de până acum, mai
spectaculoasă prin rezultat, mai pregătită ca logistică profesională. Şi a fost prima în care media au avut un rol
foarte important. În sfârşit, ultima campanie, cea din 2000, având indiscutabil un relief mai puţin pronunţat decât
cea anterioară, este importantă prin alte trăsături, care o apropie de campaniile „clasice“. Ea se aseamănă cu cea
din 1996, întrucât în ambele campanii câştigă cel care s-a aflat până atunci în opoziţie, cel care „atacă“ poziţia
primă, ca partid şi candidat la preşedinţie. Dar are o factură cu totul diferită, care o plasează într-un alt model
explicativ.

1990 – participare masivă la vot

Alegerile electorale care au pus capăt acestei perioade au fost aşteptate cu interes şi nerăbdare de societatea
românească. După farsele electorale din regimul comunist, când, indiferent dacă cetăţeanul vota sau nu,
„candidaţii“ partidului comunist tot erau „aleşi“, românii au făcut cozi la centrele de votare. Particularitatea
primelor alegeri din România, desfăşurate în mai 1990, este conferită de participarea masivă la vot. Astfel din cei
17.200.722 alegători înscrişi pe liste au votat pentru alegerea Preşedintelui 14.826.616, pentru crearea unui
Parlament democratic 13.707.150 în contul Camerei Deputaţilor şi respectiv 13.956.130 în cel al Senatului542.
Aceste alegeri au fost asistate de 550 personalităţi şi în jur de 1500 corespondenţi de presă. În ciuda unor acuzaţii
de fraudă electorală, ele au fost, în general, caracterizate ca fiind libere. S-au semnalat şi unele nereguli minime.
Şeful delegaţiei prezidenţiale de observatori din SUA, Garrey Carruthers, guvernator al statului New Mexico deşi
a apreciat că alegerile au fost corecte, a făcut unele observaţii: persoane neautorizate au dat asistenţă votanţilor şi
au fost prezente la numărarea voturilor; procedeul de numărare a voturilor a fost greşit din punct de vedere
tehnic, au existat urne nesigilate etc.543.
Alegerile au fost câştigate, aşa cum au arătat sondajele preelectorale, de către FSN (66,31% pentru Camera
Deputaţilor şi 67,02% pentru Senat) şi de Ion Iliescu (85,07%) 544. Pe marginea acestei victorii s-a comentat mult
în societatea românească şi n-au lipsit nici acuzaţiile de fraudă electorală din partea partidelor de opoziţie, a
societăţii civile reprezentate de contestatarii din Piaţa Universităţii dar şi de unele personalităţi din Europa.

540
Alina Mungiu-Pippidi, Românii după 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 108.
541
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 57.
542
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 458-461; Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., pp. 58-
59.
543
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 74.
544
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 58; George Voicu, op. cit., p. 215.
 90

Andreas Kohl, observator din partea Uniunii Democratice Europene era convins că „rezultatele alegerilor
nu sunt expresia voinţei libere a poporului român. Nici aceste alegeri nu pot fi considerate democratice, nici
preşedintele Iliescu şi nici Guvernul său n-au fost legitimaţi democratic“545. Simţim nevoia unei precizări.
Alegerile au putut fi viciate, dar nu a fost vorba despre o procedură tehnică, aplicată cu intenţie în această
privinţă. Ne aflam la câteva luni de la prăbuşirea socialismului. Libertatea are şi ea nevoie de un timp de
asimilare, de asimilare a rigorilor, a valorilor sale organice, dacă vreţi şi de o anumită experienţă a libertăţii.
S-a constituit primul Parlament pluripartidist al României postbelice care a avut calitatea de Adunare
Constituantă. Era constituit din 11 formaţiuni politice care deţineau numai două mandate şi 28 de formaţiuni care
au obţinut câte un loc; 12 mandate erau atribuite minorităţilor etnice, altele decât cea maghiară. Din punct de
vedere al reprezentării partidelor, Parlamentul nu era numai excesiv mozaicat dar şi dezechilibrat. Din cele 536
de mandate 355 au revenit FSN (263 la Camera Deputaţilor şi 92 la Senat). În aceste condiţii atât conducerea
celor două camere cât şi cea a comisiilor parlamentare au fost dominate de reprezentanţii FSN.
Opoziţia era atomizată şi slabă, practic incapabilă să-şi exercite rolul de presiune asupra puterii, să
contrabalanseze voinţa politică a partidului care deţinea două treimi din totalul mandatelor. „Ori o asemenea
situaţie, apreciază George Voicu, potenţial capabilă să exercite o veritabilă tiranie a majorităţii, avea prea
puţine lucruri în comun cu democraţia.“546
Acest deficit de opoziţie parlamentară a fost completat de opoziţia extraparlamentară care a fost extrem de
activă şi după consumarea „fenomenului Piaţa Universităţii“. La 15 noiembrie 1990 cu prilejul comemorării
evenimentelor de la Braşov au loc mari mitinguri în principalele oraşe ale ţării. La Bucureşti Alianţa Civică a
organizat cel mai mare miting de după Revoluţia din decembrie 1989 la care au participat aproximativ 200.000
persoane. Asociaţia „15 noiembrie 1987“ a dat publicităţii un comunicat prin care constata „situaţia tragică în
care se afla România, din punct de vedere economic, social şi politic, în urma furtului de revoluţie de către
eşalonul doi al Partidului Comunist“ şi cerea epurarea Parlamentului, demisia primului-ministru Petre Roman şi
a preşedintelui Ion Iliescu547. „Deficitul“ de opoziţie rezultat din „eroarea“ electorală a fost corectat şi de
dinamica internă a Parlamentului rezultat din alegerile din 20 mai 1990. Această instituţie s-a dovedit sensibilă la
presiunile sociale şi la mutaţiile opţiunilor politice ale populaţiei şi printr-un proces de „migraţie politică“, de la
un grup parlamentar la altul, s-a început un proces de reordonare a parlamentarilor pe eşichierul politic. Sigur că
procesul în sine este un fapt contrar eticii politice. În contextul dat, el a contribuit la o recalculare a ponderii
forţelor parlamentare. FSN, aşa cum a apărut la data alegerilor, era o formaţiune mult prea eterogenă şi
compozită pentru a putea rezista monolitic pe durata întregii legislaturi. Părăsirea lui de către unii parlamentari
care nu se regăseau în politica pe care aceasta o făcea era, în condiţiile unei democraţii chiar minimale, „un
fenomen benefic pentru homeostazia sistemului politic“548.
Aceste caracteristici ale primului Parlament postcomunist din România îşi au originea în sistemul electoral
apărut după Decembrie 1989. El a fost definit prin Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990. Acesta a avut un
caracter mult prea generos pentru că nu a prevăzut un prag electoral de reprezentare şi a dat posibilitatea să intre
în Parlament un număr de partide minuscule care au obţinut între 0,14% şi 0,50% din sufragii (Uniunea Liberală
Brătianu, 0,26%; Partidul Tineretului Liber Democrat din România, 0,23%; Partidul Liber – Schimbist, 0,33%;
Partidul Social Democrat Român, 0,50%, etc.)549.
Sarcina principală a primului Parlament postcomunist a fost să elaboreze şi să voteze Legea fundamentală a
Statutului român şi o altă lege electorală, deşi ambele acte legislative au fost puternic contestate de partidele din
opoziţie. În jurul legii electorale s-a iscat o dezbatere la fel de aprinsă ca şi cea referitoare la Constituţie (16-17
iunie 1991). Discuţii contradictorii au avut loc în ceea ce priveşte: norma de reprezentare pentru cele două
Camere, sistemul atribuirii mandatelor, pragul electoral, care, în final, va fi de 3%, data alegerilor.
Noua lege electorală a statuat formal mecanismul alegerilor în concordanţă cu regimul parlamentar
instituţionalizat prin legea supremă – Constituţia – ce fusese votată cu doar câteva luni înainte. Ea a avut un grad
ridicat de legitimitate conferit de un Parlament ales, cuprinzând, din punct de vedere tehnic, două legi: nr.
68/1992 pentru alegerea membrilor în Camera Deputaţilor şi în Senat şi nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui
României. Legea electorală 68/1992 a statuat un sistem electoral de tip proporţional care favorizează partidele
puternice550.

545
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 75.
546
George Voicu, op. cit., p. 217.
547
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 105-106.
548
George Voicu, op. cit., p. 219.
549
Idem, pp. 216-217.
550
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., pp. 151-152.
 91

După ce aceasta a fost adoptată Corneliu Coposu a caracterizat-o antidemocratică şi retrogradă551. De

remarcat faptul că pe agenda Parlamentului a fost şi un pachet de legi extrem de necesare pentru declanşarea
procesului de reformă în conformitate cu programul cu care guvernul român a primit învestitura de încredere:
Legea fondului funciar adoptată la 23 iunie 1991; Legea Siguranţei Naţionale (21 mai 1991); Legea privatizării
care a generat şi ea polemici foarte vii nu numai în Parlament, ci şi în afara lui. Disputat a fost şi votul din
Parlament din ziua de 10 septembrie 1992 în ceea ce priveşte Stema României. Mărul discordiei a fost
oportunitatea prezenţei în stemă a coroanei de oţel considerate de majoritate o relicvă istorică, iar de opoziţie un
simbol al patriotismului românesc. A avut câştig de cauză majoritatea parlamentară care au votat Legea nr. 102 la
19 septembrie fără simbolul coroanei în stemă.

A doua campanie echilibrează raportul putere-opoziţie

Alegerile parlamentare pentru cel de-al doilea Parlament al României postcomuniste s-au desfăşurat într-un
peisaj mult schimbat faţă de anii precedenţi, fie şi numai dacă ne referim la atenuarea confruntării opoziţie-
guvern în stradă şi mai ales la diminuarea violenţei. Opoziţia s-a maturizat şi mai ales a reuşit să se structureze
într-o alianţă electorală CDR şi un partid social democratic activ, FSN-PD. Curentul naţionalist s-a afirmat prin
PRM şi PUNR ca forţă politică de sine stătătoare.
În campania electorală care a început în luna august 1992 au luat startul 81 de formaţiuni politice care au
propus electoratului 10.520 de candidaţi însă doar nouă (FDSN, FSN, CDR; PUNR, PRM, PNL, PR şi MER) au
depus liste complete în toate circumscripţiile electorale. Acestea erau considerate partide cu reprezentare
naţională şi îndreptăţite să câştige alegerile. Cele mai răsfăţate formaţiuni în sondajele de opinii au fost CDR şi
FDSN care au promis o campanie electorală cu o dispută de programe politice şi nu de atac la persoană552. CDR
şi-a început campania electorală sub deviza „Lege, Adevăr, Reconciliere şi Reformă“ iar FDSN sub lozinca „Să
construim împreună viitorul“. Ambele programe sunt generoase în promisiuni, diferenţa între ele constă în
viziunea opusă asupra obiectivelor şi a căilor de a face reforma. PDSR a spus un NU „terapiei de şoc“, în timp ce
CDR dorea o accelerare a reformei şi o limitare a funcţiilor statului doar la exercitarea atribuţiilor sale
administrative. Şi alte formaţiuni (PNL, FSN, PDAR, PRM, PSM) au prezentat pe larg oferta lor electorală. Pe
măsură ce timpul se scurge campania electorală capătă accente de tensiune şi violenţă verbală din partea unor
candidaţi mai ales în tabăra radicalilor. La urne s-au prezentat în ziua de 27 septembrie 1992: 76,3% din
alegătorii înscrişi (16.380.663 alegători – au votat 12.496.430), deci un cetăţean al României din patru n-a votat.
Distribuţia procentelor şi a locurilor în Parlament a fost următoarea:
1. FDSN = 27,7% pentru Camera Deputaţilor, 28,3% pentru Senat
2. CDR = 20% pentru Camera Deputaţilor, 20,2% pentru Senat
3. FSN = 10,2% pentru Camera Deputaţilor, 10,4% pentru Senat
4. PUNR = 7,7% pentru Camera Deputaţilor, 8,1% pentru Senat
5. UDMR = 7,4% pentru Camera Deputaţilor, 7,6% pentru Senat
6. PRM = 3,9% pentru Camera Deputaţilor, 3,8% pentru Senat
7. PSM = 3,0% pentru Camera Deputaţilor, 3,2% pentru Senat
8. PDAR = 3,0% pentru Camera Deputaţilor, 3,3% pentru Senat
Iar ca locuri în Parlament:
1. FDSN = 166 parlamentari din care 117 deputaţi şi 49 senatori
2. CDR = 166 parlamentari din care 82 deputaţi şi 34 senatori
3. FSN = 61 parlamentari din care 43 deputaţi şi 18 senatori
4. PUNR = 44 parlamentari din care 30 deputaţi şi 14 senatori
5. UDMR = 39 parlamentari din care 27 deputaţi şi 12 senatori
6. PRM = 22 parlamentari din care 16 deputaţi şi 6 senatori
7. PSM = 18 parlamentari din care 15 deputaţi şi 5 senatori
8. PDAR = 18 parlamentari din care 15 deputaţi şi 5 senatori
Celelalte partide au obţinut scoruri sub pragul electoral de 3%. Structura Parlamentului ales la 27
septembrie 1992 arată că electoratul a fost divizat în preferinţele şi opţiunile sale. Prin urmare din alegeri nu a
rezultat o formaţiune susţinută de suficiente sufragii, care să deţină o majoritate de voturi, sau măcar un număr
confortabil. Ceea ce indică nu numai atomizarea opţiunilor electoratului dar şi lipsa unei alternative politice larg
îmbrăţişate, situaţie de natură să reprezinte un semnal de alarmă pentru elita politică românească în formare. În ce
priveşte aspectele pozitive trebuie remarcat că raportul putere-opoziţie a devenit mult mai strâns 553.

551
Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 231-232.
552
Idem p. 241.
553
Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, op. cit., p. 157.
 92

Toate acestea au avut un impact considerabil asupra formării guvernului şi funcţionării Parlamentului.
FDSN a fost nevoit să caute aliaţi cu aderenţă mică la electorat (PRM, PSM, sau PUNR) dar care au exprimat
pretenţii mari la posturi în executiv. Alianţa majorităţii relative cu aceste partide mici n-a condus la credibilitate
pe plan extern. Iată spre exemplu Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA a respins la 30 septembrie 1992
proiectul de rezoluţie înaintat de preşedintele George Bush prin care se recomanda acordarea clauzei naţiunii
celei mai favorizate României. Congresmenii americani explică refuzul prin „furtul a un milion de voturi,
instabilitatea economică a ţării şi câştigarea alegerilor de către foştii comunişti“.554 Tom Gallagher aprecia, la
rândul său, că „victoria unui partid format în mare parte din «foştii» care aveau o educaţie politică şi o
experienţa administrativă formate în era comunistă a demonstrat faptul că marea majoritate a românilor
preferau mai degrabă continuitatea decât schimbarea“.555 La începutul lunii martie 1993, în „The New York
Times” a apărut articolul „Regula căluşului în România” în care se arăta că în Camera Deputaţilor activitatea se
desfăşoară fără „transparenţa“ necesară556.
Activitatea acestui legislativ n-a fost satisfăcătoare din punctul de vedere al adoptării legilor fundamentale
necesare reformei politice, economice şi administrative a ţării. Cantitativ s-ar putea spune că şi-a îndeplinit
misiunea deoarece anual a elaborat peste 1000 de acte normative: 1800 în 1994 şi 2100 în anul 1995“ 557. Legile
importante pentru procesul schimbării au fost adoptate fără ca opoziţia să fie prezentă la dezbateri. După ce s-a
votat la 16 martie 1994 Legea arendei, Camera Deputaţilor a adoptat Legea Impozitului pe venitul agricol, după
ce această variantă fusese respinsă de Senat. La adoptarea acestor legi, opoziţia n-a participat nici la dezbateri,
nici la vot. Petre Roman, liderul PD, a explicat raţiunea pentru care opoziţia n-a participat la dezbateri şi la vot în
cazul Legii impozitului pe venitul agricol: „Legea propusă de puterea actuală şi votată azi este gândită cu
mentalitatea vechiului regim ceauşist: a acumula din munca ţărănimii“.558 Asemenea exemple au fost
numeroase, unele din legi au blocat luni în şir activitatea Parlamentului, cum a fost de exemplu proiectul de lege
care reglementa situaţia imobilelor naţionalizate de regimul comunist. Trebuie remarcat şi faptul că opoziţia a
fost mânată în activitatea parlamentară de principiul „nici o sesiune fără moţiune“, uneori chiar şi două cum a fost
cazul în toamna lui 1993.
Prima moţiune în Parlamentul României postcomuniste s-a înregistrat la 11 martie 1992 când liderul
PNŢCD Corneliu Coposu a reuşit cu dificultate să-şi exercite acest drept constituţional. În fapt, Coposu a gândit
această acţiune ca pe un exerciţiu democratic precizând că, prin iniţiativa ei, opoziţia nu urmăreşte înlăturarea
executivului ci sesizarea opiniei publice în legătură cu atitudinea puterii de a nu da seamă de propria
guvernare559.
Un lucru care va afecta grav raporturile dintre puteri în România şi echilibrul guvern-opoziţie a fost şi
apelul frecvent la ordonanţele de urgenţă. La 27 decembrie 1993 Parlamentul a luat în discuţie cererea guvernului
de a fi abilitat să emită ordonanţe, de a contracta credite externe şi de a modifica cota impozitelor în perioada
vacanţei parlamentare. Legea fusese votată de Senat la 22 decembrie. Opoziţia refuză să accepte votarea unei
asemenea legi şi părăseşte lucrările legislativului depunând în acelaşi timp şi o sesizare la Curtea Constituţională
şi o scrisoare la Preşedinţie pentru a cere ca preşedintele să nu promulge acest act. Corneliu Coposu aprecia că
„acordarea unor prerogative atât de vaste guvernului încalcă buna funcţionare a statului de drept şi a
democraţiei în România şi alterează raporturile constituţionale dintre puterea legislativă şi cea executivă“.560

A treia campanie – primul transfer de putere în România

Campania electorală pentru alegerile din noiembrie 1996 a fost extrem de importantă pentru evoluţia
procesului de schimbări din România. Puterea n-a ştiut să găsească soluţii pentru a depăşi handicapul eroziunii
politice suferite în patru ani de guvernare dar nici ţintele electorale n-au fost bine alese561.
Tom Gallagher aprecia că PDSR a promovat o campanie „lipsită de imaginaţie. În disperare de cauză, au
fost reluate vechile acuzaţii că CDR va instaura monarhia şi va vinde Transilvania Ungariei“.562 În şase ani de
guvernare PDSR n-a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele şi să realizeze speranţele acelei părţi din societate care

554
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 260.
555
Tom Gallagher, op. cit., p. 159.
556
Apud. Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 293.
557
Emilian M. Dobrescu, Romanografia.. Bilanţ şi perspective, Editura Compania, 2000, p. 46.
558
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 375.
559
Idem, pp. 294-295.
560
Ibidem, pp. 360-361
561
Paul Dobrescu, op. cit., p. 174.
562
Tom Gallagher, op. cit., p. 184
 93

a crezut în promisiunile sale electorale, iar răbdarea oamenilor se epuizase“563. Se dorea schimbarea, iar
Contractul cu România era o speranţă. În turneul electoral, Iliescu şi reprezentanţii puterii au fost întâmpinaţi cu
indiferenţă sau chiar ostilitate în multe din locurile unde fuseseră aclamaţi la începutul anilor ’90. Ţăranii au fost
adesea reticenţi în a-şi arăta sprijinul 564. Reputaţia lui nu mai era cea a unui om care a promovat dreptatea socială
şi a apărat poporul de riscurile schimbării. Scăderea dramatică a nivelului de trai şi explozia preţurilor la
produsele alimentare erau greu de explicat foştilor alegători ai PDSR care vedeau că „noii îmbogăţiţi“ şi
elementele „mafiote“ nu sunt pedepsite pentru fărădelegile lor pentru că se bucurau de protecţia unor politicieni
puternici sau a unor judecători corupţi.565
În ziua de 3 noiembrie 1996 din cei 17.216.654 alegători au votat pentru Camera Deputaţilor 12.238.746 iar
pentru Senat 12.287.671 înregistrându-se o rată de peste 71% din populaţia electorală indicator superior celui din
alegerile precedente566. Rezultatele au evidenţiat un peisaj politic radical schimbat. Astfel, pe primul loc s-a situat
CDR urmată de PDSR şi alte partide567:
1. CDR a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 30,2% şi 122 mandate
– Senat 30,7% şi 53 mandate
2. PDSR a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 21,5% şi 91 mandate
– Senat 23,1% şi 41 mandate
3. USD a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 12,9% şi 53 mandate
– Senat 13,2% şi 23 mandate
4. UDMR a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 6,6% şi 25 mandate
– Senat 6,8% şi 11 mandate
5. PRM a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 4,5% şi 19 mandate
– Senat 4,6% şi 8 mandate
6. PUNR a obţinut pentru – Camera Deputaţilor 4,4% şi 18 mandate
– Senat 4,2% şi 7 mandate
7. Alte partide şi formaţiuni a obţinut pentru – Camera Deputaţilor
19,2% şi 15 drept
– Senat 17,4% şi 15 drept

În plan politic propriu zis, campania din 1996 marchează un moment de maturizare indiscutabilă a societăţii
româneşti, dovedit şi de transferul lin, într-o anumită măsură chiar elegant, al puterii. A fost o experienţă
aşteptată cu o anumită nelinişte de cercuri interne şi, probabil, externe, pe care România a trecut-o neaşteptat de
bine. Nici un reproş cu privire la incorectitudinea alegerilor, nici o învinovăţire. Verdictul electoratului a fost pur
şi simplu acceptat şi chiar asumat. Avem în vedere faptul că puterea care a pierdut a înţeles să preia noul rol de
forţă politică în opoziţie.
În cadrul unei Conferinţe de presă, desfăşurate la BEC, Ion Iliescu a felicitat CDR pentru victoria obţinută
şi a specificat că electoratul a dat un vot negativ PDSR şi de această situaţie a beneficiat CDR. Mulţi comentatori
şi analişti politici au considerat schimbarea de guvernare ca o schimbare de regim sau chiar ca pe o revoluţie
democratică. Vladimir Tismăneanu apreciază că „Alegerile din noiembrie 1996 reprezintă o piatră de hotar în
istoria României şi a Europei de est (…). Controlul ex-comuniştilor asupra puterii a luat sfârşit, iar euforia a
fost supremă. Precum în decembrie 1989, românii s-au însufleţit datorită şansei de a se mişca rapid către o
democraţie în stil occidental“.568 Michael Shafir nota la rândul lui: „Pentru prima dată din 1937 electoratul
român şi-a schimbat Guvernul prin vot. Fie şi numai din acest motiv, schimbarea ar trebui privită ca
«istoric㻓.569 La doi ani de la euforia alegerilor pentru unii şi ani de triste pentru alţii, analistul Pavel Câmpeanu
făcea următoarea evaluare a momentului politic românesc: „Scrutinul din 1996 n-are meritul politic de a-i fi adus
pe cei mai buni, ci, înainte de toate, meritul istoric de a fi oprit lunecarea tranziţiei pe povârnişul puterii
nealternative. Excesiv personificată, această putere s-a structurat, după 1989, în jurul unui nucleu de foşti
conducători ai PCR deveniţi reformatori în anii perestroikăi …“570. Alternanţa la putere este un element necesar
pentru sistemul politic democratic. Permanenţa la putere, în condiţiile unei gestiuni apreciate ca discutabilă de

563
Paul Dobrescu, op. cit., p. 174.
564
Monitorul de Iaşi, 24 octombrie 1996.
565
Paul Dobrescu, op. cit., p. 216.
566
George Voicu, op. cit., p. 229.
567
Idem, p. 230.
568
Vladimir Tismăneanu, „Sfârşitul excepţionalismului românesc: epitaf pentru a treia cale“, în Sfera Politicii, nr.
45/1996, pp. 22-23.
569
Michael Shafir, „Alegerile din România: un sufragiu istoric“, în Sfera politicii, nr. 45/1996, p. 26.
570
Pavel Câmpeanu, „Alegerile tranziţiei“, în Sfera politicii, nr. 56/1998.
 94

către o parte importantă a societăţii româneşti putea duce la o criză a sistemului politic. Singura alternanţă reală
anterioară celei din 1996 a fost cea din noiembrie 1928 când PNŢ a obţinut o majoritate zdrobitoare in faţa PNL.
Daniel Fried fost director al Consiliului Securităţii Naţionale a SUA, la o întâlnire a organizaţiei
Congresului americanilor de origine română a spus: „România a avut şansa de a fi favorita Occidentului în
decembrie 1989 şi a fost favorita Occidentului, însă a pierdut enorm de mult capital ulterior. Din nou România
face pagina întâi în marile ziare ale lumii“.571 Regele Mihai a transmis poporului român un mesaj în care şi-a
declarat satisfacţia pentru că a trecut cu succes o probă grea a democraţiei – alegerile libere care o vor apropia şi
mai mult de UE şi NATO572.
Campania din 1996 este importantă şi pentru că media au jucat un rol foarte important, am putea spune
decisiv în tranşarea rezultatului. Erau întrunite condiţii pentru un asemenea rol, condiţii care ţineau de
particularitatea campaniei, a contextului, dar şi de consolidarea unei anumite orientări mediatice spre
„schimbare“, vizibile încă din 1992, dar care acum căpătase alte dimensiuni şi altă putere de influenţare.
Când confruntarea este strânsă, încleştarea puternică, rolul media creşte automat. Ea devine un adevărat
arbitru: „Definirea unei probleme drept controversată consacră media ca principală sursă de informare în
legătură cu respectiva temă“573. Tot cercetarea sociologică arată că principalul efect al mass-media este cel de
consolidare a opiniilor şi comportamentelor deja existente. Oamenii selectează din mulţimea mijloacelor de
informare pe cele care corespund credinţelor şi opiniilor proprii şi, astfel, cetăţenii îşi întăresc propriile opţiuni.
Media au influenţat rezultatul alegerilor din 1996 mai mult decât s-a întâmplat cu prilejul altor alegeri. Este
vorba mai întâi de faptul că toate media – cu excepţia posturilor de radio şi televiziune şi a unor publicaţii cu tiraj
restrâns – au fost nu atât de partea coaliţiei care, în final, a câştigat alegerile, ci împotriva puterii care îşi încheia
mandatul. Şi aceasta în mod declarat, fără rezerve. Ion Cristoiu afirma după alegeri: „Am îndreptat împotriva lui
Ion Iliescu întreaga artilerie publicistică, atât a ziarului, cât şi a mea personal“.574 La începutul lui 1996,
concluzionând în cadrul unei emisiuni la ProTV, Mihai Tatulici declara: „Singura soluţie este să alegem pe alţii
care să gestioneze treburile ţării“. Adevărul nu a făcut, cel puţin din câte cunoaştem, o declaraţie de acest fel.
Demersul publicistic al ziarului a fost condus cu netăgăduită inteligenţă şi a înscris una din cele mai semnificative
contribuţii la bascularea puterii din noiembrie 1996.
Rolul foarte important al media în ceea ce s-a întâmplat în noiembrie 1996 rezultă nu atât din impactul
direct, din atitudinile şi opiniile formulate. A luat naştere un adevărat mecanism de modelare a opiniei, care a
exercitat un impact mai profund, chiar dacă nu întotdeauna uşor de sesizat. Specific campaniei din 1996 este
faptul că majoritatea, dacă nu chiar cvasitotalitatea mijloacelor de comunicare în masă susţineau deschis
schimbarea. Votantul, adept al partidului care urma să fie schimbat de la putere, PDSR, respectiv al lui Ion
Iliescu, găsea cu greu puncte de sprijin în câmp mediatic. S-a declanşat astfel un proces. Un proces psihologic, o
stare de spirit, care a atras de partea schimbării tot mai mulţi alegători.
Electoratul lui Ion Iliescu a fost tăcut, discret şi, în orice caz, mai puţin manifest. Adepţii lui Emil
Constantinescu erau, dimpotrivă, mult mai activi – câteodată gălăgioşi – şi dădeau senzaţia unei omniprezenţe,
chiar dacă numeric se situau sub cei ai fostului preşedinte. Lor li se adăuga o mare masă de nehotărâţi, care se
ridicau undeva la un sfert din numărul total al alegătorilor. Ei urmau să decidă cu cine votau, acolo era şi victoria.
Influenţa puternică a media trebuie înţeleasă în acest context particular.
Preşedintele Bill Clinton l-a felicitat pe Emil Constantinescu pentru câştigarea alegerilor dar i-a trimis şi lui
Ion Iliescu o scrisoare575 în care remarca „Progresele înregistrate în anii în care aţi fost preşedinte vorbesc
despre curajul şi forţa poporului român (…). O elocventă mărturie a realizărilor dumneavoastră ca preşedinte o
constituie şi recent încheiatele alegeri generale, libere, democratice şi paşnice“.576
Rezultatele alegerilor din 1996 şi constituirea unei noi majorităţi parlamentare au constituit un motiv de
bucurie şi speranţă pentru un mare număr de români, care s-au arătat optimişti în ceea ce priveşte consolidarea
democratică în România. S-a sperat ca Parlamentul ales să-şi recapete nu numai prestigiul în opinia publică
românească ci şi rolul fundamental pe care îl are în societate. Schimbarea radicală pe care majoritatea
parlamentară din legislativul din 1996 a promis-o electoratului presupunea accelerarea ritmului de elaborare a
legislaţiei necesare. Rivalităţile dintre aliaţii la guvernare au depăşit „cu mult nivelul unor simple divergenţe de

571
Apud Vladimir Tismăneanu în dialog cu..., p. 23.
572
Domniţa Ştefănescu, Doi ani din istoria…, p. 263.
573
P.J. Tichenor, citat în Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării, Editura comunicare.ro,
Bucureşti, 2001, p. 35.
574
Evenimentul zilei, 22 noiembrie 1996.
575
Asupra acestei scrisori au fost controverse; Ambasada SUA la Bucureşti la 13 ianuarie, a transmis presei un
comunicat prin care se spune că Bill Clinton n-a transmis nici o scrisoare.
576
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 263.
 95

idei sau principii spulberând definitiv mitul opoziţiei constructive“577, ceea ce a afectat activitatea parlamentară.
Pentru exemplificare vom apela la unul dintre multiplele conflicte de interese dintre CDR şi USD şi nu de
principii sau de programe sau viziune în ceea ce priveşte reforma. La 7 iulie 1997, Viorel Cataramă (PNL)
sprijinit de ministrul Reformei, Ulm Spinenu, a cerut discutarea legii legate de investitorul român în sesiunea
extraordinară a Parlamentului convocată pentru a discuta un pachet de legi aflate de mai multe luni pe masa
Parlamentului. Protejarea investitorului român, în condiţiile în care legea referitoare la investiţiile străine fusese
deja votată, se impunea cu necesitate. Nu a reuşit pentru că procedura nu permitea. Convocarea peste numai două
zile a unei noi sesiuni parlamentare extraordinare pentru a discuta proiectul noii legi a fondului funciar a avut mai
mult succes pentru CDR deoarece partenerii din USD au lipsit şi nu s-a putut realiza cvorumul necesar discutării
legii578.
Din aceste cauze, dar şi din pricina ritmului scăzut de lucru al parlamentarilor, forul legislativ ales în 1996
nu a fost mai „productiv în ceea ce priveşte elaborarea legilor decât cele anterioare”.
Iată, de exemplu, de la constituirea sa şi până la vacanţa parlamentară din iunie 1997, Camera Deputaţilor a
dezbătut 161 de legi şi Senatul 165 însă mai mult de o treime au fost ratificări ale unor tratate internaţionale579.
Nici în ceea ce priveşte activitatea de control pe care Constituţia i-o conferă, Parlamentul n-a fost la nivelul
aşteptărilor. Metoda cea mai des uzitată a fost cea a interpelărilor şi angajării răspunderii Guvernului asupra unui
program sau asupra unei declaraţii de politică generală580 şi moţiunile de cenzură pentru că aveau impact la
public. Dezbaterile erau pe larg mediatizate şi parlamentarii îşi puteau „corecta“ imaginea în ochii electoratului.
Răspunsurile şi mai ales măsurile, acţiunile concrete rareori s-au finalizat. În legislatura 1992-1996, de exemplu,
Guvernului i-au fost adresate, la Camera Deputaţilor, 1709 întrebări, dar n-a răspuns decât la 1391, deci
aproximativ 80%. La Senat au fost 854 întrebări şi au fost primite 712 răspunsuri, adică ceva mai mult de 80%.
În ceea ce priveşte raportul interpelare / răspuns situaţia a fost aproximativ aceeaşi. La Camera Deputaţilor au
fost înregistrate 956 întrebări din care Guvernul a răspuns la 791. La Senat au fost 1651 şi s-a răspuns la 981
întrebări 228, adică la nici 60% din ele!
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau a unei declaraţii de politică
generală ca modalitate de control al Parlamentului asupra executivului ea „a fost folosită pentru prima dată în
istoria parlamentară românească postbelică la 3 iunie 1997. Guvernul şi-a asumat cu acel prilej răspunderea
asupra Programului de măsuri privind reforma globală a societăţii româneşti 581. Moţiunea de cenzură provocată
de această angajare a răspunderii guvernului a fost respinsă la 9 iulie 1997, cu 268 de voturi contra şi 152 pentru.
În acest fel, Programul a devenit obligatoriu pentru executiv. De asemenea, Legea nr. 44/1998 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost adoptată, în
condiţiile art.113 din Constituţia României „în urma angajării, în şedinţa comună din 21 ianuarie 1998, a
răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului“.582 Disputele sterile, conflictele de interese şi
atacurile la persoană sau chiar calomniile unora dintre parlamentarii radicali-naţionalişti ca şi practica
politicienilor de după 1991 de a fi în teritoriu „doar în campaniile electorale“ 583 au erodat puternic imaginea
acestei instituţii în opinia publică din România. Într-un sondaj CURS din iunie 1997 se arată că 59% dintre
cetăţenii României au o părere proastă şi foarte proastă la adresa Parlamentului, în timp ce doar 34% erau
favorabili activităţii acestuia584.

A patra campanie: PDSR revine la putere

Cea de-a patra campanie electorală din noiembrie 2000 a consemnat revenirea la putere a PDSR. Putem
evidenţia din nou un transfer de putere, de data aceasta către formaţiunea care a mai fost la cârma ţării.
Rezultatele electorale obţinute de partide au fost următoarele:

Senat Camera Deputaţilor

PDSR 37,09 36,61

577
Sergiu Târa, „«Schimbarea în bine» a Parlamentului“, în Sfera politicii, nr. 50/1997, p. 47.
578
Idem p. 48.
579
Ovidiu Nahoi, „Aleşii poporului au tocat 65 de miliarde şi au plecat în vacanţă“, în Privirea, nr. 81/23-29
iunie 1997.
580
Marian Enache, „Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile statului român“, în Dreptul, anul IX,
seria a III-a, nr. 6/1998, pp. 41-42.
581
Marian Enache, op. cit., p. 42.
582
Idem.
583
Mircea Mihăieş, „Revolta provinciei“, în Vladimir Tismăneanu în dialog…, p. 217.
584
Ziua, 30 iunie 1997.
 96

PRM 21,01 19,48

PNL 7,48 6,89
UDMR 6,90 6,80
CDR 5,52 5,04
PD 7,58 7,03
ApR 4,27 4,07

S-a spus, şi s-a repetat, că scorul modest, în anumite privinţe catastrofal înregistrat de puterea de dinainte de
2000 – să nu uităm că PNŢCD, din principalul partid al coaliţiei de guvernare a ajuns să nu treacă pragul
electoral – a fost determinat în primul rând de contraperformanţele înregistrate în activitatea Executivului.
Acestora li s-au adăugat adaugă certurile nesfârşite din cadrul coaliţiei, o anumită incapacitate vizibilă de
coordonare, de stabilire a priorităţilor etc.
Nu putem spune cu certitudine că, în campania din 2000, cetăţenii au votat pe bază de convingere. Dacă ne
referim la voturile PDSR este limpede că nucleul dur al susţinătorilor acestei formaţiuni a procedat astfel. Este la
fel de limpede că restul de aproximativ 15-20% din procente reprezintă un vot negativ, de sancţionare a fostei
coaliţii. Putea el să se îndrepte către alte formaţiuni? Către care? Scorul bun obţinut de PDSR în alegeri este şi
efectul unei oferte electorale de ansamblu puţin atractive, care nu dădea, practic, votantului posibilitatea unei
alegeri reale. Ceea ce ridică problema ofertei politice, a credibilităţii mesajelor, a consistenţei strategiilor. Putem
vorbi despre un decalaj între dorinţa cetăţeanului şi oferta politică propriu zisă. Decalaj care se compune, la
rândul lui, din două elemente: sărăcia ofertei propriu-zise şi credibilitatea politică scăzută a autorilor
respectivelor oferte. Fapt ce ne îndeamnă să privim procesul electoral nu numai ca o confruntare între ofertele
diverşilor actori politici, ci şi ca un loc de întâlnire între cererea cetăţeanului şi oferta partidelor. Ce se întâmplă
când cetăţeanul nu-şi află răspuns la propriile dorinţe şi aşteptări? Din acest punct de vedere, Adrian Miroiu
făcea o remarcă interesantă: „Degeaba vreau eu să cumpăr o anumită haină, dacă nu se găseşte. Şi chiar dacă
mai mulţi vrem, s-ar putea ca ea chiar să nu se producă (din diverse motive). Nu orice cerere se traduce pe
piaţa electorală în apariţia ofertei corespunzătoare; alegem nu între partidele între care am vrea să alegem, ci
între cele care sunt oferite, adică sunt pe piaţă. Şi nu este adevărat că dacă 30% din electorat ar vrea ceva,
automat apare şi partidul care să îl reprezinte“585.
Dacă privim mai atent la alegerile din România se poate constata un lucru care ar trebui să ne preocupe:
tinde să se instaleze regula votului negativ. Analiza alegerilor din 1996 şi din 2000 arată că cetăţeanul a votat nu
pentru cei care au venit la putere, ci mai ales contra celor care guvernaseră până atunci. În structura deciziei sale
de vot, cântăreşte mai mult tendinţa de a sancţiona decât gândul de a da o şansă partidului, respectiv persoanei
creditate cu încredere. Evident, această situaţie nu poate fi în nici un fel desprinsă de slabele performanţe ale
guvernărilor de până acum. Votul negativ este expresia unui năduf greu de reprimat, a unei suferinţe, a unui
protest. Atâta timp cât calitatea guvernării se află în suferinţă, votul negativ îndeplineşte o necesară funcţie
sanitară: sancţionează şi îndepărtează de la putere amatorismul, nepriceperea, incompetenţa. Descurajează
amatorismul. Dovedeşte că opinia publică are măsura ei specială de a evalua şi nu poate fi uşor înşelată.
Preponderenţa votului negativ face ca mandatul unei puteri să nu dureze mai mult de patru ani, deşi, după
cum am văzut în legislatura trecută, guvernele pot fi schimbate şi de câteva ori în cadrul aceluiaşi mandat.
Schimbarea după un ciclu de cel mult patru ani a echipelor nu poate asigura răgazul suficient pentru îndeplinirea
unor obiective de mai largă respiraţie, introduce un tip de evoluţie sacadată, marcată de durata ciclului electoral.
În democraţiile mature întâlnim situaţii când rotaţia la putere se face după o perioadă de patru ani. În acest caz,
fie se consideră că a existat o prestaţie modestă (de pildă, mandatul lui Carter), fie avem de-a face cu încheierea
unui ciclu istoric (după opinia noastră, pierderea alegerilor de către Bush în 1992 a fost cauzată de lipsa de
performanţă, ci faptului că se încheia o etapă istorică, ceea ce reclama alţi oameni, alte abordări). „Normalitatea“
este reprezentată de două mandate consecutive, ceea ce înseamnă opt ani şi un răgaz suficient de mare pentru a
conduce în lumina aceleiaşi platforme, aceleiaşi strategii, cu o echipă de personalităţi care împărtăşesc convingeri
şi abordări similare.
Este interesant de semnalat că votul negativ pregăteşte un alt vot, de aceeaşi factură, la următorul tur de
alegeri. Din moment ce actorul aflat la putere nu a venit pe baza propriilor merite, ci ca urmare a greşelilor
celorlalţi, riscul ca slaba performanţă să se perpetueze este considerabil. Funcţionarea acestui tip de vot ilustrează
limpede că motivele de supărare faţă de puterea care îşi încheie mandatul sunt mari, în timp ce temeiurile de
optimism legate de „noua putere“ sunt reduse. Din această diferenţă negativă nu are cum să rezulte un vot
„pentru“.
De aceea, considerăm că a avea două victorii electorale consecutive, a beneficia de două mandate compacte
ar fi un semn de maturizare a vieţii noastre politice. După transferul paşnic al puterii din 1996, acesta ar fi un alt

585
Lazăr Vlăsceanu, Adrian Miroiu, Democraţia ca proces. Alegerile 2000, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
 97

semn că lucrurile evoluează pe un făgaş normal, dătător de anumite speranţe. Cu atât mai important cu cât el ar
veni de la cetăţean, din interiorul sistemului electoral.
Este adevărat că numai cetăţeanul, prin votul său, poate face acest lucru. Dar resortul deciziei sale se află în
mâinile clasei politice. De ea depinde performanţa, relansarea economică, începuturile prosperităţii, cele care l-ar
putea convinge pe cetăţean să voteze „pentru“.

Prosperitatea ca argument al legitimităţii

Românii s-au obişnuit să considere votul şi mecanismul electoral de alegere a câştigătorilor drept sursa
exclusivă a legitimităţii. Partidul care câştigă alegerile într-o manieră corectă dobândeşte legitimitatea de a
exercita puterea pentru o perioadă de vreme. Sursa democratică a legitimităţii a fost şi rămâne esenţială. Nu
putem vorbi despre legitimitate în afara mecanismelor democratice, în afara libertăţii de exercitare a
prerogativelor democratice, a drepturilor cetăţeanului de a alege persoane, orientări, strategii.
Sursa democratică a legitimităţii este fundamentală, dar nu mai este şi suficientă. Un partid, respectiv o
coaliţie de partide poate câştiga în mod corect alegerile dobândind, în mod de netăgăduit, legitimitatea de a
conduce. Numai că o asemenea sursă se cere dublată de o alta, asociată cu performanţa economică, cu
conducerea care asigură şi generează prosperitate. Numai împreună pot asigura legitimitate deplină, întreagă şi de
necontestat. Dacă performanţa economică lipseşte, dacă, prin urmare, sărăcia se extinde, atunci legitimitatea
democratică propriu zisă slăbeşte ca forţă, ca prezenţă centrală în câmpul legitimităţii. Dacă alegerile au fost
corecte dar omul o duce mai greu, puterea ieşită din alegeri va fi din ce în ce mai mult contestată.
Un asemenea proces s-a derulat şi în România şi este important să fie analizat din două perspective. În
primul rând, sărăcia în România postdecembristă s-a extins cu totul îngrijorător, erodând încrederea cetăţeanului
în mecanismul democratic, care trebuie sau ar trebui să selecteze, până la urmă, tot competenţa. Cum procesul de
sărăcire a continuat de la un mandat la altul – cu excepţia anilor 1994 şi 1995 – cetăţeanul se poate întreba: la ce
sunt importante alegerile dacă eu o duc din ce în ce mai rău? Sau, în termeni de specialitate, procesul democratic
al alegerilor mai poate conferi legitimitate în cazul în care guvernarea nu este performantă şi nu generează
prosperitate? Când o asemenea întrebare apare, explicit sau nu se declanşează începutul unui proces de
subevaluare a procesului electoral ca atare, a înseşi mecanismelor democratice.
În al doilea rând, este vorba despre riscul nu numai potenţial pe care îl reprezintă sărăcia pentru modificarea
comportamentului politic şi electoral al cetăţeanului. Problemă tratată îndeobşte fugitiv, în fraze stereotipe, deşi
istoria ne arată limpede că sărăcia a prilejuit basculările politice cele mai spectaculoase, mai ales spre regimurile
totalitare. Sărăcia radicalizează, sărăcia induce un tip de nervozitate, o nerăbdare vizibilă, sărăcia face ca
opţiunea de vot să se formeze şi să se modifice sub presiunea altor factori decât în mod normal. De pildă, sărăcia
induce un tip de vulnerabilitate cu totul specială la promisiune. Chiar la promisiunea fără acoperire. Promisiunea
devine chiar un tip de drog pentru persoane, chiar pentru grupuri aflate la marginea răbdării, a capacităţii de a
suporta frustrările sărăciei.
Această vulnerabilitate specială pe care o induce sărăcia favorizează apariţia unor preocupări, dacă nu a
unor strategii de manipulare a stării de spirit pe care o alimentează sărăcia în vederea obţinerii de câştig electoral.
Nu trebuie deloc să ne imaginăm că ar exista reticenţe sau o anumită sfială de a recurge la asemenea strategii.
Moralitatea în momentele care preced bătăliile electorale prezintă un sistem de valori cu totul inoportun pentru
actorii politici.

Instituţia prezidenţială şi mentalitatea voievodală

În schimb, imaginea instituţiei prezidenţiale deşi a cunoscut fluctuaţii de la o etapă la alta, n-a cunoscut un
asemenea proces de scădere a încrederii populaţiei. Unii analişti au explicat acest fenomen prin faptul „că
procesul de instituţionalizare şi de creare a unei imagini credibile este mult mai avansat la Cotroceni“.586 Alţii
cred că prestigiul îşi are izvorul în mentalitatea şi istoria românilor. Tradiţional şeful statului
(domnitor/rege/preşedinte) concentra „cel puţin formal, întreaga sau aproape întreaga putere. Tot conform
tradiţiei, persoana aflată în această funcţie este cea mai populară personalitate şi totodată, cea presupusă a fi
cea mai competentă. Către ea împinge, întregul sistem de putere, toate problemele majore, aşteptând deciziile
de rezolvare. Ei i se atribuie, atunci când nu-şi atribuie singură, toate lucrurile bune care se întâmplă în timpul
guvernării sale şi cea mai mare parte a celor rele. În general de la acest vârf se aşteaptă toată lumea ca puterea

586
Sergiu Târa, op. cit., p. 47.
 98

să fie exercitată, indiferent cât de arbitrar“.587 Referindu-se la acest aspect, Tom Gallagher crede şi el că „în
decembrie 1989 românii aveau deja de multă vreme obişnuinţa unui conducător unic aflat în fruntea unui
anumit număr de instituţii centralizate“.588
Acest fapt a contat foarte mult în derularea evenimentelor de după căderea regimului Ceauşescu. Vladimir
Tismăneanu prezicea încă din 1988 că „…oricine va ajunge la putere după Ceauşescu, fie el şi cel mai
înflăcărat şi mai convins apărător, va deveni cel mai popular lider din întreaga istorie a României (…) pentru
că această persoană va profita de comparaţia cu cea mai neagră perioadă din istoria României. Popularitatea
lui, va fi fără îndoială, pe cât de nemeritată pa atât de excesivă. Succesorul lui Ceauşescu nu va trebui decât să
renunţe la anumite legi nepopulare pentru ca popularitatea lui să atingă cote nebănuite“.
Evoluţia instituţiei şefului statului după prăbuşirea regimului comunist a cunoscut particularităţi şi evoluţii
caracteristice etapelor de transformări pe care le-a suferit întreg sistemul politic românesc. În perioada în care s-a
scurs până la apariţia Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 numită de specialiştii în drept constituţional şi
etapa puterii revoluţionare589 sau de analiştii politici a stabilizării provizorii a puterii590 funcţia de şef al statului a
fost asigurată de Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale căruia i se confereau prin Decretul-Lege
nr. 2/27 decembrie 1989 o serie de atribuţii specifice unei preşedinte de Republică 591. În această funcţie a fost
ales Ion Iliescu, fost ministru al tineretului şi secretar al CC al PCR cu probleme ideologice până în 1971. Intrat
în dizgraţia Clanului Ceauşescu după această dată a deţinut funcţii modeste în structura de partid şi de stat.
Evenimentele l-au „prins“ în funcţia de director al Editurii Tehnice. Până la 12 ianuarie lui Ion Iliescu nu i-a fost
contestată funcţia de preşedinte de republică. În această zi, momentul de reculegere s-a transformat într-un
moment de remuşcare şi revoltă. Participanţii s-au deplasat de la locurile comemorării (Piaţa Universităţii, Piaţa
Romană, Cimitirul Eroilor Tineri) la sediul Guvernului într-o stare de spirit care amintea de zilele revoluţiei.
Liderii CFSN sunt nevoiţi să coboare în mijlocul mulţimii la o tribună improvizată – o tanchetă. În aceste
momente Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte al CFSN întreabă mulţimea revoltată dacă „îl vrea pe Iliescu jos“.
A fost un moment pe care Ion Iliescu a ştiut să-l gestioneze în folos propriu dar şi general pentru că lucrurile
puteau să degenereze în violenţe. Contestarea legitimităţii lui Ion Iliescu în fruntea statului, cu adevărat serioasă,
a avut loc pe 28 ianuarie 1990 când liderii partidelor istorice (PNŢCD şi PNL) şi ai altor partide care îşi făcuseră
apariţia pe scena politică românească au pus semnul egal între PCR şi FSN şi s-a scandat „Ieri Ceauşescu – azi
Iliescu“592. Şi de această dată, liderul FSN a ştiut să cedeze „opoziţiei“ în curs de organizare şi structurare, fără să
piardă controlul asupra gestionării puterii de stat. Se va deschide însă o nouă etapă, aceea a contestării
permanente a persoanei din fruntea statului român. Contra-manifestaţia organizată de liderii FSN la 29 ianuarie a
inaugurat şi ea, din păcate, o etapă a violenţelor pe scena politică românească. Au fost luate cu asalt sediile
partidelor istorice. Viaţa fruntaşilor acestor partide a fost pusă în pericol. Corneliu Coposu este scos din sediul
partidului de Petre Roman şi preluat de o tanchetă a armatei pentru a fi protejat de furia dezlănţuită a mulţimii.
Minerii din Valea Jiului conduşi de cel ce avea să devină atât de controversat şi pentru acţiunile sale – Miron
Cosma au sosit pentru prima dată în Bucureşti să anihileze prin orice mijloace pe cei care nu erau cu „frontul“.
Ritmul şi intensitatea acestor contestări va creşte după ce, la Conferinţa Naţională a FSN din 7-8 aprilie
1990, Ion Iliescu a fost desemnat candidat la Preşedinţia României. La 24 aprilie, la capătul unui miting electoral
al opoziţiei se inaugurează o perioadă de contestare continuă – zi şi noapte – a liderului FSN-ist Ion Iliescu.
Conform unei declaraţii a manifestanţilor din Piaţa Universităţii din 25 aprilie 1990 Ion Iliescu este considerat
vinovat „de deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei române din decembrie 1989“. Se face apel la toţi
românii ca în ziua de 1 mai 1990 „să manifesteze împotriva regimului totalitar din ţară“.593
Alegerile din 20 mai 1990 au pus capăt etapei de ad-interimat în evoluţia instituţiei şefului statului. Această
alegere, însă, se făcea în lipsa actului fundamental – Constituţia – „Locatarul de la Cotroceni“ nu era ales decât
pentru o perioadă de provizorat până la scrutinul din 27 septembrie 1992. La scrutinul prezidenţial au fost înscrişi
în cursă un număr mare de candidaţi. Acest lucru demonstra, pe de o parte, dorinţa societăţii de a-şi manifesta
exerciţiul democratic, iar, pe de altă parte, un anume infantilism politic. A câştigat Ion Iliescu cu 85,07% din
voturi urmat la mare distanţă de Radu Câmpeanu (PNL) cu 10,64% şi Ion Raţiu (PNŢCD) cu 4,29%.
Personalitatea charismatică a lui Ion Iliescu şi mesajul de paternalism social594 şi economic a prins la milioane de
votanţi pentru că au văzut „în el un adevărat progres faţă de tot ceea ce li se oferise de conducătorii români de

587
Vladimir Pasti, op. cit., p. 108.
588
Tom Gallagher, op. cit., p. 231.
589
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 92.
590
Vladimir Pasti, op. cit., p. 100.
591
A se vedea pe larg Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 392-393 .
592
Domniţa Ştefănescu op. cit., pp. 50-51.
593
Idem pp. 63-64.
594
Tom Gallagher, op. cit., p. 134.
 99

foarte mulţi ani“.595 O parte a presei internaţionale şi a observatorilor străini din partea unor instituţii europene au
exprimat rezerve faţa de alegerea liderului FSN. Agenţia Reuter considera că „Victoria lui Iliescu şi a FSN va
rupe o tendinţă a alegerilor din celelalte ţări ale Europei răsăritene, unde conducerea comunistă a fost
înlăturată anul trecut“.596
Prima bătălie politică pentru câştigarea fotoliului prezidenţial în condiţiile existenţei unei constituţii
democratice s-a dat în septembrie 1992. Spectrul politic era mult mai bine organizat şi mai închegat. Candidaţii la
funcţia supremă în stat au fost mult mai numeroşi şi veneau în confruntare pe baze de programe şi mai puţin pe
lozinci deşi nici acestea n-au lipsit. Au luat startul în campania electorală candidaţii susţinuţi de formaţiuni
politice sau partide cu priză la electorat – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Caius Traian Dragomir, Ion Mânzatu,
Gheorghe Funar, Mircea Druc – dar şi unii care reprezentau formaţiuni politice minore sau chiar independenţi:
Lucian Cornescu, Ion I. Brătianu, Nica Leon, Sorin Marpazan, Călin Roseti, Viorel Sălăjan etc. Radu Câmpeanu
liderul PNL a surprins opinia publică prin propunerea ca regele Mihai să candideze la preşedinţie. Nefiind
consultat asupra acestui demers, regele a răspuns că „nu pot fi nici candidatul unui partid nici cel al unei coaliţii
(…). Consider că nu ar fi cinstit nici faţă de voi, nici faţa de propria mea conştiinţă, dacă m-aş folosi de
procedura unei alegeri la preşedinţia republicii pentru a-mi înlesni reîntoarcerea pe tronul de pe care am fost
alungat în 1947, printr-o lovitură de stat comunistă, comandată de o putere străină“.597 Referindu-se la avalanşa
de candidaţi dar mai ales la credibilitatea lor în ochii electoratului Silviu Brucan nota: „Înghesuiala candidaţilor
la preşedinţia României în această vară fierbinte repetă la un nivel mai înalt înghesuiala partidelor politice
depăşind suta în mai 1990 (…). Numărul lor creşte geometric. Palatul Cotroceni, cu scări de marmură lucioasă,
saloane elegante şi mobilă stil, pare a exercita o atracţie irezistibilă mai ales că de acolo emană fascinaţia
puterii (…). Impresia mea este că oamenii noştri politici nu-şi dau seama că electoratul român nu mai este cel
din 1990“.598
Ce promit candidaţii la preşedinţie? Ion Iliescu – aceleaşi lucruri ca în 1990 cu unele nuanţe: economie
socială de piaţă în condiţiile unei protecţii sociale deplin asigurate, elaborarea unui plan de redresare economică
a ţării, exercitarea funcţiei supreme în stat în numele tuturor cetăţenilor. Emil Constantinescu, susţinut de CDR,
se angaja să contribuie la o schimbare radicală în viaţa cetăţeanului aşa cum e descrisă în platforma CDR 599. În
spiritul naţionalismului susţinut de PUNR Gheorghe Funar promitea că dacă va ajunge preşedinte românii vor fi
liniştiţi în orice colţ al ţării inclusiv în Covasna şi Harghita. Gheorghe Funar a introdus în planul său şi obiective
care nu puteau fi realizate în acele condiţii internaţionale, cum ar fi reîntregirea teritoriilor româneşti.
Radicalitatea discursului lui Funar i-a atras în campania electorală şi furia unor cetăţeni aşa cum s-a întâmplat la
Timişoara. Caius Traian Dragomir susţinut de FSN şi-a prezentat programul sub titlul „Noua Românie“ un
amestec de dorinţe şi lozinci frumoase care nu vor avea prea multă priză la electorat.
Mişcarea Ecologică din România a desemnat drept candidat pe Mircea Druc, basarabean care a ajuns în
vâltoarea evenimentelor din Republica Moldova până la funcţia de prim-ministru (mai 1990 – iunie 1991).
Candidatura sa a fost posibilă ca urmare a obţinerii cetăţeniei române (iunie 1992). Avea ca obiectiv, ca şi
Gheorghe Funar, reîntregirea: „Dacă voi învinge, consideraţi că unirea este înfăptuită“.600 Deşi imaginea lui Ion
Iliescu începuse să se erodeze, în campania electorală a fost candidatul cel mai bine plasat în preferinţele
electoratului. Nu va mai obţine decât un scor de 47,34% ceea ce a însemnat o cădere cu circa 30% preferinţele
faţă de alegerile precedente. În al doilea tur de scrutin s-a înfruntat cum era de aşteptat, cu reprezentantul CDR,
Emil Constantinescu, care a obţinut 31,24% din voturi. Ceilalţi candidaţi au obţinut procente modeste. Gheorghe
Funar a obţinut 10,87% ceea ce demonstra că discursul naţionalist mai avea ecou în rândurile unei părţi a
publicului românesc. Explicaţia procentelor ridicate pe care Ion Iliescu le-a obţinut este găsită de unii analişti în
modul cum acesta şi-a construit discursul şi mesajul electoral. El a folosit vocabularul cel mai redus, uneori
stereotip, o adevărată limbă de lemn. La 11 octombrie 1992 a fost ales pentru un mandat de patru ani Ion Iliescu
cu 61,43%. Emil Constantinescu a fost oarecum aproape de contracandidatul său. Diferenţa dintre cei doi în
număr de voturi a fost de aproximativ 2 milioane. La 30 octombrie 1992 în faţa celor două camere reunite, Vasile
Gionea preşedintele Curţii Constituţionale a prezentat actul de validare a scrutinului din 11 octombrie, apoi Ion
Iliescu a depus jurământul. Rolul, atribuţiile, puterea noului preşedinte sunt precizate în Constituţie şi din această
perspectivă. Ion Iliescu a fost primul preşedinte cu legitimitate constituţională.

595
Idem.
596
Apud Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 75
597
Idem, p. 245.
598
„Libertatea“, din 7 iulie 1992
599
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 253 – 254
600
Apud Domniţa Ştefănescu, op. cit., p257
 100

În ciuda programului său electoral cu vădit caracter populist Ion Iliescu a trebuit să susţină acţiunile de
reformă ale guvernului Văcăroiu care au avut şi efecte negative asupra nivelului de trai pentru un segment din
populaţia României (pensionari, ţărani) care l-a votat.
Astfel că în ciuda faptului că apetitul protestatar şi contestatar al societăţii civile împotriva lui Iliescu a
scăzut popularitatea lui nu a crescut. Preşedinţia, deşi nu are atribuţii concrete în gestionarea reformei economice,
decontează asemenea fenomene, precum declinul nivelului de trai, scandalurile de corupţie sau afacerile
dubioase.
Mentalitatea societăţii româneşti nu s-a schimbat nici în ceea ce priveşte rolul dar mai ales puterea pe care o
deţine preşedintele în stat. Oamenii în special cei de la ţară, dar nu numai, confundau încă statul cu persoana care
deţine funcţia de şef al statului. Un grup de ţărani din localitatea Galbenu, judeţul Brăila intervievaţi asupra
rolului pe care îl are în societate statul au răspuns „Statul dinainte era Ceauşescu, acum e domnul Iliescu“601.
Aşa se explică faptul că a fost nevoie pentru a se dezamorsa un conflict de muncă – greva mecanicilor de
locomotivă – de medierea şefului statului602. Paradoxal, dar şi unii lideri se aflau sub influenţa acestei mentalităţi.
Relevant este faptul că o dispută politică între Adrian Năstase (PDSR) şi Corneliu Coposu ajunge sub forma unor
scrisori la Ion Iliescu la 6 ianuarie 1994603. Pe 12 ianuarie 1994 la Cotroceni au avut loc discuţii pentru realizarea
unui pact naţional politic, social, economic. Cu acest prilej, Nicolae Cerveni face o afirmaţie surprinzătoare: „eu
vreau să vă spun clar şi ritos: dumneavoastră nu vă puteţi ascunde, dacă vreţi să o faceţi, după dispoziţiile
constituţionale. Pentru că dumneavoastră puteţi mult mai mult decât prevede Constituţia în această ţară. Să nu
ne trimiteţi pe noi să discutăm cu PDSR. Sigur o vom face. Dar fără o lanternă de la Cotroceni n-o facem,
domnule preşedinte“.604 Alţi lideri ai partidelor din opoziţie au percepţia că Ion Iliescu îşi depăşeşte atribuţiile
constituţionale. Plecând de la unele afirmaţii pe care acesta le-a făcut cu prilejul unor „vizite“ prin ţară cu privire
la legea fondului funciar sau la deciziile luate de justiţie în privinţa unor retrocedări de imobile naţionalizate,
liderul PL ’93, domnul Patriciu considera, la 24 mai 1994 că Ion Iliescu „pune bazele unei dictaturi de
catifea“605. Pe de altă parte, liderul PNŢCD, Corneliu Coposu ameninţa la 10 iunie 1994 că „prin parlamentarii
săi va declanşa procedura de suspendare din funcţie a lui Ion Iliescu pentru că a atentat la independenţa puterii
judecătoreşti“.606 De altfel, o încercare în acest sens a fost făcută, fără a avea succes.
Alegerile prezidenţiale din 1996 s-au desfăşurat într-un context diferit de precedentele confruntări
electorale. Se petrecuseră schimbări social-politice importante în opţiunea electoratului românesc în sensul unei
sensibile deplasări spre centru-dreapta. La fel de important e faptul că avuseseră loc schimbări în strategia
electorală a opoziţiei politice în special la nivelul CDR. Liderii Convenţiei au renunţat la o politică ofensivă şi
puternic personalizată. Confruntarea ideologică şi tema luptei anticomuniste au trecut pe plan secund. CDR a
sesizat la timp că ruptura comunism – anticomunism nu mai reprezenta principala linie de clivaj din viaţa noastră
politică. Opinia publică, mai ales o parte din segmentul electoral al PDSR a observat că liderii CDR nu mai sunt
atât de hotărâţi să declanşeze o „vânătoare de vrăjitoare“. Prin urmare, PDSR şi Ion Iliescu n-au mai putut miza
pe teama electoratului „de intransigenţă revoluţionară a Convenţiei din vremea când ea dorea zilnic să răstoarne
puterea prin manifestări de stradă“607. Centrul de greutate a fost mutat pe „tergiversarea“ sau chiar eşecul
reformelor întreprinse de guvernările PDSR pe plan intern şi pe o accentuată izolare a ţării în plan extern. Au
adoptat o platformă modernă, venind în întâmpinarea unui important segment al societăţii, mai ales a tineretului
şi a intelectualităţii, care dorea occidentalizarea radicală şi imediată a României, soluţii economice de factură
liberală, o deschidere totală în direcţia Europei.
Un alt element important al confruntării electorale a fost şi faptul că opoziţia a ştiut să tragă concluzii din
eşecurile anterioare şi a oferit soluţii alternative pentru necazurile şi nemulţumirile sociale ale multor grupuri
dezavantajate608. Analiştii şi liderii CDR au înţeles că nemulţumirile faţă de guvernanţii de după 1990 şi nu
opţiunea de stânga a populaţiei au produs revenirea comuniştilor la putere în Polonia, Ungaria, statele baltice sau
Bulgaria. „Ele ar putea, opina un analist în 1995, la noi, dimpotrivă să propulseze dreapta la guvernare”.609
Atât Roman cât şi Constantinescu au atins corzile sensibile ale electoratului denunţând cleptocraţia
omnivoră, starea îngrozitoare a economiei, decăderea standardului de viaţă şi absenţa transparenţei politice.
Pierderea controlului parlamentar la 3 noiembrie 1996 l-a împins pe preşedintele Ion Iliescu la unele poziţii şi

601
Alina Mungiu, op. cit., p. 83.
602
Paul Dobrescu, op. cit., p. 41.
603
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 361
604
Ibidem, p. 363 – 364
605
Ibidem, p. 385
606
Ibidem, p. 389
607
Elena Ştefoi, Opoziţia anticomunistă în folosul foştilor comunişti, în „Sfera Politicii“ nr. 33/1995, p. 35
608
Vladimir Tismănenu, op. cit., în loc.cit., p. 22
609
Gabriel Ivan, op. cit., în loc.cit., p. 37
 101

accente proprii unei campanii „negative“. Atacurile lui stridente la adresa opozanţilor politici au produs efectul
invers şi reacţii dure din partea presei. Momentul culminant al unei asemenea campanii s-a petrecut la Alba Iulia
pe 9 noiembrie 1996 unde Iliescu s-a lansat într-un atac dur la adresa CDR „care urma să pregătească sfârşitul
regimului republican al ţării, după preluarea efectivă a puterii, prin reinstaurarea monarhiei, distrugerea
avuţiei naţionale etc.“610 Ion Cristoiu se întreba într-un editorial din „Evenimentul zilei“ dacă această revărsare
de ură nu este „O instigare la război civil“611. Cristian Tudor Popescu de la ziarul „Adevărul“ era şi mai
intransigent: „Sâmbăta seara, la oră de vârf, emisiunea de videoclipuri electorale a TVR mi-a oferit un spectacol
înspăimântător (…). Ca om care l-am votat în ’90, n-am putut să scot un cuvânt multă vreme după ce clipul
domnului Iliescu se terminase. Aveam impresia acută că se produsese o falie, o alunecare şi că ne prăbuşeam
prin timp undeva spre începutul anilor ’50 (…). Domnul Iliescu vorbea mulţimii. Vorbea e un fel de a spune.
Desfigurat de furie, din brunet ajuns vineţiu la faţă, zbiera pur şi simplu, cu pumnul ridicat, ameninţând. Dacă
nu mă alegeţi pe mine, o să vină regele, o să vină moşierii, o să vină ungurii. Vă mănâncă dreapta (…) Măştile
de «european», de «democrat», «de om luminat» au căzut rând pe rând, lăsând să ţâşnească la suprafaţă figura
unui bolşevic. Atenţie (…), nu comunist, nu ceauşist-bolşevic“.612
În aceste condiţii, pe 17 noiembrie 1996, 54,41% din electoratul care s-a prezentat la vot l-a ales pe Emil
Constantinescu, în timp ce pentru Ion Iliescu au votat 45,59%. Piaţa Universităţii a fost din nou plină şi s-a
sărbătorit ceea ce unii jurnalişti au numit „revelionul“ democraţiei româneşti.
Înfrângerea lui Ion Iliescu în campania electorală a fost văzută ca o întoarcere la normalitate în societate.
Editorialistul Ion Cristoiu observa, a doua zi după alegeri, că „era pentru prima dată în istorie când românii
schimbaseră şeful statului prin decizie electorală şi nu prin puterea lui Dumnezeu sau prin forţă.“613. Michael
Shafir considera că de fapt „privită din această perspectivă, România nu se «întoarce la normalitate, ci intră» în
ea. Si orice privire critică va arunca istoria asupra lui Ion Iliescu, este meritul său că legea, sau dreptul, au
înlocuit voinţa Domnului“614.
Entuziasmul popular şi optimismul analiştilor politici în ceea ce priveşte schimbările „revoluţionare“ care
urmau să se producă în funcţionarea instituţiei prezidenţiale după 1996 au început să dispară mai rapid chiar
decât aşteptările noii opoziţii. „La doi ani după instalarea sa la Cotroceni, Emil Constantinescu a pierdut nu
doar simpatia electoratului său tradiţional, ci chiar şi susţinerea principalilor săi colaboratori care l-au ajutat
să câştige fotoliul prezidenţial.“615 Unul dintre aceşti susţinători, Mircea Mihăeş, în dialog cu Vladimir
Tismăneanu afirma că „Emil Constantinescu nu e decât al doilea preşedinte al regimului Iliescu“.616
Elita politică şi intelectuală care l-a sprijinit pe Emil Constantinescu aştepta o reformă a instituţiei şi
administraţiei prezidenţiale, o regândire şi o redimensionare, în sensul limitării intruziunii prezidenţiale în sfera
reformei economice şi politice, adică o menţinere a ei acolo unde îi este locul: reprezentarea politică externă,
apărarea valorilor morale ale societăţii, stabilirea unui standard de onestitate în viaţa politică.
În mod paradoxal, în România politica a continuat să fie făcută în palatul prezidenţial. Preşedintele Emil
Constantinescu a încercat, în primii doi ani de mandat, să-şi creeze imaginea celui care exercită autoritatea şi
orientează evenimentele. A avut loc un fenomen de statuificare a preşedintelui. El a intrat în această postură de
uns al istoriei, de uns al naţiunii ce se comportă ca un uns predestinat, ca un misionar al neamului 617. Într-o
declaraţie făcută la postul de radio „Europa liberă“, la numai un an de la alegeri, Emil Constantinescu afirma:
„Mie îmi este foarte clar de ce oamenii aşteaptă totul de la mine, este un mecanism normal şi acest mecanism
are rădăcini în trecut, în tradiţia românească. Oamenii au mutat peste secole mitul voievodului salvator, al
regelui bun, la preşedinte şi acest lucru nu poate fi condamnat, pentru că oamenii trebuie să-şi lege de cineva
speranţele“.618 Societatea a aşteptat ca instituţia prezidenţială să se angajeze, după 1996, în reforma morală a
societăţii româneşti aşa cum se promisese în campania electorală. Referindu-se la acest aspect Vladimir
Tismăneanu constata că instituţia era scurtcircuitată de „cumetrii“, că apăruse o nouă regulă de funcţionare a
societăţii româneşti în care „cumetria bate ierarhia“619. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul
mandatului exercitat de Emil Constantinescu au fost luate şi o serie de măsuri care au însemnat un pas înainte în
istoria prezidenţială. Preşedintele Constantinescu a subliniat, încă din primele discursuri după învestitură că cele

610
Domniţa Ştefănescu, Doi ani din istoria României, p. 257
611
„Evenimentul zilei“ din 12 noiembrie 1996; A se vedea şi Michael Shafir, op. cit., în loc.cit., p. 27 – 29
612
Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, în „Adevărul“ din 11 noiembrie 1996
613
„Evenimentul zilei“ din 18 noiembrie 1996
614
Michael Shafir, op. cit., în loc.cit., p. 29
615
Sabrina Fati, Preşedintele ca actor politic, în „Sfera Politicii“, nr. 65/1998, p. 27
616
Vladimir Tismăneanu, în dialog …., p. 56
617
Ibidem, p. 153
618
Sabina Fati, op. cit., în loc.cit., p. 28
619
Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 170
 102

mai grave ameninţări la adresa suveranităţii naţionale a României nu vin din exterior, ci mai de grabă din interior
şi a asociat securitatea naţională cu apărarea valorilor democratice şi cu nevoia de a face să domnească legea
acolo unde aceasta este sfidată620. Exercitându-şi prerogativele în lupta cu un flagel extrem de dur al societăţii
româneşti postcomuniste corupţia, Emil Constantinescu a înfiinţat un Consiliu Naţional de Acţiune împotriva
Corupţiei şi Crimei Organizate, dar care s-a dovedit complet ineficient.
În ultima parte a mandatului, popularitatea preşedintelui scade vertiginos, din cel puţin două motive.
Prestaţia personală nu s-a impus şi, mai mult, contraperformanţele guvernării au afectat şi prestigiul şefului
statului. În aceste condiţii, Emil Constantinescu renunţă să mai candideze la alegerile din 2000.
Campania prezidenţială din 2000 îl va readuce din nou pe Ion Iliescu la Cotroceni. Alegerile prezidenţiale
din 2000, ca şi cele parlamentare, nu au avut nimic spectaculos. Ele au dat câştig de cauză candidatului partidului
victorios în alegeri, Ion Iliescu. Nu a mai fost cursa strânsă din 1996. Alegerile au fost câştigate „la pas“. Media
nu a mai avut nici ea prezenţa din campania precedentă. Numai contextul şi caracterul disputei electorale explică
rolul diferit jucat de media. Lupta aproape nu avea miză. Câştigătorul era cunoscut dinainte. Pe fondul guvernării
contraperformante, principalul partid de opoziţie – şi candidatul său la preşedinţie – erau cotaţi drept câştigători
în mod firesc. Campania nu mai avea rostul decât să fixeze dimensiunile victoriei. Care să fi fost rolul de arbitru
al media în acest context?
Dacă a fost un moment care merită semnalat, acela e calificarea lui Corneliu Vadim Tudor, candidatul
PRM, în turul doi de scrutin. Este exact situaţia care avea să se petreacă în anul următor în Franţa când Le Pen a
intrat în turul final. În faţa unui pericol – ascensiunea extremismului – societatea românească a reacţionat prompt:
partide politice, adversari tradiţionali ai lui Ion Iliescu, presa au îndemnat electoratul să îl voteze pe candidatul
PDSR. Ceea ce s-a văzut în victoria clară a lui Ion Iliescu. Dimensiunile acesteia nu ne împiedică să relevăm
câteva priorităţi pentru clasa politică, anume: nevoia de alternativă, nevoia de charismă, nevoia de autoritate
morală, nevoia de programe aplicate şi de oameni hotărâţi. Subliniem aceste lucruri şi întrucât considerăm că în
campania următoare ele vor intra într-o acută actualitate.

„Braţele“ statului: puterea executivă şi judecătorească

În vidul de putere apărut în România după decembrie 1989 Guvernul a avut şi el ca instituţie o evoluţie
caracterizată de schimbări şi transformări radicale. Începând cu data de 26 decembrie când prin Decretul-Lege nr.
1 Petre Roman a fost numit prim-ministru al Guvernului României s-a format practic un al doilea centru de
putere, cel puţin formal, care se va implica alături de CFSN şi Preşedintele CFSN în demolarea structurilor de
putere ale fostului regim621. Legitimitatea sa, ca şi a FSN, rezultau din voinţa mulţimii revoltate de a demola
regimul comunist. Din această perspectivă el n-a avut un program politic propriu zis ci doar un minim de
obiective care rezultau din Comunicatul către ţară al FSN. Primul dintre acestea, de altfel şi cel mai mediatizat a
fost că „Toate ministerele şi organele centrale în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală,
subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi
sociale“.622 Urma un şir de deziderate ca: restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor
rentabilităţii şi ale eficienţei; înlăturarea administraţiei birocratice de conducere economică centralizată şi
promovarea liberei iniţiative etc.
Prima măsură a fost înlocuirea miniştrilor consideraţi cheie în siguranţa naţională sau în funcţionarea unor
sectoare ale vieţii publice, economice sau sociale cu oameni pe care revoluţia i-a propulsat „din stradă la putere“
după o expresie care a făcut carieră în epocă. Primul minister în care schimbarea a devenit manifestă a fost cel al
Apărării Naţionale. Acesta a preluat în subordine Departamentul Securităţii Statului şi alte organe din subordinea
Ministerului de Interne. În fruntea ministerului respectiv a fost numit generalul Nicolae Militaru, până atunci în
rezervă. Nu va avea o „viaţă lungă“ în fruntea armatei deoarece va fi puternic contestat de cadre militare care îl
vor acuza de colaborare cu serviciile secrete sovietice şi de lipsă de spirit democratic. La 12 februarie a luat fiinţă
Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) care va avea ca punct distinct în program
demiterea generalului Nicolae Militaru. Pe data de 21 februarie 1990, Ion Iliescu îl înlocuieşte pe Militaru cu
generalul colonel V.A. Stănculescu.
Începând cu 28 decembrie 1989 au loc mai multe restructurări sau înfiinţări de noi ministere. A fost creat
prin Decret CFSN, Ministerul Economiei Naţionale cu generalul V.A. Stănculescu în calitate de ministru prin
reorganizarea Comitetului de Stat al Planificării şi cel al Aprovizionării Tehnico-Materiale. Prin reorganizarea

620
Tom Gallagher, op. cit., p. 327
621
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria Româiei …, p. 39
622
ConstantinSava, Constantin Monac, Revoluţia Română din Decembrie 1989 …., p323
 103

Ministerului Industriei Alimentare a fost înfiinţat Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare. Consiliul
Naţional al Apelor a fost integrat în Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător.
A fost reorganizat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi înfiinţat în locul său Ministerul Culturii în fruntea
căruia a fost numit unul dintre cei mai cunoscuţi dizidenţi ai regimului ceauşist, Andrei Pleşu. Un alt cunoscut
dizident Mihail Şora a fost numit în fruntea noului Minister al Învăţământului. Sergiu Celac a fost numit ministru al
Afacerilor Externe, iar Aurel Stoica ministru al Industriei Construcţiilor de Maşini etc. În această componenţă are loc
prima întrunire a guvernului în ultima zi a anului 1989, după ce, în prealabil, CFSN dăduse Decretul-lege nr. 10 prin
care se stabileau constituirea, reorganizarea şi funcţionarea Guvernului României623. Acest proces al restructurărilor,
al apariţiilor de noi ministere sau departamente şi administraţia centrală va continua şi pe parcursul lunii ianuarie şi
al celor următoare. Sigur că mulţi din miniştrii noului Guvern erau tehnicieni deci şi profesionişti în managementul
afacerilor publice, intelectuali de marcă, scriitori sau alte profesii. Alina Mungiu analizând acest aspect ajunge totuşi
la concluzia că s-a greşit: „am fi orbi sau lipsiţi de luciditate dacă nu am recunoaşte că toate acestea s-au produs
din cauză că idolatria noastră faţă de ei i-a obligat să joace rolul care nu li se potrivea. Pe ce temei ne-am închipuit
noi – sau cei care au săvârşit farsa sinistră a câtorva numiri «mari» – că aceşti oameni ai rezistenţei în şi prin
singurătate vor deveni miniştri excelenţi, ambasadori de marcă, politicieni, deputaţi etc.?“.624
Sigur că Alina Mungiu poate să aibă dreptate, dar trebuie să ţinem seama că revoluţia trebuia să producă o
schimbare şi această schimbare trebuia să fie făcută de o nouă elită politică şi de o nouă elită administrativă.
Vladimir Pasti sesizează începutul unei lupte care se va da între noua elită politică şi administrativă care se năştea
şi binomul tehnocraţie-birocraţie administrativă, luptă ce va fi tranşată în favoarea binomului. Consecinţa acestei
lupte câştigate a fost că, de fapt, în perioada de tranziţie Guvernul nu va mai fi un real centru de putere şi deci
nici nu va administra în mod real ţara625. Radu Florian, fără a nega în totalitate aserţiunile analistului Vladimir
Pasti, crede că ele sunt excesive şi lipsite de coerenţă argumentativă. „Greu de înţeles“, afirmă Radu Florian,
„este aserţiunea că guvernul n-ar mai fi un centru de putere (…) sau aceea că la noi partidelor politice nu le
revine nici un rol şi, în consecinţă, nici o putere politică (…). Să nu mai fie guvernul un astfel de centru de
putere? Desfăşurarea unor importante procese ale tranziţiei, a celor mai multe conflicte sociale de muncă, ca şi
multiplele acte iniţiatoare ale instituţiilor economiei de piaţă – pentru a aminti numai de ele – infirmă acest
punct de vedere, relevă rolul activ al guvernului ca centru de putere“.626
Cert este că pentru opinia publică şi mai ales pentru contestatarii puterii CFSN, guvernul a fost încă din
primele zile ale lunii ianuarie ţinta disputelor şi chiar a asalturilor pentru a-l cuceri. La 12 ianuarie 1990
coloanele de nemulţumiţi s-au îndreptat spre guvern pentru a-şi spune nemulţumirile627, însă prima contestare a
legitimităţii lui se va produce la 28 februarie 1990 când un grup dintre demonstranţii atacă sediul guvernului,
forţând intrarea principală. Aceştia pătrund în clădire pentru a se răfui cu guvernul, dar nu e găsit, prezent, la
datorie, decât viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu care a fost molestat şi ameninţat că va fi aruncat din
balconul clădirii de către protestatari628. Cu ocazia unei manifestaţii organizate la 16 aprilie 1990 de simpatizanţii
fostului rege Mihai, ca urmare a refuzului Guvernului de a-i permite lui Mihai de Hohenzollern să vină în ţară, în
faţa executivului s-au strigat lozinci antiguvernamentale: „Jos guvernul comunist“. Identificarea guvernului Petre
Roman cu executivul din timpul regimului Ceauşescu va fi prezentă de acum la toate manifestaţiile anti FSN,
inclusiv în Piaţa Universităţii. Disputa Guvern-contestatarii din Piaţa Universităţii se va termina cu o victorie a
executivului dar şi cu o înfrângere a principiilor democratice în rezolvarea conflictelor societate civilă-putere
administrativă.
Un segment important al reformei care trebuia să conducă la apariţia statului de drept a fost şi crearea unei
noi autorităţi judecătoreşti ca expresie a separării puterilor în stat.
Intrarea in vigoare a Constituţiei, a declanşat, în mod inevitabil, procesul tranziţiei legislaţiei anterioare în
cadrul noului regim constituţional. Procesul a fost necesar deoarece „legislaţia preconstituţională poate
supravieţui schimbării regimului constituţional numai în măsura în care este compatibilă cu noile prevederi
constituţionale. Alminteri, însăşi unitatea sistemului juridic, în mod inevitabil, ar fi sacrificată, întrucât faţă de
legile anterioare, Constituţia ar însemna să nu constituie sursa lor de legitimitate ci dimpotrivă, Constituţia
anterioară, deşi abrogată, să îndeplinească acest rol. În plus, ar însemna ca în limitele legislaţiei
preconstituţionale, constituţia din 1965 să supravieţuiască propriei sale abrogări“.629

623
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 40 – 41.
624
Alina Mungiu, România, mod de folosire, Editura Satt, Bucureşti, 1994, p. 9-10
625
Vladimir Pasti, op. cit., p. 116 – 123
626
Radu Florian, Controversele secolului XX, Editura Diogene 1997, p. 265
627
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 45
628
Ibidem p. 54
629
Dr. Mihai Constantinescu, Margareta Berzescu, Controlul constituţionalităţii şi legile anterioare Constituţiei,
în „Dreptul“ anul V, seria a III-a, nr. 1/1994, p. 33
 104

Puterea judecătorească, reprezentată prin Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de
Apel, Ministerul Justiţiei şi Judecătoriile judeţene sau locale, a suferit şi ea un proces de schimbări structurale
mai ales o dată cu apariţia unei noi legislaţii. De precizat că puterea judecătorească în România îşi exercită
atribuţiile specifice cu sprijinul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii 630.
Sarcina noii puteri judecătoreşti a fost să rezolve procesul de „reconversiune“ legat de schimbarea
legitimităţii legilor anterioare în cadrul noii constituţii. Un asemenea proces a apărut firesc. Necesitatea
continuităţii sociale şi juridice a avut drept consecinţă imposibilitatea desfiinţării depline şi în totalitate, a
legislaţiei anterioare apariţiei Constituţiei din 1991. În esenţă acest proces de reconversie a presupus pe de o
parte eliminarea aspectelor incompatibile cu prevederile noii constituţii, iar pe de altă parte, pe cale de consecinţă
menţinerea în vigoare a normelor anterioare care se încadrează în noua ordine constituţională631.
Procesul s-a derulat în baza art.150 alin.1 din Constituţia României care prevede, în mod expres că: „Legile
şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii“. Deci
păstrarea dreptului anterior revoluţiei din decembrie 1989 şi a legilor preconstituţionale s-a operat doar în măsura
în care acestea nu au fost contrare Constituţiei din 1991. Cele contrare au fost abrogate. Competenţa de a
constata că o lege preconstituţională este abrogată aparţine, în plenitudinea ei, instanţei judecătoreşti şi în
subsidiar, când aceasta nu a apreciat că legea este abrogată, curţii constituţionale 632.
Numai astfel s-a putut asigura, în sens strict, compatibilitatea legilor cu Constituţia. Pentru a se afirma statul
de drept era necesar să existe şi să fie respectate şi o serie de principii care decurg din raporturile care se
stabilesc între cele trei puteri din societatea românească postcomunistă. Unul dintre acesta se referă la faptul că
„justiţia trebuie să se bucure de o independenţă neîngrădită, cu atât mai mult cu cât, în virtutea atribuţiilor ce-i
revin ea este chemată să exercite, în special prin intermediul contenciosului administrativ, un veritabil drept de
control asupra administraţiei publice“. Un alt principiu care a fost reintrodus după 50 de ani în România a fost
cel al inamovibilităţii judecătorilor. Potrivit prevederilor constituţionale judecătorii numiţi de Preşedintele
României sunt inamovibili. Legea de organizare judecătorească, adoptată în anul 1992, a prevăzut acordarea
inamovibilităţii în două etape: pentru judecătorii Curţii de Apel, începând cu data de 1 iulie 1993, când aceste
curţi au fost constituite, iar pentru judecătorii de la Judecătorii şi Tribunale până la 13 august 1994.
Inamovibilitatea judecătorilor şi a funcţiilor cu care au fost investiţi de Consiliul Superior al Magistraturii,
compus exclusiv din magistraţi aleşi de Parlament constituie teoretic, garanţii ale funcţionării independente a justiţiei
şi, în acelaşi timp, dau expresie relaţiilor de colaborare între legislative, executiv şi puterea judecătorească633.
Consiliul Superior al Magistraturii, prin exercitarea atribuţiilor sale vizând propuneri către Preşedintele României, în
legătură cu activitatea magistraţilor, decizia în sensul promovării şi transferului judecătorilor şi statuarea, în calitate
de instanţă disciplinară, asigură interdependenţă conducerii judecătoreşti.
Pentru ca acest proces să poată avea loc, a fost necesar ca Parlamentul să elaboreze şi legile necesare
apariţiei altor instituţii cum au fost Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului. Curtea Constituţională şi-a
început activitatea la 30 iunie 1992. La 20 mai 1997 Senatul României l-a validat pe judecătorul Paul Mitroi ca
Avocat al Poporului. Instituţia a început să funcţioneze abia în anul 1999 când au fost înregistrate aproape 5000
de cereri şi s-au acordat peste 3000 de audienţe634.
Schimbări importante s-au făcut şi în ceea ce priveşte politica penală a statului român635 pentru a se instaura
un climat de securitate socială şi individuală. În procesul de adoptare a noii legislaţii la realităţile socio-
economice de după 1989 au fost create şi instituţii noi: Garda Financiară, Gardienii Publici, Curtea de Conturi.
Au fost reorganizate Poliţia, Parchetul şi Instanţele judecătoreşti. Din păcate, în ciuda modificărilor aduse
legislaţiei şi a apariţiei de noi instituţii noi, fenomenul infracţional şi flagelul corupţiei au crescut în amploare şi
intensitate de la an la an.

630
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 50
631
Dr. Constantinescu, Margareta Berzescu, op. cit., în loc.cit., p. 34
632
Petre Ninosu, op. cit., în loc.cit., p. 31
633
A se vedea pe larg, M. Constantinescu, Echilibrul puterilor în regimul constituţional din România, „Dreptul“,
nr. 3/1993, p. 7 – 8
634
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 49
635
Consideraţii privind politica penală a României în „Dreptul“, anul VI, nr. 12/1995, p. 47
 105

Către economia de piaţă

Reformă sau prăbuşirea prin implozie

Schimbările politice radicale petrecute în societatea românească, după1989, care au avut ca miză
fundamentarea unui regim de democraţie liberală au declanşat un proces de schimbări şi transformări şi în
economia românească. Abolirea statului hipercentralizat şi a instituţiilor sale în zilele revoluţiei din decembrie
’89 au impus noii conduceri politice reorganizarea ministerelor care gestionau economia românească. A fost un
proces de schimbări operate în structura administrativă a economiei – de la ministere până la diferite agenţii şi
departamente – fără să fi existat o strategie prealabil elaborată.636 În fapt, trebuie subliniat că reforma era dictată
şi de criza în care intrase economia românească în deceniul nouă. Mecanismul hipercentralizat a determinat ca
raportul între cheltuieli şi venitul produs să se inverseze dramatic. În totalul produsului social (PS) în 1980,
venitul naţinal (VN) era de 40,8% şi cheltuielile materiale (CM) de 52,2% iar în 1990 VN era de 35,1% şi CM de
64,9%. Scăderea venitului naţional a făcut ca şi fondul de acumulare să scadă, România intrând într-o fază
accelerată de sărăcire. În 1986 fondul de acumulare era de 206,7 miliarde lei iar în 1989 de doar 109,7 miliarde
lei637. A scăzut capacitatea de a satisface din resurse proprii necesarul de energie al economiei, de la 70% în 1985
la 57% în 1990. Pe de altă parte industria noastră era energofagă. Pentru fiecare unitate valorică adăugată anual
Produsului Naţional Intern Brut (PIB) trebuia să fie majorat consumul de energie cu 1,5% peste volumul
înregistrat cu un an în urmă. Ponderea în ansamblul producţiei industriale a ţării a unor ramuri energofage şi în
PIB era extrem de disproporţionată, cum disproporţionat era raportul dintre consum şi câştig. La nivelul anului
1989, metalurgia absorbea 23,4% din totalul energiei consumate în România, dar ea nu genera decât 9,8% din
producţia industrială a ţării şi 5,4% din PIB, iar chimia şi petrochimia consumau 41,5% din energia totală a ţării
în timp ce la producţia industrială contribuiau cu 21,3% iar la PIB cu 10,7% 638.
Contextul internaţional radical schimbat după 1989 a impus economiei româneşti alternativa: reforma sau
prăbuşirea prin implozie. A dispărut CAER-ul care absorbea 45,3% din exporturile industriale ale României şi
furniza acesteia 41% din importul de combustibili, minerale şi materii prime la preţuri diferite de cele practicate
pe piaţa mondială. Numai la două materii prime extrem de necesare industriei româneşti – gaze naturale şi ţiţei –
dispariţia sistemului de preţuri CAER a scumpit în 12 luni tona de ţiţei cu 61,8% şi cu 32,5% preţul pentru 1000
mc. gaze naturale. Războiul din Irak şi criza din Iugoslavia au fost factori agravanţi pentru funcţionarea
economiei româneşti. Irakul a blocat 1,7 miliarde dolari creanţe datorate, Kuweitul dispare ca posibilitate în
aprovizionarea cu resurse energetice, Libia a blocat 12 luni datoria rambursabilă în petrol. Embargoul asupra
Iugoslaviei a costat peste 600 milioane ruble transferabile.639 Acestea au diminuat capacitatea de plată a
României şi, deci, reducerea importurilor. România n-a putut să achite nota de plată pentru aprovizionarea cu
energie şi materii prime, producându-se astfel un deficit la nivelul nevoilor de consum ale economiei de: 10
milioane ţiţei; 7 miliarde gaze naturale; 7000 Mwh energie electrică; 300.000 tone bumbac fibră. Pentru a face
aceste achiziţii, statul român ar fi avut nevoie de încă 3,4 miliarde dolari640. Aceste cifre sunt cu atât mai
semnificative cu cât Ceauşescu edificase în România o industrie dependentă de masive importuri de materii
prime şi energie. La toate acestea mai trebuie adăugat şi faptul că liderii comunişti români au practicat un
stalinism întârziat care a făcut, practic, imposibilă apariţia unor reforme, chiar şi parţiale, care ar fi permis la
rândul lor apariţia ingredientelor instituţionale specifice economiei de piaţă. Stalinismul întârziat şi declinul
cumplit al anilor ’80, când românii au suferit de foame şi de frig din cauza deciziei lui Ceauşescu de a plăti toată
datoria externă înainte de scadenţă, au format la cetăţeni aşteptări particulare legate de perioada postcomunistă. 641

636
Acad. N.N. Constantinescu, „Învăţăminte ale tranziţiei la economia de piaţă după şapte ani de desfăşurare în
România“, în vol. Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în România. Studii, vol. I, Coord. N.N.
Constantinescu, Editura Fundaţiei „România de mâine“, Bucureşti, 1997, p. 14.
637
Eugen Dijmărescu, „Liberalizarea preţurilor şi controlul inflaţiei în etapa de tranziţie“, în Oeconomica, nr.
4/1993, pp. 58-59.
638
Idem.
639
Ibidem, p. 62. vezi şi Stanley Fischer, „Socialist Economy Reform: Lessons of the First Three Years“, în The
American Review, vol. 83, nr. 2, may, 1993.
640
Eugen Dijmărescu, op. cit., în loc. cit., p. 63.
641
Daniel Dăianu, Mersul transformării, în „Oeconomica“, nr. 3/1996, p. 19.
 106

Acest lucru s-a văzut şi în alegerile din 1990 şi 1992, când s-a votat în funcţie de promisiunile economice
imediate şi nu de orientări sau program de reformă.
Totuşi, trebuie arătat faptul că, în pofida acestor disfuncţionalităţi şi crize specifice economiei socialiste,
România a păşit în „anul zero al reformei“ dispunând de câteva atuuri: resurse umane şi materiale de bună
calitate; potenţial agricol şi turistic apreciabil; economia era complet lipsită de datorii externe şi avea un
disponibil de aproximativ 2 miliarde dolari şi creanţe de încasat în valoare de încă 2,5 miliarde de dolari642.
S-a încercat stabilizarea macroeconomică prin convertirea politicii bugetare şi de credit, prin aplicarea de
măsuri de control asupra inflaţiei, asupra balanţei comerciale şi de plăţi externe 643. Situaţia socială şi politică
explozibilă din ţară au determinat pe guvernanţii de atunci să adopte măsuri fără o suficientă studiere a tuturor
conexiunilor şi consecinţelor economice. O asemenea măsură, care nu numai că n-a stăpânit ci a şi determinat o
explozie financiară, a fost hotărârea CPUN de „desfiinţare a părţilor sociale ale oamenilor muncii din unităţile
de stat“, care a însemnat o restituire de 27 miliarde lei şi crearea pe piaţă a unui exces de numerar 644. La acestea
s-a adăugat şi convertirea direct în salarii a fostelor alocaţii pentru investiţii, măsură care a favorizat apariţia unei
inflaţii galopante.
Tot în această perioadă au fost abolite unele mecanisme şi instituţii care ţineau de economia centralizată
fără a fi posibilă elaborarea legislaţiei care să înlocuiască sau să preia anumite funcţii ale vechilor structuri.
Astefel, „s-a produs un imens gol de informaţii şi de canale de legătură între unităţile economice, cu urmări
importante în dereglarea sistemului economic“.645
În luna iunie 1990, Guvernul ales la 20 mai 1990 a prezentat în faţa Parlamentului o „Schiţă privind
strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România“. Prin această Schiţă s-au sugerat şi direcţiile de acţiune
pentru transformarea sistemului economiei de comandă: liberalizarea preţurilor, descentralizarea activităţii
economice şi descentralizarea producţiei; privatizarea pe scară largă, deschiderea funcţională a economiei,
stabilizarea macroeconomică. Se mai prevedea ca statul să stimuleze asistenţa financiară externă pentru a se
demara acţiunea de retehnologizare şi modernizare a economiei naţionale. 646 Dacă analizăm din punct de vedere
teoretic această Schiţă observăm că ea se încadra în teoriile cele mai vehiculate în lume. Bergsten Williamson
constată că indiferent de ţara în care se derulează „procesul de reformă economică presupune, în mare, cam
aceleaşi lucruri – stabilizare, acolo unde este necesară, liberalizare şi deschidere, pretudindeni – fără a conta
prea mult dacă o ţară a fost clasificată în trecut ca fiind o ţară industrială dacă a aparţinut blocului socialist
sau dacă a aparţinut ţărilor sărace“647. Important a fost prin ce politici s-au aplicat aceste teorii şi cum au
funcţionat instituţiile create pentru înfăptuirea reformei, într-un cuvânt cum s-a administrat de către factorul
politic tranziţia. Eugen Dijmărescu era de părere că „Deşi s-a evocat încă de la începutul anului 1990
necesitatea unei administrări a tranziţiei (…) clasa politică a încercat să o reducă la minim, dacă nu a putut să
o elimine, pentru că termenul administrare părea să fie rostit prea devreme după abrogarea regimului
comunist-totalitar“648. Acest fapt a fost posibil datorită apariţiei şi manifestării în peisajul politic românesc a doi
factori: un fetiş al pieţei şi o „cultură“ numită de unii analişti şi ziarişti „a gazetei de perete“şi psihofixaţia
existentă la o parte a clasei politice româneşti potrivit căreia piaţa, ea singură, este capabilă să orienteze deciziile
de restructurare, să selecţioneze şi să elimine activităţile economice cu valoare adăugată negativă şi să le dezvolte
pe acelea cu şanse de reuşită pe termen lung649. Cultura „gazetei de perete“650 a fost o tehnică de manipulare a
opiniei publice utilizată pe scară largă şi în deceniile cinci şi şase, prin care se urmărea impunerea „liniei
oficiale“ în chestiuni publice importante. În lipsa unei dezbateri publice reale „linia“ era impusă de un grup de
„înţelepţi“ selectaţi pe criterii ideologice şi nu profesionale. Din păcate intoleranţa şi voluntarismul au apărut şi în
societatea românească postcomunistă şi au readus sub alte forme „cultura gazetei de perete“ influenţând decizia
politică în ceea ce priveşte trecerea la economia de piaţă. Aşa a fost posibil ca România să se înscrie, în ceea ce

642
Conf. univ. dr. ec. Ioan Cucu, asist. univ. drd. Ec. Codruţa Dura, „Evoluţii ale economiei naţionale în
contextul procesului de tranziţie“, în Tribuna Economică, nr. 36, 20001, p. 64.
643
Prof. univ. dr. Petre Mâlcomete, „Laturile tranziţiei în România şi interdependenţa dintre ele“, în vol.
Probleme ale tranziţiei, p. 80.
644
N.N.Constantinescu, Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă. Microradiografii, Editura AGER –
Economistul, Bucureşti, 1992, p. 19-20.
645
Aurel Iancu, „Tranziţia ca proces de schimbare instituţională“ (1) în Oeconomica, nr. 3-4/1994, p. 34
646
Apud. N.N. Constantinescu, op. cit., în loc.cit., p. 14.
647
Apud, Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2000, p. 50.
648
Eugen Dijmărescu, „Limite şi alternative ale tranziţiei“, în Oeconomica, 1/1994, p. 5.
649
Idem, p. 6.
650
vezi pe larg Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 71-73.
 107

priveşte tranziţia economică, în interiorul unui proces de tip „trial and error“ care lungeşte procesul şi produce
rezultate acceptate de majoritatea subiecţilor sociali cu întârziere651.

Gradualism sau terapie de şoc?!

O dispută care a dominat elita politică românească postdecembristă a fost şi cea privitoare la ritmul
schimbărilor: gradualism sau „terapie de şoc“652. Cea de-a doua cale a fost aplicată în Polonia, Cehia şi Bulgaria.
Iar politica „gradualism“ a fost experimentată de România şi Ungaria. Slovacia şi Slovenia au aplicat o mixtură
între cele două căi de trecere la economia de piaţă. 653 La noi economia de piaţă a îmbrăcat o formă puternic
politizată, cu accente demagogice, pentru a impresiona opinia publică mai ales în preajma alegerilor. Iată de
exemplu cum comenta Varujan Vosganian, în octombrie 1992, prevederea din programul FDSN care preciza că
privatizarea „este un proces gradual“: „Trecem peste mostra de umor involuntar care ne face să ne imaginăm
agenţii economici mărşăluind raţional şi cadenţat spre privatizare. Dar afirmaţia că privatizarea se va face
eliminându-se elementele spontane este o găselniţă la care de la mercantilişti încoace nimeni, în peste patru sute
de ani de teorie economică, nu s-a gândit“.654 La rândul său, Silviu Brucan ironiza, în felul său, reformiştii care
s-au descoperit peste noapte ca reformişti: „Peste noapte, toţi au devenit liber schimbişti. Se bat cu pumnii în
piept că ei sunt cei mai, cei mai, se iau la întrecere: Să se facă chiar mâine economie de piaţă! Hopa Mitică îi
îndeamnă din nou la fapte mari“.655 Dan Grindea adept al unei „terapii mixte“ afirma că „Experienţa din Polonia
care a aplicat terapia de şoc şi din Ungaria, care a aplicat terapia graduală arată că nu trebuie absolutizate
sau, dimpotrivă, respinse nici una din aceste formule şi că ele pot fi îmbinate în «terapia mixt㻓.656
O notă distinctă în aprecierea concordanţei dintre posibilele modele de aplicat în România pentru a se trece
la economia de piaţă şi resursele umane şi naţionale capabile să ducă la aplicarea unui model sau a altuia a făcut-
o Daniel Dăianu.657 Acesta aprecia „nevoia de a fi lucizi“ şi de a accepta unele adevăruri cum ar fi: societatea
românească este una dintre cele mai sărace de pe continentul european; inexistenţa unor „legi de fier“ care să
garanteze prosperitatea societăţii româneşti la un orizont de timp ce poate fi uşor definit; suntem o ţară cu mari
deficienţe structurale şi aflată în coada plutonului ţărilor postcomuniste658.
O strategie de reformă economică socială care să facă saltul de la teorie la acţiune a fost cea elaborată pe
timpul guvernării Văcăroiu. Opoziţia parlamentară a criticat în termeni duri programul propus de cabinetul
Nicolae Văcăroiu. Petre Roman (PD), aprecia că „Domnul Văcăroiu nu doreşte sincer reforma. A declarat
aproape explicit că ne vom întoarce la sistemul de control de dinainte de 1989“, iar Dinu Patriciu (PNL) afirma:
„După părerea mea acest Guvern nu este capabil să continue reforma. De altfel, ceea ce înseamnă reformă
pentru domnul Văcăroiu pentru noi este contrareformă. Eu cred că rezultatul acestei guvernări, care nu îşi
propune direct gestionarea crizei, se va vedea în foarte scurtă vreme – accentuarea blocajului financiar,
creşterea inflaţiei şi scăparea de sub control a întregii economii“659. În opinia partidului de guvernământ acest
program urmărea „consolidarea principalelor structuri instituţionale, crearea sistemului de pieţe în România şi
punerea în funcţiune, în mod articulat a «mecanismelor economice de piaţă», în acord deplin cu principiile şi
practicile social-democraţiei europene“660.
Nimeni nu poate nega că în timpul guvernării Văcăroiu s-au făcut paşi importanţi în direcţia liberalizării
preţurilor. Este adevărat că măsurile adoptate în aceşti ani au pornit de la ceea ce se înfăptuise deja între 1
noiembrie 1990 şi 11 martie 1991661, în ceea ce priveşte procesul de reaşezare a preţurilor pe criterii economice.
Dincolo de imperfecţiuni şi criticile care i-au fost aduse, este vorba despre desprinderea de planificare şi

651
Eugen Dijmărescu, op. cit., în loc. cit., p. 7.
652
A se vedea pe larg, Dan Grindea, Este posibilă accelerarea privatizării? Editura Enciclopedică, Bucureşti,
pp. 29-45; Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 77-101; Dr. Hildegard Puwak, dr. Leonard Cazan, „Politici economice
în perioada de tranziţie“, în Agora Social-Democrată pp. 119-134; România: Starea de fapt, vol. II, Economia,
Fundaţia „Un viitor Pentru România“, Bucureşti, f.a.
653
Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 75.
654
Varujan Vosganian, Jurnal de front. Articole economice, Editura Staff, 1995, p. 148
655
Silviu Brucan, Îndreptar-dicţionar de politologie, Ediţie îngrijită de Dan Petre, Nemira, 1993, p. 160
656
Dan Grindea, op. cit., p. 42
657
Daniel Dăianu, „Mersul transformării“, în Oeconomica, nr. 3/1996, pp. 5-31.
658
Idem, pp. 18-20.
659
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României… p. 274.
660
Dr. Hildegard Puwak, dr. Leonard Cazan, op. cit., în loc.cit., p. 123.
661
Eugen Dijmărescu, „Liberalizarea preţurilor şi controlul inflaţiei în etapa de tranziţie“, în Oeconomia, nr.
4/1993, p. 57-69.
 108

orientarea deciziei economice la nivelul întreprinderii pe criteriul reacţiei pieţei 662- Până la această dată în
România preţurile nu aveau nici o legătură cu cursul de schimb, cu dobânda sau cu rentabilitatea unei unităţi
economice. Prin urmare liberalizarea a fost şi un proces de reaşezarea preţurilor pe criterii economice. Acestea
trebuiau să reflecte şi în economia românească cheltuielile materiale şi salariale. Unii specialişti afirmă că acest
proces s-a derulat în şapte episoade şi a fost virtual încheiat la sfârşitul anului 1994 663. Nu este întâmplător faptul
că în 1994 s-a realizat o stabilizare a economiei, iar în anul următor o creştere economică. Reforma este un
instrument de aşezare a activităţii economice pe baze reale. Concepută şi aplicată în mod realist ea va contribui la
înviorarea, accelerarea activităţii economice, la corelarea sa cu nevoile reale ale societăţii.

Liberalizarea preţurilor – pastilă amară necesară pentru însănătoşire

Liberalizarea a fost primită cu rezerve de către populaţie deoarece acest proces nu s-a declanşat
concomitent cu un altul – liberalizarea salariilor664. În aceste condiţii, s-a declanşat un şir interminabil de proteste
sociale. Salariile cerute erau, de regulă, peste posibilităţile întreprinderilor de a le asigura şi s-a intrat, astfel, într-
un cerc vicios. Pentru a-şi mări fondurile de salarii acestea ridicau preţurile. Economia s-a confruntat cu o spirală
inflaţionistă. În martie 1991 inflaţia s-a situat la 150,3% faţă de 1 noiembrie 1990. Economia se va confrunta în
prima parte a liberalizării preţurilor cu efecte negative, printre care şi prăbuşirea producţiei industriale care
ajunge în 1992 la doar 54% din cea a anului 1989. În lipsa unei strategii coerente de restructurare a producţiei s-a
apelat la compensări globale finanţate din resurse inflaţioniste. Practicile populiste practicate de guvernanţii care
au încercat să creeze populaţiei iluzia unei reforme fără „dureri“ au consumat rezerva valutară a ţării. Dacă la
începutul anului 1990 rezerva era de 1,7 miliarde dolari la care s-au adăugat 0,3 miliarde încasări din credite
externe, la sfârşitul anului 1992 rezerva valutară a ţării era de numai 117 milioane dolari 665
Alternanţa la putere intervenită în urma alegerilor generale din noiembrie 1996 a prilejuit afirmarea unei
alte viziuni în ceea ce priveşte continuarea procesului de liberalizare în economia românească. Ceea ce era firesc.
Veniseră la putere alte forţe politice, cu alte opţiuni, cu abordări diferite ale procesului economic. Această nouă
viziune izvora din „Programul de bază de macrostabilizare şi de dezvoltare a economiei până în anul 2000“ şi
din Programul lansat în februarie 1997 de Guvernul Ciorbea de scoatere a ţării din criza în care se zbătea. Ideea
de bază era aceea a accelerării reformei pe toate planurile printre care: liberalizarea cursului leului şi a
tranzacţiilor valutare; liberalizarea preţurilor; încetarea subvenţionării unor produse, cu câteva excepţii (minerit şi
agricultură); introducerea unui regim sever de austeritate.
Liberalizarea preţurilor practicate de către întreprinderi în procesul aprovizionării a fost impusă de situaţia
halucinantă în care acestea au ajuns prin subvenţiile primite. Prin întârzieri şi recorelări la întreprinderi nu mai
ajungea nici 20% din cât li se promitea de către guvern. Situaţia a fost dramatică în zootehnie, unde, la un
moment dat, combinatele de creştere a animalelor şi păsărilor nu mai aveau bani nici să cumpere furaje.
Liberalizarea bruscă a cursului leului, fără pregătirea condiţiilor necesare, însoţită de liberalizarea pieţei valutare
a influenţat negativ retehnologizarea întreprinderilor cu capital de stat. Producţia românească ce folosea
elemente/produse din import s-a scumpit brusc. Trebuiau create strategii alternative pentru ca, odată cu
liberalizarea economică, economia şi întreprinderile să fie restructurate, astfel încât să se adapteze pieţei.
Liberalizarea nu însemna abandonul întreprinderilor de către stat, ci controlul lor prin alte pârghii decât cele
specifice economiilor hipercentralizate. Din acest punct de vedere, sunt autori care au semnalat existenţa unei
continuităţi între guvernarea „ţărănistului Ciorbea şi strategiile pedeseristului Văcăroiu“666 în sensul că şi
cabinetul Ciorbea a crezut că preţurile liberalizate vor putea constitui noua instituţie de piaţă care va înlocui
planificarea centralizată. Această ipoteză, întemeiată pe teoria neoclasică a concurenţei perfecte, s-a dovedit însă
falsă atâta timp cât în realitate structura pieţei nu a fost adusă la o situaţie concurenţială normală.
La rândul ei forţa de muncă s-a devalorizat în mod accelerat; cursa dintre preţuri şi salarii, pensii etc. era net
în favoarea celor dintâi. Cursul de schimb leu/dolar trebuia progresiv apropiat de valoarea sa reală (de pe piaţa
neagră) şi nu brusc, pentru a se evita pe cât posibil efectele negative. După unii economişti, J. Sachs de exemplu,
„liberalizarea, în general, şi liberalizarea preţurilor, în special, sunt măsuri cu care, dacă ar fi consultat, nimeni
nu ar fi de acord“.667 Secretul liberalizărilor este acela că trebuie făcute fără a cere acordul cuiva sau a consulta
opinia publică pentru aceste măsuri. Măsurile de liberalizare economică au reprezentat „momentul adevărului“

662
Idem, p. 63.
663
„România. Starea de fapt“, vol. 2, Economia, pp. 25-26.
664
Varujan Vosganian, op. cit., pp. 52-53.
665
Hildegard Puwak, Leonard Cazan, op. cit., în loc. cit, p. 123.
666
Dan Pavel, „Performanţa coaliţiei? Rămânerea împreună“, în Sfera Politicii, nr. 65/1998, p. 9.
667
Apud. Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 82.
 109

pentru economia românească. În sensul că s-au pus întreprinderile în relaţie directă, reală cu piaţa şi au fost
obligate să producă în funcţie de cererea reală. S-a întâmplat şi în România ceea ce comenta Amitai Etzioni
despre întâlnirea economiei socialiste cu piaţa liberă: „Atunci când le deschizi pentru piaţa liberă, întreprinderile
comuniste se dizolvă ca o pastilă Alka-Seltzer într-un pahar cu apă“.668
Liberalizarea preţurilor a cerut cu necesitate descentralizarea deciziilor, fapt ce a solicitat mai departe
accelerarea privatizării. În momentul în care a început procesul liberalizării preţurilor economia românească era
dominată de monopoluri şi oligopoluri care controlau sau impuneau preţurile şi distribuirea resurselor.
Funcţionarea normală a pieţei nu se putea asigura în România fără reglementarea dreptului de proprietate. S-a
vizat înlăturarea monopolului unei forme de proprietate şi asigurarea pluralismului formelor de proprietate cât şi
a unei conlucrări eficiente între acestea. S-au pus bazele generale ale competiţiei şi concurenţei în economie şi
premisele pentru apariţia noilor instituţii care să genereze şi să stimuleze funcţionarea noilor mecanisme
economice. Între acestea, esenţiale s-au dovedit crearea instituţiilor care să protejeze libera concurenţă şi
consumatorul, asigurarea mecanismelor care să asigure accesul liber pe piaţă al noilor întreprinzători
(falimentul), manifestarea neîngrădită a agenţilor economici, stimularea celor performanţi. Bazele legislative şi
instituţionale ale privatizării s-au pus în cadrul Schiţei privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în
România. Entuziasmul a fost mare însă până la sfârşitul anului în care a fost lansată „Schiţa“ s-a privatizat o
singură societate comercială mică prin vânzarea activelor de către Fondul Proprietăţii de Stat.

1996 – agenţii privaţi produc peste 50% din PIB

Anul 1991 a fost important pentru începutul privatizării. La 23 iunie 1991 a fost votată de Parlament Legea
fondului funciar care a pus bazele proprietăţii private în agricultură iar la 15 iulie acelaşi an a intrat în dezbatere
Legea privatizării. Legea a iscat polemici şi dezbateri furtunoase. Opoziţia parlamentară a considerat proiectul de
lege antinaţional şi antipopular669. Dispute aprige s-au purtat în jurul principiilor de privatizare, al locului şi al
rolului pe care urma să-l joace Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi al procentului din patrimoniu care să revină
gratuit populaţiei. Guvernul a propus 30% iar opoziţia 50% motivând că aşa vom avea 16 milioane de potenţiali
acţionari. Varujan Vosganian aprecia într-o intervenţie în Parlament, la 15 iulie 1991, că prin această lege
„nomenclatura comunistă are acces la însuşirea profiturilor, prin calitatea sa de acţionar“ şi că ea „legitimează
apariţia unei oligarhii care, pe termen scurt, va avea o influenţă covârşitoare“670. Legea Privatizării cu numărul 58
a fost votată pe 30 iulie şi promulgată de preşedintele Iliescu la 14 august 1991. Potrivit acesteia au apărut
instituţii cu rol important în desfăşurarea privatizării în ceea ce priveşte amploarea, dar şi controlul acesteia: FPS,
Fondul Proprietăţii Private (FPP), Agenţia Naţională de Privatizare, Comisia guvernamentală.
Anterior începerii procesului de privatizare, în vara anului 1990 toate întreprinderile de stat din România au
fost transformate în societăţi pe acţiuni (SA) sau societăţi comerciale cu răspundere limitată (SRL) sau în regii
autonome (RA), sub controlul şi în proprietatea statului. Aproximativ 2000 de mari întreprinderi de stat au
constituit obiectul corporatizării fiind, simultan, împărţite în unităţi mai mici, astfel că la sfârşitul anului 1991 au
fost înregistrate 5.900 de societăţi comerciale cu capital de stat. Procesul divizării şi reorganizării a continuat şi
în perioada următoare astfel încât 7.783 societăţi comerciale de stat reprezentând aproximativ 45% din totalul
întreprinderilor înregistrate, erau înscrise în iuinie 1992 în Registrul Comerţului urmând să fie supuse procesului
de privatizare.
La nivelul organelor create de stat pentru derularea procesului de privatizare controlul era împărţit între
noile instituţii apărute iar întreprinderile selectate pentru privatizare erau obligate să participe. Directorii
(managerii) instituţiilor selectate nu puteau să iniţieze procesul ca în Ungaria, iar muncitorii nu puteau să-l
blocheze ca în Polonia. Mai mult, metodele de privatizare au fost exclusiv determinate de cele trei instituţii de
stat. Autorităţile locale, ministerele de ramură şi alte organe guvernamentale aveau roluri minime şi doar o mică
iniţiativă şi influenţă a rămas întreprinderilor. Programul iniţiat a fost pe deplin centralizat 671. Agenţia Naţională
de Privatizare (ANP) a avut sarcina să pregătească proiectele de Statut pentru FPS, să conducă studiile de
evaluare şi fezabilitate şi să ofere servicii de consultanţă şi brokeraj. După apariţia FPS (iulie 1992) şi a celor 5
FPP-uri (august 1992), ANP urma să nu mai fie implicată în privatizare.

668
Idem, p. 83.
669
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 154-155.
670
Varujan Vosganian, op. cit., p. 70; vezi şi G. Eyal, I. Szelényi, E. Townsley, Noua elită conducătoare din
Europa de Est, trad. de Ionel Nicu Sava şi Cristian Mihail Miehs, Ed. Omega, Bucureşti, 2001, pp. 157-215.
671
John S. Earle, Dana Spătaru, „Privatizarea într-o economie hipercentralizată: Cazul României“, în
Oeconomica, nr. 2/1994, p. 91.
 110

FPS a funcţionat ca o societate comercială şi nu ca una de stat şi era condus de un Consiliu de Administraţie
compus din 17 directori incluzându-l şi pe secretarul de Stat pentru privatizare. Cinci directori erau numiţi de
Preşedintele României, trei de Biroul Permanent al Senatului, trei de Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor şi
cinci aleşi de primul-ministru din personalul de conducere al administraţiei publice centrale. Se poate observa că
această conducere pare mai mult să asigure echilibrul coaliţiilor politice decât o conducere calificată.
FPP-urile au început să funcţioneze din noiembrie 1992 pe principii comerciale şi administrau în numele
acţionarilor cele 30% din acţiunile societăţilor comerciale acordate lor de ANP. La rândul lor, acestea au intrat în
proprietatea cetăţenilor români adulţi prin intermediul certificatelor de proprietate. Profiturile erau date
acţionarilor sub formă de dividende. Aceste FPP-uri au devenit un amalgam bizar între stat şi sectorul privat672.
Ele erau deţinute de persoane particulare dar nici măcar un singur individ dintre cei 16,5 milioane nu avea, cel
puţin iniţial, vreo posibilitate să influenţeze FPP-ul în cadrul căruia era proprietar.
Începuturile promiţătoare la nivel conceptual şi normativ au contrastat cu mersul proceselor reale. Până la
sfârşitul anului 1993 erau privatizate două societăţi comerciale mari cu un capital social de 8,1 miliarde lei, 15
societăţi comerciale mijlocii cu 12,6 miliarde lei şi doar 247 din cele mici cu un capital social de 25,6 miliarde
lei673. Astfel că sectorul privat era încă redus la acea dată. Existau circa 520.000 unităţi particulare (asociaţii
familiale, persoane independente şi societăţi comerciale) dar ponderea lor în realizarea PIB nu depăşea 1/7 şi nu
participau decât cu 2/5 din totalul prestărilor de servicii şi cu aproximativ ½ din totalul desfacerilor de mărfuri cu
amănuntul674. O cauză care a generat un ritm atât de scăzut al privatizării poate fi identificată în însuşi modul cum
FPS funcţiona dar nu lipsită de importanţă a fost şi atenţia pe care Parlamentul a acordat-o acestui proces. Acesta
deşi avea în directă subordonare FPS, nu a aprobat nici unul dintre cele două programe anuale de privatizare (pe
1993 şi 1994) prezentate de Fond şi nici nu a discutat activitatea acestuia. Astfel că prin iunie 1995, când după o
întârziere de o jumătate de deceniu a fost actualizat transferul gratuit de active către populaţie privatizarea în
România a fost nesemnificativă. Edificatoare în acest sens sunt şi analizele făcute în „Raportul Băncii Europene
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare“ pe anul 1995 în care România se plasa pe ultimul loc între ţările din Europa
Centrală şi de Sud-Est angajate în procesul de tranziţie675. În acest an a avut loc şi o înviorare a procesului de
privatizare prin vânzarea a 44 de întreprinderi mari şi 245 a de întreprinderi mijlocii în valoare de 1.654 miliarde
lei. În bună parte beneficiarii au fost străini, printre care şi firma Daewoo, devenită parteneră în producţia de
automobile a întreprinderii Oltcit din Craiova676.
Din datele publicate în Raportul de activitate pe anul 1995 al FPS reiese că până la sfârşitul acestui an
„privatizarea s-a realizat la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii, caracteristică fiind, în această perioadă
«mica privatizare»“.677 Anul 1996 a însemnat un salt în procesul de privatizare. Au fost mărite ritmul şi durata
necesare pentru privatizarea unei întreprinderi. Au fost supuse procesului de privatizare, utilizând orice metodă
legală 2.065 societăţi comerciale din toate ramurile economiei. Ponderea principală au reprezentat-o societăţile
comerciale din agricultură (509), industrie (313), transporturi (262), construcţii (252), comerţ (280), prestări
servicii (232), turism (53). Astfel că până la sfârşitul acestui an au fost privatizate 45% din numărul societăţilor
comerciale înregistrate iniţial în portofoliul FPS678.
Această accelerare a privatizării s-a reflectat şi în contribuţia agenţilor economici privaţi la crearea PIB. În
anul 1996 aceştia au contribuit cu 52% la formarea PIB-ului. Tot în acest an din septembrie a început să opereze
pe piaţa românească OTC (over the counter). Primele tranzacţii au avut loc în octombrie 1996 679.
La capătul primilor şapte ani de tranziţie şi în urma alegerilor generale din noiembrie 1996 a fost adoptat
„Programul de bază macrostabilizare şi dezvoltare a economiei până în anul 2000“, care a imprimat procesului
de privatizare altă viziune şi alte principii decât cele aplicate în guvernările FSN şi, ulterior, PDSR. Astfel la 11
februarie 1997 Senatul a adoptat cu 80 voturi pentru, 50 împotrivă şi două abţineri legea de modificare a Legii
35/1991 prin care societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin şi persoanele juridice române pot
dobândi în proprietate terenurile necesare desfăşurării activităţii. În luna mai 1997 a fost emisă Ordonanţa de
Urgenţă nr. 15 privind modificarea şi completarea Legii 58/1991. Printre altele această ordonanţă de urgenţă
prevedea înlăturarea controlului exercitat de Curtea de Conturi, în ce priveşte derularea procesului de privatizare.
Cu toate acestea, pănă la apariţia ordonanţei de urgenţă, în baza programului de control aprobat de planul Curţii

672
Idem, p. 95; Dan Grindea, op. cit., pp. 75-77.
673
Constantin Ionete, „Privatizarea barometru al tranziţiei şi reformei“, în Oeconomica, nr. 31/1996, pp. 31-32.
674
Ionel Blaga, „Privatizarea. Probleme şi soluţii în România“, în Oeconomica, nr. 2/1994, p. 60.
675
Apud Constantin Ionete, op. cit., în loc.cit., pp. 40-41, nota 7.
676
Constantin Ionete, op. cit., în loc. cit, p. 32.
677
Prof. univ.dr. Coralia Angelescu, Prof. univ.dr. Dumitru Pugna, prof. univ. dr. Ileana Stănescu, „Privatizarea
obiectiv al tranziţiei la economia de piaţă liberă“, în Probleme ale tranziţiei…, p. 99-100
678
Idem, p. 100; vezi şi „Evoluţii post-privatizare“, în Tribuna Economică, nr. 3/2000, p. 17-18.
679
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 118.
 111

de Conturi la solicitarea expresă a Senatului României, în anul 1996, s-a verificat legalitatea derulării procesului
de privatizare a 16 societăţi comerciale, în 11 dintre cazuri, reprezentând 68,75% din total, fiind constatate
abateri cu daune estimate la 17.583 milioane de lei. Trei luni mai târziu au fost emise şi normele metodologice de
aplicare a acestei ordonanţe (Hotărârea Guvernului României nr. 47/august 1997). În luna octombrie a apărut
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind destinaţia sumelor obţinute de FPS în cadrul procesului de
privatizare a societăţilor unde statul era acţionar majoritar. În luna decembrie 1997 Guvernul a emis Ordonanţa
de Urgenţă nr. 88 privind privatizarea societăţilor comerciale aprobată prin Legea 44/1998. Ulterior, în 1998, au
fost elaborate şi normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active
(Hotărârea Guvernului 55/1998 şi un nou „Regulament de tranziţie şi funcţionare al FPS“)680.
Accelerarea privatizării a fost o prioritate a guvernului de centru-dreapta CDR condus de ţărănistul Victor
Ciorbea. Într-o conferinţă televizată la 17 februarie 1997 premierul anunţa printre alte măsuri de accelerare a
reformei şi pe aceea de a privatiza „50 de întreprinderi pe săptămână, prin vânzare liberă la preţul pieţei, fără
limită minimă de preţ“.681 Astfel că în 1997 numărul de companii privatizate a fost de 1304 cu un capital social
de 2166 miliarde lei iar în 1998 au mai fost privatizate încă 405 societăţi din care 39 firme mari. De remarcat
faptul că dacă în perioada guvernărilor social-democrate (FDSN, PDSR) au fost privatizate aproximativ 3% din
totalul societăţilor luate în administrare de FPS în perioada 1997-1999 au fost privatizate 76% deci peste 2/3 din
portofoliu.682 Cele mai de răsunet privatizări realizate în această perioadă au fost: Romtelecom, Petrotel, Banca
Română de Dezvoltare, BancPost. Privatizarea Companiei naţionale de telecomunicaţii prin preluarea pachetului
majoritar de acţiuni (35% – chiar dacă procentul ilustrează un nivel de dezvoltare mai modest) de către firma
grecească de stat OTE a fost numită în mass-media româneşti „privatizarea secolului“. Însă au avut loc şi
privatizări ale unor mari întreprinderi care au iscat mari semne de întrebare în unele mijloace de informare în
masă, cum au fost societăţile COMTIM şi IAR Ghimbav683.

O agricultură de subzistenţă

Privatizarea a vizat şi cel de-al doilea sector important al economiei româneşti – agricultura. Suprafaţa
agricolă reprezintă în România 62% din suprafaţa totală a fondului funciar faţă de numai 43% cât este media în
Uniunea Europeană. Pădurile şi terenurile cu vegetaţie forestieră reprezintă 28% din fondul funciar iar 4% este
reprezentat de ape şi bălţi. Alte 6% reprezintă terenuri de construcţii şi infrastructură sau au alte destinaţii. În
România revin 0,41 ha la un locuitor în timp ce în UE doar 0,20% din terenul arabil 684. Aceste procente arată că
agricultura este o ramură fundamentală a economiei, realitate dovedită şi de faptul că 52,9% din populaţia activă
lucrează în acest domeniu sau în activităţi legate de agricultură.
Procesul de restructurare a proprietăţii funciare după 1989 a vizat trei mari direcţii: 685 a)decolectivizarea,
respectiv desfiinţarea fostelor CAP-uri, care în cele mai multe cazuri, a însemnat lichidarea acestor unităţi cu
întreg patrimoniul şi potenţialul lor productiv; b) reorganizarea unităţilor de stat (fostele IAS-uri) ca societăţi
comerciale agricole cu capital majoritar de stat. Au rezultat 801 societăţi comerciale agricole care dispun de un
potenţial productiv acceptabil; c) reconstituirea şi constituirea proprietăţii funciare potrivit Legii nr. 18/1991 a
cărei aplicare nu se încheiase în anul 2000.
Aplicarea Legii fondului funciar a adus modificări în structura proprietăţii funciare, astfel încât sectorul
particular a devenit preponderent în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă şi arabilă. Gospodăriile ţărăneşti şi
asociaţiile de producători deţin 70,3% din terenul agricol şi 80% din cel arabil restul revenind sectorului public
reprezentat de societăţile comerciale agricole cu capital de stat şi exploatările agricole ale domeniului public
(unităţi de cercetare, staţiuni didactice686). De remarcat că aplicarea Legii 18/1991 a produs şi unele efecte de
nedorit pentru o agricultură modernă. România a devenit ţara cu agricultura cea mai fărâmiţată din Europa,
ajungând la o situaţie asemănătoare cu cea interbelică: 71,2% din proprietăţi măsoară până la 3 ha şi doar 0,3%
sunt mai mari de 10 ha. Interesantă este şi structura proprietarilor după statutul lor ocupaţional687.
Gospodării de pensionari…….65,3%

680
Idem, pp. 117-118.
681
Acad. N.N.Constantinescu, op. cit., în loc. cit., p. 37.
682
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 119.
683
Adriana Halpert, „Privatizarea a fost un veşnic subiect de scandal“, în Capital, nr. 50, 1999, p. 31.
684
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 86.
685
Prof. univ.dr. Coralia Angelescu, prof.univ.dr. Dumitru Pugna, prof.univ.dr. Ileana Stănescu, op. cit., în
loc.cit., pp. 101-102.
686
Ibidem, p. 102.
687
Anuarul Statistic, Comisia Naţională de statistică, 1999, p. 160.
 112

Gospodării de salariaţi…………15,8%
Gospodării de agricultori……..16,8%
Alte gospodării………………………2,1%
Referindu-se la acest aspect acad. N.N. Constantinescu aprecia că „aproximativ o treime din proprietarii
rurali nu se ocupă cu agricultura şi nici măcar nu trăiesc la ţară, iar un sfert din totalul proprietarilor agricoli
este format din bătrâni. În ceea ce priveşte inventarul viu şi mort necesar unei producţii agricole particulare
moderne, acesta este acum derizoriu sau lipseşte cu totul“.688
După anul 1989, toate ţările foste socialiste din Europa au privatizat proprietatea funciară, dar au păstrat
forma de exploatare în mărimile fostelor unităţi agricole socialiste, în proporţie de 70-90%. Asemenea exemple
se întâlnesc în Republica Cehă care pe 75% din suprafaţa agricolă a reorganizat societăţile agricole cooperatiste
şi pe acţiuni, în mărimi de la 650 hectare la 1.500 de hectare, în Ungaria care pe 55% din suprafaţa agricolă a
păstrat exploataţii în mărimi de peste 50 hectare. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în landurile fostei Germanii de
Est unde pe 82% din suprafaţa agricolă sunt societăţi cooperatiste şi pe acţiuni de 1000-4000 de hectare, precum
şi asociaţii familiale în mărimi de 300-500 hectare. Pe această bază, în aceste ţări agricultura a devenit factor
principal de redresare economică689.
Un alt aspect negativ generat de Legea nr. 18/1991 a fost şi separarea proprietăţii asupra pământului de
proprietatea asupra celorlalte mijloace de producţie, producându-se astfel un grav decalaj între dotarea funciară şi
tehnică a gospodăriilor. Parcul de tractoare şi maşini agricole a rămas în continuare în proprietate publică sau
mixtă în cadrul AGROMEC-urilor. Gospodăriile ţărăneşti deţin doar 25% din parcul de tractoare şi maşini-unelte
uzate, depăşite moral şi tehnic. A reapărut „spectaculos“ în agricultura românească plugul tras de animale. Nu
există cifre, nici măcar aproximative, despre numărul de căruţe în funcţiune în prezent în agricultura românească.
Dar ne putem face o idee dacă urmărim evoluţia şeptelului. După 1989, aceasta a scăzut la toate capetele mai
puţin la cabaline unde a crescut cu 18%.690 Specialiştii şi tehnicienii din agricultură s-au pomenit în afara oricărei
structuri instituţionale şi pământul se cultivă ca în prima jumătate a secolului XX 691. Pe de altă parte, ţăranii au
fost net separaţi de bani şi de piaţa organizată pentru desfacere rămânând la „mâna speculanţilor“. Prin urmare în
România după 1989, în loc să se creeze o agricultură producătoare de mărfuri, am revenit la una de subzistenţă,
destinată în primul rând acoperirii nevoilor modeste ale familiilor de ţărani.
Nici schimbarea guvernamentală din noiembrie 1996 n-a adus o iniţiativă publică majoră în ce priveşte
modernizarea mediului. Măsurile care au fost luate pentru privatizarea unor IAS-uri şi a unor întreprinderi a căror
producţie era legată de agricultură şi zootehnie a însemnat „mai degrabă, o completare a victoriei satului
patriarhal asupra celui socialist decât o modernizare autentică a ruralului“692. Agricultura şi satul românesc
contemporan involuează (se îndreaptă) către configuraţia sa tradiţională, aceea a subdezvoltării. Specialiştii
aseamănă tot mai mult agricultura din România postdecembristă cu cea de la început de secol ori din epoca
interbelică şi afirmă că „se extind în ţară zonele pe care un fermier occidental le-ar confunda cu muzee în aer
liber, menite să conserve şi să exemplifice pe viu practicile agrare de la 1900“693.

Evoluţia şi involuţia IMM-urilor

Un rol important în structurarea noului tip de proprietate în România l-au avut politicile şi măsurile luate
pentru crearea unui sector puternic al întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Dezvoltarea acestui sector a fost
văzută de toate guvernele postcomuniste, indiferent de platforma lor politică şi ideologică, drept o cerinţă
indispensabilă a creşterii economice echilibrate şi stabile. Crearea şi dezvoltarea IMM-urilor reprezintă cea mai
rapidă şi cea mai sigură cale de creare a proprietăţilor private. „IMM-urile se constituie – aprecia Adrian Năstase
– într-un segment extrem de flexibil şi dinamic, capabil să se ajusteze în funcţie de evoluţiile climatului
economic intern şi extern. Flexibilitatea şi dinamismul caracteristic IMM-urilor generează şi un imens potenţial
de eficienţă care, prin efectul de antrenare multiplă, poate crea premisele unei autentici relansări a creşterii

688
N.N. Constantinescu, Dileme de tranziţie…, p. 82.
689
Dr. Gheorghe Timaru, „Efectele negative ale fărâmiţării explantaţiilor agricole“, în Tribuna Economică, nr.
22, mai 2000, pp. 26-27.
690
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, „România-Starea de fapt“, vol. I, Societatea, Editura Nemira,
1997, p. 53.
691
Idem, p. 18; pp. 49-51.
692
Ibidem, p. 62.
693
Gheorghe Păun, „Criza agriculturii româneşti“, în Tribuna Economică, nr. 24, iunie 2000, p. 16.
 113

economice“694. Această convingere o aveau şi analiştii BERD care în raportul „Dezvoltarea sistemului privat în
România“, întocmit la începutul lunii mai 1993, apreciau că există toate condiţiile pentru dezvoltarea sectorului
privat. Există, în primul rând, o tradiţie pentru că România avea un puternic sector privat înainte de instalarea
comuniştilor la putere, iar opinia publică, inclusiv liderii sindicali, se pronunţă pentru întreprinderile particulare
şi pentru economia de piaţă. Există, în al doilea rând, resursele primare – pământul, clima, oamenii, condiţii
pentru activitatea turistică, energie – necesare dezvoltării rapide, cu condiţia unui management competent. Există
apoi într-o măsură acceptabilă infrastructura legală şi instituţională, ca bază a reformei economice. 695
Dezvoltarea liberei iniţiative în România a început în martie 1990 pe baza Decretului-lege nr. 54/1990 şi
apoi pe baza Legii 31/1990, astfel că la sfârşitul anului erau înregistrate 99.514 IMM-uri. Numărul lor a crescut
constant, astfel că la sfârşitul guvernării social-democrate erau înregistrate 546.511 întreprinderi mici şi
mijlocii696. Structura desfăşurată pe domenii de activitate era disproporţionată în ce priveşte sfera serviciilor în
sensul că 71% din acestea desfăşurau activităţi comerciale, 18% servicii şi doar 9% în industrie şi 2% în
construcţii. Edificator este faptul că ponderea IMM industriale în totalul IMM, în 1993, era de doar 10,4% şi
acest procent în linii mari s-a menţinut până după alegerile din 1996697.
Succesul dezvoltării locale şi implicit a IMM-urilor a depins încă de la început de existenţa unei structuri
instituţionale adecvate şi eficiente pentru a stimula politica de dezvoltare a acestora. În 1992 au luat fiinţă
Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii şi Centrul Român pentru IMM-uri. Ulterior au mai
fost înfiinţate: Incubatorul de Afaceri şi 11 centre de consultanţă pentru întreprinzătorii din Bucureşti, Buzău,
Alba-Iulia, Constanţa, Drobeta Turnu-Severin, Oradea, Galaţi, Satu-Mare, Braşov, Târgovişte, Iaşi cu asistenţă
tehnică de la ONUDI şi finanţare din partea PNUD, a guvernului Olandei şi României. Alte 6 centre de
dezvoltare a IMM au fost create în Bucureşti, Piteşti, Brăila, Baia Mare, Craiova şi Alexandria cu asistenţă
tehnică PHARE de la Uniunea Europeană şi patru Centre de Afaceri au apărut la Sibiu, Timişoara, Brăila şi
Miercurea-Ciuc698. Statul a acordat, la început, un ajutor substanţial IMM-urilor prin linii de creditare, însă din
1995 aceste credite au scăzut simţitor de la 112,7 miliarde lei până la numai 80 miliarde de lei în 1998.
În perioada în care au fost ajutate prin politici şi acţiuni de consultanţă IMM-urile au jucat un rol benefic în
societatea românească. Au reuşit să absoarbă aproximativ 1,5 milioane de salariaţi şi să contribuie, în 1996,
considerat an de vârf al dezvoltării IMM-urilor, cu aproximativ 52% la formarea PIB-ului şi cu aproape 60% din
încasările României la export699.
În România, sectorul privat al întreprinderilor mici şi mijlocii a început să intre în declin după 1997. În
1998 din 560.000 de firme particulare aproximativ 300.000 aveau datorii generate de factori obiectivi ce au ţinut
de evoluţia negativă a întregii economii cât şi de lipsa de experienţă sau de greşeli de management. Unele dintre
acestea au dat faliment, astfel că, la sfârşitul anului 1998, nu mai desfăşurau activităţi industriale decât 316.000
IMM din cele 646.000 câte funcţionau în 1997. Ca o consecinţă, s-au înregistrat, la aceeaşi dată, aproximativ
250.000 de şomeri700. Unii specialişti, analizând acest segment din economia românească, sunt extrem de sceptici
şi apreciază că „Dacă economia pe care o avem acum este ineficientă, risipitoare, înapoiată, într-un cuvânt,
subdezvoltată, cea mai mare parte a noului sector privat reuşeşte să fie şi mai subdezvoltat. Cheltuie mai mult
ca să obţină acelaşi lucru. Cheltuielile de producţie la 1000 de lei cifră de afaceri sunt, în sectorul privat al
micilor întreprinzători, cu 16% mai mari decât media pe economie. Oricât de prost ar merge economia, micii
întreprinzători merg şi mai prost“701. Sigur că au fost IMM-uri care nu au reuşit să supravieţuiască în procesul
restructurării şi liberalizării pieţei în România dar acest lucru nu înseamnă că acest sector nu poate fi viabil în
ţările postcomuniste şi implicit în România. În Europa de Vest, IMM-urile reprezintă 80-90% din totalul
întreprinderilor şi asigură 70% din locurile de muncă. În Japonia, 67% din locurile de muncă din economie sunt
asigurate de sectorul IMM iar în SUA 98% din locurile de muncă nou create sunt generate de întreprinderile cu
mai puţin de 20 de salariaţi702.

694
Prof. univ.dr. Adrian Năstase, „Proiect pentru o strategie de ieşire din criză şi de relansare economică“, în
Agora Social-Democrată…, p. 219.
695
Apud Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 306.
696
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 83.
697
Bujor Bogdan Teodoriu, Laurenţiu Tăchiciu, Pavel Wagner, „Particularităţi regionale ale dezvoltării
sectorului privat“, în Oeconomica, nr. 2/1994, p. 107; Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit.,
p. 82.
698
Prof.univ.dr. Coralia Angelescu, prof.univ.dr. Dumitru Pugna, prof.univ.dr. Ileana Stănescu, op. cit., p. 109.
699
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 84.
700
Idem, p. 83-84.
701
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 83
702
Prof. univ. dr. Coralia Angelescu, prof. univ.dr. Dumitru Pugna, prof. univ.dr. Ileana Stănescu, op. cit., p. 107
 114

Sistemul bancar: o restructurare dureroasă şi costisitoare

Pe linia activităţilor de stabilizare macroeconomică şi de accelerare a reformei au fost adoptate şi aplicate

măsuri de reformare a sistemului financiar, bancar şi monetar. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, aprecia că
„reforma sistemului bancar într-o economie de tranziţie are o importanţă esenţială în succesul general al
economiei“.703
Reforma în acest domeniu în România a plecat, ca şi în celelalte ţări fost comuniste, de la modelul stalinist
al economiei centralizate, aşa numitul monobank704 – o singură Bancă sau câteva specializate – unde rolul
băncilor în economie era secundar. Guvernul prin întreprinderile „socialiste“ îşi exercita funcţiile sociale şi
fiscale. Reforma fiscală declanşată în 1990 a vizat crearea unui rol nou pentru finanţele publice, specific
economiilor de piaţă, în care guvernul îşi asumă în principal funcţiile administrative şi sociale. În acest sens, au
fost luate trei măsuri considerate cheie pentru a se redimensiona rolul guvernului în redistribuirea resurselor: a)
separarea conturilor întreprinderilor de bugetul statului; b) transferarea unor responsabilităţi privind impozitele şi
cheltuielile la nivel local şi c) crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea unor obiective în afara bugetului
central. Prin aceste măsuri s-a urmărit şi realizarea unui echilibru financiar la nivel micro cât şi macroeconomic.
Instrumentul de reflectare sintetică a acestui echilibru este bugetul general consolidat. Evoluţia lui în anii 1990-
1999 arată precocitatea acestui echilibru705.

703
Mugur Isărescu, „Despre reforma sistemului bancar şi politica BNR“, în Oeconomica, nr. 1/1994, p. 113
704
Idem, p. 113.
705
Prof. univ.dr. Florin Georgescu, „Finanţele publice ale României în ultimul deceniu“, (1989-1999), în Agora
Social-Democrată, p. 142.
 115

Anul
Nr. Structura
crt. bugetului
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

1 Venituri 39,8 39,3 37,3 33,6 32,1 30,9 29,8 30,7 32,7 33,4
2 Cheltuieli 38,8 38,7 41,9 33,77 33,9 33,5 33,6 34,4 36,5 37,3
Sold
3 1,0 0,6 -4,6 -0,1 -1,8 -2,6 -3,8 -3,7 -3,8 -3,9
excedent/deficit

Datele din tabelul prezentat relevă şi tendinţele înregistrate de fiscalitate în România. Dacă ar fi să analizăm
doar acest indicator observăm că până în 1996 ea a avut tendinţe descrescătoare, ceea ce ar fi însemnat că nivelul
salarizării a crescut în România. Dacă raportăm acest indicator la un altul – inflaţia – vom observa că, de fapt, în
sumă reală veniturile populaţiei au scăzut. În anul 1993 de exemplu gradul de fiscalitate a scăzut de la 39,8 cât
era în 1990 la 33,6 dar inflaţia a atins o rată medie anuală de 256,1% 706.
Scăderea nivelului de impozitare a fost determinată de desfiinţarea vechilor mecanisme de impozitare şi
colectare a veniturilor din impozite dar şi de creşterea evaziunii fiscale. Desfiinţarea vechilor mecanisme de
impozitare şi colectare specifice economiei socialiste s-a făcut printr-o serie de legi şi acte normative care au
vizat ca noul mecanism să fie cât mai apropiat de cel din ţările dezvoltate şi democratice pentru ca, în timp, să
devină compatibil cu cel din Uniunea Europeană. A fost introdus impozitul pe profit cu 77 de clase, pe dividende
şi pe vânzarea de active ale întreprinderilor de stat ca şi un nou sistem de taxe vamale racordat la cerinţele
integrării în U.E. În finalul reformei de impozitare a fost introdus impozitul global, însă capacitatea statului de a
colecta aceste impozite a scăzut an de an proporţional cu creşterea evaziunii fiscale. Pentru a „acoperi“ aceste
deficienţe, guvernele au inventat noi forme de impozitare aplicate populaţiei, ajungându-se ca în anul 2000 să fie
aplicate nu mai puţin de 95 de taxe şi impozite707. Astfel, prin Legea nr. 12/1991 s-a renunţat la prevalările
automate din beneficiul întreprinderilor, iar prin Legea nr. 35/1991 s-a asigurat un cadru stimulativ pentru
investitorii străini. Acest act a fost, ulterior, îmbunătăţit pentru a fi şi atractiv pentru investitorii străini. Cu toate
acestea, volumul investiţiilor şi numărul investitorilor străini în România, comparabil cu alte ţări în tranziţie, au
fost modeste, atât ca mărime cât şi ca pondere în PIB sau număr de dolari per capita. În Ungaria, în cinci ani
(1990-1995) s-au investit 1036 dolari/capita iar în România, în aceeaşi perioadă, 69 dolari, de aproape 20 de ori
mai puţin. Asta a însemnat că pe piaţa de capital din Ungaria au intrat 10,7 miliarde dolari, iar în România
valoarea cumulată nu atinge trei miliarde708. În următorii patru ani volumul investiţiilor străine (1995-1999) s-a
dublat dar decalajul faţă de Ungaria sau Polonia a crescut şi mai mult. În perioada 1990-1999, în Polonia au fost
investiţii străine de 36,7 miliarde de dolari, în Ungaria de 19,7 miliarde, iar în România de 6,35 miliarde.
Numărul ţărilor care au investit în România este mare dacă avem în vedere că se ridică la 153 dar cel mai
important investitor, Franţa, are un capital cumulat 1990-1999 de doar 719,7 milioane dolari, urmează SUA cu
586 milioane dolari şi Germania cu 558 milioane dolari709. Explicaţiile unui atât de redus aflux de capital străin
în economia românească sunt multiple: legislaţia greoaie şi în permanentă schimbare, lipsa de transparenţă în
licitaţiile publice şi un mediu politic şi administrativ ostil sau cel puţin neprietenos. Un investitor străin, pentru a
deschide o afacere în România, avea nevoie de foarte multe aprobări şi avize pe care trebuie să le obţină de la
administraţia centrală şi locală.
Un alt aspect important al reformei a fost menţinerea unui raport acceptabil între cheltuielile publice şi
venituri. În anii 1990-1992 volumul cheltuielilor publice a fost relativ ridicat, ca efect al menţinerii în structura
bugetului a unor însemnate alocaţii pentru subvenţionarea consumului populaţiei, ca metodă de atenuare a
impactului liberalizării preţurilor la bunuri de larg consum şi a tarifelor la servicii710. Începând cu anul 1993, au
fost eliminate subvenţiile pentru consum din cuprinsul cheltuielilor bugetare, ceea ce a permis formarea pe
principii de piaţă a preţurilor şi, pe această bază, îmbunătăţirea alocării şi utilizării resurselor în economie.
Evoluţia acestor preţuri a fost halucinantă pentru populaţia României după cum se poate vedea şi din statistica
următoare711.

706
„România – Starea de fapt“, vol. II, Economia..., p. 122
707
Emilian M. Dobrescu, op. cit, p. 107.
708
Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 187
709
Idem.
710
Prof. univ.dr. Florin Gerogescu, op. cit., în loc.cit., p. 144
711
Comisia Naţională pentru Statistică, Anuarul Statistic al României, 1999, p. 372.
 116

1990 = 100
1993 1994 1995 1996 1997 1998
Total
2.987,0 7.071,9 9.353,4 12.983,4 33.076,9 52.624,2
Mărfuri
3.361,2 7.940,3 10.469,3 14.276,5 35. 885,9 53. 263,0
alimentare
Mărfuri
2.907,4 6.769,8 8.775,5 12.205,9 30. 822,5 49.392,4
nealimentare
Servicii 2.249,5 5.641,8 8.051,2 11.830,8 32. 708,8 62. 818,6

În perioada 1997-1999 cheltuielile publice au crescut constant ajungând la 37,3 din PIB, care, la rândul lui,
era mai mic cu 18% decât în 1996. Altfel spus, s-a consumat tot mai mult dintr-un PIB tot mai mic afectându-se
în mod substanţial producţia de bunuri şi servicii a ţării, implicit nivelul de trai al populaţiei şi potenţialul de
investiţii al operatorilor economici. Investiţiile în capitalul uman, în sectoarele de apărare naţională, sănătate,
ordine publică, învăţământ, cercetare, cultură au fost reduse. România, prin procentele pe care le alocă acestor
sectoare, se plasează în categoria celor mai sărace ţări ale planetei. Sprijinirea agriculturii a fost ca şi inexistentă,
în timp ce ţările vecine alocau procente importante pentru această ramură a economiei naţionale 712. Această
creştere a fost cauzată de necesitatea realizării programului de reformă economică şi socială, a susţinerii balanţei
de plăţi, de a spori rezervele internaţionale ale statului şi de a acoperi deficitul bugetar. La aceşti factori obiectivi
trebuie adăugaţi şi unii factori subiectivi. Printre aceştia se numără şi politicile promovate de guvernele României
de preluare la datoria publică a unor credite bancare devenite neperformante printr-un management deficitar.
Sunt celebre cazurile Băncii Agricole şi Bancorex-ului. Referindu-se la efortul pe care trebuia să-l facă bugetul
statului român în privinţa creditelor neperformante de la aceste două bănci fostul ministru de finanţe Decebal
Traian Remeş declara, la începutul lunii octombrie 1999: „Vom lansa o emisiune de titluri de stat în valoare de
21.988,6 miliarde lei. La ordonanţele emise în acest an se adaugă două ordonanţe emise în 1997, de aproape
8000 de miliarde lei, privind Bancorex şi Banca Agricolă. În total, costurile pentru Bancorex vor ajunge la
35.000 miliarde lei, la care se va adăuga o dobândă pe care nu am îndrăzneala de a estima pentru anul
2000“713.
Creşterea constantă a cheltuielilor publice şi declinul economic la fel de constant în România au făcut ca
datoria publică atât internă cât şi externă să crească de la an la an, după cum rezultă din tabelul următor714:

Nr. Anul
1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999
crt.
indicatori
Datorie publică - - 221 421 1260 1.335 5.464 15.093 26.900 68.591
1
internă în miliarde
Ponderea - - 3,7 2,1 2,5 1,9 5,0 6,1 8,0 14,5
2 serviciului datoriei
publice în PIB

Aceeşi evoluţie a avut-o şi datoria externă ajungând în octombrie 1999 la un nivel de 8,19 miliarde dolari
ceea ce reprezenta 361 dolari SUA per capita.715 Cel mai mare creditor extern al României era pentru anul
menţionat Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare cu 1,67 miliarde de dolari SUA urmată de BERD,
căreia îi datorăm 715 milioane de dolari SUA. La FMI, datoria era de 500 milioane de dolari iar la UE de 214
milioane dolari. Aproape jumătate din sumele care au generat datoria externă pe termen mediu şi lung se
constituiau în octombrie 1999 în datorie publică, al cărei nivel a fost de aproape 4 miliarde dolari. Circa un sfert
din totalul debitelor, respectiv peste 2,2 miliarde dolari, reprezenta datoria garantată de stat, iar datoria
comercială privată a depăşit la sfârşitul lunii octombrie două miliarde dolari, reprezentând 24% din totalul
datoriei externe.
Nu mărimea datoriei externe este un indicator de eficienţă al unei economii. Alte ţări au datorii mult mai
mari per capita, cum ar fi Polonia sau Ungaria, ci destinaţia banilor împrumutaţi şi mai ales capacitatea statului
de a-i înapoia în termene care să nu afecteze bunul mers al economiei. Referindu-se la acest aspect, fostul prim

712
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 134.
713
Ibidem, p. 135.
714
Apud Prof. univ. dr. Florin Georgescu, op. cit., în loc.cit., p. 147.
715
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 114; vezi şi „Datoria externă“, în Tribuna Economică, nr. 4, ianuarie 2000,
p. 3.
 117

ministru, Teodor Stolojan, aprecia: „Deosebirea între rambursarea datoriei făcute de Ceauşescu în avans şi
rambursarea, făcută astăzi, a peste 50% din datoria externă în numai doi ani este mai mult de nuanţă. Efectul
este acelaşi: s-a redus drastic consumul. La Ceauşescu era mai simplu: închidea, pur şi simplu, robinetul. Acum
nu mai avem un control asupra robinetului, dar avem mecanisme mai perfecţionate: cursul de schimb al leului,
inflaţia. Rezultatul este, cum am spus, identic: sărăcirea populaţiei“716. Destinaţia împrumuturilor angajate din
străinătate? Cel mai adesea, aceste resurse erau orientate spre consum, spre susţinerea rezervelor valutare ale ţării
şi, în ultimul rând, spre investiţii. În perioada 1990-1992, din cele 2290 milioane dolari angajate, s-au utilizat
pentru consumul populaţiei 2075 milioane, respectiv 90,6% şi numai 215 milioane dolari pentru proiecte de
investiţii publice în economia reală. Dacă la cele 2075 milioane dolari consumate în România din datorii externe
se adaugă şi cele 1800 milioane dolari din rezerva valutară a statului rezultă că au fost consumate prin diferite
subvenţii 3875 milioane dolari. La sfârşitul anului 1992 rezerva valutară a ţării, în prag de iarnă, era de doar 29
milioane dolari717. Activele externe au cunoscut o permanentă creştere, ajungând la 551 milioane dolari la
sfârşitul anului 1996 şi la 2.194 milioane dolari în decembrie 1997. La sfârşitul lunii iunie 1999, după trecerea
peste încă un vârf de plată în contul datoriei externe rezerva valutară a BNR (fără aur) a fost de 813 milioane
dolari SUA. Sumă modestă, având în vedere că Bulgaria avea o rezervă de circa 6 miliarde dolari SUA, la fel ca
şi Polonia718.
În următorii trei ani (1993-1996) s-a inversat raportul dintre consum şi investiţii în totalul împrumuturilor
externe. Astfel, din cele 5459 milioane dolari angajate, peste 90% au fost utilizate pentru investiţii (53,8%) şi
pentru consolidarea rezervei valutare a statului (36,4%). Numai 9,8% au fost alocate pentru consum. În perioada
1996-1999 situaţia datoriei externe s-a deteriorat pe de o parte din cauza deprecierii monedei americane faţă de
celelalte valute, fapt ce a dus la creşterea soldului datoriei contractate în alte valute cu 302,1 milioane dolari. 719
Pe de altă parte, autorităţile publice n-au putut să se menţină şi în 1998 pe piaţa externă de capital, din pricina
evoluţiilor negative din Rusia şi a degradării cotei de risc pentru România de la BB+ cât era în 1996 (nivel egal
cu al Poloniei, Cehiei şi Ungariei) la –B, nivel acordat unor ţări slab dezvoltate din Africa şi America Latină.
Constrângerile au fost amplificate şi de plata scadenţelor valutare pentru creditele angajate în 1991-1996. Datoria
externă a ajuns în 1998 la 21,7% din PIB şi a crescut în 1999 până la 25,3% 720.
În eforturile de modernizare a economiei româneşti prin reforme sectoriale, un rol important l-au avut şi
politicile monetare. Punctul de plecare în reforma sistemului bancar este plasat de specialişti în perioada
septembrie-decembrie 1990 când din Banca Centrală s-au desprins unele bănci comerciale. La sfârşitul anului
1990 în România era un alt sistem bancar721. Din luna martie 1991 Banca Naţională a României funcţionează ca
bancă centrală independentă, prezentând anual raportul său de activitate în faţa Parlamentului. În deceniul scurs
de la revoluţia din decembrie în România au activat 42 de bănci din care 11 sunt cu capital mixt (autohton şi
străin), 9 sunt filiale ale unor bănci străine, 5 sunt bănci cu capital străin integral, 4 cu capital privat autohton
integral şi 13 bănci au capital de stat. În clasamentul primelor 30 de bănci din Europa Centrală, după valoarea
activelor din 1998, locul întâi îl ocupă Komerčni Banca din Republica Cehă cu active de 16.888 miliarde dolari
SUA. Cea mai bine plasată bancă românească este Banca Comercială Română cu active de 2, 578 miliarde
dolari722.
Managementul defectuos, corupţia şi frauda ca şi implicarea puterii politice în activitatea băncilor au făcut
ca în intervalul 1990-1999 patru bănci să fie declarate falimentare: Dacia Felix, Credit Bank, Albina şi
Bankcoop. O situaţie specială a avut-o „mamutul bancar“ Bancorex care a fost „aspirat“ de BCR. Aceste
falimente au împovărat Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare care a plătit, de exemplu, numai pentru cei
600.000 de deponenţi ai Bankop-ului circa 2700 miliarde lei. Acest faliment ca şi alte efecte negative cum a fost
continua depreciere a ratei de schimb leu-dolar au antrenat o scădere constantă a încrederii populaţiei în moneda
naţională, fapt ilustrat şi de micşorarea drastică a economiilor populaţiei depuse la bănci. S-a practicat o „politică
a banilor scumpi“723 care nu a favorizat investiţiile în economie ci numai economia bancară. Reforma financiară
în România a determinat şi înfiinţarea de capital nebancar. Realitatea a impus apariţia unor instituţii şi mecanisme
specifice încă înainte să fi fost creat cadrul juridic şi instituţional al funcţionării organizate a pieţelor financiare.
Unele fonduri mutuale (FMOA, Credit Fond, Ardaf) au fost constituite înainte ca entitatea regulatorie (CNVM)

716
Curentul, din noiembrie 1999.
717
Prof.univ.dr. Florin Georgescu, op. cit., în loc.cit., p. 149.
718
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 112.
719
Dr. Clementina Ivan Ungureanu, drd. Elena Silvia Stână, „Criza economiei româneşti: un tablou statistic“, în
Tribuna Economică, nr. 6, februarie 2000, p. 69.
720
Idem, p. 69.
721
Mugur Isărescu, op. cit., în loc.cit., p. 113.
722
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 110.
723
Idem, p. 137.
 118

să-şi fi început activitatea normativă şi de autorizare în domeniu. La 20 noiembrie 1995, cu un decalaj substanţial
faţă de celelalte economii în tranziţie, apare şi în România Bursa de Valori.
Pieţele financiare nebancare în România nu numai că au fost în această perioadă într-un stadiu de dezvoltare
incipient ci au produs şi mari scandaluri financiare care au zguduit societatea şi au condus la scăderea încrederii
populaţiei în a opera cu asemenea instrumente. Au fost răsunătoare „ingineriile“ financiare de la FMOA şi de la
FNI. După atâţia ani în care mecanismul dobânzilor înalte, ireale, practicate de aceste fonduri de investiţii a
funcţionat bine, în 1996 românii au asistat neputincioşi la prăbuşirea SAFI, care administra Fondul Mutual al
Oamenilor de Afaceri. Foarte mulţi români au continuat să-şi imagineze că mecanismul dobânzilor înalte le va
permite să se îmbogăţească fără muncă sau măcar să trăiască decent. Povestea s-a repetat la sfârşitul lunii mai
2000 când s-a prăbuşit cel mai puternic fond autohton de investiţii Fondul Naţional de Investiţii (FNI). Peste
300.000 de depunători păgubiţi au depus aproape 220.000 de plângeri la poliţie pentru suma de 5000 de miliarde
care au „dispărut“ fără urmă. Încercând să dea răspuns la întrebarea: cum să interpretăm „evenimentul FNI” din
punct de vedere al absorbţiei mecanismelor economiei de piaţă – ca un pas pozitiv sau ca un eşec – C. Popescu-
Bogdăneşti afirmă: „Consolidarea unor mecanisme funcţionale presupune şi eşecuri – cu consecinţe dramatice
pentru o parte a populaţiei. Pe de altă parte, eşecul unor fonduri de plasament, de investiţii, evident, al unor
societăţi bancare poate alimenta neîncrederea populaţiei până la pragul activării sistemului financiar-bancar în
ansamblul său“724.

Evoluţia haotică a producţiei de energie

Felul în care s-a desfăşurat reforma în România de-a lungul unui deceniu s-a reflectat direct în evoluţia
economiei reale. Aprecierile specialiştilor şi analizele făcute pe marginea indicatorilor economici nu sunt dintre
cele mai optimiste. În unele analize perioada scursă din 1989 şi până în 1999 este apreciată ca „un deceniu de
reforme” care n-au finalizat tranziţia economică şi în urma cărora România este plină de „forme fără fond“ (piaţă,
competiţie etc) şi încă departe de începutul funcţionării reale a unei economii libere de piaţă“.725 Concluzia apare
firească pentru autorii altor analize care cred că „După mai bine de zece ani de tranziţie toate guvernele care au
condus destinele ţării pot fi acuzate de lipsa preocupărilor de realizare a acestor demersuri; altfel spus nici una
din forţele politice care au condus România până acum nu a elaborat o strategie globală, coerentă, pe termen
mediu sau lung cu privire la dezvoltarea ţării. Lipsa viziunii sistemice, globale constituie carenţa principală a
proceselor decizionale legate de politicile economice care se cer aplicate în România“726. Vladimir Pasti vede
chiar un clivaj între orientările programatice ale partidelor care au gestionat ţara şi implicit economia după 1989
şi realizările practice. În opinia sa „Reforma economică orientată spre crearea economiei de piaţă este direcţia
declarată a tuturor guvernărilor de până acum, iar rezultatul este orientarea spre subdezvoltare (…) Ceea ce
reuşeşte tranziţia românească să ilustreze este doar adevărul binecunoscut că se poate economie de piaţă fără
capitalism“727. Adevărul ilustrat de Vladimir Pasti a fost „descoperit“ şi de alţi analişti. G. Eyal, I. Szelényi şi E.
Townsley consideră că de fapt „paradoxul principal al «marii transformări» ce are loc în prezent în Europa
Centrală îl reprezintă crearea unei societăţi capitaliste în absenţa unei burghezii proprietare“728. Dar tot ei mai
descoperă că „este imposibil să nu recunoaştem că instituţiile capitaliste cele mai importante funcţionează
deja.“729 Aşteptările românilor au fost foarte mari şi la nivel economic, şi la nivel politic pentru că „s-a plecat de
la ideea că revoluţia şi perspectiva care s-a deschis în România după 1989 vor crea o situaţie în care toată
lumea o va duce mai bine, nimeni nu s-a gândit că, de fapt, trebuia să renunţăm la ceva şi să acceptăm
altceva“730. Evoluţia indicatorilor macroeconomici, cât şi a principalelor sectoare ale economiei arată că s-au

724
C. Popescu-Bogdăneşti, „Leul în suferinţă“, în Tribuna Economică, nr. 22, mai 2000, p. 63.
725
Vasile Secăreş, „Elitele deceniului pierdut şi modernizarea României“, în vol. Capitalismul postcomunist
românesc: 1990-2000. Deceniul direcţiei greşite?, Sesiunea de comunicări ştiinţifice, 12 mai 2000, Bucureşti,
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, p. 8; în continuare, se va cita: autor, studii, în vol.
Capitalismul postcomunist…
726
Conf. univ. dr.ec. Ivan Cucu, asist. univ. drd. ec. Codruţa Dura, „Evoluţii ale economiei naţionale în contextul
procesului de tranziţie“, în Tribuna Economică nr. 36, septembrie 2001, p. 64; vezi şi Emilian M. Dobrescu,
op. cit., pp. 74-75.
727
Vladirmir Pasti, „Un deceniu de direcţie greşită“, în vol. Capitalismul postcomunist… p. 19.
728
Idem.
729
Gil Eyal, Ivan Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa
de Est, trad. de Ionel Nicu Sava şi Cristian Mihail Miehs, prafaţă de Ionel Nicu Sava, Editura Omega,
Bucureşti, 2001, p. 63.
730
Mişu Negriţoiu, „Direcţia reformei“, în vol. Capitalismul, postcomunist…., p. 37
 119

produs transformări radicale, că aceasta funcţionează pe alte principii şi că alte mecanisme decât cele dinainte de
1989 guvernează producţia şi consumul. Transformările şi schimbările n-au fost nici liniare, nici radicale.
Perioada de tranziţie a economiei româneşti din ultimii 10 ani arată că aceasta are caracteristici diferite în
anumite perioade.
Astfel, perioada 1990-1992 a fost marcată de un recul puternic evidenţiat prin reducerea substanţială a PIB
care a scăzut cu aproximativ 25% faţă de 1990.731 Marile întreprinderi de stat au continuat să producă pierderi, şi
mai mult să inducă în economie arierate, fenomen specific tranziţiei româneşti732. Dimensiunea arieratelor în PIB
ajunsese în 1992 la 33,6% din care 28,5% erau produse de sectorul de stat. S-au amplificat dezechilibrele şi
disfuncţionalităţile din sistemul economiei naţionale prin inflaţie galopantă. Media lunară a inflaţiei a fost de
10,3% în anul 1991 şi respectiv 9,6% în anul 1992.
Anul 1993 a însemnat începutul unei perioade de stopare a declinului economic şi demarajul unui proces de
redresare şi relansare economică. Principalii indicatori macroeconomici înregistrează creşteri la toate capitolele.
Această tendinţă a continuat până la sfârşitul anului 1996 însă ritmurile modeste asociate creşterilor înregistrate
în anii 1993-1996 nu pot fi clasate nici măcar ca ritmuri recuperatorii, deoarece nici unul dintre indicatorii
macroeconomici nu s-a situat la nivelul anului 1989.
În ciuda faptului că după 1996 au fost schimbate ritmul şi perspectiva tranziţiei economia a cunoscut din
nou un declin accentuat. Ceea ce s-ar fi dorit a fi o reformă capitalistă intensivă promovată de guvernările CDR s-
a tradus prin încetinirea ritmului investiţiilor străine şi, apelându-se la o politică fiscală discriminatorie, s-a reuşit
contraperformanţa de a se lichida cam o treime din IMM-uri.733 Aceste caracteristici generale ale economiei
naţionale postcomuniste se regăsesc şi în evoluţia ramurilor şi sectoarelor care o alcătuiesc.
Sectorul energetic este considerat de specialişti a fi una din marile probleme nerezolvate ale economiei
româneşti în tranziţie. Acesta cumulează industrii de importanţă decisivă în desfăşurarea activităţilor din
economia românească: industria extractivă, energetică, transportul şi distribuirea consumului de energie. Sectorul
energetic după 1989 n-a dispus de un cadru instituţional eficient, capabil să elaboreze strategii şi politici adecvate
de reformă. El a fost plasat la nivel de Direcţie Generală în Ministerul Industriilor cu un statut neclar, confuz şi
răspunderi distribuite734. Acest fapt explică în parte de ce noua lege a energiei a intrat în vigoare de abia în 1998.
Aceste dificultăţi au fost accentuate şi de faptul că recesiunea economică a condus la creşterea intensităţii
energetice. La nivelul anului 1996, intensitatea energetică a României era apreciată a fi de 2,5 – 3 ori mai ridicată
decât standardele internaţionale735. În acelaşi timp statul român a importat resurse energetice în valoare de cel
puţin 1,5 miliarde dolari SUA anual. După 1996 valoarea importurilor la gaze naturale şi ţiţei şi alte produse
petroliere sau cărbune a scăzut dar asta n-a însemnat creşterea exploatării din surse interne. Iată de exemplu
importul de ţiţei a scăzut de la 7.153.000 tone echivalent petrol (TEP) în anul 1996 la 6.000.000 TEP în 1998, în
timp ce producţia internă n-a crescut ci a scăzut şi ea de la 6.700.000 TEP (1996) LA 6.415.000 TEP în 1998.
Aceeaşi tendinţă este înregistrată şi la gaze naturale736. Pe de altă parte a crescut ponderea energiei electrice în
structura producţiei industriale de la 8,6% la 14,5%737 în condiţiile în care ramurile industriale energofage şi-au
continuat declinul. În aceste condiţii preţurile au crescut artificial şi de aici o slabă atractivitate şi competitivitate
şi pe piaţa internă, nu numai pe cea externă.
Regiile autonome din sectorul energetic au avut dificultăţi financiare majore generate de un exces de
personal dar şi de ingerinţa factorului politic în politica de preţuri a energiei atât la nivelul consumatorilor
industriali cât şi al populaţiei. Măsurile luate, de exemplu, în sectorul minier prin închiderea în anii 1997-1998 a
113 mine şi concedierea a 81.500 de salariaţi nu s-au dovedit a fi în măsură să stopeze pierderile din acest
sector738. În 1999 pierderile din industria minieră au fost reduse cu o pătrime faţă de anii anteriori şi au scăzut de
peste cinci ori subvenţiile bugetare. În industria de prelucrare a petrolului lucrurile au mers ceva mai bine, în
sensul că aceste companii s-au adaptat mai repede la economia de piaţă. Dovada este că, potrivit cifrei de afaceri,
în primele o sută de companii din Centrul Europei se găsesc şi trei firme româneşti din care una (Petrom) este
chiar pe locul doi, cu o cifră de afaceri de 3.513 miliarde dolari SUA739.

731
Conf. univ.dr. ec. Ivan Cucu, asist.univ.drd. ec. Codruţa Dura, op. cit., în loc.cit., p. 64.
732
„România: Starea de fapt“, vol. II Economia, p. 58
733
Dan Pavel, „Performanţa coaliţiei? Rămânerea împreună“ în Sfera Politicii, nr. 65, 1998, p. 9.
734
„România: Starea de fapt“, vol.II Economia, p. 70.
735
Idem, p. 74.
736
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 492.
737
Idem, p. 467.
738
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 80.
739
Idem, p. 81
 120

Producţia industrială: după o prăbuşire dramatică, evoluţii zigzagate

Industria românească a cunoscut şi ea un declin accentuat în toate ramurile. În perioada 1990-1992 s-a
înregistrat „o profundă scădere a productivităţii întreprinderilor industriale, pe fondul îmbătrânirii aparatului
productiv, al lipsei fluxurilor de capital pentru reînnoirea acestuia, precum şi al neadaptării rapide a
întreprinderilor la noile cerinţe ale pieţelor“740. Astfel în 1990 producţia industrială a ţării mai reprezenta 76%
din cea a anului 1989 iar în 1993 doar 47% cu o creştere de 6 procente în anul 1995. 741 În anul 1998 producţia
industrială a României era de aproximativ 85% din cea a anului 1995 cu puţin peste jumătate din anul în care s-a
prăbuşit regimul comunist742. Pe ramuri industriale dinamica producţiei a cunoscut evoluţii negative. Doar foarte
puţine întreprinderi din sectorul de prelucrare au cunoscut o reală creştere a productivităţii muncii şi de aici şi o
sporire a producţiei. În industria extractivă de exemplu productivitatea muncii pe un salariat a crescut în 1997-
1998 cu 13% în raport cu anul 1995, înregistrând creşteri mai spectaculoase, peste 37%, în extracţia şi prepararea
minereurilor metalifere743. În ciuda introducerii unor măsuri de restructurare şi retehnologizare, productivitatea a
continuat să scadă în unele ramuri precum cele ale textilelor, chimiei şi petrochimiei sau metalurgiei şi prelucrării
metalelor. Această scădere poate fi pusă pe seama neadaptării producţiei la noile cerinţe ale pieţei, slabelor
infuzii de capital dar şi a unui management defectuos bazat, în multe cazuri, pe deprinderi vechi, depăşite. Astfel
în industria prelucrătoare productivitatea pe un salariat a scăzut cu aproape 15% în 1998 faţă de anul 1995,
scăderi spectaculoase înregistrându-se în unele ramuri cum ar fi: confecţii din textile, blănuri şi piele 37,3%;
prelucrarea lemnului (exclusiv mobila) 44,9%; aparatură şi instrumente medicale, de precizie, optice şi
ceasornicărie 42,1% etc744.
Acest lucru arată că răspunsul producţiei industriale la reformele sistemice a fost slab. Asupra producţiei, în
sensul involuţiei acesteia, o influenţă majoră au avut-o pe lângă alţi factori şi decapitalizarea accentuată, ca şi
mediul economic nestimulativ generat de un ritm lent al privatizării şi restructurării. Industrii care altădată
deţineau pondere mare în exportul românesc au rămas cu tehnologii din anii ’80. În industria lemnului 80% din
echipamente au o vechime de peste douăzeci de ani şi prezintă un înalt grad de uzură fizică şi morală. Rata medie
a profitului, în aceste condiţii, a scăzut de la 13,7% în 1989, la 0,3% în anul 1998. Raportat la anul de bază 1989,
numărul de lucrători a scăzut în industria lemnului cu 28% iar până la 30 iunie 1999 cu aproape 45% 745.
În sectoarele industriale, unde prin procesul de privatizare s-au alocat sume importante pentru investiţii şi s-
au putut înlocui tehnologiile, producţia industrială a crescut. Exemplu edificator este industria constructoare de
maşini. Producţia de autoturisme de oraş şi de teren a crescut de la 61.000 bucăţi în 1993 la 104.000 în 1998 din
care numai Dacia Piteşti cu uzina Daewoo produceau 103.000 bucăţi. Ambele societăţi au fost modernizate prin
privatizarea lor. În schimb producţia de autocamioane, aototractoare, autobasculante şi autoşasiuri a scăzut de la
4433 bucăţi la numai 1263 în acelaşi an – 1998, iar producţia de vagoane de călători de la 199 în 1993, la doar
10 bucăţi. În perioada 1980-1989 România a fost un exportator de vagoane şi locomotive. Astfel numai în 1989 a
vândut la export 8188 de vagoane marfă şi 111 vagoane de călători. Cu cele 203 locomotive construite în 1989
România era unul din producătorii mondiali însă în anii 1992-1997 au mai fost construite doar 2 locomotive
electrice. Producţia de biciclete, altădată un mijloc folosit de populaţia României a rămas fără piaţă. Consecinţa a
fost scăderea de la 42.000 bucăţi (1993) la 6000 în 1998746. Şi exemplele ar putea continua.
Aflat şi el în tranziţie spre economia de piaţă, sectorul transporturilor şi telecomunicaţiilor a întâmpinat
unele dificultăţi în procesul de restructurare şi privatizare. O primă etapă în restructurarea Societăţii Naţionale a
Căilor Ferate Române a avut loc la sfârşitul anului 1998, când a fost împărţită în mai multe companii. Tendinţa
este de descreştere a importanţei căilor ferate în transportul de mărfuri aceeaşi tendinţă manifestându-se şi la
nivelul transporturilor navale.747
La începutul anului 2000, numărul operatorilor de transport public era de aproximativ 25.000 pentru
transportul naţional de marfă şi de circa 4000 pentru transportul internaţional. Transportul la nivelul ţării s-a
executat în cea mai mare parte cu autocamioane (89,6%). Numărul autovehiculelor de marfă a crescut
spectaculos de la 298.318 câte existau în 1993 la 410.132 în anul 1998. Creşterea este şi mai importantă în

740
Daniel Fistung, „Industria românească încotro?“ în Tribuna Economică, nr. 1, ianuarie 2001, p. 20
741
„România: Starea de fapt“, vol.II, Economia, p. 78.
742
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 464.
743
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 481.
744
Idem, p. 481.
745
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 82.
746
Anuarul Statistic al României, 1999, pp. 478-479.
747
Idem, p. 507.
 121

sectorul privat pentru aceeaşi ani de la 42.336 la 137.971 autovehicule de diferite tonaje748. Participarea privată
în transportul mărfurilor în comunicaţiile rutiere a depăşit 80% în anul 1998.
Creşterea numărului de autobuze, microbuze şi autoturisme între anii 1993-1998, la unele categorii cu mai
mult de 60% cum a fost cazul autoturismelor (1.793.054 la 2.882.254 bucăţi) n-a însemnat din păcate şi o
creştere a numărului de pasageri transportaţi, ceea ce arată creşterea gradului de scumpire peste media de
suportabilitate pentru cetăţean. Astfel în 1993 mai călătoreau 63,4% din cei care foloseau acest mijloc de
transport în 1990 pentru ca în 1998 doar 43,9% să mai apeleze la serviciile SNCFR 749.
În ceea ce priveşte transporturile maritime şi fluviale statisticile nu sunt concludente. Nu se poate şti cu
exactitate care este situaţia reală a numărului de nave pentru mărfuri generale, petroliere sau mineraliere deoarece
Anuarul Statistic al României pe anul 1999 face precizarea că „pentru perioada 1996-1997 datele se referă la
nave înmatriculate“750. După 1990, Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime s-a divizat în trei companii:
Petromin, Romline şi Navrom. În 1993 a izbucnit scandalul „Petromin“ fără să se finalizeze ancheta judiciară. La
sfârşitul anului 1997 din cele 77 de nave ale societăţii 22 erau arestate în diferite porturi, 32 urmau să fie vândute
ca fier vechi, 10 erau nemotorizate şi doar cinci mai funcţionau. În cursul anului 1999 societatea Petromin a
vândut 11 nave unor parteneri tradiţionali realizând un venit de 403 miliarde lei. În acelaşi an însă, societatea a
înregistrat pierderi de 443 miliarde lei! În luna iulie 2000 Petromin şi-a încetat existenţa751.
Piaţa comunicaţiilor s-a dezvoltat poate cel mai rapid şi cel mai mult. În ţară există 10.832 oficii poştale
care livrează anual aproximativ 280 milioane de scrisori ceea ce înseamnă că fiecare român primeşte şi scrie câte
12 scrisori anual.752 Serviciul de telefonie s-a dezvoltat rapid, crescând în perioada 1993-1998 cu peste 60%.
Astfel, la sfârşitul anului 1993 erau înregistrate în România 2.624.000 posturi telefonice iar la sfârşitul anului
1998, 4.122.000 de posturi753. În aprilie 1993 apare pe piaţa românească serviciul de telefonie mobilă. Potrivit
unor statistici în anii 1997-1998, 750.000 de români au conversat la „celulare“, iar în iunie 1999 erau înregistraţi
820.000 abonaţi la G.S.M754. Marea provocare pentru români a fost Internetul. România, în doar câţiva ani, a
reuşit să ocupe locul al treilea ca număr de provideri, după Polonia şi Bulgaria. În perioada aprilie 1999-aprilie
2000, numărul de domenii cumpărate (adrese web cu extensia „.ro“) a crescut cu 350%, de la 2000 la 7000
adrese. Majoritatea celor care folosesc internetul sunt tineri şi foarte tineri 755.
Reforma economică a cuprins şi politicile comerciale practicate de statul român după 1989. România este
membră GATT încă din 1971 şi a început practicarea unui tarif de import din 1973. După revoluţie a adoptat un
nou tarif vamal de import, aplicat de la 1 ianuarie 1992 care s-a aliniat la standardele UE. Scăderea
performanţelor economiei româneşti ca şi deschiderea pieţelor au făcut ca balanţa comercială să fie
dezechilibrată. Un rol important ăn accentuarea acestui dezechilibru a avut măsura interzicerii exportului pentru
437 de poziţii şi a limitării acestuia, în cazul altor 511 poziţii. Raţiunea a fost justă şi explicabilă din punct de
vedere politic, dar nu şi din punct de vedere economic. Societatea românească a dus lipsă atât de produse
alimentare cât şi de produse destinate altor nevoi. După 1990 România a pierdut pieţe tradiţionale cum ar fi
China, spaţiul fostului imperiu sovietic şi lumea arabă. Edificator este următorul exemplu: în 1993 România
exporta pe piaţa chineză mărfuri în valoare de 419 milioane dolari, în 1998 exportul românesc pe această piaţă a
scăzut la doar 23 milioane, în timp ce importul mărfurilor chinezeşti a crescut de la 93 de milioane de dolari în
1993 la 178 de milioane în 1998756. Aceeaşi tendinţă s-a înregistrat şi pe piaţa fostului imperiu sovietic. În anul
1993 exportam în Federaţia Rusă mărfuri în valoare de 220 milioane de dolari, iar în 1998 de 81 milioane dolari
USA. Importurile, în schimb, au crescut de la 764 milioane de dolari la 1062 milioane dolari 757. În acest fel,
deficitul balanţei comerciale FOB/FOB a crescut de la an la an. De la 1106 milioane dolari în 1991 la 2607
milioane dolari SUA în 1998758. Se constată şi evoluţii dătătoare de speranţă în ceea ce priveşte exporturile
româneşti: sectorul privat a cunoscut o dinamică pozitivă de la doar 15,9% din total în 1991 la 62,8%, în anul
1999. A crescut volumul schimburilor comerciale cu ţări din UE. Primele cinci ţări partenere pentru exporturile
produselor româneşti sunt Germania, Italia, Franţa, Turcia şi SUA. Cu primele două ţări se fac schimburi care

748
Ibidem, p. 509.
749
Ibidem, pp. 509; 522-523.
750
Ibidem, p. 508, nota 2.
751
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 104.
752
Ibidem, p. 528.
753
Anuarul Statistic al României.1999, p. 528.
754
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 105.
755
Ion Vaciu, „Provocarea 2000 – România părinţilor împotriva României copiilor“, în Comunicaţii mobile, nr.
3, 1999, p. 5.
756
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 558.
757
Idem.
758
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 90.
 122

reprezintă 40% din totalul exporturilor româneşti. Primele cinci ţări din care importăm produse sunt Germania,
Italia, Federaţia Rusă, Franţa şi Coreea de Sud.
Per ansamblu, la nivelul anului 1998, exportul românesc de mărfuri şi servicii a reprezentat numai 79% din
cifra anului 1989 în timp ce importul a atins 129%. O scădere de 40% a exporturilor, paralel cu creşterea
importurilor, a afectat bunul mers al reformei economice. În comparaţie cu alte ţări fost comuniste aflate în
tranziţie, „căderea“ României în ceea ce priveşte ponderea în exportul mondial a fost mult mai accentuată. În
1989 totalul exporturilor româneşti a reprezentat 0,34% din exportul mondial, iar în 1992 acestea au scăzut la
0,12%. În cifre, scăderea a fost de la 10,5 miliarde dolari SUA la numai 4,3 miliarde dolari SUA, în timp ce
Ungaria şi Polonia au reuşit să se menţină sau chiar să aibă creşteri. În 1989 Ungaria a exportat mărfuri în
valoare de 9,7 miliarde dolari iar în 1992 de 10,3 miliarde. Polonia a înregistrat o creştere nesemnificativă (de la
13,5 miliarde la 13,6 miliarde) dar nu scăderi.
După 10 ani de tranziţie, sectorul economiei naţionale în care noua putere a investit după 1989 cel mai mare
procent de optimism – agricultura – a involuat. Reforma şi privatizarea în acest domeniu nu s-au bucurat de cele
mai bune politici din partea guvernărilor postcomuniste. Au fost distruse, sau vandalizate peste 170.000 ha de
livezi şi s-au deteriorat instalaţiile de irigaţie de pe aproximativ 2 milioane ha 759. A scăzut cantitatea de
îngrăşăminte folosite şi a mijloacelor tehnice de lucru folosite în agricultură. Din cele 209.000 tractoare necesare
în raport cu suprafaţa agricolă a ţării, în 1989 erau folosite doar 164.756 însă 70% au trebuit să fie casate datorită
gradului ridicat de uzură. Din cantitatea de 200 kg/ha îngrăşăminte, cât erau administrate înainte de 1989, după
10 ani se mai puteau asigura doar 80 kg/ha760.
În aceste condiţii, a scăzut dramatic producţia agricolă, precum şi numărul de animale. România a fost
confruntată – şi mai este – cu o vizibilă dependenţă de importuri de produse agricole, care au ajuns la 60-70%761.
Efectivele de bovine au scăzut de la 5.381.000 capete în 1990 la 2.938.000 în 1999, porcinele de la 12.003.000
la 4.885.000 capete, ovinele şi caprinele de la 15.067.000 capete în 1990 la 8.875.000 capete, păsările de la
121.379.000, la 57.853.000. Singura creştere semnificativă au înregistrat-o cabalinele de la 721.000 în 1993 la
823.000 în 1999. Însă aici trebuie precizat că această creştere a cabalinelor este dictată de scăderea dramatică a
parcului de tractoare, deoarece acest animal este folosit în România la muncile agricole.
Unii specialişti văd în această cădere tehnică şi tehnologică a agriculturii un lucru bun „…Ţăranii lipsiţi de
mijloace tehnice şi financiare au cultivat circa 80% din suprafaţa terenurilor fără să folosească îngrăşăminte
chimice, pesticide etc., practicând astfel un model de agricultură tradiţională, biologică (…) deşi produsele
obţinute – circa 20% din produsele vegetale şi animale – corespund pe deplin standardelor de siguranţă alimentară
şi de protecţie a consumatorilor“762. Un alt aspect care a influenţat evoluţiile din agricultură a fost politica de preţuri
pe care au practicat-o guvernele postdecembriste. Preţurile mijloacelor de producţie din industrie necesare
agriculturii (maşini, carburanţi, îngrăşăminte, etc.) au crescut exagerat de mult faţă de preţurile produselor agricole.
Până în 1999, faţă de 1990, preţurile produselor agricole au crescut de 537 de ori, iar preţurile produselor industriale
cumpărate de agricultori au crescut de 1442 ori rezultând un raport anormal pe piaţa internă. În 1990 un tractor se
putea cumpăra în România cu preţul obţinut pe 45 tone de grâu iar în 1999 cu preţul obţinut pe 150 de tone de
grâu763. Aşadar, valoarea reală a produselor agricole s-a redus de aproape patru ori. În aceste condiţii de schimb o
parte din venitul net din agricultură s-a scurs către alte ramuri ale economiei. Efectul a fost apariţia detehnologizării
acestei ramuri a economiei naţionale. În ultimii 10 ani guvernele n-au prevăzut programe de fonduri de investiţii
pentru prevenirea dezastrelor naturale: secetă prelungită, inundaţii, alunecări de teren, atacuri de boli şi dăunători la
plante şi animale. Aceste calamităţi au produs pierderi importante agriculturii dar şi economiei naţionale. La toate
acestea se poate adăuga şi faptul că în aceşti ani guvernele au aplicat politici ultraliberale în domeniul agriculturii. În
timp ce în UE subvenţiile acordate de guverne agriculturii ajung până la 895 dolari/ha, în România acestea sunt de
doar 167 dolari/ha. Competitivitatea produselor agricole româneşti este şi din acest punct de vedere slabă.

759
Prof. univ. dr. Constantin Mecu, „Economia mondială în tranziţie. Relocalizarea României în noile structuri
ale acesteia“, în vol. Probleme ale tranziţiei…, p. 192, anexa 2.
760
Dr. Gheorghe Timaru, „Cauzele crizei agriculturii româneşti“, în Tribuna Economică, nr. 48, nov. 2000, p.
22.
761
Gh. Manea, „Agricultura României“, în Tribuna Economică, nr. 29, iulie 2000, p. 18.
762
Dr. Maria D. Popescu, „Conjunctură favorabilă pentru produsele cu virtuţi biologice“, Economistul, nr. 446,
octombrie 1999, p. 67.
763
Dr. Gheorghe Timaru, op. cit., în loc.cit., p. 22.
 123

Reformă socială sau societate de supravieţuire?

Structurarea lentă a societăţii civile

Modernizarea reprezintă, fără îndoială, şansa istorică a României de a se racorda la lumea civilizată, ea
presupunând, din acest punct de vedere, un vast proces de reconstrucţie a societăţii început în decembrie 1989.
Reforma socială a avut „ca obiectiv impunerea unui nou sistem de valori, a unei noi motivaţii şi a unor noi
criterii pentru acţiunile cetăţenilor izvorâte tocmai din preeminenţa intereselor acestora în raport cu orice alt
centru de putere, fie el stat, la modul generic, fie organ al acestuia, în speţă administraţia publică centrală sau
locală“.764
Trecerea la economia de piaţă şi la democraţia liberală au impus transformarea radicală a instituţiilor esenţiale
ale statului şi societăţii prin iniţiative legislative, redistribuirea resurselor societăţii în scopul de a stimula evoluţia
structurilor sociale şi a favorizat comportamente corecte în raport cu noile valori sociale. Cel puţin teoretic, prin
măsurile şi acţiunile întreprinse până acum, guvernările postdecembriste au urmărit ca în societatea românească să se
realizeze dezideratul potrivit căruia trebuinţele şi interesele cetăţeanului trebuie să fie situate în centrul activităţii
instituţiilor şi structurilor statului, subordonându-li-se acţiunea şi raţiunea de a exista.765 Despărţirea violentă de
societatea comunistă a impus şi apariţia unui alt proces – acela de a construi societatea civilă prin refacerea şi
remodelarea legăturilor sfărâmate ale solidarităţii umane. Trebuia reabilitată şi în România ideea potrivit căreia
„cetăţenii au dreptul să ceară socoteală conducătorilor lor pentru tot ceea ce aceştia pretind că fac în interesul
naţiunii“766.
În procesul creării societăţii civile în România, după 1989, a avut loc o aprigă dispută asupra conceptului ca
şi a elementelor centrale ale societăţii civile. În funcţie de aceste viziuni şi perspective s-au exprimat păreri pro şi
contra existenţei unei societăţi civile în România. Academicianul Pavel Mircea Cosmovici sublinia că „societatea
civilă este un element constitutiv al sistemului democratic (…) Conceptul de societate civilă nu poate fi însă
definit cu uşurinţă şi nu este de mirare că, pentru unii, este un concept paradoxal, care se conturează în diferite
moduri în cadrul raporturilor dintre stat şi societate… Există două interpretări diferite ale conceptului şi
anume, o interpretare negativă în sensul că societatea civilă implică o limitare a puterilor statului, împiedicarea
acestuia de a reglementa ansamblul activităţii sociale, de a monopoliza iniţiativele şi talentele care se manifestă
în societate. Într-o interpretare pozitivă se pune accentul pe instituirea în cadrul societăţii a unor centre care
pot constitui un releu al apărării publice, dar şi un instrument de presiune împotriva puterilor publice.“767
Mihaela Miroiu consideră că „societatea civilă există pentru că oriunde în lume politicienii tind să uite de
alegători… Cei care aduc aminte politicienilor că există cetăţeni contribuabili, sunt organizaţiile
neguvernamentale.“768 Prin urmare, în opinia sa, în ansamblul comunităţilor umane „Există foarte multe insule de
societate civilă dar nu există nici un fel de arhipelag de societate civilă.“769 Alţi autori precizează că, pentru o
mai corectă definire a societăţii civile „se cere mai întâi mutat centrul de greutate al discuţiilor din perimetrul
constrângerilor şi presiunilor, la care acesta este supus în raport cu societatea în cel alcătuit din funcţiile de
socializare şi comunicare reală între parteneri egali. În această accepţiune societatea civilă poate să reprezinte
asocierea voluntară a unor indivizi reuniţi în grupuri şi asociaţii pentru a-şi exprima interesele, pasiunile şi
ideile, pentru a schimba informaţii, pentru a atinge obiective comune.“770 Aceste grupuri trebuie să se ocupe de
treburi politice şi nu private, se caracterizează prin pluralism şi diversitate şi sunt incompatibile cu orice formă de
monopol, politic, economic, social, ideologic sau informaţional. Pentru Vladimir Tismăneanu „dezvoltarea

764
Dan-Mircea Popescu, Dimensiunea socială a tranziţiei din România. Privire critică, în „Agora Social-
Democrată…“, p. 154.
765
Vezi pe larg, Keneth Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurasong Book, 1997, p. 25 şi următoarele.
766
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Rogoceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Editura
Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p. 177.
767
Apud. Emilian M. Dobrescu, Conceptul de societate civilă, în „Revista română de sociologie“, anul IX, serie
nouă, nr. 5-6, 1998, p. 373.
768
Mihaela Miroiu, Năucitoarea instaurare a democraţiei şi arhipelagul de societate civilă, în revista „3“, nr. 3(9),
anul II, 1998, p. 8.
769
Ibidem.
770
Laurenţiu Ştefan-Scalat, Societatea civilă românească- o utopie?, în „Polis“, nr. 4, 1995, p. 162.
 124

societăţii civile face parte din setul de premise esenţiale ale democraţiei liberale deoarece prin aceasta se
urmăreşte construirea unui spaţiu propice comunicării şi acţiunii pluraliste“.771
Cei mai mulţi dintre oamenii politici români de după 1989 nu numai că au conştientizat nevoia unei
societăţi civile în România dar au şi militat pentru formarea ei. Fostul ministru al apărării, Gheorghe Tinca,
aprecia că „existenţa societăţii civile este o dovadă a maturizării democratice“772. Existenţa unei astfel de
societăţi civile în România era în opinia lui Tinca o modalitate prin care „puterea în societate să fie scoasă de
sub monopolul statului şi translatată către structuri neguvernamentale“.773
Această intensă dezbatere asupra definirii noţiunilor şi formelor prin care societatea civilă trebuie să existe
în România a fost determinată şi de faptul că ţara noastră nu a avut o „tradiţie civică“ nu numai pentru perioada
comunismului ci şi pentru cea interbelică. Alina Mungiu este de părere că „în România nu a existat niciodată
tradiţia asociaţiilor de voluntari sau cetăţeneşti. Nu este deci de mirare că asemenea organizaţii nu s-au format
nici după 1990“.774 Fie că împărtăşim sau nu asemenea aserţiuni severe, ele sugerează realitatea fragilă a unei
societăţi incapabile timp de decenii să se transforme într-o societate civilă. Aşa se explică de ce o mare parte a
populaţiei româneşti, mai ales cea din mediul rural, să considere, în anul1990, „că noţiunea de conştiinţă civică
nu are nici un sens, la fel ca aceea a drepturilor omului. Majoritatea românilor consideră că şi-au recăpătat
toate drepturile cetăţeneşti în urma Revoluţiei şi manifestă în continuare o preocupare destul de scăzută pentru
acest sector“.775 Concluzia analiştilor potrivit căreia la acea dată „este imposibil de afirmat că în România există
o adevărată societate civilă“776 confirmă aprecierile făcute în editorialul din primul număr al revistei „22“:
„Naşterea societăţii civile româneşti va fi de lungă durată şi traversată de crize. Revoluţia nu s-a încheiat odată
cu fuga şi executarea perechii ex-prezidenţiale. Rămân în urma ei un întreg aparat, o economie falimentară, dar
mai ales o mentalitate bolnăvicioasă: aceea de a te supune, de a slugări, de a cere mereu acordul cuiva, de a
cerşi un loc sub soare (subl.n.)”.777
În ianuarie 1990, un grup de intelectuali au creat Grupul de Dialog Social (GDS) având drept scop
promovarea dezbaterilor pe probleme sociale şi civice: „Principala noastră sarcină- afirma ulterior Stelian
Tănase – este resuscitarea grabnică a societăţii civile. Această operă, realizată va produce schimbarea
raportului de forţe între cele două elemente aflate în conflict: statul şi societatea civilă. Deocamdată acest
raport de forţe este defavorabil societăţii civile. Aici aflăm cauza tuturor eşecurilor procesului demarat în 22
decembrie…“778. La începutul lunii februarie apare mult controversatul Comitet de Acţiune pentru
Democratizarea Armatei (CADA).779 Prin presiuni asupra noii puteri revoluţionare CADA a reuşit să impună
acesteia să renunţe la a mai chema din rezervă ofiţeri şi generali.
La jumătatea lunii decembrie 1990, la Ateneul Român au avut loc lucrările primei Conferinţe Naţionale a
Alianţei Civice. Aceasta îşi propunea să solidarizeze toate forţele politice şi nepolitice în scopul soluţionării, prin
alegeri anticipate şi formarea unui guvern de uniune naţională, a crizei politice pe care o traversa ţara. 780 Ca şi
GDS-ul, Alianţa Civică îşi revendica dreptul de a reprezenta „După modelul polonez sau cehoslovac partea
responsabilă şi activă a societăţii noastre“ şi îşi propunea plămădirea „unei conştiinţe civice de care românul
este absolut conştient“.781
În primele luni ale anului 1990 proiectul GDS părea să prindă contur prin dialogurile organizate la sediul
Grupului şi prin seria de numere tematice ale revistei grupului „22“. La sfârşitul anului 1990 rolul social al GDS
rămânea doar un deziderat. Locul dialogului a fost luat de monologul instituit prin presă sau alte canale mass-
media. Alina Mungiu a criticat constant această neprofitabilă atitudine de superioritate şi de refuz al asumării
unui „rol social“ dificil. „Dacă intelectualii vor continua să folosească un limbaj abstract, nu se poate cere
omului de rând să deosebească idealismul de demagogie (…) Să facem o distincţie clară între lupta pentru
putere în care atât Frontul, cât şi unele partide de opoziţie s-au implicat – fără nici o legătură cu Democraţia
nou-născută – şi lupta reală pentru o societate civilă.“782 La cinci ani de la constituirea GDS se constată că

771
Vladimir Tismăneanu, Renaşterea societăţii civile, în „Sfera Politicii“, nr. 31, septembrie 1995, p. 57-58.
772
Gheorghe Tinca, Societatea civilă, în „Curentul“ din 17 februarie 1998.
773
Ibidem.
774
Alina Mungiu, Românii după 1989. Istoria unei neînţelegeri, Humanitas, 1995, p. 117.
775
Ibidem, p. 118.
776
Ibidem, p. 120.
777
„22“, din 20 ianuarie 1990.
778
Stelian Tănase, Societatea civilă românească şi violenţa, în „Agora“, vol. IV, nr. 3, 1991, p. 27.
779
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României…p. 52
780
Ibidem, p. 115-116.
781
Apud., Laurenţiu Ştefan- Scalat, op. cit., în loc.cit., p. 174.
782
Alina Mungiu, România. Mod de folosire, Editura Staff, Bucureşti, 1994, p. 17.
 125

acesta nu s-a implicat mai mult în viaţa civică pentru că „marea masă“ cu care grupul trebuia să intre în dialog
„nu-şi cunoştea intelectualii şi nu era pregătită pentru democraţie“.783
O caracteristică a tranziţiei româneşti este reprezentată de faptul că societatea civilă se structurează cu
dificultate, că o asemenea maladie „rămâne o realitate fundamentală a acestei perioade“.784 Alianţa Civică a
reuşit să depăşească dificultăţile de comunicare ale GDS cu ansamblul societăţii. Au avut loc dialoguri directe cu
românii din multe zone şi sfere sociale. Membri marcanţi ai Alianţei după cum afirma liderul incontestabil, Ana
Blandiana, au bătut „la fiecare sfârşit de săptămână satele şi oraşele organizând dialoguri…“.785 De altfel, este
de remarcat faptul că până în anul 1996 Alianţa Civică a deţinut monopolul asupra ideii de societate civilă „Dacă
în 1992 cetăţeanul ar fi fost întrebat ce este societatea civilă, ar fi răspuns cu siguranţă: Alianţa Civică“.786
După accesul la guvernare al CDR în cadrul căreia funcţiona şi Alianţa Civică imaginea de monopol pe care a
deţinut-o până la acea dată asupra societăţii civile s-a fisurat ireversibil. Nu mai era organizaţia care să
influenţeze politica din afara guvernării. Intrarea Alianţei Civice şi a altor asociaţii civice în CDR şi mai ales
rămânerea lor în cadrul Convenţiei şi după ce aceasta a ajuns să guverneze România, a afectat imaginea acestora
de organisme şi organizaţii care „controlează“ puterea politică. A fost un factor pozitiv intrarea intelectualilor în
„rolul mesianic“, de formatori de conştiinţe, de ghizi ai maselor în călătoria spre democraţie şi economie
concurenţială. Însă, apreciază unii analişti, „nenorocirea începe în momentul în care intelectualul, aflat deja în
sfera puterii, continuă să se considere un luptător pentru adevăr.“787. Explicaţia dată de alţi specialişti că aceste
organizaţii componente ale CDR „au drept de vot doar pentru anumite decizii politice cu caracter general
(strategii, apeluri etc.). Decizia politică va aparţine reprezentanţilor politici ai Convenţiei“788nu a avut darul să
convingă opinia publică.
Cu toate că cele mai multe dintre aprecierile cu privire la existenţa şi funcţionarea societăţii civile în
România nu sunt îmbucurătoare trebuie remarcat că după 1989 au apărut numeroase organizaţii non-
guvernamentale. Aproximativ 3,5% din populaţia României făcea parte, la sfârşitul anului 1998, dintr-o structură
ONG. Procentul este şi mai ridicat, aproximativ 11%, dacă ne referim la populaţia adultă.789 În perioada 1990-
1998, în 30 de judeţe ale ţării (inclusiv municipiul Bucureşti) s-au format 40.000 de ONG-uri, dintre care
aproximativ 1.000 desfăşoară activităţi constante.790 Dintre acestea peste 2/3 dispuneau de personal remunerat şi
doar 1/3 îşi desfăşurau activitatea numai cu voluntari şi salariaţi.
Activitatea acestor ONG-uri a fost marcată pe de o parte de modul cum sunt percepute de societate în
general. Potrivit unor studii efectuate până în 1998 aproximativ 22% din cei ce s-au înscris într-o organizaţie
neguvernamentală au făcut-o pentru a obţine ajutoare sau alte facilităţi şi doar 14% au declarat că vor să
acţioneze pentru apărarea intereselor de grup. Unele ONG-uri au fost înfiinţate pentru a putea să importe
autoturisme sau alte bunuri „second hand“791. Pe de altă parte, puterea şi administraţia centrală sau locală au
privit cu ostilitate activitatea şi acţiunea ONG-urilor. Începând cu Proclamaţia de la Timişoara sau fenomenul
Piaţa Universităţii mişcările civice din România au fost permanent acuzate de o parte din presa guvernamentală
de practicarea „unui anticomunism «de tip comunist» doctrinar, antipopular, inflexibil“792. Nu sunt puţine
situaţiile în care demnitarii guvernamentali au fost preocupaţi, mai curând, de obligaţiile cetăţenilor decât de
drepturile lor şi au privit ONG-urile ca organizaţii anti-guvernamentale. Steven Sampson, consultant for PHARE
in the field în civilian society in Romania and Albania ajungea la concluzia că „dintr-o diversitate de motive,
relaţiile dintre societatea civilă (ONG-uri) şi administraţie sunt marcate mai mult de suspiciune sau ignorare
reciprocă decât de colaborare“.793 Acest fapt a creat un fenomen specific: mentalitatea „baricadelor“ care s-ar
traduce prin aceea că o persoană este ori cu, ori împotriva guvernului. Dogmatismul şi lipsa de înţelegere,
mentalitatea „noi“ împotriva „lor“ a fost întâlnită atât la structurile de putere cât şi la unele ONG-uri.
Raporturile dintre putere şi ONG-uri s-au bucurat şi de o coabitare productivă în slujba cetăţeanului.
Aceasta a fost posibilă datorită existenţei unui Oficiu guvernamental pentru relaţia cu organizaţiile

783
Magda Cârneci, GDS – o măsură a elitei româneşti, în „22“, nr. 1, din ianuarie 1995.
784
Vladimir Tismăneanu în dialog…p44.
785
„22“ nr. 1, ianuarie 1995.
786
Mihaela Miroiu, op. cit., în loc.cit., p. 8.
787
Mihaly Vaijda, În căutarea unei virtuţi pierdute: intelectualii Europei Centrale nu îşi mai au locul în politică,
în „Polis“, nr. 1, 1994, p. 121.
788
Iulia Nueleanu, Asociaţiile civice rămân, dar impun, în „Curentul“ din 4 sept. 1998.
789
Adrian Nuţă, Valentin Anghel, Voluntari în căutarea societăţii civile, în „Curentul“ din 14-15 martie 1998.
790
Ibidem, Societatea civilă încearcă să-şi schimbe imaginea şifonată, în „Curentul“, din 16 sept. 1998.
791
Emilian M. Dobrescu, op. cit., în loc.cit., p. 380.
792
Ibidem.
793
Steven Sampson, Reforma administraţiei şi societatea civilă în România, în „Sfera Politicii“, nr. 38, mai
1996, p. 28.
 126

nonguvernamentale şi a unui Consiliu Consultativ al primului ministru pe lângă organizaţiile

nonguvernamentale. La nivel naţional funcţionează Centrul de asistenţă pentru ONG (CENTRAS). În cadrul
diplomaţiei româneşti colaborarea putere-ONG-uri s-a dovedit uneori utilă şi eficientă în eforturile făcute de
România pentru integrarea în structurile euro-atlantice. În noiembrie 1999 s-a constituit Corpul Consultativ
MAE-ONG-uri destinat pregătirii participării României la acţiunile specifice ale Meselor de lucru ale Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Dialogul şi cooperarea dintre MAE şi ONG-uri a acoperit o arie tematică
extrem de largă, de la protecţia copiilor, a unor categorii defavorizate până la protecţia mediului, a libertăţii de
exprimare şi apărarea păcii. Relaţia guvernare – democraţie – societate civilă este cea care a contribuit la
structurarea societăţii româneşti postdecembriste. Procesul a fost dificil şi din pricina unor factori „moşteniţi“ de
societatea românească, alţii „apărând“ după prăbuşirea comunismului. Dintre factorii moşteniţi, menţinerea unei
anumite ruralităţi a societăţii româneşti ca şi poderea supradimensionată a statului în viaţa socială par cei mai
importanţi.

Două Românii şi în societatea civilă

Ruralitatea societăţii româneşti interbelice era un fapt ilustrat de proporţia satului în raport cu oraşul, ca şi
de ponderea modestă a populaţiei angajate în economie în afara agriculturii. În politica de industrializare forţată
practicată de regimul comunist s-a reuşit, în timp, schimbarea raportului numeric între ţărani şi orăşeni.
Academicianul Vladimir Trebici arată că transferul de populaţie rurală, între 1948 şi 1977, s-a ridicat la cinci
milioane de persoane794 iar Alina Mungiu crede că această cifră este mult mai mare: între 6,3 milioane în 1964 şi
11,1 milioane în 1984 ceea ce a dus la „apariţia unei largi categorii de populaţie care, fără a înceta să aparţină
păturii ţărăneşti, se proletarizează formal“795. Această „grupă“ de populaţie dă caracterul de „arhaism rural“
foarte dezvoltat într-o ţară comunistă care l-a uimit pe antropologul francez Claude Karnoouh. Acesta constata că
regimul comunist „a adaptat, de bine, de rău, milioane de ţărani la temporalitatea ritmurilor industriale, la
diviziunea infinită a muncii mecanizate, ţărani pe care o agricultură arhaică îi menţinuse în ciclul marcat de
ritmul solar, de succesiunea anotimpurilor şi de caruselul aceloraşi sărbători religioase.“796 Însă antropologul
francez observă că „sub mantia lui de beton, oraşul contemporan ascunde ceva rural“.797 În răstimpul petrecut în
oraş n-au reuşit să asimileze în totalitate valorile urbane. Astfel că şi după revoluţie aceştia „sunt nişte oameni
fără identitate, pentru că ei s-au rupt de sat, de neamul lor, au venit aici (la oraş), unde, nu au reuşit să îşi facă
o identitate urbană“.798 Această pierdere de identitate rurală fără să fi fost câştigată o alta a avut consecinţe
majore în plan politic şi social. În plan politic, consideră unii politologi, aceşti oameni reprezintă „masele urbane
cel mai uşor de manipulat.“799 În plan social s-au menţinut dezinteresul şi lipsa de încredere a noilor orăşeni faţă
de instituţiile societăţii civile şi mai ales s-au perpetuat stereotipurile mentale şi comportamentele specifice
ţărănimii.800
O serie de cercetători apreciază chiar că după 1990 „s-a revenit la o societate rurală, patriarhală şi
tradiţională, bazată pe mica gospodărie agricolă de subzistenţă şi izolare – fizică şi temporală – a satului de
oraş“801 încât suntem în „prezenţa a două Românii cu conştiinţe de sine şi a restului lumii diferite“.802 Una
majoritară – estimată la ceva mai mult de 50% – rurală, dacă nu în habitat, cel puţin în mentalităţi şi una
minoritară cu o educaţie superioară şi un orizont mai larg, îndreptată către valorile Occidentului, deci un segment
activ şi avizat care are şi tendinţa şi capacitatea de a activa în ONG-uri. România majoritară a moştenit şi a
cultivat sau i s-a cultivat o mentalitate tip „societate paternalistă“.803 Profesorul Ioan Mihăilescu ajungea la
concluzia, în urma unor cercetări sociologice desfăşurate în primii ani de după revoluţie, că 83% dintre români
consideră că statul trebuie să acopere întregul cost al asistenţei sanitare, să asigure echilibrul veniturilor, protecţia

794
Vladimir Trebici, Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, în „22“, nr. 10 din 23 martie 1990.
795
Alina Mungiu, Românii după 1989, p. 103.
796
Claude Karnoouh, Comunism, postcomunism şi modernitate târzie…, p. 89.
797
Idem, Românii – tipologie şi metalităţi, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 41.
798
Laurenţiu Ştefan Scalat, op. cit., în loc.cit., p. 165.
799
Prof.univ.dr.docent Mihai Pop, La sate nu vor mai fi ţărani, interviu realizat de Dan Pavel, în „22“, nr. 10, din
23 martie 1990.
800
Vezi pe larg Alina Mungiu, op. cit., p. 117-118.
801
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 15.
802
Alina Mungiu, op. cit., p. 107, vezi şi Adrian Marina, „Cele două Românii“ în „Sfera Politicii“, nr. 31
septembrie 1995, p. 2-5.
803
Alina Mungiu, op. cit., p. 142.
 127

economică şi socială a tuturor cetăţenilor (70%). Guvernul, la rândul lui, să asigure locuri de muncă (90%) (…)
şi un trai decent şomerilor (82%).804
Aceste stereotipuri crează atitudini care duc la pasivitate şi abandon în favoarea statului. De altfel, s-a
constatat şi statistic că participarea la rezolvarea directă a problemelor comunităţii este extrem de redusă iar
contactele cu oamenii politici, participarea la întruniri sau activităţi politice sunt la fel de neînsemnate.805 În
această Românie, organizaţiile de tipul ONG-urilor sunt prea abstracte, se aşteaptă totul „de la puţinii oameni de
la vârf pe care îi cunosc prin intermediul televiziunii“.806 De aici şi reticenţa faţă de instituţiile sociale şi politice,
lipsa de încredere în temeiurile funcţionalităţii lor.

Presa – un rol mai mare decât al multor partide

În aceste condiţii, cei mai importanţi „reprezentanţi“ ai societăţii civile au fost presa şi sindicatele care au
monopolizat spaţiul societal. Presa şi în general instituţiile mass-media au cunoscut, după răsturnarea puterii
comuniste, cele mai vizibile, rapide şi spectaculoase transformări. Foarte rapid o parte a mass-media româneşti
şi-a „descoperit“ funcţia de „control democratic“ asupra puterii şi rolul de „câine de pază“ al democraţiei.807
Presa a fost numită a patra putere în stat însă aşa cum arată Silviu Brucan „odată cu dezvoltarea presei vorbite
(radioul) şi a presei video (televiziunea) ea a devenit cu adevărat o mare putere“.808 De acest lucru au început să
fie conştienţi după revoluţie şi ziariştii din România. Influenţa presei asupra opiniei publice va fi mare, pe măsura
prestigiului ziariştilor. Societatea ieşită din totalitarism era avidă de informare. În România anului 1989
alternativa la sursele de informare pe care puterea comunistă le accepta sau nu le putea împiedica erau
televiziunile ţărilor vecine şi postul de radio „Europa Liberă“. Presa scrisă lipsea. Descătuşarea energiilor s-a
făcut şi prin presă. Ziarele şi revistele aparţinând PCR după 22 decembrie 1989 şi-au schimbat politica şi chiar
titlurile. „Scânteia“ care apărea în peste un milion de exemplare a fost rebotezată „Scânteia Poporului“ şi apoi şi-
a luat titlul unui cotidian de centru stânga din perioada interbelică, „Adevărul“809. „România liberă“ nu şi-a
schimbat numele, ci conduita în mod radical, devenind un ziar radical de opoziţie faţă de noua putere. În 1990
apar şi primele săptămânale private „Expres“ şi „Zig-Zag“ în tiraje de masă. Acest lucru arată nu numai setea de
informare a populaţiei, dar şi frenezia libertăţii în care societatea intrase şi pe această cale. Într-o perioadă relativ
scurtă (1990-1993) presa a cunoscut un adevărat boom. Dacă în 1989 existau 36 de cotidiane şi 459 de publicaţii
cu altă periodicitate, în 1990 au fost înregistrate 65 de cotidiane şi s-a triplat numărul de periodice (1379). În
1993 cotidianele au ajuns la 100 dar au scăzut periodicele la 987 810.
După 1992, pe fondul unor evoluţii economice şi sociale neconcludente s-a înregistrat o cădere a tirajelor şi
au dispărut o serie de cotidiane şi periodice. Astfel în 1995 mai apăreau 73 de cotidiane şi 1059 periodice 811 iar
cele mai populare ziare „Adevărul“ şi „Evenimentul zilei“ apăreau la sfârşitul anului 1996 în tiraje cuprinse între
100.000 şi 150.000 de exemplare. Piaţa săptămânalelor era dominată în acel an de „Formula As“, „Academia
Caţavencu“ sau „VIP“ cu tiraje de 70.000–100.000. Celelalte săptămânale, ca de exemplu, „Privirea“, „22“, nu
mai depăşesc 20.000–30.000 de exemplare812. Este perioada în care ziarele de informare şi dezbatere politică
pierd teren, câştigat de unele ziare care cultivă ştirea de senzaţie. Dispar „Europa“, „Totuşi iubirea“, „Zig-Zag“
etc. şi apar „Evenimentul zilei“, „Ziua“, „Jurnalul Naţional“, „Cronica Română“ etc. Tot în această perioadă se
impun şi publicaţiile tematice cu profil economic: „Adevărul economic“, „Capital“, „Bursa“, „Lumea
afacerilor“813 etc.
O dată cu campania electorală din 1990 marile ziare îşi asumă rolul de tribune electorale şi vectori de
orientare a societăţii în direcţia asimilării valorilor specifice democraţiei liberale. Din această perspectivă rolul
lor „a fost mai important decât al multor partide politice“.814 Momente de reper privind asumarea de către presă

804
Ioan Mihăilescu, Stereotipuri mentale şi atitudinale în România posttotalitară, în „Sfera Politicii“, nr. 7,
1993, p. 15.
805
Ibidem.
806
Ibidem; Alina Mungiu, op. cit., p. 146.
807
Dr. Simion Bancu, Presa – câine de pază al democraţiei, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 17.
808
Silviu Brucan, Îndreptar-dicţionar…, p. 266.
809
Alina Mungiu, op. cit., p. 241.
810
Mihai Coman (coord.), Manualul de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Polirom, Iaşi, 1997, p.
212.
811
Anuarul de Statistică al României. 1996, p. 257.
812
Idem, p. 258.
813
Mihai Coman, op. cit., p. 213.
814
Alina Mungiu, op. cit., p. 244.
 128

a rolului său persuasiv au fost reprezentate de anunţarea de către FSN a opţiunii de a candida în alegeri, existenţa
„fenomenului“ Piaţa Universităţii, campaniile electorale etc.
Dacă a existat o evoluţie cu adevărat capitalistă a unui domeniu în România, ea a fost cea consemnată de
presa scrisă şi apoi de cea vorbită. În primii trei-patru ani de tranziţie, presa scrisă era aproape în întregime
privată. Existând pe baze private, ea a descoperit mai repede valorile societăţii capitaliste – atât în propria
organizare, cât şi în analizele făcute diverselor fenomene şi procese sociale. Foarte curând, presa a devenit un
avanpost al noii societăţi, un vector – poate principalul – al valorilor democratice, o forţă uluitoare. Nu ne putem
imagina campania electorală din 1996, cu „schimbarea politică“ pe care a prilejuit-o , în afara rolului esenţial
jucat de media.
Divizarea politică a jurnaliştilor şi implicit a principalelor publicaţii avea să ducă la împărţirea publicului
cititor de gazete. Astfel, „Adevărul“, „România liberă“, „Evenimentul zilei“ şi „Ziua“, ca să ne referim doar la
câteva dintre principalele ziare de pe piaţa românească după alegerile din mai 1990 şi-au format publicul lor
ţintă.“ Alina Mungiu crede că acest fenomen a avut un impact deosebit asupra opiniei publice 815 deoarece
difuziunea ca sistem de comunicare a fost înlocuită de propagare. Atât cititorii „Adevărului“ cât şi ai „României
libere“, de exemplu, primeau prin intermediul cotidianului preferat, şi unele ştiri care contraveneau sistemului de
credinţe şi valori la care aderaseră, însă acestea erau astfel prelucrate încât să nu distoneze cu sistemul de
credinţe preexistent; erau rescrise în sistemul referenţial propriu al acelui public. Evenimentele care au bulversat
societatea românească, cum au fost mineriadele erau „citite“ în coduri total diferite de către „Adevărul“ şi
„România Liberă“ sau alte ziare. Pentru unele ziare minerii veniţi „să facă ordine“ la Bucureşti erau priviţi ca
nişte eroi în luptă cu forţele fasciste şi legionare, iar pentru altele acţiunea lor a fost total nelegitimă, aceştia fiind
identificaţi drept nişte „oameni ai cavernelor“.
Prin îmbrăţişarea unor opţiuni diverse de către publicaţii şi mai ales prin creşterea puterii lor de persuasiune
s-a ajuns ca acest vector de informare în societate să conducă la apariţia unor stereotipuri sociale, etnice sau
politice pozitive şi negative ale românilor.816 Presa care a susţinut puterea a favorizat apariţia în mentalul societal
a „omului de bine“, care se înfrunta cu „opozantul“817, creat de presa aflată la celălalt pol.
Portretul „omului de bine“ este schiţat de Alina Mungiu în termeni care se potrivesc unor stereotipuri care
caracterizează de multe decenii societatea românească. El se identifică uşor cu „strămoşii“ din perioade mai
îndepărtate sau apropiate ale istoriei naţionale care au „pus umărul“ la edificarea statului român. Este un om care
îşi vede de treaba lui şi a răspuns prezent ori de câte ori „patria“ l-a chemat. „Viziunea sa este una domestică şi
parohială, limitându-se la universul său cel mai familiar. El îşi face un titlu de glorie din a nu avea niciodată o
altă părere decât ceilalţi şi gândeşte în faimoasa „limbă de lemn“ în care i s-au adresat superiorii săi atâţia
zeci de ani şi în care a auzit radioul şi televizorul pentru că «omul de bine» nu prea citeşte cărţi. Prototipul
semiperfect este «chiriaşul» din casele naţionalizate, dat adesea de exemplu de către propaganda
postrevoluţionară de stânga ca un fel de «talpă» a societăţii româneşti.“818
Al doilea stereotip creat de presa de opoziţie, opus celui dintâi, este un cititor fidel al ziarului „România
liberă“ şi al altor jurnale care criticau puterea. Opozantul obişnuit s-a identificat foarte repede cu fostul deţinut
politic, cu revoluţionarul din decembrie şi cu cei defăimaţi sau persecutaţi de regimul comunist. El s-a identificat
şi cu proprietarul casei naţionalizate deşi procentul de foşti proprietari în rândul opoziţiei era infim. Interesant
este că destul de repede unii foşti membri ai nomenclaturii comuniste s-au identificat cu opozantul printr-un
proces de solidarizare care a avut loc mai ales în „spaţiul“ Pieţei Universităţii. Edificator în acest sens este că un
fost membru al CC al PCR şi redactor-şef al „României libere“ în timpul regimului comunist, Octavian Paler,
susţinător acerb al Proclamaţiei de la Timişoara şi un fost informator al Securităţii (Florin Gabriel Mărculescu819)
au candidat pe lista Grupului pentru Dialog Social.
Comunicarea persuasivă practicată de presă a contribuit „puternic la modelarea opiniilor şi atitudinilor
politice din România“820. Cercetătorii din domeniul sociologiei politice consideră că opiniile şi atitudinile
politice ale populaţiei din România au fost influenţate foarte mult de mass-media din ţară. Doar aproximativ 3%
dintre aceştia consideră că presa scrisă şi audiovizuală a avut o influenţă nesemnificativă asupra opiniilor
politice.821

815
Ibidem, p. 247-248.
816
Vezi pe larg, Septimiu Chelnea, Personalitate şi societate în tranziţie, Societatea Ştiinţă şi Tehnică S.A.,
Bucureşti, f.a. 247-256.
817
Alina Mungiu, op. cit., p. 256-258.
818
Ibidem.
819
Alina Mungiu, op. cit., p. 259.
820
Septimiu Chelcea, op. cit. p. 273.
821
Ibidem.
 129

Ascensiunea vertiginoasă a televiziunii şi radioului

Proporţia în care diferite mijloace mass-media au influenţat/contribuit la cristalizarea opiniilor politice este
însă diferită. Locul cel mai important i-a revenit, de departe, audiovizualului. După 1989 a existat o adevărată
„bătălie naţională“ pentru „cucerirea“ şi „stăpânirea“ spaţiului radiofonic şi de televiziune. Atât Societatea
Română de Radiodifuziune cât şi Televiziunea Română sunt cele mai mari şi mai importante instituţii din
audiovizual822 deşi în ultima perioadă posturile particulare, mai ales cele de televiziune exercită o „presiune“ tot
mai mare asupra posturilor naţionale.
Radioul naţional şi-a mărit, după 1989, atât timpii de emisie cât şi numărul de ascultători. Dacă în 1989
emitea 30.148 ore/an, în 1990 a crescut la 52.309 ore/an, ajungând în 1995 la 72.578 ore/an şi în anul 1998 la
90.101 ore/an din care 16.814 erau pentru ascultătorii din afara graniţelor 823. De subliniat faptul că a crescut şi
numărul de ore de emisie pe an şi la emisiunile în limbile minorităţilor naţionale de la 4168 în anul 1993 la 5671
în 1998,. ponderea cea mai mare revenind emisiunilor de limbă maghiară cu 4101 ore/an 824. După 1990 postul
naţional emitea cinci programe în ţară şi un program internaţional.
Televiziunea Română şi-a mărit de aproximativ şase ori numărul de ore de emisie per an, de la doar 1.795
ore/an în 1989, la 12.875 ore/an în 1996 iar în 1998 a ajuns la 14.670 din care 486 ore/an în limbile minorităţilor
naţionale.825 A crescut şi numărul de aparate de radio şi al televizoarelor la 1000 de locuitori. În 1995 la 1000 de
locuitori erau în România 304 aparate de radio şi 201 aparate tv.
După 1990 au apărut primele posturi private de radio şi televiziune. Primele apariţii în radio, „Uni-Fan“,
„Radio Contact“, „Radio Nova“, „Delta“ şi-au axat emisiunile doar pe muzică, divertisment şi ştiri. La sfârşitul
anului 1995 existau în România 53 de posturi private de televiziune din care s-au impus prin programe şi
audienţă „Antena 1“, „Pro TV“ şi „Tele 7 abc“ care au posibilitatea să transmită prin satelit şi deci au acoperire
naţională. Antena 1 şi Pro TV şi-au deschis posturi teritoriale atât pentru ştiri locale cât şi pentru multiplicarea
informaţiilor şi transmisiilor în direct la postul central.
Apariţia posturilor de televiziune prin cablu şi, mai ales, a celor două mari reţele naţionale de televiziune
(Pro TV şi Antena 1) a obligat Televiziunea publică să-şi reconsidere prestaţia şi filosofia muncii.826
Astfel, la televiziunea publică a crescut în procente numărul de programe de artă şi spectacol ajungând în
1998 la 46,6% în timp ce emisiunile de cultură şi ştiinţă la doar 3,6%. Actualităţile, ştirile şi emisiunile
politologice ocupau la aceeaşi dată 37,0%. Acest lucru dovedeşte un fapt important în bătălia pentru influenţă.
Actualităţile, consideră unii analişti, au fost genul de emisiuni decisive pentru formarea de opţiuni, de aici şi lupta
dată, mai ales în campaniile electorale pentru un „spaţiu“ de emisie cât mai mare la acest gen de emisiuni. Silviu
Brucan referindu-se la această „competiţie naţională“ a oamenilor politici de a ajunge cât mai des pe micile
ecrane arată că „ceea ce nu-şi dau seama cei ce presează ca să apară cât mai des pe micul ecran este că
televiziunea cunoaşte şi «fenomenul de respingere». Apariţiile prea dese strică“.827
Românii au devenit după revoluţie mari consumatori de televiziune şi radiofonie. Un sondaj de opinie din
1994 indica faptul că bucureştenii, de exemplu, petreceau zilnic, în medie, 4 ore ascultând radioul şi 5 ore privind
la televizor. În 1995, 70% din familiile Capitalei erau racordate la una din reţelele de transmisii TV prin cablu. 828
La sfârşitul anului 1995 funcţionau 678 grupuri de distribuitori de programe româneşti şi străine. România
devansează ţări ca Franţa şi Marea Britanie în numărul de utilizatori de cablu la suta de locuitori.

Centralele sindicale – un „rebus organizatoric“

Sidicatele, după 1989, şi-au redefinit rapid locul şi rolul în societatea românească în tranziţie. În procesul
organizării societăţii civile în România erau la sfârşitul anului 1995 peste 13.500 de sindicate „ce se înmulţesc şi
scad neîncetat, în funcţie de aranjamente şi rearanjamente făcute la vârf de către liderii lor“829. În democraţia
modernă sindicatele reprezintă grupuri prin care muncitorii se organizează pe o bază profesională pentru a-şi
proteja şi promova interesele, pentru a le impune, atunci când este cazul, în faţa puterii politice“. De aici şi

822
Mihai Coman (coord.), op. cit., p. 215.
823
Anuarul Statistic al României. 1999, p. 307.
824
Ibidem.
825
Ibidem. p. 307.
826
Anca Toader, Televiziunea publică din România-prezent şi perspective, în „Sfera Politicii“, nr. 65/1998, p.
21.
827
Silviu Brucan, op. cit., p. 270.
828
Anuarul Statistic al României.1999.p. 309.
829
Ştefan Stănciugelu, Oligarhia sindicală şi politica, „Sfera Politicii“, nr. 39, 1996, p. 29
 130

importanţa lor în crearea unei veritabile societăţi civile. În România sindicatele s-au născut în perioada în care
„nici conducerile întreprinderilor şi nici administraţia centrală, inclusiv puterea politică, nu aveau altă
legitimitate decât sprijinul muncitorilor“830 astfel că perioada primei jumătăţi a anului 1990 a fost o perioadă „de
aur“ a puterii sindicale, în care, în interiorul întreprinderii liderii de sindicat dispuneau de autoritate atât asupra
membrilor de sindicat cât şi asupra conducerii. Majoritatea sidicatelor aparţine uneia sau alteia din marile
confederaţii sindicale apărute după 1990: CNSLR Frăţia, Blocul Naţional Sindical (BNS), Confederaţia
Naţională Sindicală Cartel ALFA. Articularea acestor mari blocuri sindicale s-a făcut în România în mod
„original“, caracteristică, de altfel a întregii vieţi politice. Silviu Brucan constata în vara anului 1991 că
„formarea sindicatelor libere s-a efectuat în mod anarhic, ba pe orizontală, ba pe verticală, ba în zig-zag, aşa
că marile sindicate constituie un rebus organizatoric atât în plan teritorial cât şi profesional, reunind muncitori
din Braşov, Bucureşti şi Arad cu şoferi, ingineri şi contabili din Abrud şi Copşa Mică! De fapt, la origine se află
nu criterii profesionale, ci încurcate interese politice, iar în cele mai multe cazuri liantul îl constituie liderii
sindicali energici, întreprinzători şi ambiţioşi, care pot spune şi chiar spun: Le syndicat, c’est moi!“831
Cartelul Sindical ALFA s-a format la 7 iunie 1990 printr-un acord semnat de liderii a şapte federaţii
sindicale cu 470 de sindicate ce reprezentau peste 1.300.000 de salariaţi 832. Dintre lideri s-a impus Bogdan Hossu
prin credibilitate în rândul sindicatelor şi ca partener de dialog cu „puterea“. După cinci ani de activitate
organizată această confederaţie includea 2.140 de sindicate organizate în 30 de filiale teritoriale judeţene şi 25 de
federaţii profesionale. Cartelul ALFA reprezintă mineritul (fără sindicatele din Valea Jiului), industria uşoară,
metalurgia şi siderurgia, construcţiile de maşini, transporturile internaţionale auto, chimia şi petrochimia,
electronica, industria de apărare, asigurările, gospodăria comunală, asociaţiile de lucrători privaţi, etc. Cartel
ALFA are şi calitatea de observator la Confederaţia Europeană a Sindicatelor şi este afiliat la Confederaţia
Mondială a Muncii.
Blocul Naţional Sindical a apărut în peisajul societăţii civile româneşti prin unificarea, la 7 iunie 1991, a
Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din România cu Confederaţia Sindicatelor din Construcţiile de Maşini şi
cu Confederaţia Sindicatelor Energetice833. Are în componenţa sa 408 sindicate care reprezintă 860.000 de
muncitori. Congresul de constituire a acestui cartel sindical a avut loc în zilele de 11-13 noiembrie la Bucureşti şi
a ales ca lider pe Matei Brătianu. Ulterior, lider al acestei centrale a devenit Dumitru Costin. În 1995 BNS s-a
afiliat la Federaţia Internaţională a Sindicatelor Libere.834
CNSLR Frăţia a apărut prin unirea a două mari confederaţii în Congresul de constituire care a avut loc la
Sinaia la 12 iunie 1993. În afară de cele două mari centrale, au mai aderat la Confederaţia nou apărută alte
federaţii din cadrul Sindicatelor din „Petrom“, „Radiocomunicaţii“ şi „Univers“.835 Este, prin numărul de
sindicalişti, 3,7 milioane după unele surse836 sau 3,5 după altele837, practic cel mai puternic cartel sindical din ţară
şi poate din Europa Centrală şi de Est. Acest bloc sindical a fost condus până în vara anului 1994 de doi lideri
sindicali de anvergură, din societatea civilă: Victor Ciorbea şi Miron Mitrea, însă ambii vor „naviga“ rapid spre
formaţiuni politice importante. În fapt despărţirea celor doi s-a datorat filiaţiilor politice. Miron Mitrea gravita în
orbita PDSR iar Victor Ciorbea în cea a CDR. La jumătatea lunii august 1994, „divorţul“ dintre aceşti lideri va fi
oficial. Victor Ciorbea a plecat cu o parte din structuri din CNSLR Frăţia şi a pus bazele, pe 7 septembrie 1994,
Confederaţiei Sindicatelor Democratice din România838. Liderul noii confederaţii a declarat că aceasta va juca
„rolul de cenzor al Guvernului“.839
Prin Constituţia României, sindicatelor le revine sarcina de a apăra drepturile şi de a promova interesele
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În virtutea asumării noului rol, acest segment al societăţii
civile a trebuit să intre în dialog cu puterea politică, însă trebuia să rămână în perimetrul societăţii civile. Ca şi
celălalt element important al societăţii civile, ONG-urile, nici sindicatele n-au putut să stea „deoparte“ în lupta
pentru putere. Semnalul intrării în acest perimetru disimulat al luptei politice a fost dat de liderul Confederaţiei
Sindicale „Frăţia“, Miron Mitrea care, la 1 aprilie 1990, a organizat un mare miting în Piaţa Universităţii unde pe
lângă revendicările sindicale şi-au făcut loc şi cele politice preluate de opoziţia de atunci.840 În 1991 tendinţa de

830
Vladimir Pasti, op. cit., p. 249.
831
Silviu Brucan, Sindicatele – bune la toate, în „Libertatea“ din 7 iulie 1991.
832
Domniţa Ştefănescu- Cinci ani de istoria României, p. 78.
833
Ibidem, p. 149.
834
Ştefan Stănciugelu, op. cit., în loc.cit., p. 29.
835
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 314.
836
Ibidem
837
Ştefan Stănciugelu, op. cit., p. 29.
838
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 414.
839
Ibidem
840
Domniţa Ştefănescu, op. cit, p. 58.
 131

politizare a sindicatelor pare să fie mai accentuată. Pe 20 martie 1991 Cartelul Sindical ALFA, cu sprijinul
Alianţei Civice, al Sindicatului liber din TVR şi al altor formaţiuni a organizat un marş şi un miting în Capitală
unde revendicările au fost predominant politice. Organizatorii au considerat necesar să impună Parlamentului şi
preşedinţiei examinarea unui program legislativ intitulat „Alternativa ALFA pentru o Românie democratică şi
reunită“841 apt să asigure evoluţia ţării spre o adevărată democraţie şi delimitarea netă de comunism. Consilierii
preşedintelui au considerat că „Alternativa“ sindicatelor suferă de excese şi inadecvări şi au propus lui Ion Iliescu
ca acesta să fie dezbătut de un grup de specialişti sub conducerea Academiei Române. Rezultatele acestui dialog
au fost făcute publice.842 La 7 iunie 1991 mai multe confederaţii sindicale („ALFA“, „Fides“, „Hercules“,
„Transtar“, „15 Noiembrie“) au format Uniunea Confederativă Naţională care-şi propunea adoptarea unui
program de urgenţă care să determine Parlamentul să demită Guvernul şi să formeze un guvern competent
capabil să relanseze economia şi viaţa socială şi să democratizeze ţara.843

Sindicatele nu sunt doar atrase, ci se implică în politică

Consecinţa majoră a acestei apropieri a sindicatelor de politică prin introducerea în programul

revendicărilor sindicale, transparent sau mai puţin transparent, a unor elemente politice a constat în diminuarea
autorităţii liderilor asupra propriilor organizaţii844. Eşecul grevei generale de la începutul lunii mai 1993, când
şase confederaţii sindicale – Frăţia, CNSLR, ALFA, BNS, Univers şi Ceres845 – au încercat să mute centrul de
greutate al negocierilor de pe problemele sindicale pe cele politice, a relevat un fapt cu dublă semnificaţie. Pe de
o parte se demonstra că fragila societate civilă începea să funcţioneze în conformitate cu standardele europene ale
democraţiei liberale, iar pe de altă parte „că muncitorii nu sprijină o politică purtată prin intermediul
sindicatelor“.846 În fapt, acest eşec a fost prefigurat de un altul cu la fel de mari semnificaţii. În 1992 Convenţia
Naţională a Sindicatelor (ALFA, Frăţia, CNSLR) a hotărât să participe la alegeri prin intermediul unei organizaţii
– Convenţia Solidarităţii Sociale – devenită, ulterior, Partidul Solidarităţii Sociale. Scorul obţinut în alegerile
din 1992 de doar 0,33%, în condiţiile în care cel puţin jumătate din electorat era format din membri de sindicat, a
arătat clar că societatea românească era pe drumul normalizării. Angajarea liderilor de sindicat în politică a avut
consecinţe asupra funcţionării şi credibilităţii mişcărilor sindicale847 dar şi asupra echilibrului societăţii româneşti
în tranziţie.
Cel mai spectaculos şi mediatizat caz de implicare a sindicatelor în lupta pentru putere a fost cel al
Federaţiei Sindicale Libere Miniere din Valea Jiului, federaţie care a organizat celebrele „mineriade“. Prima
venire a minerilor la Bucureşti a fost la sfârşitul lunii ianuarie 1990 când aceştia au crezut că CNFSN şi liderul
acestuia, Ion Iliescu, sunt în pericol prin manifestaţia organizată de liderii partidelor istorice PNL şi PNŢCD.
Sindicaliştii din Valea Jiului au venit în Bucureşti cu răngi şi bâte pentru a-i reduce la tăcere, prin orice mijloace,
pe susţinătorii şi conducătorii de partide care reprezentau altceva decât FSN-ul. Manipularea a fost concepută
profesionist. Plecându-se de la lozinca lansată de forţele de opoziţie „singura soluţie este o nouă revoluţie“ au
fost folosite toate tehnicile pentru a se induce în mentalul sindicaliştilor teama de opoziţie. Mai întâi s-a acreditat
ideea că dacă puterea va fi luată de partidele istorice acestea vor „readuce marile inegalităţi sociale de dinaintea
războiului“, mult exagerate de altfel, de propaganda comunistă.848 Apoi s-a repetat până la obsesie că opoziţia va
ceda Ardealul maghiarilor sau le va permite acestora să-şi facă un stat în Transilvania şi s-a lansat lozinca/zvonul
că opoziţia odată ce va înlocui FSN de la putere va pedepsi şi pe toţi cei care au colaborat cu regimul comunist
„ceea ce reprezenta vreo jumătate din populaţia ţării“.849
Mineriada din iunie 1990 s-a desfăşurat în alte condiţii şi a avut o miză mult mai importantă.850 Prin victoria
categorică a FSN în alegeri gruparea din jurul lui Ion Iliescu a fost legitimată şi a câştigat. Mulţimile care au fost
active în decembrie 1989 şi opoziţia au fost periferizate în luna mai de votul „majorităţii tăcute“. Mesajul
electoratului a fost că trebuia păstrat cât mai mult din regimul precedent. Continuitate, ordine au fost

841
Ibidem. p. 133
842
Vezi, „Adevărul“ 29 martie, 1991.
843
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 147.
844
Vladimir Pasti, op. cit., p. 259.
845
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 304
846
Vladimir Pasti, op. cit., 260.
847
Ştefan Stănciugelu, op. cit.p. 31.
848
Alina Mungiu, Românii după ’89, p. 74
849
Ibidem.
850
Vladimir Pasti, op. cit., p. 264-265.
 132

argumentele câştigătoare. Opoziţia putea să existe dar numai marginal ca o opoziţie tolerată 851. „Piaţa
Universităţii“ nu numai că se permanentizase dar s-a şi radicalizat. Puterea nu a ştiut să „gestioneze“ acest
fenomen şi în dimineaţa de 13 iunie 1990 s-a intrat în forţă în Piaţă „a arestat o parte a manifestanţilor, a bătut
şi împrăştiat restul“852. A fost momentul în care s-a încercat o nouă tentativă de a se aplica lozinca „ultima
soluţie înc-o revoluţie ca şi în ianuarie 1990.“ Echipe insurecţionale „mult mai bine organizate şi înarmate cu
sticle incendiare“ au atacat instituţiile statului şi televiziunea, este adevărat, după ce unele dintre acestea (avem
în vedere Ministerul de Interne) fuseseră luate cu asalt de forţele care iniţial au ieşit în stradă, protestând contra
puterii care fusese aleasă de câteva zile. Totul s-a petrecut pe fondul unei ciudate lipse de reacţie a forţelor de
ordine. Numărul celor care au provocat dezordinea nu a depăşit câteva sute şi situaţia realmente nu a fost gravă.
Nici un moment în rândurile guvernanţilor nu s-a instaurat panica după ce insurgenţii s-au dedat la acte de
vandalism. Marian Munteanu dar şi liderii opoziţiei s-au desolidarizat de aceste acte de violenţă evitând „să se
asocieze unei asemenea aventuri“853. Ion Iliescu ajunge la concluzia că „instituţiile statului sunt în pericol“ şi
face un Apel prin radio şi televiziune către populaţie: „Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative
organizate de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic la
20 mai (…) Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegeri libere, să
respingă, cu toată hotărârea, actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea
situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul Guvernului şi
Televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupări extremiste, pentru a apăra democraţia atât
de greu cucerită.“854
În cursul nopţii de 14/15 iunie a intervenit armata prin unităţi de paraşutişti şi motomecanizate şi după o
„bătălie de stradă în care s-au utilizat armele de foc, a făcut ordine“.855 Însă în dimineaţa de 14 iunie între 10-
12.000 de mineri se găseau în Capitală pentru a face ordine. Având girul conducerii superioare a ţării (Petre
Roman recunoaşte că guvernanţii le-au spus minerilor „să meargă şi să ocupe şi să cureţe Piaţa Universităţii şi
cineva a adăugat «să planteze flori»“856). Au pus şi flori însă cum bâtele, bastoanele, lanţurile şi ciomegele erau
la îndemână le-au folosit din abundenţă împotriva celor pe care ei – minerii – îi apreciau ca făcând parte dintre
„legionarii şi forţele de dreapta care au venit să deturneze Revoluţia spre dreapta şi să pună mâna pe
putere“.857 Au fost devastate clădirile şi sediile partidelor de opoziţie, locuinţa senatorului Ion Raţiu, membru
marcant al PNŢCD şi sediile presei: „România liberă“, „Dreptatea“, „Expres“, „22“, „Baricada“. Minerii cred că
pot hotărî ce ziar să nu mai apară şi care să fie editat. Spre exemplificare ziarul „România Liberă“ n-a apărut în
perioada 15-18 iunie 1990. Au fost vânaţi pe străzile Bucureştiului studenţii şi unii intelectuali bănuiţi de mineri
că sprijineau „opoziţia legionară“ şi „reacţionară“. Minerii au făcut o adevărată razie prin pieţele Capitalei
împotriva ţiganilor. Zeci şi sute de persoane au fost, ulterior, arestate pentru participarea la Piaţa Universităţii.
Conform raportului semnat de procurorul general Gheorghe Robu şi de ministrul de interne Doru Viorel Ursu au
fost arestate 185 de persoane învinuite de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea ordinii publice, furt calificat
în paguba avutului public şi personal etc. 34 de inculpaţi sunt trimişi în judecată în stare de arest, 2 în stare de
libertate, 17 inculpaţi au fost scoşi de sub urmărire penală, deoarece în urma expertizelor psihiatrice s-a constatat
că sunt iresponsabili pentru faptele comise.858
Deşi au trecut mai bine de 10 ani de la evenimentele din 13-15 iunie concluziile asupra celor cu adevărat
implicaţi în „spatele“ fenomenului Piaţa Universităţii şi mai ales asupra celor vinovaţi sunt contradictorii. Cert
este că a fost un moment greu pentru societatea civilă şi societatea românească în ansamblu. Nota de plată pentru
consecinţele acelor evenimente a fost plătită mulţi ani atât în plan intern cât mai ales internaţional. Evenimentele
au fost larg şi intens mediatizate cu scene înfăţişând mineri care maltratau persoane civile.
Mineriada din septembrie 1991, ca de altfel şi următoarele nu mai pot fi considerate drept o implicare a
unui segment al societăţii civile – sindicatele – în lupta pentru puterea politică. „În septembrie 1991, la Bucureşti
nu au mai venit nici măcar sindicatele ci doar «oamenii lui Miron Cosma», liderul sindical din Valea Jiului.
Cea mai mare parte a minerilor rămăsese totuşi în Valea Jiului şi nu avea intenţia să se amestece în aventura
lui Cosma“.859 Dacă în iunie ei au venit în Bucureşti să sprijine guvernul şi pe preşedinte în septembrie lucrurile

851
Stelian Tănase, op. cit., p. 363.
852
Vladimir Pasti, op. cit., p. 266.
853
Idem.
854
Apud., Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 81.
855
Vladimir Pasti, op. cit., p. 266.
856
„România Liberă“, din 18 mai 1993.
857
Raportul asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Grupul de Dialog Social, Asociaţia pentru Aplicarea
Drepturilor Omului în România, Comitetul Helsinki, 1991, p. 225-236.
858
Apud. Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 86.
859
Vladimir Pasti, op. cit., p. 267.
 133

erau tocmai invers. Cereau demisia guvernului pe care în iunie 1990 l-au apărat de „huligani şi golani“. De altfel,
guvernul Petre Roman a şi căzut sub presiunea minerilor. Ulterior fostul prim-ministru a declarat că „sub
presiunea forţei nu poate fi vorba de demisie“860. Ruptura dintre Iliescu şi Petre Roman a fost definitivă. Dacă în
mineriada trecută minerii au avut ca principal obiectiv răfuiala cu opoziţia, în septembrie 1991 Miron Cosma şi
„ortacii“ săi au fost oaspeţi la lucrările Congresului PNŢCD din 27 septembrie 1991. La tribuna Congresului a
vorbit din partea minierilor Constantin Ştefănescu de la exploatarea minieră Livezeni, despre represiunea din
noaptea de 25/26 septembrie din Piaţa Universităţii unde ei, minerii, au păţit-o ca studenţii şi „golanii“
altădată.861 Sigur nu opoziţia a pus minerii în mişcare spre Bucureşti, însă la fel de sigur a fost faptul că a dorit
să-i folosească în lupta pentru putere ca masă de manevră. Nu a fost deloc clar cine i-a manipulat. Fostul prim-
ministru Petre Roman a declarat la 29 octombrie 1991 că România se confruntă cu un real pericol pe care îl
reprezintă supravieţuirea „mentalităţilor şi a metodelor Securităţii comuniste“. Pornind de la această afirmaţie
analistul american Tom Gallagher face o apropiere între desfăşurarea evenimentelor din septembrie 1991 din
România şi lupta pentru putere dată în august 1991 de Refomatorii conduşi de Boris Elţîn împotriva
conspiratorilor procomunişti de la Moscova. Diferenţa este în opinia lui Tom Gallagher că Petre Roman n-a
reuşit „să mobilizeze sprijinul popular împotriva duşmanilor extraparlamentari“.862
Comparaţia trebuie privită mai nuanţat. Cert este că în legătură cu mineriadele pot fi făute câteva
consideraţii. Nu a existat pe tot parcursul acestor ani o strategie privind restructurarea activităţii de minerit,
viitorul economic al zonei. Pe acest fundal, în Valea Jiului s-a înregistrat un declin vizibil al nivelului de trai. Iar
sărăcia este întotdeauna un teren prielnic nu numai pentru frustrări, ci şi pentru manipulări de tot felul. Înainte de
1989, minerii s-au revoltat împotriva vechiului regim (1977), lucru mai rar amintit din cauza comportării acestui
grup social în perioada postcomunistă. Lipsa de investiţii în ramura mineritului, abandonarea anumitor mine din
Valea Jiului, absenţa unor soluţii alternative pentru persoanele disponibilizate au creat un potenţial social de
nemulţumire care a putut fi exploatat în diferite contexte.
Am remarca, în acelaşi timp, şi o lipsă de abilitate a guvernanţilor în a rezolva conflictele momentelor
respective într-un stadiu incipient al devenirii lor, înainte de a se transforma în mişcări extrem de costisitoare
pentru România. Şi în 1991, şi în 1998 se putea interveni în stadiul în care mişcările aveau sau declarau că aveau
un caracter social, înainte de a îmbrăca un caracter politic.
Minerii, ca grup social, nu au un nivel de cunoaştere foarte ridicat. Să adăugăm la aceasta faptul că în
regimul trecut lor li s-a cultivat ideea că sunt un grup social, parte integrantă a clasei politice conducătoare a
societăţii. Nu vom înţelege până la capăt venirile la Bucureşti ale minerilor dacă nu vom lua în consideraţie
aceste trăiri psihologice care i-au făcut „să se simtă răspunzători“ pentru ceea ce se întâmplă. Pe un asemenea
fundal psihologic, în contextul declinului vizibil al nivelului de trai, al unor reacţii neinspirate ale guvernanţilor,
posibilele acţiuni de manipulare au putut avea loc.
De remarcat că de acum minerii nu vor mai avea legitimitatea sindicală, ci vor constitui o masă de manevră.
Mulţi dintre aceştia îl urmau orbeşte pe Miron Cosma şi nici ei nu ştiau de ce. Concluziile analistului Vladimir
Pasti în legătură cu consecinţele şi mai ales semnificaţiile acestei mineriade în raport cu evoluţia societăţii civile
ni se par relevante. „Până la urmă, mineriada s-a dovedit a fi la fel de fără rost ca şi cea anterioară. Fără a fi
importantă prin sine însăşi, ea s-a dovedit importantă prin intriga ce s-a desfăşurat în jurul ei. Şi pentru
semnificaţia, atunci nebăgată în seamă, că sindicatele au încetat să mai joace vreun rol real în sistemul de
putere, dar că liderii acestora mai pot continua să fie folosiţi, dacă pot aduna suficienţi oameni pentru a asigura
un sprijin popular adus unui obiectiv politic.(subl.n. – P.D., HC)“.863

Structura de proprietate şi structura socială

Coagularea societăţii civile în România după căderea comunismului a fost extrem de importantă dar nu
singura importantă. Schimbările produse în structura de putere, în structura de proprietate au antrenat schimbări
fundamentale în structura socială de ansamblu cu dinamici complexe şi variabile ca intensitate şi profunzime.
Aceste schimbări s-au produs pe fondul unor politici promovate de guvernele postcomuniste pentru a se realiza
reforma socială864 cât şi al unor evoluţii ale forţelor care alcătuiesc societatea civilă integrate în procesul de
reformă în România.

860
Tom. Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România. 1989-1998, …. p. 148.
861
Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 267.
862
Apud. Tom Gallagher, op. cit., p. 148.
863
Vladimir Pasti, op. cit., p. 271.
864
Vezi pe larg, Dr. Maria Poenaru, Reforma socială în condiţiile de austeritate ale tranziţiei, în vol. Probleme
ale tranziţiei….p. 199-230; Senator Dan Mircea-Popescu, Dimensiunea socială a tranziţiei în România. Privire
 134

Unii analişti identifică în procesul general de schimbări din ţările din Centrul şi Estul Europei un punct de
pornire unde s-au întâlnit „foştii disidenţi – care s-au constituit din proprie iniţiativă în lideri de opinie ai
postcomunismului – cu tehnocraţii interesaţi de procesul de reforme. Aceste punct de pornire a fost cheia
societăţii civile“865. Asistăm în ţările aflate în tranziţie la un proces social neliniar, contradictoriu în care
continuitatea şi schimbarea sunt într-o permanentă dinamică; vechile clase şi elite se dizolvă şi apar noile
structuri sociale în care „elita de putere postcomunistă este serios angajată“.866 Procesul este încă în curs de
desfăşurare şi pentru mulţi specialişti întrebarea rămâne deschisă: ce tip de structură socială capitalistă se va
dezvolta în societăţile postcomuniste? Răspunsul la această întrebare se va găsi în funcţie de tipul instituţiilor
care vor funcţiona la capătul tranziţiei dar şi de modul cum vor gândi, acţiona şi ce sistem de valori politice
morale, sociale, filosofice şi politice vor îmbrăţişa agenţii tranziţiei. Considerăm că determinant este cel de-al
treilea element al restructurării. Nu este suficient să copiezi instituţiile şi structurile capitalismului occidental
contemporan; acolo ele funcţionează cu succes pentru simplul motiv că agenţii sunt alţii, de altă natură. În
România dar şi în celelalte ţări aflate în tranziţie agenţii/oamenii sunt structuraţi pe trei paliere diferite. Generaţia
cuprinsă între 60-80 de ani care a trăit în trei structuri sociale diferite (societatea precomunistă, sub comunism şi,
din 1989 în postcomunism), generaţia cuprinsă între 35-60 de ani formată în perioada comunistă, dar ajunsă la
deplină maturitate profesională în anii de după revoluţie şi cel de-al treilea palier, al celor până la 35 de ani care
aparţin tranziţiei. Aceşti agenţi cumulează biografii, mentalităţi şi valori diferite: foşti dizidenţi şi luptători
anticomunişti; tehnocraţi comunişti care s-au angajat în procesul tranziţiei şi noii manageri, tinerii în general care
nu poartă cu ei povara trecutului. Fiecare dintre aceste paliere ale agentului schimbării sociale are percepţii
diferite asupra modelului şi mai ales asupra vitezei care trebuie imprimată schimbării în societate şi caută să o
impună celorlalte două paliere considerând că este singura care asigură succesul tranziţiei. Acest lucru oferă şi o
posibilă explicaţie a crizelor politice, sociale şi mai ales de comunicare din societatea românească
postdecembristă.
Un alt aspect pe care trebuie să îl avem în vedere atunci când se analizează structura socială a României
postcomuniste este că analiza nu este propriu-zis a structurii sociale ci a procesului devenirii ei. Credem că
aserţiunile unor specialişti care au studiat procesul din ţările din Europa Centrală sunt valabile şi în cazul
României. Aceştia consideră „că este relativ neproductiv să analizăm clasele întrebându-ne dacă un anumit
grup de indivizi constituie o clasă în societate şi astfel să determinăm a priori structura de clasă. Realitatea
schimbărilor sociale se află în formarea şi disoluţia claselor.“867 Privatizarea şi realizarea unei concentrări
economice, implementarea instituţiilor pieţei ca şi modificarea drepturilor de proprietate au produs modificări
esenţiale şi ireversibile în structura societăţii româneşti atât în mediul rural cât şi în cel urban. Au dispărut unele
categorii sociale şi au apărut altele cum ar fi cea a întreprinzătorilor mai mari sau mai mici care este şi ea în curs
de structurare (o burghezie economică, una culturală etc.). În această analiză a devenirii structurii sociale, un loc
important trebuie să-l aibă rolul mentalului individual/colectiv. Deşi la prima vedere afirmaţia ar suna marxist
analiza mentalului indivitual/colectiv are importanţă deoarece conştiinţa oamenilor antrenaţi în pocesul
schimbării este rămasă în urma transformărilor din structura de putere politică sau economică. 868 Sondajele de
opinie arată că o mare parte a societăţii clamează introducerea instituţiilor şi valorilor capitaliste dar în acelaşi
timp face greve şi cere Guvernului să le garanteze locurile de muncă, iar statul să le asigure, ca înainte,
gratuitatea sistemului de educaţie şi sănătate.869 În acelaşi timp, denunţă oamenii de afaceri de succes ca
aparţinând „cleptocraţiei“ care a furat proprietatea publică pentru a o trece în avere privată.
Cu toate că în societatea românească în tranziţie apar linii de continuitate a vechiului regim, ea nu mai are
aceeaşi structură socială. Potrivit strategiei de guvernare din 1992 aprobate de Parlament, România trebuia să
ajungă la mijlocul deceniului trecut la trei clase structurate nu după locul ocupaţional şi mai ales după profesie ca
şi în trecut, ci după statutul de capital: o clasă a micilor proprietari, aşa-numita clasă de mijloc a micilor
proprietari, de bunuri mobiliare, terenuri sau a posesorilor de valori. În ţările capitaliste dezvoltate este numită
clasa de mijloc, un grup social important din punct de vedere numeric, ai cărui membri au atitudini şi
comportamente omogene: gândesc, consumă, se distrează sau votează într-un mod asemănător şi previzibil. Ea a

critică, în Agora Social-Democrată, p. 152-162; Cătălin Zamfir, Politica socială în România în tranziţie, în
„Cercetări Sociale“, nr. 9, 1994, p. 17-38; Idem, Politica de protecţie socială, în „Cercetări sociale“, nr. 1/1995,
p. 156-173; Lazăr Vlăsceanu, Reforma, guvernarea şi politicile sociale: premise pentru o opţiune, în „Cercetări
sociale“, nr. 1/1995, p. 133-156. etc.
865
Gil Eyal, Ivan Szelenyi, Eleanor Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de
Est, în româneşte de Ionel Nicu Sava şi Cristian Mihail Miehs, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 17.
866
Ibidem, p. 26
867
Ibidem, p. 221.
868
Alina Mungiu, op. cit., p.
869
G. Eyal, I Szelenyi, E. Tawnsley, op. cit., p. 243-244.
 135

fost în aceste ţări rezultanta unei mutaţii economice, culturale, tehnologice, de comportament şi mentalitate. A
doua clasă era aceea a marilor proprietari de capitaluri şi cea de-a treia – o clasă a celor lipsiţi de proprietate870.
Evoluţiile de până acum arată că în societatea românească structura socială legată de statutul de rol şi profesie nu
a dispărut, ba au apărut elemente şi tendinţe noi, iar preconizata structură în care clasa de mijloc să fie elementul
central al societăţii evoluează cu mari contradicţii şi fluctuaţii. Practic se dezvoltă doar doi poli: cei care sunt
lipsiţi de orice mijloce prin accentuarea procesului de sărăcire în societate 871 şi polul unde se acumulează averi şi
capitaluri uriaşe. Credem că cea mai pregnantă structură care s-a manifestat în România în primul deceniu
postcomunist a fost cea determinată de mediul habitatului. Acest lucru este confirmat şi de statistica ultimilor ani.
Astfel în 1994, 47% din cetăţenii României trăiau în mediul rural adică 10.789 milioane oameni iar la sfârşitul
anului 1995 populaţia rurală era de 52,9% şi 43% în mediul urban şi comune suburbane adică 11.141 milioane872.
În mediul rural, ţărănimea era considerată de regimul comunist, în propaganda oficială, drept a doua clasă socială
a sistemului, în realitate însă, statutul social al ţărănimii a fost de semiiobăgie. Formal ţăranii erau proprietari ai
pământurilor şi dotărilor din CAP, în fapt nu aveau în acest sistem decât statutul unui lucrător care era plătit cu
produse. De aceea, după 1989, ţărănimea a conservat atât mentalităţile privitoare la agricultură din prima
jumătate a secolului XX cât şi tehnologiile tradiţionale. Aşa se explică faptul că atunci când au fost returnate
pământurile, populaţia rurală a refăcut rapid gospodăria ţărănească tradiţională şi cu mentalităţile aferente. Astfel
majoritatea rurală percepe schimbarea ca pe un proces de anarhie, „babilonie“, „bişniţărie“, „o lume întoarsă cu
susul în jos..“873 şi se racordează greu la noile mentalităţi impuse de un ritm extrem de accelerat al schimbării în
raport cu ritmul tradiţional al satului românesc. Acest lucru a fost favorizat şi de politicile promovate până acum
în domeniul economiei rurale de guvernele româneşti posttranziţie. Au fost împroprietăriţi sau reîmproprietăriţi
ţăranii dar statul i-a separat de infrastructura şi tehnologia cultivării pământului pe fondul unui „gol de bani
imens.“874 Prin reforma agriculturii în România „s-a urmărit să se satisfacă «dreptul sacru» al ţăranului la
pământ, obţinând din aceasta mai degrabă capital politic decât economic. Ce va face ţăranul cu acest pământ –
şi dacă va putea face ceva eficient cu el – rămânea, de regulă, pe planul secund 875.“ La aceasta se adaugă şi
faptul că satul este, în ciuda numărului mare al populaţiei, o piaţă extrem de redusă. Potrivit unor statistici la
nivelul anului 1995 o gospodărie de agricultori cheltuia lunar, în medie, mai puţin de 25 de dolari pentru mărfuri
nealimentare şi doar 8 dolari pentru servicii.876 Acest fapt măreşte şi mai mult „golul“ de bani şi depărtează la fel
de mult satul de apariţia clasei de mijloc.
Cercetările atente asupra mediului rural au condus la concluzia că în procesul tranziţiei au apărut „două
noutăţi cu totul speciale“ 877. Prima o constituie dezvoltarea unei noi „categorii“ în structura populaţiei rurale pe
care statisticile nu o menţionau până acum – lucrătorul familial neremunerat. El provine din familia ţărănească
angajată în economia de subzistenţă şi are o pondere mare în lumea satului. Trei sferturi din aceşti „lucrători“
sunt alcătuite din femei şi copii: per ansamblul populaţiei ocupate această „categorie“ reprezintă aproximativ
15%. În privinţa drepturilor pe care le au aceşti lucrători sunt atâtea câte pot obţine din relaţia de familie cu
„capul“ acesteia. Cum satul s-a întors oarecum spre modelul tradiţional înseamnă că pentru o parte însemnată din
populaţia ţării toate achiziţiile care ţin de o societate modernă: „societate civilă, civism, cetăţeni, drepturile
omului, drepturile copiilor s.a.m.d., sunt lipsite complet de relevanţă“878. Cea de a doua se referă la nivelul de
instruire şi vârsta populaţiei ocupate. La nivelul anului 1996, din 1225 de licee doar 185 funcţionau în mediul
rural, deşi aproape jumătate din elevii cuprinşi în învăţământul obligatoriu locuiesc la sate. 879 Doar 8% din totalul
populaţiei de liceeni provine din mediul rural. Numărul studenţilor proveniţi din mediul rural este în scădere
dramatică. A reapărut un fenomen ce părea eradicat în lumea satelor, analfabetismul. În epoca în care omenirea
se îndreaptă spre postindustrializare, România are 11% din populaţia rurală fără educaţie primară şi 29% doar cu
şcoala generală!880 Rezultatul unei asemenea stări de lucruri conduce către o comunitate sătească practic lipsită
de o viaţă publică. Locuitorii sunt concentraţi asupra propriei gospodării şi autoizolaţi în interiorul acesteia. Ceea
ce este dincolo de ea este mai degrabă a nimănui decât a tuturor.881 Alina Mungiu afirmă că „la ţară nu a existat

870
Acad. N.N.Constantinescu, op. cit., în loc.cit., p. 27-28.
871
Ibidem, p. 29
872
Apud. Alina Mungiu, op. cit., p. 103-104.
873
Alina Mungiu, op. cit., p. 122.
874
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 51.
875
Vintilă Mihăilescu, „Reprezentări din şi despre România profundă“, în Sfera Politicii, nr. 33, 1995, p. 8
876
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 57.
877
Ibidem, p. 58.
878
Ibidem.
879
Apud. Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 187.
880
Ibidem.
881
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 59, Alina Mungiu, op. cit., p. 117-119.
 136

şi nu există nici astăzi vreo formă de societate civilă. Ţăranii din Galbeni au mărturisit că era pentru prima
oară de la revoluţie când se strânseseră la un loc (…) Întrebaţi de ce nu se strâng să găsească o cale de a lupta
pentru rezolvarea problemelor lor comune care au reieşit din cursul discuţiei, au răspuns moderatorului «apoi,
dacă n-are cine să noteze ce spunem, aşa ca dvs.»“882. Acest fapt se datorează şi existenţei unui tip de autoritate
a funcţionarilor publici care prin „forme şi conţinut, este adesea mai aproape de situaţii medievale decât
moderne“883. Simptomul cel mai frecvent al acestei forme de autoritate absolută este abuzul administrativ. În
esenţă autoritatea în mediul rural este orientată către redistribuirea, în folosul unui grup bine identificat a ceea ce
se poate redistribui din resursele locale. Din acest motiv „ruralul este mai net diferenţiat în bogaţi şi săraci cu
deosebirea că bogaţii satelor nu sunt chiar atât de bogaţi în schimb săracii sunt mult mai săraci decât în
oraş“884. În 1998, 54,8% din gospodăriile rurale erau lipsite total de pământ şi doar 21,7% aveau mai mult de 3
ha.885 În scopul eliminării unei asemenea situaţii de anormalitate s-a creat, prin Legea 192/1998, Fondul Român
de Dezvoltare Socială pentru ajutorarea grupurilor din comunităţi rurale sărace prin finanţarea unor proiecte
locale. Pentru a beneficia de prevederile acestei legi comunităţile rurale sărace trebuie să dobândească
personalitate juridică, pe baza actului de constituire încheiat de cel puţin 10 membri ai comunităţii şi înregistrat la
primăria comunei în raza căreia se află satul sau aşezarea umană izolată. Pentru a beneficia de avanatajele acestei
legi, populaţia trebuie să aibă un minim de instruire şi un grad acceptabil de conştiinţă civică. Or tot statisticile ne
arată că populaţia săracă era reprezentată la capitolul instruire în 1990, de 37,7% cu studii primare, această cifră
crescând la 41,8% în 1998.886 Pe de altă parte comunitatea care apelează la Fondul Român de Dezvoltare Socială
are obligaţia de a contribui cu minim 10% din valoarea proiectului; or în lumea rurală tocmai lipsa acută de bani
este marea problemă!
În mediul urban elementul cel mai pregnant în structura socială este declinul profesiilor industriale.
România a început tranziţia spre capitalism cu o societate industrială învechită, incapabilă să se dezvolte sau să
se modernizeze. Declinul industrial a condus la scăderea numerică a lucrătorilor din industrie, construcţii şi
transporturi. Populaţia ocupată în industrie împreună cu cei din construcţii şi transporturi număra în 1990
aproximativ 5,4 milioane, iar la sfârşitul acestui deceniu de tranziţie aceasta mai era de numai 3,5 milioane. Din
acest total, lucrau în industrie 1.897.000 oameni 887. O parte din cei care au părăsit sectorul industrial sau al
construcţiilor s-au reîntors în agricultură888 iar o alta în sfera muncilor neindustriale (comerţ, servicii etc.). Marea
majoritate au îngroşat însă rândul şomerilor şi al persoanelor asistate. Această categorie reprezenta mai mult de o
jumătate de milion în 1998889.
Specialiştii apreciază că „drama muncitorilor din România este aceea că reforma nu le proiectează un
viitor negrevat de o ridicată rată a şomajului, de salarii mici, condiţii de muncă precare şi de putere
discreţionară a manageruului sau a patronatului asupra lor“890. În acest context poate n-ar trebui să surprindă
faptul că o mare parte din muncitori, mai ales din industriile cele mai neperformante au dus adevărate „bătălii“
sindicale şi de stradă pentru menţinerea „trecutului“ cerând guvernului şi altor instituţii ale statului să intervină
pentru „salvarea“ unor întreprinderi falimentare şi neperformante ca „Tractorul“, „Autocamioane“ şi „Autobuzul“
etc. Sub această presiune patronatul şi guvernul au menţinut formal în activitate în întreprinderi muncitori care nu
au loc de muncă. Diminuarea cantitativă după 1990 a acestui segment al populaţiei a fost însoţită şi de scăderea
veniturilor realizate. Salariul mediu al lucrătorilor profesionali a scăzut continuu ajungând în 1995 la mai puţin
de 60% din câştigurile realizate în 1990891 iar în octombrie 1998 media unui salariu în industrie era de 1.546.927
lei (ceva mai mult de 50 dolari) şi de 1.286.620 lei în construcţii (adică mai puţin de 50 dolari). Câştigul net era
în fapt de doar 1.018.030 lei în industrie şi 891.401 lei în construcţii 892. A avut loc o scădere a rolului şi
prestigiului lucrătorului industrial în societate din pricina declinului industriei în România şi ca urmare a apariţiei
unor noi meserii. Însăşi noţiunea, dar şi meseria de lucrător industrial se schimbă. Epoca celui de-al doilea val
industrial şi a „coşului de fum“ se va încheia şi în România.

882
Alina Mungiu, op. cit. p. 117.
883
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 59.
884
Ibidem.
885
Anuarul Statistic. 1999. p. 344.
886
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 155.
887
Anuarul Statistic al României. 1999. p. 139.
888
Dr. Maria Poenaru, op. cit., în loc.cit., p. 250
889
Anuarul Statistic al României.1999, p. 139.
890
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 70.
891
Ibidem.
892
Anuarul Statistic al României. 1999, p. 163;165.
 137

Intelectualitatea – principal vector de opinie

Intelectualitatea a suferit şi ea importante schimbări atât de statut cât şi de rol. După opinia unor specialişti,
în structura socială a ţărilor în tranziţie către economia de piaţă intelectualii se găsesc într-o poziţie paradoxală.
Paradoxul constă în faptul că în aceste ţări au apărut instituţiile capitaliste cele mai importante în absenţa unei
burghezii proprietare. Rolul acestei burghezii proprietare a fost îndeplinit de „o burghezie culturală“ 893. Această
burghezie reprezintă o „a doua Bildunsgburgertun“ în compunerea căreia intră cei mai neaşteptaţi aliaţi – unii
foşti dizidenţi intelectuali şi fosta elită tehnocrată comunistă. Aceste două facţiuni ale intelligentia şi-au asumat
rolul istoric al burgheziei: să civilizeze propriile societăţi şi să creeze instituţiile de piaţă. Împreună cu managerii
marilor întreprinderi de stat sau semiprivatizate, ele au reuşit să se transforme într-un „bloc de putere“ care
controlează toate poziţiile-cheie de conducere a societăţii postcomuniste.
Privind din acest unghi de vedere unii analişti ajung la concluzia că „tehnocraţia industrială a fost
principalul beneficiar al revoluţiei din decembrie. (…) Ea a creat o ideologie alternativă la cea a conducerii
societăţii de către avangarda politică a clasei muncitoare, a atras administraţia şi s-a eliberat de controlul
politic al FSN când au fost desfiinţate consiliile FSN din cadrul întreprinderilor industriale“.894 Ca o
particularitate în România elita tehnocrată a reuşit să înlăture de la putere elita umanistă care şi-a construit „baza“
de plecare în cucerirea puterii politice „prin preluarea metodologiei specifice războiului rece dintre cele două
societăţi care se înfruntau, cea socialistă şi cea capitalistă. De aceea atât explicaţiile pe care le-a dat, cât şi
soluţiile pe care le-au propus elita umanistă erau fie naive, fie extrem de simplificatoare. Mai mult, aceasta
ignora toate realităţile economice şi sociale şi ignorau cerinţele fundamentale ale populaţiei, net orientată către
construcţie şi nu către nebunie destructivă, oricât de purificatoare ar fi fost ea“.895 Această victorie a
tehnocraţiei industriale asupra elitei intelectuale umaniste a fost facilitată şi de divizarea ei, după 1990 în funcţie
de poziţia adoptată faţă de puterea revoluţionară (FSN) 896. Un prim grup, cel mai mare ca număr, s-a alăturat
opoziţiei şi a desfăşurat, mai ales în presa scrisă, o campanie de contestare a legitimităţii guvernanţilor, centrată
pe ideea că ei „au confiscat revoluţia“ şi un alt grup, mai puţin numeros, care s-a declarat „apolitic“ dar a sprijinit
tacit FSN-ul şi pe preşedintele Iliescu. Între aceste grupuri s-a dus un adevărat „război cultural“ apelându-se chiar
şi la un limbaj extrem de dur. Un exemplu, dar nu singurul, îl găsim în lumea economiştilor români. Divergenţele
politice şi de plasare pe binomul putere-opoziţie au condus la apariţia a două asociaţii: Societatea Economiştilor
(SOCEC) şi Asociaţia Generală a Economiştilor din România (AGER). Prima cuprindea economişti apropiaţi de
cercurile opoziţiei, specialişti mai tineri, critici faţă de politica guvernului şi cu o concepţie mai liberală. Cea de-a
doua asociaţie era alcătuită din economişti apropiaţi de cercurile puterii şi care se pronunţau, în primii ani ai
tranziţiei postcomuniste, pentru menţinerea unei părţi din avuţia naţională în proprietatea statului.
Referindu-se la rolul elitelor în România postcomunistă Alina Mungiu afirmă, tranşant, că „la această oră
există o singură elită consistentă, deşi coruptă, cea compusă din vechii şi noii profitori ai economiei
centralizate“.897 De altfel, autoarea sesiza, într-un articol publicat în „22“, încă din 1990 tendinţa intelectualităţii
socio-umaniste române de a se depărta de problemele concrete ale societăţii.
Analişti şi specialişti reputaţi din România au ajuns la concluzia că rolul intelectualităţii ca agent formator
de opinie şi implicit ca model acţional în societate a fost unul deosebit chiar hotărâtor în anumite momente. Pe
plan mediatic ea a influenţat direct conţinutul ideatic presa însăşi fiind validată în funcţie de raportarea ei la
sprijinul unor grupuri sau chiar persoane din rândul intelectualităţii. Sub influenţa intelectualităţii pe „plan politic
s-au produs şi promovat etichetări (ca „democratice“, „criptocomuniste“ etc, ca să ne gândim doar la cele mai
cunoscute) cu impact social şi electorat ridicat ale diferitelor partide şi forţe politice“898. Intelectualitatea a
căutat să impună valorile şi caracteristicile modelului economic deziderabil pentru România. Adrian Miroiu
identifică trei etape în evoluţia intelectualităţii.899
Prima s-a consumat în anii 1990-1992 şi s-a caracterizat prin efortul ei de a impune o nouă agendă a temelor
sociale. Mulţi dintre intelectualii de orientare umanistă grupaţi în jurul unor reviste, ziare sau organizaţii ale
societăţii civile cum au fost GDS şi Alianţa Civică s-au implicat direct în lupta politică.

893
G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, op. cit., p. 63.
894
Vladimir Pasti, op. cit. p. 234.
895
Vladimir Pasti, op. cit., p. 241.
896
Vezi pe larg, George Tibil, Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a
României, în „Polis“, nr. 4, 1995, p. 85-113.
897
Alina Mungiu, op. cit., p. 285.
898
Adrian Miroiu, „Unde suntem acum?“, în vol. Capitalismul postcomunist românesc, Şcoala Naţională de
Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2000, pp. 21-22.
899
Ibidem, p. 22-23.
 138

A doua etapă începe la sfârşitul anului 1992 şi se prelungeşte până după alegerile din 1996. În acest răstimp
ea a fost înfrântă politic de grupurile de politicieni de profesie dar a câştigat foarte clar bătălia pentru accesul la
definirea spaţiului de admisibilitate a unei idei politice sau a unui ideal social. Şi tot ea a câştigat dreptul de a
decide dacă are şi ce legitimitate are o idee politică. În această perioadă se cristalizează, timid, şi o
intelectualitate de orientare naţionalist-populistă în jurul unor partide cu (cel puţin) o coloratură naţionalistă, al
unor ziare sau al altor mijloace mass-media ori chiar la nivel academic sau al specialiştilor. Exemplul cel mai
concludent a fost cazul revistei „România Mare“.
După alegerile din 1996 intelectualitatea de orientare umanistă parcurge o etapă caracterizată printr-o
dramatică delegitimare a discursului ei public cauzată, în mare parte, de pretenţiile de imparţialitate şi
veridicitate. S-a creat un vacuum conceptual-teoretic al criteriilor de legitimare, prăbuşirea instanţelor de validare
care funcţionaseră până atunci şi locul nu a fost ocupat, încă, de nimeni. Se apreciază că astăzi în societatea
românească două grupări ale intelectualităţii îşi dispută rolul de vector-formator de opinie: membrii
intelectualităţii de orientare umanistă şi ai celei de orientare naţionalist-populistă.900
Încercarea intelectualităţii de orientare naţionalist-populistă de a obţine acces la unele pârghii de definire şi
promovare ale elementelor spaţiului ideatic public s-a întemeiat pe ideea generală şi oarecum banală că modelul
cultural, politic şi de civilizaţie al perioadei interbelice încorporează produse a căror valoare este capabilă şi
astăzi să genereze reflecţii politice şi culturale relevante. Astfel, „ea a susţinut – anistoric şi agresiv – tezele unui
naţionalism populist perimat, de secol XIX, în cel puţin două cazuri: cel al Moldovei de dincolo de Prut şi cel al
Ardealului. De asemenea s-a simţit datoare să apere câte ceva din comunism în care a văzut un continuator
legitim al tradiţiei naţionaliste“.901 De remarcat că influenţa acestei grupări a fost marginală în societatea
românească postcomunistă.
Generaţia tânără şi populaţia activă au găsit idei forţă, idealuri şi standarde culturale sau de civilizaţie în
modelele şi produsele pe care intelectualitatea umanistă le-a oferit pe „piaţă“. Ea şi-a asumat expertiza în
domeniul social-politic după revoluţie prin elaborarea standardelor de validare a produselor din domeniile
socialului, politicului şi economicului. În unele perioade această orientare s-a axat pe crearea de strategii anti,
mituri, şi obsesii negative. S-a concentrat pe combaterea vechiului regim dar fără să poată oferi modele şi
alternative constructive. Acest lucru a fost evident în special după alegerile din 1996 când promisiunile ei nu s-au
concretizat în proiecte concrete. A fost un handicap serios în disputa cu intelectualitatea managerială şi socio-
umană şi astăzi ea pare depăşită. De remarcat faptul că victoria „burgheziei culturale“ asupra elitei socioumaniste
n-a însemnat şi o creştere corespunzătoare ca importanţă a elitelor tehnice – inginerii şi cercetătorii legaţi de
sectorul industrial. Evoluţia învăţământului superior tehnic şi a personalului angajat în proiectarea legată de
industrie sunt cea mai bună ilustrare a acestui proces.902 În domeniul cercetării-proiectării legate de industrie, nu
s-au mai făcut investiţii şi personalul ocupat s-a redus, în raport cu 1989 la mai puţin de jumătate (41%). Unele
institute de cercetare şi-au modificat activitatea, dezvoltând ateliere de producţie sau trăind din închirierea
clădirilor pe care le-au primit în proprietate. Astfel că numărul de cereri de brevete a scăzut la aproape o treime
în anul 1994 faţă de 1989 şi cel al brevetelor eliberate cu 42%.

„Clasa întreprinzătorilor“

Printre transformările de esenţă produse în structura socială din România după 1989 s-au numărat şi acelea
legate de apariţia unei clase de proprietari şi întreprinzători. Aceasta este şi în România ca şi în celelalte ţări
aflate în tranziţie încă în curs de formare dar mai ales de structurare. 903 Clasa proprietarilor şi a întreprinzătorilor
a început să se coaguleze încă din primele momente ale trecerii de la socialismul centralizat la societatea
postcomunistă prin apariţia micilor întreprinzători. Din structura populaţiei ocupate rezulta că la sfârşitul anului
1994 existau în România circa 140.000 de patroni de firme şi încă aproximativ 384.000 de lucrători pe cont
propriu904, adică oameni care aveau venituri ce nu proveneau din salarii sau drepturi ce decurg din faptul că au
avut cândva salariu. Sectorul predominant al întreprinzătorilor particulari a fost cel al agriculturii, comerţului şi
al serviciilor. Astfel în 1998 ponderea proprietăţii private a ajuns în comerţul cu ridicata la 87,5% iar cel cu
amănuntul la 91,0% din total905. În domeniul serviciilor ponderea proprietăţii private ajunsese în acelaşi an la
60,7% la serviciile prestate pentru populaţie şi 68,4% la cele prestate pentru agenţii economici. Ponderea era

900
Ibidem, p. 24.
901
Ibidem, p. 25.
902
Vladimir Pasti, op. cit., pp. 78-79.
903
G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, op. cit., pp. 177-236.
904
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 81.
905
Anuarul Statistic al României. 1999. p. 589.
 139

mult mai mică în serviciul de transporturi, poştă şi telecomunicaţii unde în 1998 se ajunsese doar la 35,9% 906. Se
apreciază că această categorie socială ar reprezenta în jurul a 15-20% din populaţia ocupată a ţării ceea ce nu
reprezintă prea mult pentru aproximativ un deceniu de tranziţie. Sectorul privat controla în 1994 doar 4,5% din
mijloacele fixe productive în timp ce 89% erau în proprietate publică. De atunci a evoluat (a se vedea
subcapitolul cu privatizarea) dar nu atât de spectaculos încât să spunem că avem o adevărată industrie mică şi
mijlocie şi prin urmare, şi acea mult trâmbiţată şi dorită clasă de mijloc care dă consistenţă şi forţă societăţilor
moderne occidentale. Sunt opinii potrivit cărora „aceşti proaspeţi «mici burghezi» ai societăţii de supravieţuire
au şi ei, ca principal obiectiv, supravieţuirea şi nu modernizarea propriei afaceri sau a domeniului în care
lucrează“.
Specialiştii care au analizat evoluţiile ţărilor în tranziţie din Europa Centrală au ajuns la concluzia că
„datorită nivelului de dezvoltare deja atins, nivelului de concentrare economică deja realizată şi dimensiunii
acumulării de capital creat în perioada capitalistă, burghezia proprietară se află mai degrabă în stadiul
embrionar“.907 Credem că aceste concluzii acoperă şi realităţile din România dacă avem în vedere că în 1998,
potrivit statisticilor oficiale ponderea patronilor în populaţia activă era de doar 1,2% 908. Cristalizarea marii
burghezii în România are mai multe particularităţi atât în ceea ce priveşte sursele de generare dar mai ales
raporturile ei cu politica909. Aceste particularităţi au apărut acolo unde influenţa politică asupra administraţiei
înseamnă facilitarea de licenţe, contracte şi credite, scutiri de taxe vamale sau accize, câştigarea de licitaţii etc.
sau, dimpotrivă, controale intense ale Gărzii Financiare, blocări de credite şi o infinitate de mizerii pe care le
poate face unei afaceri o birocraţie rău-voitoare. Iată de ce în unele cazuri a fost nevoie ca marile afaceri să se
asocieze sau să graviteze în jurul marilor partide politice. Această tendinţă a condus la formarea unor grupuri
financiare cu relaţii speciale în sfera politică. Legăturile dintre afaceri şi politică au devenit nu numai de
notorietate în ultima vreme (cazul omului de afaceri Dan Voiculescu, proprietar al firmelor Grivco şi Crescent, al
ziarului Jurnalul Naţional şi al postului de televiziune Antena 1 este aproape „clasic“ în această privinţă) ci şi
atât de strânse încât este greu de trasat graniţa dintre ele. Oamenii de afaceri preiau funcţii politice la „vârful
partidelor“, iar politicienii devin acţionari sau conducători de firme. Viorel Cataramă, proprietarul firmei Elvila
este şi vicepreşedinte al PNL în conducerea căruia se afla întreg grupul de oameni de afaceri de la SAFI.
Prăbuşirea SAFI a avut un impact negativ, deşi nu mare, şi asupra imaginii PNL la nivelul electoratului. Dinu
Patriciu, unul dintre proprietarii Alfa Construct, al ziarului Ziua şi, mai recent, al Combinatului Petrochimic
Midia- Năvodari, fost parlamentar şi un lider proeminent al PNL ’93. În momentul de faţă este vicepreşedinte al
PNL. Evoluţia dizidenţelor, ca şi a regrupărilor în mişcarea liberală din România, a fost, practic, decisiv
influenţată de „barometrul“ afacerilor de succes pornite din interiorul aceastei mişcări. Cazul asocierii sau
adversităţilor dintre Viorel Cataramă şi Dinu Patriciu este edificator pentru a ilustra acest fenomen 910.
Datele despre procesul de structurare a „marii burghezii“ sau a „clasei de vârf“ cum mai este acceptată de
analiza sociologică occidentală, în România nu sunt nici prea multe, în plus sunt şi contradictorii. „Provenienţa
membrilor ei e mai mult ghicită sau presupusă, obiect al speculaţiilor din zona «folclorului» social sau
jurnalistic. Moştenirile nu acţionează decât marginal, întreprinzătorii se recrutează uneori din rândurile vechii
nomenclaturi alteori apar din cele mai neaşteptate straturi“.911

Tranziţia în România a avut şi unele pierderi în plan social şi economic, cu efecte asupra structurii sociale
care a devenit fragilă prin erodarea consensului social şi prin instalarea apatiei 912. Pierderile în expresie
economică pot fi identificate în scăderea drastică a nivelului de trai al marii majorităţi a populaţiei, a veniturilor
reale ale salariaţilor şi pensionarilor şi expansiunea sărăciei. Sub impactul inflaţiei veniturile populaţiei au scăzut,
după ce în 1990 crescuseră la 105% în raport cu 1989, la 64,4% în 1995 şi între 30-50% în 1999. După unele
studii, la sfârşitul anului 1999 peste 70% din gospodăriile din România se plasează sub minimum de subzistenţă,
iar peste 8 milioane de oameni se aflau sub pragul sărăciei extreme. În condiţiile în care din totalul câştigurilor
realizate într-un an o familie cheltuia în 1998 între 54,8% (salariaţi) şi 63,2% (şomeri) pentru procurarea
produselor alimentare şi între 7,7% (ţăranii) şi 16,5% (lucrătorii pe cont propriu) 913 pentru plata serviciilor nu se
poate vorbi de acumulări băneşti cu care să poată fi cumpărate produse de îndelungă folosinţă sau locuinţe. În

906
Ibidem, p. 614.
907
G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, op. cit., p. 222
908
Anuarul Statistic al României. 1999. p. 201.
909
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 89
910
Ibidem, pp. 90-91.
911
Lazăr Vlăsceanu, „Reforma, guvernarea şi politicile sociale: premise pentru o opţiune“, în Revista de
Cercetări Sociale, nr. 1, 1995, p. 137.
912
Dr. Maria Poenaru, op. cit. în loc.cit, p. 2900; Lazăr Vlăsceanu, op. cit., în loc.cit, p. 137.
913
Anuarul Statistic al României, 1999. p. 177.
 140

rândul ţărilor în tranziţie România ocupa în 1993 locul întâi în ce priveşte mărimea acestor cheltuieli şi s-a
menţinut, din păcate, pe acest loc până la sfârşitul deceniului. Astfel, din fostele ţări socialiste numai în Rusia o
familie consuma mai puţine calorii decât una din România914. Aceste lucruri au fost determinate şi de scăderea
dramatică a puterii de cumpărare a populaţiei. Potrivit unor analize făcute de specialişti, puterea de cumpărare a
românilor scăzuse la jumătatea deceniului de tranziţie de la 48,1% la unele produse alimentare la 21,2% la
produsele petroliere. Astfel, cu un salariu mediu net în 1989 se puteau cumpăra: 1340 bucăţi de pâine obişnuită
iar în 1996 doar 644 bucăţi, adică aproximativ de două ori mai puţin; lapte pentru aceiaşi ani de la 1696 litri, la
399 litri; ulei de la 422 l la 81 litri; carne de porc de la 190 kg la 35 de kg; benzină de la 1690 l la doar 358 l. 915
În aceste condiţii zonele sociale de sărăcie anterioare anului 1990 s-au extins considerabil, provocând mizerie
acută, degradare umană şi civică, desocializare. Aceste situaţii sunt frecvent întâlnite în aşezările urbane care au
apărut ca urmare a existenţei în funcţiune unei singure ramuri industriale: cazul Rovinari şi al altor localităţi din
Valea Jiului legate de minerit, Călăraşi şi Reşiţa, în oarecare măsură legate de combinatele siderurgice etc. În
oraşele muncitoreşti aceşti coloşi industriali nu concentrau doar majoritatea locurilor de muncă, ci întreaga viaţă
socială a oraşului: învăţământul şcolariza viitori angajaţi pentru aceste combinate. Locuinţele şi dotările sociale,
de multe ori sub standardele de civilizaţie, se construiau pentru lucrătorii lor iar combinatul sau uzina făceau ele
însele investiţii cu rol social – grădiniţă, şcoală, liceu, casă de cultură, locuinţe etc. Reducerea drastică sau
închiderea unor asemenea platforme industriale a condus la apariţia de situaţii dramatice pentru că aşa numita
politică de creare a IMM-urilor de către guvernele postcomuniste a eşuat lamentabil în aceste zone.
În perioada de tranziţie parcursă, România s-a confruntat şi cu un alt fenomen deosebit de grav – creşterea
şomajului. În primii ani ai trecerii la economia de piaţă a fost o explozie a ratei şomajului, numărul acestora
ajungând în 1993 la 1.164.705 cu oarecari scăderi în anii 1995-1996 când economia luase, oarecum, un curs
pozitiv, dar a crescut din nou în anul 1998 la peste un milion de persoane (1.025.056) 916. Politica de recalificare
şi reorientare profesională a fost una mai mult electorală, pentru că statistic aceste cifre raportate la numărul de
şomeri sunt derizorii. În anul 1993, de exemplu, numărul de persoane cuprinse în învăţământul de recalificare
erau de 63.458 din care 49.470 erau şomeri, şi a crescut în 1998 la cifra de …70.763 din care doar 27.157 erau
şomeri! Dintre aceştia au încheiat cursurile şi şi-au găsit un job 8070 în 1993 şi 4853 în 1998. 917 Rata şomajului a
fost constant mai mare în rândul femeilor iar după nivelul de educaţie, aproape jumătate din numărul şomerilor
sunt tineri absolvenţi de liceu şi un sfert îl reprezintă cei care au absolvit o şcoală profesională. Doar 2,6% din
absolvenţii de facultate erau şomeri în 1999. Şomajul de lungă durată a devenit un fenomen cronic în ultimii ani.
La sfârşitul anului 1998 durata medie a şomajului era de 17,8 luni (17,2 luni pentru bărbaţi şi 18,5 luni pentru
femei; 18,9 luni în mediul urban şi 3,7 luni în cel sătesc) 918. Nivelul inegal de dezvoltare a ţării, oferta de resurse
umane ca şi în eficienţa programelor de ocupare a acestor resurse au făcut ca în unele judeţe rata şomajului să fie
mult mai ridicată faţă de rata medie. Iată la sfârşitul anului 1989 rata medie a şomajului pe ţară era de 11,4% în
timp ce în judeţul Hunedoara era de 19,8%, Botoşani 18,6%, iar la Brăila 17,6%.919 Reforma în domeniul
ocupării şi al protecţiei şomerilor ca şi activitatea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea şi Formarea Profesională
nu au avut tocmai finalităţile urmărite şi dorite. Această stare de lucruri a determinat şi creşterea tensiunilor
sociale. Acest fapt este indicat de numărul aproape constant de conflicte de muncă ce au avut loc între anii 1993-
1998, cuprins între 324 şi 352 greve declanşate în diferite sectoare ale economiei naţionale. 920
În acest context politicile de protecţie şi securitate socială practicate în cadrul procesului general al reformei
sociale de guvernările perioadei de tranziţie parcurse de România au avut un rol deosebit. Din păcate la nivelul
clasei politice româneşti a existat şi credinţa că societatea de tranziţie va dezvolta, prin mecanisme proprii,
spontane, structuri sociale şi „ocupaţionale concordante cu programele de modernizare a României“921. Această
mentalitate a condus la inexistenţa unui proiect coerent şi viabil în domeniul social. Astfel că „perioada pe care
am parcurs-o până în prezent, – aprecia un om politic angajat în procesul reformei şi tranziţiei în România – s-a
caracterizat mai degrabă printr-un şir de politici conjuncturale, lipsite de coerenţă, în care prioritatea
reformelor nu a vizat transformarea concurenţială a socialului, economicului şi politicului, ţinta lor principală
fiind, dimpotrivă, conservarea unui anumit echilibru între vechi şi nou, care a permis, cei drept, supravieţuirea,

914
Gheorghe Socol, „O privire sintetică asupra bunăstării şi protecţiei sociale în România postrevoluţionară“, în
Revista de Cercetări Sociale, nr. 1/1994, p. 155.
915
Dr. Grigore Vâlceanu, „Puterea de cumpărare a populaţiei în perioada de tranziţie în România“, în vol.
Probleme ale tranziţiei…, p. 293.
916
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 138.
917
Ibidem, p. 138.
918
Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 158.
919
Ibidem, p. 159.
920
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 148.
921
Senator Dan Mircea Popescu, op. cit., în loc.cit., p. 156.
 141

sacrificând, însă, deliberat, nu numai ritmul schimbărilor, dar, uneori, chiar şi sensul acestora, impresia
generală fiind a unui angrenaj uriaş ce merge în «gol» în ciuda eforturilor depuse şi a costurilor mari suportate
de populaţie“.922
Prin urmare, politicile de securitate socială n-au fost coerente şi nu s-au deosebit de sistemul practicat de
regimul totalitar comunist. Ponderea cheltuielilor de securitate socială în PIB era de 12,3% în 1989 iar în 1994 de
12,7%. Această pondere demonstrează că sistemul securităţii sociale a fost ţinut în limite extrem de restrictive în
condiţiile în care ţările europene cu economie de piaţă alocă aproximativ o pătrime, unele aproape o treime din
PIB.923 O caracteristică importantă a evoluţiei sistemului de securitate socială de după 1989, cu evidente urmări
asupra sarcinilor şi a nivelului de protecţie constă în marea extindere a numărului de persoane care beneficiază de
protecţie socială. Aceasta a reprezentat în primul rând un răspuns la amplificarea nevoilor de protecţie a
persoanelor afectate de restrângerea masivă a ocupării, datorită recesiunii economice şi a restructurării
producţiei. Astfel a zecea parte din populaţia activă a ţării este în grija acestui sistem! Un alt aspect interesant
este şi creşterea numărului de pensionari. Numărul pensionarilor de asigurări sociale (fără agricultori) a crescut
de la 2,2 milioane în 1989 la peste 4 milioane persoane 924. Aceştia reprezentau 69% din cei aproximativ
5.800.000 de pensionari. Rata pensionării a crescut ca urmare a politicilor adoptate pentru detensionarea pieţei
muncii prin pensionări anticipate cât şi din cauza accelerării procesului de îmbătrânire a populaţiei 925. Şi numărul
pensionarilor agricultori a crescut cu aproape 60% de la 1.000.000 în 1989 la 1,6 milioane. În acest caz la 10
persoane active în agricultură avem aproximativ 5 pensionari926.
O componentă a securităţii sociale, care şi-a extins sfera de cuprindere este cea a protecţiei copilului şi a
persoanelor cu nevoi speciale. Din cei 4.375.793 copii existenţi la sfârşitul lui 1997 trăiau în leagăne şi cămine
de copii 41.029 minori (8.555 cu vârste în 0-3 ani şi 32.474 între 3-18 ani). Numărul copiilor cu nevoi speciale în
evidenţa comisiilor pentru ocrotirea minorilor era în acelaşi an de 103.717 copii. 927 Un flagel aparte care a
marcat profund imaginea României în străinătate este cel al „copiilor străzii“. După unele statistici la nivelul
anului 1999 erau aproximativ 10.000 de copii în această situaţie din care aproximativ 25% vagabondau în
Bucureşti. Consumul de droguri şi delincvenţa sunt principalele trăsături ale acestui grup de copii atât de
năpăstuit. Această situaţie reflectă şi starea de colaps apărută la nivelul familiei în România.

Educaţie, toleranţă, modernitate

Educaţia este o componentă esenţială pentru aprecierea gradului de modernitate şi civilizaţie pentru o ţară.
Pe de o parte, experienţa ţărilor care au reuşit modernizarea (de la Japonia epocii Meiji şi Germania lui Bismark
la Chile şi «tigri» asiatici) arată că reformele economice, pentru a fi eficiente şi durabile, trebuie, în mod
obligatoriu, însoţite de un program educaţional radical în măsură să potenţeze calitatea forţei de muncă. 928 Pe de
altă parte, actualul elev sau student este viitorul cetăţean, de aceea între reforma politică ce urmăreşte
democratizarea societăţii şi democratizarea sistemului educaţional este o relaţie de necesitate. Şcoala, în afara
competenţelor academice şi profesionale pe care le oferă elevilor şi studenţilor trebuie să le ofere acestora şi
cadrul unei reale „ucenicii sociale“ în spirit democratic.929
Măsurile adoptate în cadrul reformei educaţionale au vizat în special învăţământul şi anume trei mari
domenii: curricula, descentralizarea sistemului şi compatibilizarea lui internaţională. Transformările cele mai
spectaculoase s-au produs în cadrul învăţământului universitar unde au apărut elemente noi. În primul rând s-a
dezvoltat învăţământul privat la aproape toate specializările. A crescut numărul de instituţii de învăţământ
superior de stat de la 44 de unităţi în care studiau în 1989, 159.465 studenţi, la 49 în 1999 cu 318.418 studenţi.
Dacă se iau în calcul şi universităţile particulare atunci creşterea este mai mult decât semnificativă. În anul şcolar
1998-1999 existau 111 instituţii de învăţământ superior cu 556 facultăţi în care învăţau 407.720 de studenţi. 930

922
Ibidem, p. 107.
923
Dr. Maria Poenaru, op. cit., în loc.cit., p. 210.
924
Emilian M.Dobrescu, op. cit., p. 175.
925
Vezi pe larg Dr.Constantin Grigorescu, „Îmbătrânirea demografică a României. Trecut prezent, perspective,“
în Probleme ale tranziţiei, pp. 359-368; Vladimir Trebici, Demografie contemporană, Centrul de Informare şi
Documentare Economică, Bucureşti 1995.
926
Dr. Maria Molnar, op. cit., în loc.cit. p. 259.
927
Emilian M.Dobrescu, op. cit., p. 169.
928
Dan Oprescu, „Politică şi educaţie“, în Sfera Politicii, nr. 45, 1996, p. 2.
929
Catalina Ulrich, „Democratizarea şcolii: explicit şi implicit“, în Sfera Politicii nr. 45, 1996, p. 14.
930
Anuarul Statistic al României.1999, p. 211.
 142

Din păcate, resursele bugetare insuficiente ca şi o serie de erori de politică şcolară au condus şi la unele
aspecte negative în domeniul învăţământului. Astfel, în timp ce în ţările dezvoltate se măreşte numărul de ani în
învăţământul obligatoriu, în România postdecembristă s-a redus de la zece ani la opt. La aceasta se adaugă o
scădere a gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară. Abandonul şcolar a ajuns la 8% în
rândul copiilor de 7-14 ani, ceea ce a dus la creşterea în mod corespunzător a analfabetismului931. La acestea se
adaugă şi alte carenţe. În unele cazuri proiectarea strategiilor de educaţie s-a făcut pornindu-se de la nevoile
personalului didactic şi nu de la cerinţele unei educaţii eficiente şi moderne. Educaţia pentru viaţă privată este
quasiinexistentă iar cea pentru viaţa publică este sumară. Lipsesc programele pentru educaţie multiculturală şi de
integrare, şi, odată cu ele, şansa intercunoaşterii şi empatiei interetnice şi religioase932.
Cultura, ca element al sistemului educaţional la nivelul societăţii, a fost în perioada de tranziţie pe post de
Cenuşăreasă. Ea a primit din PIB în acest deceniu un procent mai mic (aproximativ 0,2%) decât sectorul
penitenciarelor933. În acest context, subcultura, kitsch-ul au înflorit şi au însoţit procesul de tranziţie în România
pentru că în economia de piaţă cultura nu este un domeniu rentabil.
În aceste condiţii viaţa publică în România nu s-a desfăşurat în conformitate cu standardele unei societăţi cu
adevărat democratice. Deşi au apărut organizaţii şi s-a mediatizat mult în ultima perioadă problema drepturilor
omului, acestea n-au devenit încă o problemă internă a societăţii româneşti. Încă predomină mentalităţi şi
comportamente nedemocratice, etichetările au luat locul judecăţilor mai ales în campaniile electorale. De obicei
ele nu sunt enunţuri ci doar etichete: investitor = hoţ; funcţionar public = corupt; democraţie = haos; PNŢCD =
monarhişti; PDSR = neocomunişti934. Mentalitatea de om liber şi cea civică sunt minoritare şi după 10 ani în
România. Aceasta aparţine prin excelenţă oamenilor cu opţiune clară pentru liberă iniţiativă, pluralism politic,
respectarea drepturilor omului. Ea a fost dobândită fie pe calea dizidenţei în era comunistă, fie prin educaţie sau
experienţă dobândite în Occident, fie printr-o bună intuiţie a schimbării şi a oportunităţilor. Mania conspiraţiei
mai este încă prezentă la un segment important din societatea românească. Unele forţe politice şi segmente ale
societăţii au lansat teoria conspiraţiei Occidentului împotriva României935. Potrivit acestei teorii tot ce vine din
Occident este rău şi nepotrivit societăţii româneşti. Pentru „a se apăra“ se dezvoltă o adevărată „industrie“ a
mitizării conducătorilor autoritari de la Ştefan cel Mare la Mihai Viteazul şi mareşalul Ion Antonescu. Discursul
oficial – identificabil în diverse intervenţii politice în emisiunile de radio sau TV cu tematică istorică, la nivel
unei părţi a presei sau chiar în manualele şcolare înclină uneori spre autohtonism mai degrabă decât spre
europenism, chiar dacă aproape toată lumea se declară de acord cu integrarea euro-atlantică.936
Unele minorităţi sociale, religioase sau etnice nu se bucură încă în România de tratamentul corespunzător
din partea majorităţii. Cazul homosexualilor dar şi al ţiganilor este relevant. Etnia rromilor este supusă unor
prejudecăţi în bloc şi marginalizată937. Situaţia socială a rromilor pentru cei mai mulţi este rea. Cele mai multe
familii sunt formate din 7-11 persoane, mortalitatea infantilă este de 63 la mie iar 28% dintre părinţi rromi nu-şi
vaccinează copiii. Multe familii de rromi lcuiesc în medie câte 4 persoane într-o cameră, venitul mediu lunar pe
membru de familie era la nivelul anului 1996 de aproximativ 10 dolari. Populaţia rromă este defavorizată
educativ. Sărăcia şi discriminările au făcut ca rromii să nu-şi poată structura o cultură, să nu aibă cărţi scrise în
limba lor. Şcoala este frecventată de 48,3% dintre copiii de 7 ani, 51,3% din cei de 10 ani şi de 38% de cei de
peste 14 ani. Proporţia de analfabeţi la rromi este de 27,3%938.
Alterarea relaţiilor interumane, pe fondul conflictelor rezultate din modelele diferite de a se raporta la legal,
etic sau moral, cât şi din cauza sărăciei, a prejudecăţilor etno-rasiale a făcut ca în ultimii ani ilicitul penal contra
persoanei şi a avutului personal să crească de 9 ori, infracţiunea cu violenţă de 4,5 ori, violurile şi tâlhăria de 3
ori.939 Au apărut noi forme de infracţiuni de la spălarea banilor până la traficul de droguri şi „carne vie“.
Consecinţa acestei stări de lucruri a făcut ca numărul total de persoane aflate într-o stare privativă de libertate să
crească cu aproape 60%. Aceste aspecte negative induc la nivelul mentalului colectiv tendinţe de creştere a
nevoii de autoritarism ca soluţie la criza de autoritate. Oamenii au nevoie de autoritate absolută atunci când
centrele relative de autoritate (instituţiile) sunt compromise. Cercetările asupra investiţiei de încredere în

931
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 117.
932
Ibidem, p. 120.
933
România Liberă din 27 iulie, 1999.
934
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 173.
935
A se vedea Angela Băcescu, Din nou în calea năvălililor barbare, Ed. Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994.
936
Lucian Boia, „Recursul la istorie“, în Sfera Politicii, nr. 37, 1996, p. 15, ibidem, România. Ţară de frontieră a
Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 208-240.
937
vezi şi Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998, Emmanuelle Pans, Les Tsiganes en
Roumanie: des citoyens à part entière?, Paris, 1995.
938
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., pp. 193-194.
939
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 663.
 143

instituţiile româneşti în 1996 arată că pe primul loc era Biserica cu 89% cu toate că în România doar 1% sunt
credincioşi practicanţi. Urmează Armata cu 81% şi primăriile cu 52%. Pe ultimele locuri se situau Justiţia cu
36%, Guvernul cu 24% şi Parlamentul cu 21%. Acestea arată că, deşi funcţionează de 10 ani ca instituţii
democratice, acestea n-au reuşit să depăşească criza de imagine. Cu toate acestea societatea românească are
resursele să depăşească aceste limite şi crize şi să se înscrie pe coordonatele modernităţii.
 144

CAPITOLUL III
Diplomaţia românească într-o lume în schimbare
 145

„Politica externă este politica internă dusă cu alte mijloace“

În anul 1989 România atinsese, probabil, apogeul izolării sale politice în secolul XX. Ţara intrase într-un fel
„de autarhie economică asemănătoare celei din timpul unui război fără aliaţi. O asemenea politică a fost
profund dezagreată de români“940. Prăbuşirea regimului Ceauşescu a scos România din această stare de izolare şi
chiar pentru un timp Bucureştiul a fost în atenţia diplomaţiei mondiale şi a mass-media internaţionale.
Schimbările produse au impus României un efort de adaptare rapidă la noile realităţi. Până la apariţia noului
cadru juridic şi legislativ care să jaloneze noile principii de politică externă a statului român diplomaţia
Bucureştiului a acţionat în conformitate cu cerinţele Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării
Naţionale. La punctul 9 din comunicat se preciza ca „întreaga politică externă a ţării să servească promovării
bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa
comună a tuturor popoarelor continentului“941. De semnalat că toate reprezentaţele diplomatice ale României în
străinătate s-au subordonat imediat noii puteri de la Bucureşti şi au desfăşurat o vie activitate diplomatică şi
mediatică pentru a ţine la curent factorii de decizie politică din ţările în care erau acreditate dar şi opinia publică
internaţională asupra evenimentelor din România942.
La 28 decembrie 1989 în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a fost numit un nou ministru în persoana lui
Sergiu Celac. A urmat un proces de împrospătare a principalelor direcţii ale ministerului cu noi diplomaţi, unii foarte
tineri. S-a căutat să se îmbine elanul tineresc şi dorinţa de schimbare cu experienţa celor cu o bogată activitate în
câmpul diplomaţiei. Conectarea diplomaţiei Bucureştilor la marile orientări ale activităţii politice internaţionale, ca şi
acţiunile politice întreprinse în plan intern de puterea revoluţionară au condus la „încălzirea relaţiilor“ cu statele
vecine sau mai îndepărtate cu care România îşi diminuase drastic legăturile în timpul regimului Ceauşescu.
Totodată, a început un proces, extrem de dificil şi cu multe sinuozităţi, de redefinire a obiectivelor de
politică externă şi de reaşezare a relaţiilor bilaterale pe baze noi, în acord cu transformările petrecute în Europa şi
în lume. Astfel, una dintre legile prioritare ale primului parlament liber ales din perioada postcomunistă a fost cea
cu privire la încheierea şi ratificarea tratatelor943. Elaborată în spiritul regulilor consacrate prin Convenţia de
codificare a dreptului tratatelor şi a practicii internaţionale, legea a constituit prin ea însăşi un prim pas în direcţia
alinierii României la legislaţia comunităţii europene în materie944. Au fost stabilite astfel dreptul şi competenţa
persoanelor oficiale şi ale instituţiilor de a angaja România în plan internaţional. Aceste prevederi au fost întărite
şi completate prin Legea fundamentală a României. Prin art. 10, 11, şi 20 s-au stabilit cadrul, principiile şi
obligaţiile pe care statul român poate să şi le asume în planul relaţiilor internaţionale.
Pe această bază juridică nouă şi în context cu evoluţiile geopolitice şi geostrategice din plan regional şi
global, România şi-a stabilit obiectivele fundamentale pe care a urmărit să le realizeze în perioada tranziţiei la
valorile democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă. Acestea au vizat dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi
multilaterale care să servească intereselor societăţii româneşti, securităţii statului, inclusiv garantarea
inviolabilităţii frontierelor României şi a integrităţii sale teritoriale în concordanţă cu principiile fundamentale ce
guvernează relaţiile dintre state; integrarea României în structurile europene şi euroatlantice într-un termen realist
dar cât mai scurt cu putinţă – obiectiv strategic prioritar, faţă de care statul român şi-a exprimat şi continuă să-şi

940
Vladimir Pasti, op. cit., p. 42.
941
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia Română…, p. 325.
942
Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., pp. 498-499.
943
„Monitorul Oficial“, nr. 5, din 12 ianuarie 1991.
944
Adrian Năstase, Tratatele României. Un deceniu de acte internaţionale. 1990-1999. Regia Autonomă
„Monitorul Oficial“, Bucureşti 2000, p. 18, în continuare se va cita Tratatele României…p.
 146

exprime opţiunea sa fermă945; reevaluarea legăturilor cu statele care au constituit altădată parteneri tradiţionali ai
României şi reluarea relaţiilor de colaborare cu acestea în toate planurile; îmbunătăţirea imaginii României pe
plan internaţional având în vedere gravele prejudicii de imagine pe care regimul Ceauşescu le-a adus ţării în anii
’80.
Pentru realizarea acestor obiective România a acţionat în primul deceniu de tranziţie pe trei paliere
diplomatice care au constituit în fapt tot atâtea direcţii de efort în relaţiile internaţionale 946. Un prim palier a fost
reprezentat de dezvoltarea relaţiilor bilaterale, în primul rând cu statele vecine în baza noilor realităţi politice şi
geostrategice. Prin cooperare şi relaţii de bună vecinătate, România a căutat să-şi consolideze capacitatea de a-şi
promova interesele naţionale şi de securitate.
Cooperarea subregională a reprezentat un alt palier. Deşi nu este ţară balcanică prin poziţia geografică,
natura şi intensitatea relaţiilor economice şi politice, România a considerat că este în interesul ei de a multiplica
şi aşeza pe baze noi aceste relaţii. O altă direcţie la nivelul aceluiaşi palier a constituit-o şi cooperarea în zona
Mării Negre, mai ales după ce importanţa geopolitică şi geostrategică a acestei zone a crescut.
Un al treilea palier a fost conturat de eforturile făcute pentru integrarea în structurile europene şi
euroatlantice precum şi de acţiunile diplomatice pentru întărirea organismelor internaţionale cu vocaţie universală
cum ar fi ONU.
„Capitalul“ de simpatie obţinut de România în decembrie 1989 a fost erodat şi consumat foarte rapid sub
influenţa unor factori care au ţinut de evoluţia complexă a mediului internaţional dar mai ales de ritmul şi sensul
schimbărilor petrecute în societatea românească postdecembristă. S-a crezut „că faptul excepţional al revoluţiei
române din decembrie 1989 este o poliţă de asigurare universală, capabilă să deschidă toate porţile şi să stea
strajă tuturor intemperiilor viitorului“.947 Un impact deosebit asupra imaginii României în lume l-a avut disputa
violentă pentru putere în perioada imediat următoare căderii lui N. Ceauşescu. Noua putere structurată în decembrie
1989 a dat semnalul trecerii la economia de piaţă şi democraţie şi a subliniat că România a intrat într-o perioadă de
tranziţie însă n-a pus „punctul pe i cu privire la orânduirea socială spre care ne îndreptăm“948, aşa cum s-a
întâmplat, de exemplu, în Polonia sau Ungaria. Vladimir Tismăneanu sesizează importanţa acestui lucru pentru
credibilitatea în plan extern a transformărilor începute în decembrie 1989. Comparând situaţia din Polonia cu cea din
România el surprinde faptul că de la instaurarea la Varşovia a primului guvern post-comunist nimeni n-a pus sub
semnul întrebării opţiunea esenţială în direcţia economiei deschise, de piaţă, a planului Balczerowicz. Acest tip de
consens asupra valorilor fundamentale, asupra valorilor de constituire a corpului politic şi economic n-a existat în
România“949. Ceea ce a condus la un deficit de credibilitate în planul relaţiilor internaţionale pentru guvernele post-
comuniste de la Bucureşti. Acest deficit a fost sporit de gravele conflicte interetnice care au apărut la Târgu Mureş în
luna martie 1990, şi, mai ales, de mineriada din iunie acelaşi an. Imediat după actele de violenţă din Bucureşti,
ajutorul economic din partea Comunităţii Europene a fost îngheţat. În octombrie 1990, Ion Iliescu era singurul şef de
stat din Estul Europei pe care George Bush nu l-a primit cu prilejul Adunării Generale ONU950. În primii ani ai
tranziţiei postcomuniste, s-a constituit „grupul de la Vişegrad”. Ţările componente – Cehoslovacia, Ungaria, Polonia
– au respins cererea României de a se asocia, ceea ce arată că ţara noastră îşi consumase capitalul de simpatie şi
imagine favorabilă obţinut în decembrie 1989. Iată de ce Preşedintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel, a considerat „că
agenda de lucru a partenerilor de la Vişegrad va fi afectată de asocierea cu o ţară al cărei nivel de democraţie este
socotit insuficient de ţările occidentale“.951
Nu în ultimul rând a contat şi faptul că în perioada de început a tranziţiei poscomuniste tandemul putere-
opoziţie a făcut din problema relaţiilor internaţionale a României miza fundamentală în lupta pentru putere. Vreme
de cinci ani, opoziţia a încercat să „portretizeze” într-un anume fel noua putere, mai ales în faţa Occidentului,
acuzînd-o de orientare către neocomunism şi simpatie faţă de Moscova. La rândul său, puterea a acuzat opoziţia de
sabotare a intereselor naţionale pe plan internaţional şi a pus pe seama acestui fapt propriile eşecuri în politica
externă. Politicienii români ai perioadei postcomuniste „au rămas prizonierii unor paradigme şi ai unui limbaj
conceptual specific perioadei de dinainte de 1989“952. Astfel că în dezbaterea publică şi nu numai, obiectivul şi

945
Ibidem, p. 23.
946
Teodor Meleşcanu, Locul României în arhitectura mondială, introducere la vol. România şi noua arhitectură
mondială, Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, Bucureşti, 1996, p. 12-13.
947
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 151.
948
Silviu Bruncan, Lumea după războiul rece-Locul României şi viitorul ei. Editura „România Liberă“,
Bucureşti, 1996, p. 83.
949
Vladimir Tismăneanu în dilalog cu Mircea Mihăieş, Încet, spre Europa, Polirom, Iaşi, 2000, p. 50, în
continuare se va cita Vladimir Tismăneanu în dialog cu…p.
950
Tom Gallagher, op. cit., 137.
951
Ibidem.
952
Vladimir Pasti, op. cit., p. 44.
 147

priorităţile României în contextul geopolitic al transformărilor la nivel regional şi global erau privite/asociate unor
viziuni maniheiste: pro sau contra Moscovei, pro sau contra Occidentului. Această situaţie avea să-l determine pe
unul dintre miniştrii de externe cu o apreciabilă imagine în Occident, Andrei Pleşu, să afirme că „în România sunt
nenumărate ministere de externe“.953 Din această perspectivă nu mai este deloc surprinzător faptul că în cancelariile
diplomatice occidentale se aprecia că „după 1990 România a adoptat o politică externă ambiguă.“954 De altfel acest
fapt avea să-l recunoască, e drept din perspectiva liderului politic aflat în opoziţie, şi un alt fost titular al portofoliului
de la Ministerul Afacerilor Externe, Adrian Năstase. Răspunzând unui chestionar al revistei „Lumea magazin“, la
sfârşitul anului 1999, acesta recunoştea că a existat o criză a politicii externe româneşti, „criză generată de
incapacitatea de a coagula o strategie politică coerentă indiferent sub ce nume sau culoare politică s-ar fi făcut
aceasta“.955 În aceeaşi notă apreciau politica externă postdecembristă şi alţi doi foşti şefi ai diplomaţiei româneşti,
Adrian Severin (decembrie 1996 – decembrie 1997) şi Teodor Meleşcanu (noiembrie 1992 – decembrie 1996).
Adrian Severin constata că, de fapt, politica externă n-a avut coerenţă deoarece „o vreme am căutat să fim prietenul
tuturor şi am constatat că prietenul tuturor este, de fapt, prietenul nimănui“956, iar Teodor Meleşcanu conchidea că
,în unele perioade, în plan extern România a practicat „o politică doar la nivelul retoricii şi nu al acţiunii
diplomatice“957. Desigur, aceste aprecieri, uneori apăsat negative, la adresa politicii externe româneşti din ultimul
deceniu al secolului al XX-lea au fost făcute şi cu scop electoral, chiar dacă nu ne aflam în perioada alegerilor
propriu-zise. Dar nu este mai puţin adevărat că, pe ansamblu, rezultatele s-au situat sub nivelul aşteptărilor şi
speranţelor a milioane de români. România n-a prins primul val al intrării în NATO; a pierdut iniţiativa în relaţiile cu
ţări cu care avea raporturi reciproc avantajoase (Africa de Nord, America Latină, Asia şi fostului imperiu sovietic); a
„dispărut“ din grupul diplomaţiilor interesate în găsirea unor soluţii de securitate colectivă la nivel regional.
Explicaţiile şi mai ales cauzele pentru aceste eşecuri sunt multiple. Nu poate fi neglijat nici faptul că, deşi elita
politică postdecembristă, în ansamblul ei, la nivel declarativ, a fost conştientă că România nu poate promova în
acelaşi timp mai multe „politici“ externe, în practică s-au manifestat în acest deceniu două orientări: una evidentă
mai ales în primii ani ai tranziţiei postcomuniste şi care a pledat pentru o acţiune „multidirecţională“, iar alta care a
pledat pentru o acţiune „unidirecţională“. În această paradigmă se încadrează, în opinia fostului om politic Ion Raţiu,
semnalele date de România în Occident în primii ani postdecembrie 1989. „La început, noi am cerut să fim acceptaţi
ca observatori, [la NATO], prin Oliviu Gherman, care, în 1990 a mers la Londra. Statutul nu ni s-a acordat, pentru
că Tratatul de prietenie şi colaborare cu Rusia [fosta URSS], care urma să fie semnat de către Ion Iliescu şi
Gorbaciov, a fost perceput de Occident drept un semnal negativ în ceea ce priveşte dorinţa noastră de a ne
integra“.958 Adrian Severin a considerat că ambele orientări sunt eronate deoarece ambele „reflectă un radicalism în
oglindă şi exprimă în fond aproape aceeaşi incapacitate de a opta. În ambele variante s-a manifestat simplismul, prin
superdizolvare în primul caz şi prin hiperconcentrare în al doilea. Orientarea fermă a României spre Occident,
stabilirea obiectivului fundamental al diplomaţiei ca fiind integrarea euro-atlantică nu trebuia să însemne ruperea
punţilor şi legăturilor comerciale cu Asia-Pacific (China în special!) sau cu America Latină. Referindu-se la acest
aspect Adrian Severin aprecia că „Integrarea României în structurile euro-atlantice nu este în concurenţă cu
stabilirea unor relaţii de lungă durată cu Federaţia Rusă“.959
Considerăm că problema credibilităţii MAE şi, în general, a politicii externe se cere relaţionată cu prestigiul
guvernului postdecembrist, cu prestigiul politicii interne. Există tendinţa de a asocia oscilaţiile, uneori
contraperformanţele politicii externe româneşti (de pildă, noi considerăm o reală contraperformanţă pierderea
pieţelor tradiţionale ale României) cu personalitatea şi activitatea miniştrilor de externe care s-au succedat în
aceşti ani. Un asemenea punct de vedere l-am găsit exprimat de revista „Lumea magazin”, care aprecia că, dintre
personalităţile care au ocupat fotoliul Externelor, în societatea românească postcomunistă nici una „nu a reuşit să
se impună ca figură emblematică a eforturilor de integrare“.960 Această situaţie a influenţat credibilitatea
Ministerului Afacerilor Externe în relaţiile cu partenerii externi. Politica externă nu este altceva decât politica
internă dusă cu alte mijloace. O asemenea relaţionare explică mai bine, mai temeinic oscilaţiile, inegalităţile,
lipsa de coerenţă a politicii externe în această perioadă.

953
„Lumea magazin“, nr. 12, 1999, p. 37.
954
Tom Gallagher, op. cit., p. 175.
955
„Lumea magazin“, nr. 12, 1999, p. 35.
956
Ibidem, p. 36.
957
Ibidem.
958
Evoluţia diplomatică contradictorie, convorbire cu Ion Raţiu, şeful delegaţiei parlamentare române la
Adunarea Atlanticului de Nord, în „Lumea magazin“, nr. 10, 1995, p. 8.
959
Lumea magazin, nr. 10, 1995, p. 44.
960
„Curentul“ din 3 august 2001.
 148

Profesionalismul funcţionarilor MAE a făcut să dispară în unele capitale acest hadicap de imagine. După
cum remarca Tom Gallagher, Romania „a avut ambasadori competenţi la Washington”961 şi în alte capitale, a
avut şi miniştri competenţi, dar, pe ansamblu, politica sa externă, mai ales în ceea ce priveşte integrarea în
structurile economice şi de securitate euro-atlantice nu a fost una performantă; politica externă putea cel mult să
adauge ceva, să prezinte mai convingător o orientare, o măsură. Dar sursa handicapului de imagine din această
perioadă era politica internă a ţării, la elaborarea căreia politica externă nu avea un rol semnificativ.
Unii analişti, mai ales din zona societăţii civile, au pus în ecuaţie directă performanţele diplomaţiei
româneşti cu existenţa unor pusee de naţionalism în anumite zone ale societăţii şi ale spectrului politic.
Radicalismul unor membrii marcanţi ai G.D.S. a mers până acolo încât în Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei din 29 ianuarie 1991 în care s-a discutat cererea României pentru aderare, s-au declarat împotriva
admiterii962. Sigur că pe drumul integrării în structurile euroatlantice România trebuia să facă eforturile necesare,
în mod constant şi ferm, pentru însuşirea valorilor democraţiei liberale care sunt incompatibile cu
ultranaţionalismul şi intoleranţa etnică sau religioasă însă nici nu se pot confunda segmente zgomotoase din
societate sau din spectrul politic românesc care promovează asemenea „valori“ cu ansamblul societăţii. Tom
Gallagher surprinde faptul că însuşi Occidentul a înţeles aceste nuanţe deoarece în august 1994, când au fost
incluşi la guvernare şi trei membri PUNR, n-a părut prea afectat de această situaţie. Richard Schifter,
coordonatorul politicii pentru Europa de sud-est din cadrul departamentului de stat al SUA nu şi-a manifestat
îngrijorarea faţă de asocierea PUNR la guvernare: „sunt alte lucruri care trebuie să ne îngrijoreze. Aceasta este
o problemă pe care România trebuie să o rezolve singură“.963
Desigur că fiecare dintre elementele prezentate au influenţat într-o anumită măsură eficienţa dar mai ales
percepţiile mediului internaţional asupra politicii externe postdecembriste. Opinăm însă că dacă în România
căderea economică n-ar fi fost atât de gravă în raport cu evoluţiile din celelalte state foste comuniste şi dacă ar fi
rezultat, din politicile aplicate, perspective reale de creştere economică şi mai ales dacă piaţa românească ar fi
fost caracterizată de eficienţă şi rentabilitate, politica externă şi imaginea diplomaţiei româneşti ar fi fost alta.
Ambasadorul Greciei la Bucureşti, Stelios Mallicourtis aprecia că rolul României în plan extern la nivel regional
va fi mai folositor dacă se va reuşi „în cel mai scurt timp posibil, să se dezvolte economic şi să-şi întărească, în
mai mare măsură, democraţia. Eşti apreciat mai mult de prieteni, dar şi de duşmani, atunci când tu însuţi eşti
mai puternic şi ai ce să oferi (s.n.)“964. Ofensiva diplomatică trebuia conjugată cu o reformă economică, politică
şi socială eficientă. Dacă unul din termenii acestei ecuaţii nu funcţionează, nu va funcţiona nici ansamblul.
Analistul de politică externă Radu Budeanu este tranşant în această privinţă: „O reformă moartă omoară canalul
diplomatic. O diplomaţie placidă, incoerentă sau defensivă degradează rezultatele reformei“.965 Or, în termenii
acestei ecuaţii, lucrurile n-au funcţionat tocmai optim!

Integrarea în structurile euro-atlantice, prioritate a politicii externe româneşti

Deşi încă din zilele fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989, pe buzele românilor a apărut ideea „intrării
României în Europa“, abia după alegerile generale din 1992 politica externă românească „a luat act de noile
transformări şi realităţi europene şi a stabilit drept obiectiv prioritar: integrarea în structurile economice,
politice şi de securitate europene şi euro-atlantice”966. Această opţiune a întrunit consensul tuturor forţelor
politice, indiferent de poziţia pe care s-a situat la un moment dat pe eşechierul politic o formaţiune sau alta.
Realitate susţinută de faptul că toate partidele politice din România au aderat la „Declaraţia de la Snagov“ din
1993, care a reprezentat baza elaborării strategiei României pentru integrare în structurile euro-atlantice.
Opţiunea pentru integrare în structurile NATO nu a afost pentru România una conjuncturală, ci rezultatul
reaşezării obiectivelor de politică externă în acord cu schimbările fundamentale care au avut loc în Europa şi în
lume după încheierea războiului rece. Din această perspectivă, „angajarea României în acţiunile de integrare în
NATO este fundamentală şi ireversibilă“967 pentru că statul român consideră Organizaţia Nord-Atlantică pilonul

961
Tom Gallagher, op. cit., p. 175.
962
Gabriel Andreescu. Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă, Jurnal tematic, Polirom, Iaşi, 1998, p. 13.
963
Apud., Tom Gallagher, op. cit., p. 174.
964
„Lumea magazin“, nr. 8, 1998, p. 18.
965
Radu Budeanu, Vom dormi cum ne aşternem, în „Lumea magazin“, nr. 11, 1997, p. 41.
966
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 153
967
Adrian Năstase, „Romania and the North Atlantic Organization: A Lasting Partnership for Security and
Prosperity“, în vol. Romania – NATO. 2002, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucharest, 2002, p. 13. În
continuare se va cita Romania – NATO…, p…
 149

central al garantării valorilor democraţiei liberale, iar integrarea în această structură de securitate drept o condiţie
a integrării economice în Uniunea Europeană.
Eforturile de aderare la NATO au însemnat, nu numai pentru noua clasă politică românească, ci şi pentru
opinia publică, conectarea la un nou sistem de valori politice, economice şi, nu în ultimul rând, morale 968.
Referindu-se la acest aspect, şeful statului român, Ion Iliescu, afirma la o reuniune ştiinţifică pe marginea
raporturilor NATO cu Europa de Est, la care a fost prezent şi fostul Secretar General NATO, Manfred Wörner,
că „împărtăşim aceleaşi valori umane, politice şi social-economice, avem aceleaşi aspiraţii privind viitorul
continentului nostru, codificate prin Charta de la Paris, devenind astfel valori general europene. Toate acestea
constituie premise favorabile pentru dezvoltarea unor raporturi de autentic parteneriat între România şi NATO,
în care vedem o componentă-cheie a a viitoarelor aranjamente pentru securitatea naţională şi a regiunii, pentru
stabilitate pe continent“969. Fostul ministru de externe, Teodor Meleşcanu, sublinia, la rândul său, în noiembrie
1994, că „Situaţiile fluide din spaţiul fostei Iugoslavii şi, respectiv, din cel fost sovietic, pe care se grevează noi
ameninţări pentru ţara noastră, precum şi traficul de droguri sau migraţia ilegală constituie tot atâtea elemente
de îngrijorare şi de întrebare pentru o ţară din prima linie ca România. Ţara noastră consideră integrarea în
NATO ca fiind singurul răspuns viabil la aceste întrebări“.970 La rândul său, un alt fost şef al diplomaţiei
româneşti, Adrian Severin, afirma tranşant că „dacă vrem să fim o parte a civilizaţiei occidentale, un membru al
clubului democraţiilor consolidate apusene, atunci cu orice preţ trebuie să ne căutăm aliaţi acolo, respectiv în
UE şi NATO“.971 Aflat în vizită în SUA, fostul şef al statului, Emil Constantinescu, a pledat în faţa autorităţilor şi
administraţiei pentru admiterea României în NATO, arătând că „România a fost prima ţară care a aderat la
Parteneriatul pentru Pace iniţiat de SUA, iar concetăţenii mei şi-au investit speranţele în posibilitatea de a se
alătura într-o zi unui NATO lărgit“.972
Opţiunea fermă pentru aderare s-a regăsit în interesul constant al României de participare efectivă la toate
formele de consultare-cooperare la diferite nivele iniţiate de NATO imediat ce în România evoluţiile politice aveau
să se stabilizeze. Astfel, la 24 iulie 1990, Petre Roman, prim-ministru al României, trimite o scrisoare Secretarului
General NATO, Manfred Wörner, prin care solicită acreditarea pentru ţara noastră a unui ambasador la Bruxelles.
Deşi diplomaţia românească pierde câţiva paşi pentru a-şi marca nu numai dorinţa, ci şi acţiunea concretă de aderare
la NATO, în raport cu alte ţări foste comuniste973, contactele cu oficialităţile din conducerea NATO s-au intensificat.
La 23 octombrie 1990, premierul român Petre Roman a purtat discuţii cu secretarul general al NATO la sediul
Alianţei. Această întâlnire a deschis o serie de alte întâlniri între reprezentanţii NATO şi responsabilii sau înalţii
funcţionari ai Ministerului Apărării Naţionale şi ai Ministerului Afacerilor Externe974. În luna mai 1991 s-a
consemnat o premieră în relaţiile NATO-România, prin participarea unei delegaţii a Parlamentului României, cu
statut de „delegaţie asociată“, la lucrările sesiunii de primăvară a Adunării Atlanticului de Nord. Datorită calităţii de
„delagaţie asociată“, România a putut să fie prezentă la şedinţele comisiilor Adunării sau la sesiunile parlamentare,
fără drept de vot şi fără a avea reprezentanţi în Comitetul Permanent sau în Biroul Adunării Atlanticului de Nord.975
Un moment important în dezvoltarea relaţiilor dintre România şi NATO l-a constituit vizita oficială la
Bucureşti, între 4 şi 5 iulie 1991, a secretarului general NATO, Manfred Wörner. Întâlnirile dintre oficialităţile
române şi înaltul comisar al Organizaţiei Nord-Atlantice au generat nu numai optimism la Bucureşti, ci şi
creşterea gradului de determinare pentru acţiuni concrete. La încheierea acestei vizite, Manfred Wörner aprecia
că „A fost o vizită reuşită. Am fost încurajat de ceea ce am văzut şi am auzit. România se află pe calea
democraţiei şi a economiei de piaţă (…) Alianţa noastră vrea să ajute România (…) Dorim să devenim
partenerii României (…) şi nu vrem să o lăsăm singură şi izolată“.976 Aceste aprecieri au fost o „gură de oxigen“
pentru diplomaţia Bucureştiului ca imagine şi percepţie în ţările membre NATO pentru că mineriadele şi

968
Dr. Mihail E. Ionescu, „Componenta militară a strategiei României pentru aderarea la NATO“, în vol.
România – NATO. Parteneriat şi cooperare, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p. 43.
969
Carta Albă România – NATO, Bucureşti, 1996, p. 14.
970
„The Washington Times“ din 19 iulie 1994, cf. Carta Albă…, p. 46.
971
Adrian Severin, „Cine suntem şi ce vrem?“, în Lumea magazin, nr. 3, 1999, p. 43.
972
Lumea magazin, nr. 8, 1998, p. 14.
973
Sabina Fati, „diplomaţia românească şi integrarea în structurile euro-atlantice: o politică neclară“, în vol.
Politica Externă, an II, nr. 2, 1997, pp. 29-42.
974
„România – NATO. Cronologie selectivă“, în Politica Externă, an II, nr. 2, pp. 88-89; în continuare se va cita
„România – NATO. Cronologie….“, p…
975
Dr. Ştefan Pâslaru, „Evoluţia relaţiilor România – NATO, în vol. România- NATO. Parteneriat…, p. 137; Ion
Raţiu, „Activitatea României în cadrul Adunării Atlanticului de Nord în contextul securităţii europene“, în vol.
Interesul naţional şi politic de securitate, Bucureşti, 1995, p. 287.
976
Carta Albă – România – NATO, p. 106.
 150

ciocnirile interetnice, precum şi unele oscilaţii din polica externă puseseră un un mare semn de întrebare asupra
sensului evoluţiilor politice din România977.
România îşi afirmă în toamna anului 1991, prin vocea şefului statului, disponibilitatea totală de a coopera
atât cu organizaţia în ansamblul ei, cât şi cu ţările membre. Totodată, a fost exprimată apetenţa României pentru
participarea la orice formă de colaborare ce va fi deschisă ţărilor din Europa Centrală şi de Est. A fost avansată
ideea creării unui mecanism bilateral cu NATO pentru consultări periodice şi în situaţii de urgenţă. S-a propus,
de asemenea, crearea unui Centru de informare şi documentare al NATO la Bucureşti.
Reevaluarea rolului NATO, asigurarea unui mediu stabil de securitate şi adoptarea unui nou concept
strategic978 au însemnat şi crearea unui nou cadru instituţionalizat pentru dezvoltarea relaţiilor Alianţei cu ţările
care au trecut la tranziţie în centrul şi estul Europei. România a participat ca membru fondator la înfiinţarea
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic ca forum de contact în probleme politice şi de securitate. În cadrul
şedinţei inaugurale, ministrul român de externe a prezentat şi unele propuneri care au vizat colaborarea în
domeniile politic, economic, ştiinţific, de infrastructură ş.a.979 În contextul aplicării embargoului impus Serbiei de
către comunitatea internaţională, România a propus Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) să trimită
observatori pentru a monitoriza respectarea de către ţara noastră a acestui embargou. De asemenea, în cadrul
NATO/NACC, statul român a participat prin reprezentanţi ai MAE şi MAN la reuniuni şi seminarii: „Formarea şi
pregătirea ofiţerilor într-o societate democratică“ (oct. 1993), „Aspecte juridice ale menţinerii păcii“(iulie 1995),
„Gestiunea traficului aerian“ (aprilie 1996) etc.
Lansarea de către NATO a unui cadru adecvat pentru antrenarea unor ţări membre la activităţi şi acţiuni
specifice Parteneriatului pentru Pace (PfP) a însemnat un moment important pentru acţiunile desfăşurate de
România şi ieşirea ei din izolarea diplomatică. Larry L. Watts apreciază că „România began to chip away at this
isolation towards the end of 1993 when a US Mil-to-Mil team was established in Bucharest with the aim of
familiarizing the RAF with US military procedures and organization. The first real breakthrough came with te
creation of NATO’s Partnership for Peace (PfP) program, to which Romania became the first signatory in
January 1994, and the introduction of PfP’s Planning and Review Process (PARP) in 1997.“ 980
În ciuda faptului că unii specialişti au considerat că PfP „nu are relevanţă pentru procesul de extindere a
NATO ca atare, pentru simplul motiv că el nu a fost conceput pentru a înlesni extinderea NATO, ci de a o
temporiza“981, România a desfăşurat, după aderare (26 ian. 1994)982, o activitate laborioasă. Participarea activă la
PfP a reprezentat pentru ţara noastră un punct de sprijin fundamental în dobândirea statutului de generator de
securitate în Balcani. Coordonarea participării României la activităţile PfP s-a făcut prin Programul individual de
Parteneriat (14 septembrie 1994) şi prin Oficiul de Legătură al ţării noastre la Cartierul General NATO unde, din
octombrie 1994, MAN are doi ofiţeri în Celula de Coordonare de la Mons 983. Participarea României la IPP/PfP a
cunoscut o creştere semnificativă, atât cantitativ, cât şi calitativ, la exerciţii şi aplicaţii militare şi alte activităţi.
Fostul ministru al apărării, Gheorghe Tinca, aprecia că demersul participării s-a „pornit de la realităţile concrete
şi de la posibilităţile societăţii noastre de a suporta un asemenea efort, ca şi de la un număr de avantaje pe care
le avem (…) relativ înalta compatibilitate între forţele noastre terestre, navale şi logistice şi cele ale armatelor
occidentale“.984 În perioada 1994-2001, participarea românească în cadrul PfP a însumat mai mult de 2.900 de
activităţi. Acestea au vizat şi facilitat totodată efortul de realizare a unor obiective în reformarea sistemului
militar românesc, precum: pregătirea personalului, antrenarea subunităţilor şi a statelor majore pentru operaţiuni
de menţinere a păcii, modernizarea infrastructurilor etc.
Procesul de Planificare şi Analiză (PARP), iniţiat în decembrie 1994 a constituit elementul major al PfP pe
baza căruia se identifică, se pregătesc şi se evaluează forţele, mijloacele şi alte facilităţi puse la dispoziţie de
parteneri pentru participare la activităţile de pregătire, dar şi pentru măsuri alături de forţele NATO: „România,
aprecia analistul Mihail E. Ionescu, a privit cu deosebit interes, încă de la început, lansarea acestui mecanism de
planificare şi evaluare a pregătirii forţelor şi mijloacelor destinate operaţiunilor desfăşurate împreună cu forţele şi

977
Ion Raţiu, op. cit., în loc. cit., p. 288; Gabriel Andreescu, „Evaluarea politicii externe româneşti“, în Sfera
politicii, nr. 52/1997, p. 55.
978
The Alliance’s Strategic Concept, North Atlantic Council, Rome, 7-8 november 1991.
979
Dan Mircea Geoană, Ioan Mircea Pascu, „România – NATO. 1992-2002“, în vol. România – NATO…, p. 34.
980
Larry L. Watts (ed.), Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies,
Iaşi, Oxford, Palm Beach, Portland, 2002, p. 18.
981
Valentin Stan, „Scadenţa politicii externe româneşti“, în Sfera Politicii, nr. 45, 1996, p. 49; vezi şi R. Winkler,
„Die Zukunft der NATO“, în Europaïsche Sieherheit, An 44, nr. 1, ian. 1995, p. 33.
982
Manualul NATO. Parteneriat şi Cooperare, Oficiul de informaţii şi presă al NATO, Bruxelles, anexa XXII, p.
277.
983
Carta Albă. România – NATO, p. 77.
984
Nine o’clock, din 20 iulie 1994.
 151

structurile NATO“.985 Ţara noastră a parcurs până în prezent două cicluri PARP (1995-1997 şi 1997-1999) şi se
găseşte în derularea celui de-al treilea (2001-2006). În primul ciclu, România a reuşit să îndeplinească 19 obiective
de interoperabilitate din cele 20 propuse de Alianţă statelor partenere, iar în cel de-al doilea a realizat a 44 de
asemenea obiective. Pentru ciclul trei, România şi-a asumat 84 de obiective de interoperabilitate din cele 88 propuse
de NATO.986 Realizarea interoperabilităţii a fost, în perioada dintre Summit-ul de la Madrid şi cel de la Washington,
una dintre direcţiile prioritare de acţiune, urmărindu-se: realizarea unei interoperabilităţi la nivel conceptual prin
elaborarea Strategiei de Securitate Naţională a României; înfăptuirea unei interoperabilităţi operaţionale şi tehnice
prin implementarea unui program care să conducă la o compatibilitate totală între structurile armatei române şi ale
celor din NATO. Acest lucru a presupus un amplu program de reorganizare şi restructurare a armatei. În perioada
post-Madrid s-au reorganizat în sistem modular, similar Statelor majore din armatele statelor membre NATO, Statul
Major General şi statele majore ale categoriilor de forţe armate. De asemenea, au fost desfiinţate sau transformate
peste 50 de structuri militare, s-a continuat activitatea de operaţionalizare a Forţei de Reacţie Rapidă şi s-a realizat
integrarea operaţională a unităţilor de aviaţie şi apărare antiaeriană. În consecinţă, efectivele militare ale României s-
au redus de la aproximativ 200.000, cât numărau la începutul anului 1997, la 178 000, în 1999, iar în următorii ani
va trebui să ajungă la 112 000 militari şi 28 000 civili.
În iunie 1995, Alianţa Nord-Atlantică a pregătit pentru semnare Acordul pentru Statutul Forţelor Armate
(SOFA) între statele membre NATO şi cele participante la PfP, precum şi protocolul adiţional la care România a
aderat la 3 octombrie acelaşi an. Acordul a fost ratificat de Parlament.
Conexarea instituţiilor de securitate şi a diplomaţiei româneşti în cadrul eforturilor de integrare în NATO,
ca şi transferul de putere din noiembrie 1996, care a îndreptăţit speranţa unor relansări în politica externă, au
indus o stare de euforie în societatea românească în ceea ce priveşte admiterea ţării noastre. „Extinderea NATO,
fără România, ar fi o eroare strategică“987 afirma şeful Statului Major General, generalul Constantin Degeratu.
În aceeaşi notă, preşedintele de atunci al României era şi mai categoric, arătând că „extinderea NATO fără
Bucureşti nu are nici un sens“988, deşi unii analişti lucizi989 şi chiar şeful diplomaţiei româneşti, Adrian Severin,
erau mai sceptici. La 8 iulie 1997, la Madrid, în cadrul reuniunii la vârf a NATO, primele trei ţări din centrul
Europei au fost invitate să înceapă negocierile de aderare la Alianţă. România a fost nominalizată în fruntea
candidatelor la următorul val de extindere, ceea ce, în opinia unora dintre liderii societăţii civile, a constituit un
succes990. Pentru cei mai mulţi dintre oamenii politici şi analişti, neincluderea României în primul val a fost o
mare neîmplinire a diplomaţiei româneşti991.
În perioada post-Madrid relaţiile României cu NATO s-au intensificat, mai ales după ce Alianţa a lansat, în
mai 1997, la reuniunea de la Sintra, atât Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, cât şi conceptul Parteneriatul
pentru Pace Intensificat. Acest cadru a oferit României o dimensiune politică mai accentuată în cadrul cooperării
cu Alianţa, îndeosebi prin participarea la Dialogul Individual Intensificat România-NATO şi a însemnat un nivel
calitativ mai ridicat al eforturilor de integrare. Pe 26 noiembrie 1997 s-a desfăşurat, în format „16+1“, cu
Consiliul Nord-Atlantic, prima întâlnire în cadrul Dialogului Individual Intensificat, ocazie cu care s-au pus în
discuţie direcţiile de acţiune ale Reformei Armatei române până la sfârşitul anului 1998, precum şi aspecte legate
de cooperarea militară regională, participarea României la operaţiuni de sprijinire/menţinere a păcii şi instruirea
personalului militar şi civil în conformitate cu standardale NATO. A urmat o serie de alte întâlniri în format
„16+1“ (29 aprilie 1998, 24 iulie 1998, 19 octombrie şi 25 noiembrie 1998) în care s-au dezbătut probleme ale
reformei armatei române şi ale creşterii gradului de interoperabilitate a acesteia992.
„Duşul rece“ al Madridului a arătat diplomaţiei româneşti, dar şi altor factori de decizie responsabili de
politica de integrare, că nu trebuie să ne hrănim cu iluzii, ci că se cer evaluate cu exigenţă şi luciditate toate
acţiunile pe care le întreprindem pentru a ne încadra în standardele NATO 993. Din această perspectivă, România a
întreprins mai multe acţiuni, punând accentul mai ales pe calitate. Importanţă deosebită a avut şi înfiinţarea unei
Misiuni Militare a României la Bruxelles, care a devenit operaţională din toamna anului 1998, ca şi intensificarea

985
Dr. Mihail E. Ionescu, op. cit., în loc. cit., p. 44.
986
Dan Mircea Geoană, Ioan Mircea Paşcu, op. cit., în loc. cit., p. 44.
987
Sabina Fati, „România- NATO, după Madrid“, în Politica externă, anul II, nr. 3-4, toamna, 1997, p. 37.
988
Ibidem.
989
Valentin Stan, op. cit., în loc. cit., p. 48.
990
Gabriel Andreescu, op. cit., în loc. cit., p. 55.
991
Adrian Pop, „Un triumfalism păgubos“, în Politica externă, anul II, nr. 3-4, pp. 8-13.
992
Dr. Mihail E. Ionescu, op. cit. , în loc. cit. , pp. 48-49; Dr. Ştefan Pâslaru, op. cit., în loc. cit., pp. 142-143.
993
Vezi Teodor Meleşcanu, „NATO – încotro?“, în Lumea magazin, nr. 3/1999, p. 115.
 152

colaborării cu statele membre NATO sau partenere. Cu statele vecine au fost intensificate activităţile bilaterale.
S-a înfiinţat batalionul mixt româno-ungar, destinat să participe la misiuni de menţinere a păcii. La iniţiativa
României (februarie 1999) a fost creată o structură militară mixtă de geniu, formată din contingente aparţinând
Ungariei, Ucrainei şi României, pentru acţiune în caz de calamităţi naturale în regiuni de frontieră. Aceste acţiuni
au avut impact în ceea ce priveşte depăşirea unor mentalităţi şi „tradiţii istorice“, care îndemnau mai mult la
confruntare decât cooperare, dar şi sporirea încrederii şi securităţii în zonă.
În ceea ce priveşte cooperarea regională, România s-a angajat în procesul de constituire a unor forţe
multinaţionale destinate misiunilor de menţinere a păcii: Cooperarea Naţiunilor Central-Europene în Domeniul
Sprijinului Păcii (CENCOOP); Brigada Multinaţională cu capacitate de luptă ridicată a forţelor ONU în aşteptare
(SHIR BRIG); Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (SEE BRIG); Grupul de Cooperare Navală în
Marea Neagră (BLACK SEA FOR)994. Cooperarea cu statele membre NATO a fost orientată conform
priorităţilor reformei militare în domeniul resurselor umane, apărării aeriene şi al infrastructurii militare.
Consecventă eforturilor de integrare rapidă în Alianţă995, România a încheiat şi dezvoltă parteneriate strategice cu
SUA, Franţa şi Italia, care, în domeniul militar presupun sincronizarea politicilor de securitate şi apărare,
coordonarea participării la acţiuni PfP, dar şi colaboarea eficientă şi pe alte planuri decât cel militar.
Fostul ambasador al SUA la Bucureşti, Excelenţa-sa, domnul James Rosapepe, aprecia, într-un interviu acordat
presei militare, acţiunile întreprinse de România în anii post-Madrid, afirmând că: „s-a înregistrat un progres
continuu în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor pentru dobândirea calităţii de membru NATO (…) România s-a
apropiat tot mai mult de această calitate. S-a întâmplat aşa pentru că aliaţii NATO sunt angajaţi faţă de politica
„uşilor deschise“ şi pentru că România a menţinut cursul reformelor (…). Daca vă menţineţi pe acest drum, am
încrederea că veţi trece pragul NATO cu fruntea sus“.996 Aceste acţiuni au fost remarcate şi de alte personalităţi
politice sau analişti politici. S-a remarcat o discrepanţă între aprecierile oficialilor NATO, care au afirmat că
„România s-a dovedit un partener care a trecut cu brio probele, uneori chiar cu zel“997 şi acţiunile concrete pentru a
netezi drumul spre integrare.
Speranţele şi aşteptările României de la Summit-ul de la Washington n-au mai fost atât de exaltate ca la
Madrid. Chiar dacă n-a fost invitată să adere la NATO, cu ocazia Summit-ului de la Washington, României i-au
fost recunoscute progresele în atingerea standardelor reclamate de calitatea de membru al Alianţei Nord-
Atlantice; concomitent, s-a relevat importanţa pe care o deţine ţara noastră în zonă pentru securitatea
continentului european. Referindu-se la rolul pe care România îl poate juca în securitatea Balcanilor, adjunctul
purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, James Foley, considera, la puţin timp după încheierea
Summit-ului de la Washington, că: „România area un rol deosebit de important şi noi o considerăm drept un
candidat foarte important în integrarea în NATO”998.
Aceste aprecieri erau în acord şi cu noile strategii şi viziuni ale NATO cu privire la o nouă structură de
securitate a Europei. La încheierea lucrărilor Summit-ului din aprilie 1999, de la Washington, fostul Secretar
general al Alianţei, Javier Solana afirma: „Am aprobat un nou concept strategic NATO, care marchează
transformarea Alianţei într-una preocupată de garantarea securităţii în Europa şi de sprijin «pentru valorile
democratice» în cadrul frontierelor noastre şi în afara lor“999. Extinderea Alianţei era, în opinia aceluiaşi
demnitar NATO, o prioritate şi, drept urmare, ea „a adoptat un plan de acţiune în ce priveşte accederea la
calitatea de membru. Va ajuta pe toate cele 9 ţări (incluzând şi România – n. a.) să se pregătească într-un mod
mai activ pentru a îndeplini cerinţele pentru integrarea în NATO“.1000
Pentru coordonarea eforturilor ţărilor candidate la integrare, NATO a lansat Planul de Acţiune pentru
Aderare (MAP). Acesta prevede ca fiecare ţară aspirantă să întocmească Programul Naţional Anual de Pregătire

994
Dr. Mihai E. Ionescu, op. cit., în loc. cit., p. 50.
995
Vezi şi Radu Budeanu, „Vom dormi cum ne aşternem“, în Lumea magazin, nr. 11/1997, p. 41.
996
Observatorul militar, nr. 22 din 2-8 iunie 1998
997
Vezi Corneliu Vlad, „Logodnică de-a pururi, soţie niciodată“, în Lumea magazin, nr. 4/1999.
998
Curentul, 26 aprilie, 1999.
999
Curentul, 26 aprilie, 1999.
1000
Ibidem.
 153

pentru Aderare. Acest program s-a realizat şi în România, cu sprijinul NATO, şi acoperă aspectele politic,
economic, de apărare, resurse, securitate şi juridic. Prin acest instrument de cooperare, NATO a implicat ţările
aspirante şi, implicit, România într-o gamă largă de noi misiuni specifice PfP şi a constitut un cadru adecvat
pentru strângerea legăturilor dintre Alianţă şi România1001.
Până în 2002 România a parcurs deja trei faze din acest program (1999-2000; 2000-2001 şi 2001-2002). Prin
acest program, România şi-a consolidat rolul de pol de stabilitate şi securitate în regiune1002. Credibilitatea României
în ceea ce priveşte hotărârea de a ridica ştacheta calităţii acţiunilor sale pentru integrare a devenit mai mare şi, ca
urmare, şi a poziţiei sale faţă de criza din Kosovo. Parlamentul României a decis, la 19 septembrie 2001, să
suplimenteze cu 300 de oameni participarea românească în misiunile SFOR şi KFOR (trupe, ofiţeri de stat major şi
celule de informare). În ianuarie 2002 România a preluat şefia SEEGROUP-ului şi a continuat şă fie un participant
activ în The South East Europe Defense Ministers Reunions (SEDM)1003. Analiştii şi specialiştii români în procesul
aderării susţin că aceste eforturi trebuie corelate cu acţiunile de lobby pe lângă forurile decizionale ale SUA
deoarece „atunci când ne referim la NATO, este clar că cel mai semnificativ efort trebuie direcţionat spre SUA,
principala forţă a Alianţei, cu o pondere decisivă în luarea hotărârilor la Praga“.1004 Or, la acest capitol,
diplomaţia românească n-a reuşit prea mult. Aşa cum remarca şi Vladimir Tismăneanu, lobby nu se face cu
„…procesiuni interminabile de miniştri români la Washington. Oricât ar fi de eficient, să zicem, ambasadorul
Mircea Geoană, el are o listă limitată de uşi pe care le poate deschide. Şi dacă încearcă să le deschidă în aceeaşi
săptămână pentru nu ştiu câţi demnitari români şi care au exact acelaşi discurs, «Dorim să intrăm în NATO!
Dorim să intrăm în NATO!», la un moment dat, aceste uşi riscă să fie închise ori să ne trezim cu replici nu tocmai
politicoase“1005. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu mai surprinde faptul că unele voci autorizate şi de mare prestigiu
în politica şi diplomaţia SUA nu prea vorbesc despre şansele României la integrare. Fostul preşedinte al Comisiei
pentru Relaţii Externe a Senatului american, Jesse Helms, vorbind la prestigiosul think-tank republican din
Washington DC, The American Enterprise Institute, despre necesitatea extinderii NATO, a pledat pentru emiterea de
invitaţii către ţările baltice, când liderii NATO se vor întâlni la următorul Summit al Alianţei, planificat pentru
2002“1006. Despre România, nu s-a precizat nimic în cadrul acestor dezbateri. În vara anului 2001 şi senatorul
Richard G. Lugar a pledat convingător pentru ţările baltice. În ceea ce priveşte România, a fost categoric: „Sunt
dezamăgit că România şi alte naţiuni candidate nu au putut să facă progrese mai mari. Trebuie să lucrăm cu
Bucureştii pentru a-i readuce pe traseu“1007. Vladimir Tismăneanu ne oferă una din foarte multele explicaţii ale
acestor percepţii americane asupra şanselor României în eforturile ei de integrare. „La un moment dat, am numărat
într-o singură săptămână, unul după altul, patru demnitari de la Bucureşti sosiţi la Washington. Veneau ei oare să
bage România în NATO, să sensibilizeze Departamentul de Stat şi alte zone influente din Capitala Statelor Unite?
Nu era nevoie de ei. Ceea ce era de spus fusese spus, iar lucrurile erau foarte limpezi. (…) Se venea pentru că…De
ce n-ar veni şi ministrul Integrării Europene, pentru că, în fond, e un loc atractiv! Vii, ca ministru, într-o anumită
poziţie pe care n-o vei mai avea data viitoare, când n-ai să mai fii ministru (…). Situaţia poate fi descrisă uşor:
ambiţii uriaşe, rezultate, din păcate, îndoielnice…”.1008 Prin urmare, accederea la structurile NATO nu se poate face
numai cu „diplomaţia angajamentelor“, ci mai ales cu „diplomaţia faptelor“.

1001
Dr. Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 53.
1002
Dan Mircea Geoana, Ioan Mircea Paşcu, op. cit., în loc. cit., p. 45.
1003
Ibidem, pp. 46-49.
1004
Valentin Stan, „Praga 2002: amintiri despre viitor“, în Sfera Politicii, nr. 95-96/2001, p. 8.
1005
Vladimir Tismăneanu, în dialog cu…, p. 119.
1006
Valentin Stan, op. cit. , în loc cit., p. 8.
1007
Ibidem.
1008
Vladimir Tismăneanu, în dialog cu…, pp. 119-120.
 154

Cursa contra cronometru pentru integrarea în UE

După revoluţiile din Europa Centrală şi de Est din anii 1989-1991, majoritatea forţelor politice care au
deţinut puterea au apreciat că „integrarea în Uniunea Europeană este un proces necesar“.1009 Aventura integrării
europene a României a început la 30 ianuarie 1991, când a fost invitată în Consiliul Europei. „Grupul celor 24“ a
hotărât să includă România între ţările est-europene beneficiare de asistenţă în cadrul programului PHARE. Acest
program – iniţiat în 1980 – a urmărit ajutorarea cu credite şi asistenţă tehnico-economică a fostelor ţări
comuniste. Noua şi radicala reorientare a ţării noastre în climatul geopolitic extrem de fluid rezultat după căderea
Zidului Berlinului nu numai că a venit firesc în prelungirea unui proces început la 22 decembrie 1989, dar a avut
şi un mare sprijin popular1010. Politica României de apropiere şi apoi de integrare în structurile europene s-a
înscris şi în continuarea unei tradiţii. Ţara noastră a avut legături tradiţionale cu U.E. A fost singura ţară din
„blocul comunist“ alături de Iugoslavia care, încă din anii 70, a avut un cadru juridic bine definit în ceea ce
priveşte colaborarea cu instituţiile europene.
„Startul“ nostru către U.E. din perspectiva noilor realităţi, ca şi cel către NATO, n-a fost unul tocmai reuşit.
Abia în 1992, după alegerile generale şi prezidenţiale, politica externă românească şi-a structurat limpede
obiectivele şi a fixat priorităţi împărtăşite de majoritatea populaţiei, cum ar fi integrarea în NATO şi în Uniunea
Europeană. Explicaţiile sunt multiple. Unele ţin de structura şi dinamica procesului general de tranziţie a ţărilor
foste comuniste, care au imprimat „viteze“ diferite pentru ţările aflate în drumul către societatea de democraţie
liberală1011; altele de lipsa de coerenţă a politicii externe1012 sau de slăbiciunile regimului politic din România. Nu
puţine au fost „vocile“ care au arătăt că România trebuia să elaboreze, imediat după revoluţie, o strategie de
integrare în UE dinamică şi coerentă, capabilă să facă posibilă adaptarea ţării la noile realităţi. Integrarea a fost
lăsată mult timp doar pe seama birocraţiei din M.A.E. şi astfel România şi-a creat singură handicapuri în relaţiile
cu U.E. sau cu ţările care fac parte din structurile euroatlantice. 1013
În România postdecembristă s-a vorbit mult despre integrare în Europa şi chiar s-au dat adevărate „bătălii
de imagine“ pentru a marca în opinia publică „puncte“ electorale. A fost mai simplu să se ducă „o bătălie de trei
zile la Bruxelles sau în altă capitală din Uniunea Europeană decât să se ducă, la Bucureşti, o bătălie de trei
săptămâni, trei luni sau trei ani pentru a construi solid ceea ce este necesar cu adevărat pentru integrare“.1014
Negocierile dintre România şi UE, desfăşurate între 1990-1993, s-au finalizat cu încheierea unui Acord de
asociere la UE. Documentele au fost semnate la Bruxelles, la 1 februarie 1993, de către primul ministru Nicolae
Văcăroiu şi ministrul de externe Teodor Meleşcanu din parte română. În felul acesta, s-a consfinţit asocierea între
România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acesteia pe de alta 1015. Acordul a fost
ratificat de Parlament prin lege în 6 aprilie 19931016.
Prin acest act juridic dintre România, U.E. şi statele membre s-a convenit să se promoveze dezvoltarea
comerţului şi relaţii economice armonioase, să se asigure o bază economică, socială şi financiară pentru
cooperarea dintre părţi şi tranziţia la economia de piaţă1017 cu îndeplinirea scopului fundamental – integrarea în
Uniunea Europeană.
Pe baza criteriilor stabilite la Copenhaga, Consiliul European a hotărât, în cadrul întrunirii de la Essen, iunie
1993, elaborarea unui document programatic: „Strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi
de Est pentru aderarea la U.E.“. Această strategie de preaderare a fost focalizată pe principalele instrumente
existente la acea vreme: Acordurile Europa şi dialogul structurat1018.

1009
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 5.
1010
Georgeta Lăcrămioara Loghin, „Cetăţeanul român – sprijin sau un obstacol în calea integrării României în
U.E.“, în Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi; Tony Judt, Europa iluziilor,
…, pp. 226-227.
1011
Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 152-153.
1012
Valentin Stan, op. cit., în loc.cit., p. 8.
1013
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, op. cit., p. 153.
1014
Liviu Mureşan, „Intrarea Europei în România“, în Lumea magazin, nr. 4/1995, p. 43.
1015
Pr. univ.dr. Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţiile europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 31.
1016
Monitorul Oficial, nr. 73, din 12 aprilie 1993.
1017
Ibidem, art. 1, din 1-6.
1018
Vezi şi, Vasile Puşcaş, „The Accession Negociations to the European Union and the Euro-Atlantic
integration Process“, în România-NATO, pp. 161-177.
 155

În 1995, toate forţele politice din România, la iniţiativa preşedintelui Ion Iliescu1019, s-au întâlnit la Snagov,
unde s-a negociat şi apoi s-a adoptat Strategia de integrare a ţării în U.E. sau ceea ce presa a numit „Acordul de
la Snagov“. Această strategie a fost fundamentată pe criteriile şi principiile convenite de Consiliul European în
cadrul reuniunii de la Copenhaga (iunie 1993), centrate pe strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa
Centrală şi de Est pentru aderarea la U.E. convenită de forul european la Essen (decembrie 1994). În Acordul de
la Snagov s-a căzut de acord ca elita politică, instituţiile fundamentale ale statului să acţioneze pentru:
a) dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;
b) pregătirea integrării în Piaţa UE, continuarea dezvoltării cooperării regionale şi promovarea unei politici
industriale convergente cu cea a Uniunii;
c) intensificarea circulaţiei persoanelor, dezvoltării contactelor şi relaţiilor de afaceri;
d) integrarea în piaţa energetică europeană reţelele de transporturi europene.
La 1 februarie1995 a intrat în vigoare Acordul de Asociere, iar la 22 iunie 1995, România a înaintat cererea
de aderare la U.E. Consiliului European, întrunit la Madrid; în decembrie acelaşi an, a solicitat Comisiei
Europene elaborarea opiniilor referitoare la candidaturile statelor din Europa Centrală şi de Est, necesare în
scopul deciziei de începere efectivă a negocierilor de aderare. Totodată, s-a stabilit ca aceste negocieri să înceapă
la minimum şase luni de la încheierea Conferinţei Interguvernamentale dedicate reformei Uniunii, conferinţă
desfăşurată în perioada 1996-1997.
Concomitent cu procesul complex al negocierilor a început să se acţioneze şi pentru racordarea economiei
româneşti la cea a U.E. astfel încât, în foarte scurt timp, pentru România, U.E. a devenit cel mai important
partener comercial1020. De asemenea, s-a trecut la armonizarea legislaţiei româneşti cu cea europeană.
La 16 iulie 1997, Comisia Europeană a dat publicităţii pachetul de documente, cunoscut sub denumirea de
Agenda 2000 şi Avize referitoare la toate cele 10 ţări asociate din Europa centrală şi de Est. Agenda 2000 oferea
ţărilor candidate o viziune coerentă şi clară asupra U.E. la intrarea în secolul al XXI-lea şi a deschis procesul de
reformă structurală şi instituţională impus de noile realităţi ale Uniunii. Analizând nivelul de pregătire al ţărilor
asociate din Europa Centrală şi de Est în ce priveşte îndeplinirea criteriilor de aderare, Opiniile Comisiei
Europene au constituit baza iniţierii procesului de negocieri şi aderare la Uniunea Europeană. Opinia Comisiei
Europene cu privire la cererea de aderare a României la Uniunea Europeană a concluzionat că:
– România este pe cale de a satisface criteriul politic;
– În ciuda progresului economic înregistrat, pe termen mediu România ar putea întâmpina dificultăţi
serioase în competiţia cu forţele de piaţă din Uniune;
– Există întârzieri în armonizarea acquis-ului comunitar referitor la piaţa internă.
În final se recomanda începerea negocierilor de aderare cu România, în momentul în care se vor înregistra
progrese în aceste domenii.
În 1998 Guvernul român a elaborat şi dat publicităţii Programul Naţional de aderare a României la U.E. (P.
N.A.R.). Acest document de lucru a fost conceput ca un instrument care să direcţioneze eforturile şi acţiunile
pentru îndeplinirea următoarelor programe structurate în două volume 1021. În primul volum sunt incluse
programele privind îndeplinirea criteriilor politice şi economice de aderare, cât şi de adoptare a acquis-ului
comunitar în ceea ce priveşte piaţa internă, politicile fiscale şi economice, coeziunea economică şi socială,
calitatea vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politicile externe şi chestiunile financiare. Tot în acest
volum mai sunt incluse programul de reformă administrativă ca şi necesităţile financiare. Cel de-al doilea volum
din PNAR cuprinde programul de armonizare legislativă, tabelele cu obiectivele instituţionale şi financiare
necesare pentru a fi realizate. PNAR a reprezentat baza de valorificare a experienţei acumulate în cadrul
exerciţiului de examinare analitică a acquis-ului comunitar şi a dialogului de la nivelul subcomitetelor Acordului
European şi a fost prezentat anual instituţiilor U.E., constituind, totodată, şi angajamentul concret al României
pentru aderare la structurile europene.
Consiliul European întrunit la Luxemburg, în decembrie 1997, a adoptat o nouă strategie de pregătire a
aderării ţărilor din Europa Centrală şi de Est în U.E. şi a însărcinat Comisia Europeană să evalueze prin Rapoarte
periodice (Regular Raports) progresele realizate de ţările candidate în ce priveşte pregătirea pentru aderarea la
U.E. şi să tragă concluzii privind oportunitatea deschiderii negocierilor cu noi state 1022.

1019
Liviu Mureşan, „Identitatea naţională şi identitatea europeană: o perspectivă românească“, în Reinventând
Europa. Perspective româneşti, Fundaţia Euriso, Bucureşti, f.a., p. 54, nota 32.
1020
Ilie Şerbănescu, „România nu are o strategie privind integrarea europeană“, în Politica Externă, Anul II, nr.
2, 1997, p. 17.
1021
http//www. x3m.ro/Şcoala Online/euro/…
1022
Elodi Florentina Pătru, „România şi summit-ul de la Helsinki – între aşteptări şi provocări“, în Sfera Politicii,
nr. 77/2000, p. 4.
 156

Primul Raport periodic referitor la România a fost publicat de Comisia Europeană la 4 noiembrie 1998. În
acest act al Comisiei, se preciza că România îndeplineşte criteriile politice, dar întâmpină dificultăţi în
macrostabilizarea economiei şi la nivelul reformelor structurale. România a progresat semnificativ în adoptarea
acquis-ului comunitar dar „nu îndeplineşte pe lângă alte criterii nici criteriul economic necesar aderării“.1023 De
altfel trebuie menţionat faptul că, dincolo de retorica şi optimismul pe care liderii unor partide politice le afişau
în legătură cu rezultatele obţinute de România în procesul aderării la U.E., realitatea economiei româneşti îi
obliga să fie mai realişti. Răspunzând în cadrul unei anchete a revistei „Lumea magazin“ efectuate în decembrie
1999, la întrebarea: Cum justificaţi aspiraţia noastră de intrare în U.E., în condiţiile în care economia noastră,
în starea ei precară de astăzi, ar fi pulverizată dacă, teoretic, vom fi admişi?, personalităţi de marcă din
domeniul vieţii politice din România au afirmat că de fapt integrarea în U.E. nu este o posibilitate imediată.
Sergiu Celac, fost ministru de externe (28 dec. 1989-28 iunie 1990) afirma că „Grăbirea artificială a unui proces
care se doreşte benefic pentru ambele părţi nu este în interesul României şi nici al Uniunii Europene“.1024
Teodor Meleşcanu, după ce a susţinut că este bine să avem speranţe, arată: „în ultimii ani au fost înlocuite
speranţa şi aspiraţia cu iluzii şi himere mediatice, alimentate de strângeri de mână, vizite-flesh şi asigurări mai
mult decât formale (…) în consecinţă ne-am hrănit cu iluzii. Iar acestea au dus şi duc, inevitabil, la
deziluzii“.1025
Următorul Raport periodic ce a supus evaluării analitice eforturile făcute de România în procesul de aderare
la U.E. a fost publicat la 13 octombrie 1999 şi a fost un moment-cheie pentru relaţiile ţării noastre cu U.E.1026.
Recomandările din acest raport au constituit, pe lângă alte raţiuni de ordin politic, un factor care a contat
suficient de mult în decizia luată de Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999). Astfel că, până la
Summit-ul de la Helsinki (10-11 dec. 1999), s-au intensificat relaţiile reciproce dintre România şi U.E., iar la
Bucureşti s-au accelerat eforturile pentru satisfacerea condiţiilor cerute de începerea negocierilor de aderare.
Comisarul European pentru extinderea U.E., Gunter Verheugen şi directorul general în Comisia Europeană,
Giovani Ravasio, au vizitat Bucureştiul, iar guvernul Radu Vasile a desemnat negociatorul-şef al României
pentru aderarea la U.E., în persoana juristului Aurel Ciobanu-Dordea.
Consiliul European întrunit la Helsinki (10-11dec. 1999) a reconfirmat importanţa procesului de lărgire şi a
cuprins toate cele 13 state candidate într-un cadru unic. S-a hotărât organizarea, în februarie 2000, a unor
conferinţe interguvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi Malta în perspectiva aderării la U.E. S-a precizat cu această ocazie că fiecare stat candidat, care a
început negocierile, va fi evaluat în funcţie de meritele proprii şi nu va fi o competiţie. Procesul de negociere va
avansa odată cu procesul de implementare a acquis-ului comunitar.
La mijlocul lunii februarie 2000 au început negocierile de aderare a României la UE 1027, după ce la
începutul anului 2000 guvernul român, ajutat de experţi desemnaţi de partidele aflate la putere şi în opoziţie, de
sindicate, patronate şi Grupul de evaluare economică al Academiei Române, specialişti ai unor ONG-uri, elaborat
„Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu“. În acest document s-a subliniat că
este necesar ca efortul să fie orientat spre acţiuni ferme şi eficiente, „prin eliminarea oricăror forme de
birocraţie, formalism sau tendinţe de trenare a deciziilor“.1028
„Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu“ n-a fost supusă dezbaterii şi
aprobării forului legislativ al ţării aşa cum s-a convenit de autorii ei. Prin această decizie s-au încălcat principiile
statului de drept în România, dar a fost şi un act de sfidare a opiniei publice, deoarece Strategia a fost remisă
Comisiei Europene la Bruxelles, la 20 martie 2000, fără ca societatea românească în ansamblul ei să cunoască
angajamentele pe care executivul şi le-a luat1029.
În primul semestru al anului 2000, pe durata preşedinţiei portugheze a UE, România a deschis şi închis
provizoriu cinci capitole de aderare: Întreprinderi mici şi mijlocii, Ştiinţă şi cercetare, Educaţie, Formare
profesională şi tineret, Politică externă şi de securitate comună.
În cadrul celei de-a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la nivel ministerial, care a avut loc în ziua de 14
iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri la încă opt capitole: Dreptul societăţilor
comerciale, Politica în domeniul transporturilor, Statistica, Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Cultură şi

1023
Ibidem.
1024
Lumea magazin, nr. 12, 1999, p. 35.
1025
Idem.
1026
Elodi Florentina Pătru, op. cit., în loc.cit., p. 5.
1027
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 205; 214.
1028
Petre Roman, „România în procesul integrării europene“, în Diplomat Club, nr. 6 (102), 2000, p. 3.
1029
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 219.
 157

politici în domeniul audio-vizualului, Protecţia consumatorilor, Uniune vamală. Pentru aceste capitole,
documentele de poziţie au fost elaborate, aprobate de Guvernul României şi comunicate Consiliului UE.1030
Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de
negociere cu România, în cursul preşedinţiei franceze: Concurenţa (6), Statistica (12), Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiei (19) şi Cutura şi politica în domeniul audio-vizualului (20). Dintre cele patru capitole,
numai cap. 12 „Statistica“ a fost provizoriu închis (în cadrul celei de a treia reuniuni a Conferinţei de aderare la
nivel ministerial în 21 noiembrie 2000), pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informaţii suplimentare
autorităţilor române.
România a continuat eforturile de pregătire pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului de negociere a
aderării la UE sub preşedinţia suedeză (1 ianuarie-30 iunie 2001), care s-a angajat să permită statelor candidate
să înceapă negocierile la toate capitolele la care se vor considera pregătite. În acest scop, a fost lansată cea de-a
treia rundă de pregătire şi adoptare de noi documente de poziţie pentru capitolele considerate cele mai pregătite,
în funcţie de gradul de adoptare a acquis-ului în legislaţia naţională şi de capacitatea administraţiei publice de a-l
aplicare.1031
La Conferinţa interguvernamentală de aderare România-U.E. (Bruxelles, 30 martie 2001) au fost deschise
negocierile pentru capitolul „Dreptul societăţilor comerciale“. Tot la această dată s-au desfăşurat consultaţii
tehnice cu Comisia Europeană asupra capitolului „Pescuitul“. La cea de-a şasea reuniune la nivel de adjuncţi a
Conferinţei interguvernamentale de aderare România-UE (Bruxelles, 17 mai 2001), România a deschis două noi
capitole de negocieri: capitolul 8 „Pescuitul“ şi capitolul 25 „Uniunea Vamală“.
La cea de a patra reuniune la nivel de miniştri a Conferinţei interguvernamentale de aderare a României-
UE (Luxemburg, 12 iunie 2001), România a deschis două noi capitole de negocieri: capitolul 4 „Libera circulaţie
a capitalului“ şi capitolul 9 „Politica în domeniul transporturilor“. În cadrul celei de-a şaptea reuniuni la nivel de
adjuncţi a Conferinţei interguvernamentale de aderare România-UE (Bruxelles, 27 iunie 2001), România a
închis provizoriu negocierile la capitolul 8 „Pescuitul“.
În cursul preşedinţiei suedeze (semestrul 1/2001), au fost transmise Consiliului UE şi documentele de
poziţie pentru alte 2 capitole de negociere:
– Politici sociale (Documentul de poziţie al României a fost comunicat Consiliului UE la 30 mai 2001);
– Energie (Documentul de poziţie al României a fost comunicat Consiliului UE la 30 mai 2001).
De asemenea, sunt în continuare în negociere trei capitole deschise în cursul preşedinţiei franceze, şi anume:
Cultura politică în domeniul audiovizualului, Politica în domeniul concurenţei, Telecomunicaţiile şi tehnologia
informaţiei.
Începerea şi derularea, conform înţelegerilor şi standardelor UE, a procesului de negocieri privind aderarea
României s-a bucurat de sprijin intern şi internaţional. Sprijinul masiv din partea populaţiei pentru integrare s-a
datorat asocierii dintre UE şi bunăstare, precum şi speranţei că, prin aderare, se va ridica nivelul de viaţă1032; pe
de altă parte, se cuvine menţionată şi o anumită lipsă de transparenţă în ce priveşte costurile de integrare, pe care
populaţia le plăteşte şi încă va trebui să le plătească1033. Analiştii şi specialişti ai lărgirii UE atrag atenţia că
„integrarea celor 10 ţări asociate din Centrul şi Estul continentului reprezintă o provocare fără precedent.
Integrând toate aceste state, UE îşi va adăuga aproape încă o treime din populaţie, dar numai 4% din PIB-ul
său“.1034 Prin urmare şi eforturile ţărilor candidate trebuie să fie mai ridicate. Din această perspectivă cei mai
mulţi oficiali ai UE au fost surprinşi când au aflat că peste 90% dintre români doresc să se integreze în UE, în
condiţiile în care cehii, polonezii şi ungurii, de exemplu, manifestă un entuziasm mult mai temperat1035.
Simpatia şi entuziasmul pe plan internaţional pentru eforturile făcute de România pentru aderarea la UE
sunt în schimb bine temperate. Preşedintele Cehiei, Vaclav Havel a declarat, cu prilejul unei vizite de stat în
România (mai, 2000), că invitarea României să adere la UE „este o decizie salutară. Cehia aşteaptă ca România
să devină cât mai curând membră a Uniunii Europene“1036. Comisarul european pentru integrarea UE a declarat
la rândul său cu prilejul unei vizite de lucru în România, în aprilie 2001, că „the whole European project is based
on peace, prosperity and stability, that are not possible without the Romanian’s involvement in this part of

1030
http//www.mae.ro/Negocieri/neg-ist-neg.htm.
1031
Idem.
1032
Lumea magazin, nr.12/1999, pp. 35-36.
1033
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 200.
1034
Werner Weidenfeld and Josef Janning, „Central and Eastern Europe on the way to the European Union“, în
Central European Issues, Volume 5, nr. 2, 1999/2000, p. 112.
1035
Jan Davidson Den, „Cine suportă costul extinderii Uniunii Europene“, în Globul din 11 februarie 2000.
1036
Curentul din 19 mai 2000.
 158

Europe“ while „Romania can not play its national role in this region, without the support of the European
Union“1037.
Toate aceste aprecieri şi tot acest capital de simpatie reprezintă un suport moral şi politic în procesul de
aderare. Important este ca societatea românească să progreseze, în ceea ce priveşte reforma politică şi edificarea
unei economii de piaţă prospere, şi să favorizeze schimbări de esenţă la nivelul mentalului colectiv şi individua,l
în ceea ce priveşte valorile care trebuie să caracterizeze societatea românească de astăzi.

1037
Apud Hildegard Puwak, „Converging elements between the processes of Romania’s accesion to the European
and Euro-Atlantic structures“, in vol. Romania-NATO…pp. 140-141.
 159

„S-a convenit să vorbim mai puţin şi să facem mai mult“

Reconstruirea după 1989 a raporturilor bilaterale cu toate ţările a fost o necesitate pentru România, rezultată
din schimbarea profundă a mediului geopolitic la nivel european şi global, din noile reaşezări în raporturile de
putere la nivel global şi regional, concretizate, între altele, în desfiinţarea Tratatului de la Varşovia sau a CAER-
ului. Reaşezarea raporturilor cu statele vecine şi cu alţi parteneri de tradiţie a fost direct influenţată de
schimbările produse de la o etapă la alta în dinamica intereselor celor cu care Statul român a colaborat. De
asemenea, România a trebuit să ţină seama de caracteristicile geopolitice şi geostrategice ale Europei de Est unde
cel mai adesea suntem plasaţi1038. Această zonă „nu a fost niciodată, într-adevăr, un centru de putere, ci a fost
întotdeauna, mai mult sau mai puţin, o sferă de influenţă. Dinspre Vest a fost văzută ca un mijloc de a înconjura
Germania, sau de a bloca Rusia, sau de a le separa una de alta. Dinspre Est, apare ca un tampon împotriva
Vestului“1039. Încheierea războiului rece nu a modificat fundamental aceste caracteristici ale zonei. Germania şi
Occidentul în general nu mai priveau Moscova cu ochii anilor ’30-’40 sau ai celor din deceniile 6-9 ale secolului
XX.
La rândul lor, prinşi într-o dinamică a schimbării accelerate, uneori imprevizibile, nici liderii de la Kremlin
nu puteau să „vadă“ raporturile cu Occidentul în parametrii deceniilor trecute. În aceste condiţii, atât aliaţii, cât şi
adversarii tradiţionali, în sens istoric, din Vest şi din Est, au devenit după căderea „Zidului Berlinului“ membri ai
aceleiaşi Europe, cu aspiraţii către acelaşi sistem de valori. Prezenţa unor actori de prim rang în sistemul relaţiilor
internaţionale nu mai putea fi gândită de diplomaţia Bucureştiului în termenii clasici ai perioadei de sfârşit a
războiului rece deoarece a fost depăşită etapa relaţiilor bazate pe confruntare şi s-a intrat într-una a relaţiilor de
parteneriat şi armonizare a intereselor1040, într-o lume cu o nouă structură de valori şi de relaţii.
Prin urmare, era vital pentru noua clasă politică, de la preşedinte până la anonimul funcţionar din MAE, să
înţeleagă că linia ce separă „internul“ de „extern“ în politica unui stat a devenit extrem de permeabilă. La
Washington, ca şi la Moscova, la Beijing ca şi la Tokio, aproape oriunde în lume, de la cursul bursei la starea
„libertăţii presei“, de la politica agrară la cea de achiziţie de armament, de la proiectele de dezvoltare a
transporturilor până la politica spaţială, totul este, aproape fără discriminare, simultan, fapt de politică internă şi
element de politică externă. Deşi există şi opinii contrare1041, credem că diplomaţia românească, în primii ani ai
tranziţiei postcomuniste, a făcut eforturi considerabile să „cucerească“ Occidentul. Iliescu şi executivele primilor
ani erau conştienţi că România nu îşi poate permite să se detaşeze de eforturile făcute de ţările din Estul Europei
de a pune capăt izolării fostului bloc sovietic.1042
Astfel, chiar dacă relaţiile dintre România şi principalele state occidentale n-au fost, pe parcursul deceniului
de tranziţie, la nivelul posibilităţilor şi mai ales la nivelul aşteptărilor marii majorităţi a românilor, ele au
cunoscut schimbări fundamentale. Orientarea statului român în a promova cu fermitate relaţi privilegiate cu
Occidentul în toate domeniile a fost fermă. Acest lucru este ilustrat şi de faptul că principalul partener al statului
român în relaţiile economice a devenit U.E., volumul schimburilor comerciale triplându-se într-o perioadă de 8-9
ani. Astfel, acestea au crescut de la 6,6 miliarde de dolari în 1999, la 14 miliarde dolari în 2000 1043. Încă din
zilele fierbinţi ale revoluţiei, MAE român a difuzat o Declaraţie (9 ianuarie 1990) prin care se anula Declaraţia
din 29 februarie 1988, abuzivă şi unilaterală, a vechiului regim, de renunţare la clauza naţiunii celei mai
favorizate în relaţiile cu SUA. Departamentul de Stat a salutat Declaraţia şi a anunţat că Administraţia Bush
urmează „să se consulte îndeaproape cu Congresul pentru reacordarea acesteia“.1044 După vizita secretarului de
stat James Baker în România (februarie 1990) între cele două state s-au semnat primele acorduri (13 martie 1990)
privind acordarea unui ajutor umanitar. Un prim pas pentru dezvoltarea relaţiilor cu principalele state occidentale

1038
Valentin Stan, Steluţa Arhire, România – Alianţe externe şi regim politic în „Societatea postinformaţională“,
în vol. România şi politica de alianţe. Istorie şi actualitate, Institutul Român de Studii Internaţionale,
Bucureşti, 1995, p. 365.
1039
Michael P. Gérace, Between Mackinder and Spyman: Geopolitics, containment and After în „Comparative
Strategy“, vol. 10, Number 4, 1991, p. 361.
1040
Sorin Tănăsescu, Susţinerea interesului naţional în perioada de tranziţie, în vol. Interesul naţional şi politica
de securitate. Institutul Român de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1995, p. 136-137.
1041
Valentin Stan, Scadenţa politicii externe româneşti, în „Sfera Politicii“, nr. 45, 1996, p. 48-53; Idem, Jocul
de-a politica externă, în loc. cit., nr. 76, 1999, p. 41-46; Vladimir Pasti, op. cit., p. 42; Gabriel Andreescu, op.
cit., passim etc.
1042
Tom Gallagher, op. cit., p. 175.
1043
Adrian Năstase, Alocuţiune la întâlnirea cu reprezentanţii economici, (Munchen, 15 iulie 2001),
htt//www.guv.ro./presei/discursuri.
1044
Adrian Năstase, România şi noua arhitectură mondială…p. 105.
 160

făcut de diplomaţia românească a fost negocierea şi încheierea de noi tratate bilaterale şi acorduri de colaborare
în noi domenii care să reflecte schimbările produse în plan intern şi internaţional. Astfel, începând cu toamna
anului 1991, când se semnează între România şi Franţa un nou Tratat de înţelegere amicală şi cooperare (Paris,
20 noiembrie 1991),1045 diplomaţia românească va reuşi să încheie pe baze noi asemenea tratate cu Italia
(Bucureşti, 23 iulie 1991)1046, Grecia (Bucureşti, 28 noiembrie 1991)1047, Spania (Madrid, 4 februarie 1992) 1048.
Cu SUA, România a reuşit să ajungă la un Parteneriat strategic, iniţiat la 11 iulie 1997 cu ocazia vizitei în
România a preşedintelui SUA, William Jefferson Clinton. Prin această formulă de colaborare s-a instituit între
cele două ţări un cadru politic structurat pentru derularea dialogului şi cooperării bilaterale în domenii importante
cum ar fi: securitatea regională şi europeană, reforma militară, combaterea riscurilor neconvenţionale, cooperarea
economică1049. Acest Parteneriat strategic a fost completat la 30 septembrie 1997 cu o Comisie de Acţiune
România-SUA, concepută ca un „laborator de idei“, de elaborare şi testare a unor concepte de politică externă,
dar şi ca un mecanism de impulsionare a investiţiilor americane în România. Comisia a operat la două nivele: la
primul nivel – cominissioness – un grup alcătuit din preşedinţi de corporaţii americane, membri ai Congresului
SUA, experţi, iar din partea română de parlamentari, oameni de afaceri şi academicieni. La al doile nivel s-au
format şapte grupuri de lucru în domeniile: afaceri şi competitivitate economică, telecomunicaţii şi tehnologie
informaţională; energie; agricultură; transporturi; politică de securitate; politică externă. Din februarie 1998 şi
până în vara anului 1999, când Comisia a ţinut ultima şedinţă plenară, au fost elaborate 24 de recomandări de
către guvernul român, din care 13 au avut consecinţe practice 1050. Cu toate aceste rezultate şi în ciuda faptului că
partea română avea o mare nevoie de expertiză şi lobby, activitatea acestei a început să treneze.
De subliniat că, până a se ajunge la un asemenea nivel de colaborare, drumul parcurs de diplomaţia
Bucureştiului a fost sinuos. Unele semnale preluate din Bucureşti de către Washington şi observaţiile delegaţiei
de observatori conduse de guvernatorul statului New Mexico, Garry Carruthers, care a monitorizat alegerile din
mai 1990, dar mai ales evenimentele din 13-15 iunie 1990, au făcut ca diplomaţia românească să nu se mai
bucure, pentru o perioadă de timp, de credibilitate în societatea americană. Poziţia României faţă de războiul din
Golf, ca şi faţă de conflictele din fosta Iugoslavie a ameliorat şi, ulterior, a adus unele corecţii ale imaginii
statului român în capitala SUA.
Evoluţiiile pozitive ale „mersului“ tranziţiei, cât şi activitatea laborioasă desfăşurată de ambasadorii români
la Washington DC, ca şi de cei americani, nu au rămas fără consecinţe în planul relaţiilor bilaterale. În iulie 1996
Camera Reprezentanţilor şi Senatul SUA au fost pentru a i se reacorda României clauza naţiunii celei mai
favorizate. Acest fapt a condus la sporirea credibilităţii şi atractivităţii mediului de afaceri din România pentru
investitorii americani1051. Relaţiile economice dintre România şi SUA au fost în mare măsură influenţate şi de
existenţa unui cadru juridic adecvat. În acest sens între cele două guverne au intervenit mai multe acorduri. În
1992 s-au semnat Acordul privind relaţiile comerciale dintre guvernul României şi guvernul SUA (3 aprilie)1052
şi Tratatul privind menajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor1053. În octombrie 1995 s-a semnat la
Bucureşti un Acord între guvernele american şi român referitor la asistenţa economică, tehnică şi în domenii
anexe1054. În cursul vizitei la Washington a preşedintelui Emil Constantinescu (14-21 iulie 1998), s-a îmbunătăţit
cadrul juridic prin semnarea altor patru acorduri de cooperare în domeniile ştiinţei şi tehnologiei, utilizării
paşnice a energiei atomice, aviaţiei civile1055. Cu această ocazie, preşedintele României a pledat pentru strângerea
relaţiilor dintre România şi SUA şi a arătat factorilor americani de decizie în politica externă ce poate ţara
noastră să ofere în acest sens1056.
Un moment important în consolidarea relaţiilor româno-americane l-a constituit vizita preşedintelui William
Jefferson Clinton la Bucureşti (11 iulie 1997)1057. În ciuda faptului că, după acest eveniment, care a dat multe
speranţe oamenilor, nivelul relaţiilor şi întâlnirilor la diferite nivele de reprezentare dintre cele două ţări s-a

1045
„Monitorul Oficial“, nr. 65 din 13 aprilie 1992.
1046
Ibidem, nr. 34, 13 aprilie 1992.
1047
Ibidem.
1048
Ibidem, nr. 17 din 21 iulie 1992.
1049
Marian Zulean, Politica externă americană pe înţelesul tuturor, în „Sfera Politicii“, nr. 95-96, 2001, p. 40.
1050
Ibidem, p. 41.
1051
Mircea Geoană, Trăiesc un sentiment complex de emoţie şi îndârjire, în „Lumea magazin“, nr. 2/1996.
1052
„Monitorul Oficial“, nr. 116, din 1 iunie 1992.
1053
Ibidem, nr. 293, din 20 noiembrie 1992.
1054
Ibidem, nr. 298, din 28 decembrie 1995.
1055
htt//domino.kappa.ro/mae/politica…
1056
Vezi şi „Lumea magazin“ nr. 8, 1998, p. 14-15.
1057
Mircea Răceanu, Anul 1997, în relaţiile româno-americane. O cotitură radicală sau „mult zgomot pentru
nimic?“, în „Sfera Politicii“, nr. 57, 1998, p. 59-52.
 161

ridicat, nu s-au produs schimbări de esenţă în planul relaţiilor economice. SUA se situează în ceea ce priveşte
investiţiile în România doar pe locul al patrulea, după Olanda, Germania şi Franţa 1058. La 31 iunie 2001, erau
înregistrate în România 3106 firme cu capital american. Volumul capitalului social subscris în perioada 1990-
iunie 2001 a fost de 564,3 miiloane dolari. Principalele domenii în care a fost direcţionat capitalul SUA sunt:
industria constructoare de maşini, industria alimentară, sectorul bancar, comerţul, industria siderurugică, chimică,
extractivă, industria lemnului, industria uşoară. Dintre investitorii americani în ţara noastră se remarcă: Trinity
(70% din acţiunile întreprinderii Astra-Vagoane Arad, investiţia ridicându-se la 100 de milioane de dolari: 50 de
milioane de dolari pentru preluarea pachetului de acţiuni de la F.P. S. şi 50 de milioane de dolari investiţii directe
în următorii cinci ani), TIMKEN (deţine 87% din pachetul de acţiuni al societăţii comerciale Rulmenţi grei
Ploieşti, angajându-se să investească 45 milioane de dolari în perioada 1998-2002), Mc Donald’s (42,6 milioane
de dolari), Procter & Gamble (36 milioane de dolari), CITIBANK (30 milioane de dolari), MOBIFON (11
milioane de dolari), Tenneco (16 milioane de dolari), BREWERY HOLDINGS LIMITED (8 milioane de dolari),
Philip Morris (6,8 milioane de dolari), Colgate Palmolive (7,5 milioane de dolari)1059.
Nici nivelul schimburilor comerciale în perioada 1991-2001 dintre Ropmânia şi SUA n-a fost unul la
nivelul aşteptărilor opiniei publice româneşti. El a oscilat între 302, 5 milioane dolari (1991) şi 818,4 milioane
dolari în 1998, cu un deficit în balanţa de plăţi, care a oscilat şi el între 66,6 milioane dolari (1991) şi 79,4
milioane dolari (1998)1060.
Deşi relaţiile româno-americane au cunoscut unele creşteri apreciabile şi în alte domenii – cultural, militar,
ştiinţific – nivelul acestora nu este la nivelul posibilităţilor reale. Cauze ar fi multe, însă credem că edificator este
ceea ce a declarat fostul ministru de externe, Adrian Severin, după o întrevedere cu un oficial american: „s-a
convenit să vorbim mai puţin şi să facem mai mult“.1061 Pentru aceasta România trebuia să valorifice mai mult
şansa acordată prin Parteneriatul strategic1062. Îndeplinirea cu fermitate a obligaţiilor din parteneriat poate fi o
trambulină pentru consolidarea încrederii reciproce. Se ştie că, în ceea ce-i priveşte, americanii privesc astfel de
angajamente cu multă seriozitate, deoarece sunt în joc integritatea şi credibilitatea lor. Acelaşi lucru îl aşteaptă şi
de la partenerii lor. Deşi cadrul oferit de Parteneriatul strategic este generos, nu s-a reuşit exploatarea la
maximum potenţialul său, cu excepţia relaţiilor din domeniul militar. Nu a fost suficientă, din această
perspectivă, Declaraţia MAE român în care se afirma că „Parteneriatul Strategic româno-american constituie o
componentă-cheie a politicii externe româneşti, cu rol esenţial în ancorarea României în comunitatea euro-
atlantică şi în curentul de prosperitate şi progres la nivel mondial“1063. Credibilitatea aspiraţiilor noastre ar fi
pusă sub semnul îndoielii, dacă rezultatele concrete vor întârzia să apară. Parteneriatul Strategic cu SUA este o
şansă. Dar nu mai mult decât o şansă. Liviu Mureşan aprecia din această perspectivă, referitor la anul 1999:
„Credibilitatea internă şi internaţională aflată astăzi în suferinţă poate avea cauze diverse, dar o mai bună
acoperire a vorbelor cu fapte poate contribui la oprirea declinului actual“1064.
Relaţiile României cu SUA în plan cultural au fost mai bine gestionate după 1993 decât anterior, datorită
faptului că în vara anului 1992 s-a semnat un Acord privind înfiinţarea unui birou de schimburi româno-
americane în domeniile învăţământului şi ştiinţei1065. Ulterior acest act normativ a fost completat cu un Acord de
cooperare în domeniile ştiinţei şi învăţământului semnat de cele două guverne, la 26 octombrie 2000.
Graţie comuniunii de cultură şi tradiţii ,cât şi a facilităţii de comunicare pe de o parte şi interesului reciproc
de a dezvolta relaţii de colaborare în toate domeniile pe de alta, legăturile dintre România şi Italia s-au dezvoltat
impetuos în acest deceniu de tranziţie postcomunistă. La jumătatea anilor ’90, s-a înregistrat o intensificare a
relaţiilor economice, atât în plan comercial, cât şi în cel al investiţiilor. România a urmărit să atragă capitalul şi
tehnologia italiană prin sprijinirea iniţiativei particulare şi acordarea de facilităţi pentru investitorii italieni 1066. La
nivelul anului 1996, Italia era al doilea partener comercial al României. Ambasadorul italian la Bucureşti,
Giuseppe de Michelis di Slanghello, aprecia în primăvara anului 1996 că în anul 1994 volumul total al
schimburilor comerciale era de peste 2850 de miliarde lire italiene 1067. Principalele exporturi ale Italiei pe piaţa
românească au fost din domeniul utilajelor tehnologice, bunurilor de consum (ţesături, îmbrăcăminte şi

1058
htt//domino.kappa.ro/mae/politica…
1059
Ibidem.
1060
Ibidem.
1061
apud.Mircea Răceanu, op. cit., în loc. cit., p. 52.
1062
„Lumea magazin“, nr. 6/1998, p. 16-17.
1063
htt/domino.kappa.ro/mae/presa.n…
1064
Liviu Mureşan, Dezintegrarea, eşecul integrării, în „Lumea magazin“, nr. 4/1999, p. 51.
1065
htt/domino. kappa.ro/mae/politica.
1066
Adrian Năstase, op. cit., p. 109.
1067
„Lumea magazin“, nr. 4/1996, p. 14.
 162

încălţăminte, electrocasnice) etc. România a exportat produse ale industriei uşoare, chimice, siderurgice, derivate
din lemn, pielărie.
Cursul ascendent al relaţiilor româno-italiene a făcut ca volumul schimburilor să ajungă la peste şase
miliarde de dolari în cursul anului 2001, iar pentru anul 2002, se prevedea o creştere cu încă un miliard de
dolari1068. Italia a reuşit să cucerească şi să se adapteze relativ repede la piaţa românească, cu numeroase produse
de larg consum. Multe firme italiene sau mixte, româno-italiene, au produs şi în funcţie de de exigenţele, dar şi de
preţurile pe care le poate suporta consumatorul român.
Oamenii de afaceri italieni au găsit oportunităţi de afaceri şi în domeniul investiţiilor, chiar dacă birocraţia
şi corupţia au produs destule bariere. La nivelul anului 1995 erau prezenţi pe piaţa românească a investiţiilor
peste 5300 investitori italieni, cu un capital de aproximativ 150 miliane de dolari, Italia ocupând în acel an locul
trei între ţările investitoare, fiind precedată de Coreea de Sud şi Germania. Investiţiile au fost orientate, în
principal, către activităţile productive: produse agroalimentare, textile şi lemn (35% din total); comerţ (21% din
total)1069. Ulterio, capitalul italian nu numai că a sporit ca volum dar s-a orientat şi spre alte domenii cum ar fi
siderurgia şi petrochimia, construcţiile şi al tehnologiilor ultraperformante, exemplu cazul cooperării grupului
Asaldo cu Centrala nucleară de la Cernavodă. Potrivit unei declaraţii a premierului Adrian Năstase, făcută în
toamna anului 2001, în ziarul „Il Giornale“: „Firmele italiene dau de lucru la circa 270.000 de persoane,
plătind, adesea, salarii superioare venitului mediu per capita în România“1070.
Relaţiile culturale s-au circumscris şi ele aceluiaşi curs ascendent, mai ales după semnarea în anul 1997 a
Declaraţiei privind Parteneriatul Strategic româno-italian în domeniul cultural. Este un document unic, încheiat
de Italia cu un alt stat şi singurul semnat de România cu o altă ţară europeană 1071. Schimburile ştiinţifice în varii
domenii şi culturale au fost posibile şi datorită existenţei şi activităţii unor instituţii specializate atât în Italia
(Academia di Romania din Roma, Institutul român de Cultură – Veneţia), cât şi în România.
Relaţiile României cu Franţa au cunoscut o accelerare în toate domeniile. Parisul şi-a asumat rolul de
„avocat“ al României în susţinerea eforturilor de integrare în structurile europone şi euroatlantice. Numărul mare
de vizite la nivelul cel mai înalt-preşedintele Franţei în România (1991, 1997), preşedintele României în Franţa
(1992, 1994, 1999) şi de şase ori la nivel de prim-miniştri – confirmă aprecierea fostului ministru francez de
externe Hubert Vedrine care declara la 14 aprilie 1999: „relaţiile franco-române sunt foarte importante pentru
Franţa“.1072 Aceste vizite au fost profitabile nu numai pentru amplificarea relaţiilor în plan politic, ci şi
economic. Franţa a devenit, în deceniul de tranziţie postcomunistă, primul investitor în România şi al treilea
partener comercial.
La sfârşitul anului 2000, volumul schimburilor comerciale româno-franceze a fost de 1522 mil. USD, din
care la export: 722 mil. USD; iar la import 800 mil. USD; soldul de 78 mil. USD arată că balanţa nu este atât de
grav dezechilibrată. Principalele obiective de cooperare economică româno-franceză realizate în ultimii ani sunt:
ROMCIF/LAFARGE (industria cimentului) – 200 milioane USD; MOBILROM (telecomunicaţii) – 260 milioane
USD; Centrul de Comerţ Internaţional Bucureşti CCIB-World Trade Center, Athenee Phenix Group (turism) –
47,4 milioane USD; Vilmar, Romautopart Piteşti, Flexiplast (construcţii de maşini) – 28, 2 milioane USD; în
luna martie 1999, banca franceză Société Génerale a preluat pachetul majoritar de acţiuni al Băncii Române de
Dezvoltare (200 milioane de dolari); la 2 iulie 1999, a fost semnat contractul prin care Compania Renault a
preluat 51% din acţiunile constructorului român de autoturisme Dacia Piteşti. Contractul include o serie de
referiri la noile reglementări cuprinse în legea de accelerare a reformei şi normele metodologice de aplicare a
acesteia, precum şi etapele necesare pentru restaurarea, îmbunătăţirea tehnologiei de producţie şi lansarea pe
piaţă a unui nou model de autoturism, în perioada 2001-2003, care să coste în jur de 6000 de dolari 1073.
În ce priveşte investiţiile străine în România, la 31 august 2000, Franţa se situa pe primul loc, cu 780,6
milioane dolari şi 2174 societăţi mixte. În cadrul acţiunilor de cooperare româno-franceză, în România se produc
autoturisme şi piese pentru industria de automobile, automotoare diesel-hidraulice, boghiuri, ciment, echipamente
periferice pentru calculatoare, oţel inoxidabil, lenjerie feminină de marcă, seruri şi vaccinuri, ţigări, zahăr etc.
Printre marile grupuri economice franceze cu pondere în investiţiile din ţara noastră sau cu proiecte importante în
curs de negociere se numără Lafarge, Alcatel, Bouygues, GEC Alsthom, De Dietrich, France Télécom,
Compagnie Générale des Eaux, Gaz de France, Ugine, ATR, Rhone-Poulenc, Mérieux Playtex Europe,
Dassault, Matra, Saint-Gobain, Renault, Peugeot, Serta, Péraldi, Freyssinet, Elf, Total, Eurocopter.

1068
http//w.w.w. guv. ro/presa/discursuri/200111/dis.
1069
Cf. Declaraţiilor ambasadorului Italiei la Bucureşti, Giuseppe de Michelis di Slanghello, în interviul acordat
revistei „Lumea magazin“, nr. 4, 1996, p. 15.
1070
http//www.guv.ro/presa/discursuri/200111/dis.
1071
http//doimno.kappa.ro/mae/presa.n…
1072
htt//domino.kappa.ro/mae/presa.n…
1073
Ibidem.
 163

De asemenea, în România sunt prezente şi bănci franceze importante ca Société Générale şi Crédit
Lyonnais.
La 29 mai 1996 a fost creată la Bucureşti Camera de Comerţ şi Industrie Franceză în România (CCIFER),
iar în octombrie 1996, s-a înfiinţat la Paris un Centru pentru promovarea privatizării în masă în România şi
atragerea investitorilor francezi. La 21 ianuarie 1997, cu ocazia vizitei în ţara noastră a ministrului francez
delegat pentru probleme europene a fost creat Grupul de lucru pentru parteneriatul economic româno-francez.
Referindu-se la nivelul cooperării economice dintre cele două ţări ambasadorul Franţei la Bucureşti, Pierre
Ménat, afirma că: „în cei patru ani de când sunt aici, Franţa a devenit primul investitor în România şi şi-a
consolidat acest loc; există acum în România Renault, Danone, France Telecom, Société Générale, Carrefour,
Michelin, Eurocopter şi lista poate continua, ceea ce dovedeşte o cooperare economică veritabilă care a devenit
o dominantă. Să nu uităm nici schimburile comerciale. De la 4 miliarde de franci cât reprezentau schimburile
comerciale în 1990, am ajuns acum la 11 miliarde. Aproape s-au triplat aşadar“1074.
Un alt domeniu în care relaţiile au cunoscut o dezvoltare rapidă a fost cel cultural. Programele de cooperare
în domeniile culturii, învăţământului, ştiinţei şi tehnicii semnate după 1990 au permis o intensificare notabilă a
acestora. Prin înfiinţarea Centrului Cultural Român la Paris şi ca urmare a impulsionării activităţii desfăşurate de
Institutul francez de la Bucureşti s-au derulat acţiuni care au vizat: pregătirea europeană a tinerilor din România,
francofonia, pregătirea cadrelor în domeniul administraţiei publice etc. În acest scop în anul 1991, în urma
semnării unui acord interguvernamental, a fost creat Institutul Româno-Francez de Management.
Ca şi alte ţări occidentale, Germania a fost încă din primele momente alături de România pe drumul
tranziţiei acordând un sprijin generos în toate domeniile, mai ales sub aspectul eforturilor de reformare a
societăţii şi de accelerare a pregătirilor de aderare la structurile euroatlantice. Referindu-se la importanţa
relaţiilor bilaterale, preşedintele Ion Iliescu sublinia în iunie 1996 cu prilejul unei vizite de stat în Germania că ea
reprezintă „unul din partenerii internaţionali strategici, pe sprijinul şi cooperarea căruia contăm în mod
deosebit pentru realizarea procesului nostru de modernizare“1075. Fostul preşedinte german Roman Herzog
confirma opiniile şefului statului român, afirmând că „după transformările politice din 1989, relaţiile germano-
române s-au dezvoltat deosebit de pozitiv. Dovada sunt numeroasele acorduri şi convenţii pe care le-am semnat
împreună, dovada este şi schimbul de vizite de rang înalt dintre ţările noastre…“1076.
Într-adevăr, prevederilor cadru ale Tratatului privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa li
s-au adăugat altele din acorduri şi convenţii specializate: Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a
investiţiilor de capital (Bonn 2 iunie 1997)1077; Acordul privind transporturile rutiere internaţionale de persoane
şi de mărfuri (Bonn, 25 iunie 1996)1078; Acordul privind colaborarea tehnică (Bucureşti, 6 mai 1994)1079. Nu în
ultimul rând trebuie remarcată pentru întărirea colaborării dintre cele două ţări activitatea pe care o desfăşoară
consilierii germani în câteva instituţii guvernamentale din România. În baza Acordului de colaborare tehnică
guvernul german a oferit României un program de asistenţă economică nerambursabilă care a vizat: promovarea
reformei în ceea ce priveşte crearea de IMM; parteneriate economice; sprijinirea agriculturii; formarea
profesională. Numai pentru anul 2000 fondurile necesare în acest domeniu au atins cifra de 21.5 milioane
DM1080.
Din 1990, Germania este cel mai important partener comercial al României cu o balanţă aproximativ
echilibrată. La un volum al schimburilor comerciale de 3,55 miliarde dolari (1,6 miliarde dolari la export şi 1,9
miliarde la import) deficitul este de 300 milioane dolari. Germania s-a situat în ultimii 3-4 ani pe locul doi după
Italia, în volumul total al schimburilor comerciale româneşti1081. Investiţiile germane în România au crescut şi ele
constant după anii ’90 şi au fost orientate cu precădere în: industria alimentară (14,3%); comerţ (13,2%);
metalurgie (9,5%); industria uşoară (6,3%); transporturi (5,7%); construcţii maşini (5,6%). Numărul
întreprinderilor mixte ajunsese la sfârşitul anului 2000 de 923 societăţi. Totalul investiţiilor germane, la 31
decembrie 2000, era de 765,9 milioane dolari. Principalele acţiuni de cooperare economică realizate în comun:
Siemens-RENEL (modernizarea staţiei de 400 KW-Mintia); Siemens-Electromagnetica /Romtelecom (centrale
telefonice digitale); Mannesmann-SIDEX Galaţi (modernizarea laminorului de benzi la cald); Ferrostaal-

1074
htt//www.amb.france-ro.org/presse/fiche/entretic.
1075
„Palatul Cotroceni“, ziar electronic, nr. 223 din 29 iunie 1996, supliment al ziarului „Dimineaţa“, cf.,
http//www.kappa.ro/news/palco/.
1076
Ibidem.
1077
„Monitorul Oficial“, nr. 154, din 14 iulie 1997.
1078
Ibidem, nr. 135 din 30 iulie 1997.
1079
Ibidem, nr. 46 din 10 martie 1995.
1080
Htt/www.domino.kappa.ro/mae/politic… __
1081
Anuarul Statistic al Românieie 1999, p. 556.
 164

Siderurgica Hunedoara (modernizarea laminorului de profile grele); Ferrostal-C.S.Reşiţa (modernizarea

cuptorului electric de 100 t)1082.
Preşedintele Roman Herzog afirma în iunie 1996 că pe termen lung relaţiile dintre cele două ţări în plan
economic şi politic „ar sta pe picioare de lut dacă ele nu ar fi consolidate şi prin strânse legături culturale“1083.
Există în acest domeniu o tradiţie care a fost continuată prin apariţia unor instituţii specializate. La Berlin din
1999 funcţionează Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu“ iar în România mai multe centre şi asociaţii
nonguvernamentale româno-germane, care organizează acţiuni şi activităţi culturale şi ştiinţifice.
După 1989, România a acţionat în fapt pentru consolidarea relaţiilor cu toate statele Uniunii Europe, cu
celelalte ţări vest-europene, cu statele membre ale G-7 din afara spaţiului european şi cu alte state. Exemple
edificatoare sunt relaţiile României cu Grecia şi Olanda, două ţări considerate în rândul celor mici şi mijlocii, sau
cu China şi Japonia.

1082
Ibidem.
1083
Ibidem.
 165

Bună vecinătate şi cooperare

Un alt palier important al politicii externe româneşti l-a constituit în perioada postdecembristă edificarea şi
menţinerea unor relaţii de bună vecinătate cu toate statele din jurul şi din imediata apropiere a României.
Dezvoltarea acestor relaţii a avut la bază principii şi valori promovate de U.E. şi de întreaga comunitate a ţărilor
democratice: cooperarea pe baza încrederii şi a respectului reciproc; transparenţa şi loialitatea faţă de valorile
democratice şi standardele democraţiei liberale. De remarcat faptul că întreaga politică externă a României ce a
vizat relaţiile cu statele vecine a stat şi sub semnul îndeplinirii obiectivului fundamental – integrarea în structurile
euroatlantice. Cerinţele conţinute în „Studiul asupra lărgirii NATO“, adoptat ca document oficial de Alianţa
Nord-Atlantică în toamna anului 1995,1084 impuneau şi României ca ţară candidată la integrare să se conformeze
acestora.
Diplomaţia românească a căutat să răspundă nevoilor instituţiilor europene şi euroatlantice de a avea, în
contexul unor evoluţii geopolitice post-război rece extrem de contradictorii în Balcani, centrul şi estul Europei ca
şi în arealul Mării Negre, un mediu de stabilitate şi securitate1085. Din această perspectivă statul român a
desfăşurat o activitate laborioasă, nu lipsită de contradicţii, pentru reaşezarea relaţiilor bilaterale cu statele vecine
în acord cu noile schimbări din relaţiile internaţionale şi cu uzanţele generale acceptate în raporturile dintre state
democratice.
Prima ţară dintre vecini cu care România a reuşit să-şi redefinească şi reaşeze raporturile bilaterale a fost
Bulgaria. La 27 ianuarie 1992 a fost finalizat şi s-a semnat la Sofia Tratatul de prietenie, colaborare şi bună
vecinătate dintre România şi Republica Bulgaria1086. A urmat apoi semnarea şi a altor acorduri, convenţii şi
înţelegeri care au vizat reglementarea colaborării în diferite domenii de interes comun: economic şi comercial 1087,
promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor1088, industrie, transporturi, agricultură, învăţământ şi cultură,
sănătate, apărare etc. Pe această bază schimburile comerciale dintre cele două ţări s-au dezvoltat, dar nu la
nivelul posibilităţilor existente. Valoarea totală a comerţului a fost de 113 milioane dolari în 1997 şi a crescut la
peste 308 milioane de dolari, cifră totuşi modestă1089. De remarcat că în relaţia comercială cu Bulgaria, soldul
este pozitiv pentru România, în jurul a două milioane de dolari. Nici în domeniul investiţiilor lucrurile nu stau
mai bine. În România erau înregistrate la sfârşitului anului 2000, 331 de societăţi mixte româno-bulgare, cu un
capital total investit de 8,8 milioane de dolari USA, Bulgaria ocupând locul 35 în ceea ce priveşte valoarea
capitalului investit.1090 Colaborarea dintre Bulgaria şi România în cadrul Pactului de Stabilitate din Sud-Estul
Europei poate să fie un cadru generos pentru intensificarea cooperării şi pentrurealizarea unor proiecte comune.
Dintre acestea, cel mai substanţial, în valoare de 180 miiloane euro, se referă la construirea podului de peste
Dunăre, în zona Vidin-Calafat.
Relaţiile în domeniul culturii, ştiinţei şi educaţiei se derulează pe baza Acordului interguvernamental
privind colaborarea în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii, a Programului de colaborare culturală. La
universităţile din Sofia şi Veliko-Târnovo funcţionează câte un lectorat de limba şi literatura română, iar la
Universitatea din Sofia există o catedră de filologie română. La Universitatea din Bucureşti şi Craiova
funcţionează câte un lectorat de limba şi literatura bulgară, iar la Universitatea din Bucureşti există o catedră de
filologie bulgară.
Dacă în planul relaţiilor economice lucrurile n-au evoluat la nivelul posibilităţilor şi aşteptărilor, în plan
politic mai ales al eforturilor de integrare în structurile euro-atlantice, cooperarea a fost mult mai bună şi
eficientă. În prezent aceste raporturi sunt eliberate de ideologii şi prejudecăţi şi au un caracter pragmatic, bazat
pe înţelegere şi parteneriat în spirit european.
Politica consecventă de bună vecinătate promovată de statul român şi-a găsit o ilustrare adecvată şi în ceea
ce priveşte relaţiile cu statele din spaţiul ex-iugoslav. În această parte a continentului european prăbuşirea
regimului comunist a avut drept consecinţe, printre altele, şi creşterea tensiunilor interetnice şi religioase, care au
condus la destrămarea statului iugoslav şi la apariţia celei mai grave crize de după cel de al doilea război mondial

1084
The NATO Handbook. 50th Aniversary Edition, Brussels, 1998, p. 82-83.
1085
Jacob Prada, Interesele de securitate ale României din perspectiva evoluţiilor probabile pe termen scurt şi
mediu, ale structurilor de putere europene, în vol. Interesul naţional şi politica de securitate, Institutul Român
de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1995, pag. 194-195.
1086
„Monitorul Oficial“, nr.174, din 23 iulie 1992.
1087
„Monitorul Oficial“ nr. 7 din 17 ianuarie 1995, Convenţia dintre guvernul României şi Bulgariei pentru
evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale.
1088
Ibidem, nr. 332 din 30 noiembrie 1994.
1089
htt//domino.kappa.ro/mae/politica…
1090
Ibidem.
 166

în Europa.1091 Principiul care a stat la baza relaţiilor cu statele succesoare fostei Federaţii Iugoslave a fost cel al
echidistanţei, realismului şi pragmatismului.
Relaţiile bune cu toate statele din spaţiul fostei Iugoslavii au permis statului român să se implice activ în
rezolvarea conflictelor apărute, pe calea dialogului şi a negocierilor. România a participat, totodată, la acţiunile
de menţinere a păcii desfăşurate în acest spaţiu de criză şi războaie, în cadrul operaţiunilor susţinute de NATO şi
Uniunea Europeană1092.
În relaţiile cu Republica Federală Iugoslavia, România a continuat să promoveze o politică de cooperare şi
sprijinire a statului iugoslav, în efortul său de reintegrare în organizaţiile internaţionale. Raporturile româno-
iugoslave au cunoscut în acest deceniu de tranziţie postcomunistă două faze distincte. În primii ani relaţiile în
plan politic şi economic au fost dacă nu la nivelul aşteptărilor şi al mitului care există în mentalul colectiv
românesc, potrivit cărora în decursul istoriei cele mai bune relaţii pe care România le-a avut în istoria modernă au
fost cu Iugoslavia, atunci cel puţin normale. Vizite reciproce la nivelul şefilor de stat (1993 Belgrad şi Bucureşti,
1994 Bucureşti, 1996 Belgrad) sau ai primilor miniştri şi ai miniştrilor de externe au conturat cadrul pentru
semnarea la Belgrad, la 16 mai 1996, a Tratatului cu privire la relaţiile de prietenie, bună vecinătate şi
cooperare1093.
Tot în aceşti ani au fost semnate şi o serie de acorduri interguvernamentale privind diverse domenii de
activitate, dintre acestea evidenţiindu-se cele referitoare la colaborarea economică1094 şi promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor (Belgrad, 1995), în domeniul turismului etc. În ultimii ani, în contextul crizei din
Kosovo, relaţiile bilaterale s-au diminuat treptat. Astfel, în 1998, R.F. Iugoslavia ocupa locul 24 în volumul total
al comerţului exterior al României, cu aproximativ 180 milioane dolari, din care 118 la export şi 61 milioane la
import. Scăderea cea mai mare a fost în anul de vârf al crizei (1999), când comerţul româno-iugoslav a fost de
doar 44,8 milioane dolari. Schimburile comerciale au început să crească după anul 2000 când volumul lor a ajuns
la peste 150 milioane dolari, cu un sold pozitiv pentru România de peste 20 milioane dolari 1095.
Relaţiile româno-iugoslave au fost afectate şi în plan politic după 24 martie 1999 când Belgradul a refuzat
să accepte condiţiile impuse de către comunitatea internaţională pentru soluţionarea crizei şi a intrat în conflict
deschis cu aceasta. Iugoslavia a făcut obiectul unei ofensive aeriene de proporţii a NATO, care a durat până la 10
iunie, când autorităţile iugoslave au acceptat la Kumanovo condiţiile comunităţii internaţionale. Pe parcursul
conflictului, România s-a situat ferm de partea acţiunii NATO,1096 permiţând accesul fără restricţii în spaţiul
aerian al avioanelor de luptă (23 aprilie 1999) şi alăturându-se embargoului impus Belgradului.
Această poziţie a autorităţilor române a iscat o vie discuţie în opinia publică şi în presă cu privire la
obiectivele şi interesul naţional în politica externă promovată de statul român1097. Unele jurnale (Libertatea,
Jurnalul Naţional, Adevărul etc.) au lansat împotriva iniţiativelor şi deciziilor autorităţilor de la Bucureşti cele
mai dure atacuri. Comentând aprobarea de survol a spaţiului aerian românesc de către avioanele NATO, ziarul
„Jurnalul Naţional“ scria: „Ieri, Parlamentul a aprobat cererea de survol a NATO; zbor deasupra unui cuib de
năuci“1098. Editorialistul ziarului „Cotidianul“ învinuia diplomaţia românească de incompetenţă, prostie, trădarea
interesului naţional, iresponsabilitate: „Prostite de acadelele oferite de americani, oficialităţile române au luat-o
razna“1099. Au existat analişti şi ziarişti care, reproşând anumite reacţii, puncte de vedere şi aprecieri greşite ale
factorilor de răspundere din sistemul puterii, au subliniat că poziţia de principiu a statului român nu se putea

1091
Oana Popa, „Regional Cooperation and the Prospects for Peace in South-Eastern Europe“, în Central
European Issues. Romanian Foreign Affairs Review, vol. 5, nr. 2, 1999/2000, pp. 30-31; Challenge of
Transition in Central and Eeastern Europe, Oxford Univerity Press, 1993; Samary Catherine, Iugoslavia
Dismembered, Monthly Review Press, 1995; Laura Silber, Allan Little, Iugoslavia Death of Nation, T.V.
Books, 1996.
1092
Gheorghe Anghel, The War in Bosnia, 1992-1995: Analyzing Military Asyries and Failures, Military
Publishing House, Bucharest, România, 2001; Costache Mihăiţă, „The Participation of the Romanian Armed
Foces în Peace Keeping Operations“, in Romanian Journal of International Affairs, vol. III, nr. 2, 1997; Călin
Hentea, Armata română în misiuni de pace, Editura Militară, Bucureşti, 1998.
1093
Monitorul Oficial, nr. 250, 16 octombrie 1996.
1094
Ibidem.
1095
htt//domino.kappa.ro/mae/politica…
1096
Vezi şi Şerban Pavelescu, Buna vecinătate factor important în asigurarea integrării României în NATO, în
vol. România NATO. Parteneriat şi cooperare, Institutul pentru Studii de Apărare şi Istorie Militară,
Bucureşti, 1999, p. 190; Marian Chiriac, Intervenţia NATO şi Iugoslavia în „Sfera Politicii“, nr.70, 1999, p.
16-19; Sabina Fati, Kosovo: Interesul naţional şi propaganda antioccidentală, Ibidem, p. 23-28.
1097
Claudiu Săftoiu, „Războiul în presă“, în Sfera Politicii, nr.70, 1999, pp. 29-30.
1098
Libertatea, 23 aprilie 1999.
1099
Cotidianul, 8 aprilie 1999.
 167

schimba de la o zi la alta, că, în fond, România nu putea să adopte o poziţie mult diferită faţă de cea pe care a
adoptat-o.
Deţinând poate cel mai important rol în definirea noastră ca pilon de stabilitate şi securitate în zonă, relaţiile
româno-maghiare sunt emblematice pentru politica de bună vecinătate promovată de România. State cu un trecut
marcat de grave crize politice şi diplomatice, conflicte de frontieră, România şi Ungaria s-au văzut în situaţia de a
opta fie pentru continuarea adversităţii, fie pentru reconsiderarea poziţiilor lor şi acceptarea standardelor
democratice în relaţiile dintre ele1100. Diplomaţia română a ales soluţia ruperii de „tradiţia istorică“ şi a
îmbrăţişat-o ca strategie de politică externă în relaţiile cu Budapesta1101. Aceeaşi cale a ales-o şi guvernul
maghiar1102. De remarcat că în primii ani de după 1989, sub influenţa unor cercuri extremist naţionaliste din
România şi Ungaria, evoluţiile raporturilor dintre Bucureşti şi Budapesta n-au fost liniare. N-au lipsit
contradicţiile şi tensiunile. Ultranaţionaliştii români exacerbau, mai ales în campaniile electorale, teama cu
privire la anexarea Transilvaniei de către Ungaria, prin promovarea unei politici aşa-zis revizioniste în ceea ce
priveşte Tratatul de la Trianon, iar cei unguri de la Budapesta păreau adeseori mai preocupaţi de ungurii,
cetăţeni ai altor ţări, etnici maghiari, decât de propriul electorat1103.
Hotărârea ambelor ţări de a face demersuri pentru integrarea în structurile NATO a reafirmat necesitatea de
a depăşi punctele divergente. Acest lucru era necesar, cu atât mai mult cu cât şi admiterea celor două ţări în UE
impunea stabilirea unor relaţii de bună vecinătate. Nici Europa nu doreşte să primească în structurile existente pe
continent ţări care nu şi-au rezolvat problemele în relaţiile bilaterale. Ambele cancelarii diplomatice au înţeles că
„drumul României spre Europa trece prin Budapesta, iar cel al Ungariei prin Bucureşti“1104.
După venirea la guvernare a cabinetului Gyula Horn au fost reluate negocierile privind tratatul comun. S-a
ajuns la un compromis, în sensul că partea ungară a acceptat să se introducă în Tratatul politic de bază, un articol
privind inviolabilitatea frontierelor şi lipsa reciprocă a pretenţiilor teritoriale, iar cea română a acceptat
includerea „Recomandării 1201“. Astfel, s-a ajuns la semnarea de către cele două state a Tratatului politic de
bază, în ziua de 16 septembrie 1996 la Timişoara1105. Şeful statului român, Ion Iliescu, prezent la ceremonia
semnării Tratatului de către cele două guverne, aprecia acest act ca pe „un examen al realismului şi curajului
politic al celor două guverne. Se depăşesc astfel un prag psihologic şi anumite bariere mentale care au generat,
de multe ori, neînţelegeri şi chiar tensiuni în relaţiile bilaterale. Tratatul priveşte relaţiile româno-ungare în
perspectiva sfârşitului de secol şi de mileniu“.1106
După alternanţa la putere, survenită în urma alegerilor din toamna anului 1996, procesul de reconciliere
istorică a continuat. Pe 11 decembrie 1996, Parlamentul maghiar a notificat Tratatul cu România iar la sfârşitul
lunii decembrie 1996, noul ministru român de externe, a schimbat scrisorile de notificare, cu ocazia primei sale
vizite făcute în Ungaria. A fost începutul apropierii reale dintre cele două state. Relaţia Ungaria-România „a
devenit un parteneriat strategic“1107, un model de reconciliere la care se face des referire.
Relaţiile economice dintre România şi Ungaria au avut evoluţii care în esenţă n-au fost influenţate de unele
„răciri“ din plan politic. Ca partener comercial al României, Ungaria ocupă locul al doilea în rândul ţărilor
exportatoare în ţara noastră. Importurile făcute de România din Ungaria aproape că s-au triplat din 1993 până în
1998, crescând de la 168 milioane dolari la 547, în timp ce exporturile româneşti pe piaţa ungară au crescut de la
117 la doar 219 milioane de dolari USA1108. În România îşi desfăşoară activitatea circa 3318 firme de export
maghiare şi 1534 de import. În România este înregistrat un număr de 1771 de întreprinderi mixte româno-ungare
cu un capital de aproximativ 20 miloane de dolari, iar în Ungaria sunt înregistrate doar 20 de firme mixte ungaro-
române.
Întreţinând relaţii de toate tipurile – de la comerciale până la cele militare şi umanitare – practic cele două
ţări au depăşit, aşa cum sublinia un funcţionar al MAE român, „mentalităţile păguboase“1109. Cele două ţări şi-au
extins sfera de colaborare şi în cadrul unor iniţiative regionale şi subregionale, de la Trilaterala România-

1100
Şerban Pavelescu, op. cit., în loc.cit., p. 192.
1101
Gabriel Andreescu, op. cit., p. 75.
1102
Vezi şi Tom Gallagher, op. cit., p. 207.
1103
Idem.
1104
Lumea magazin, nr. 10, 1994, p. 15.
1105
Monitorul Oficial, nr. 250, din 16 octombrie 1996.
1106
Dimineaţa, 17 septembrie 1996.
1107
Gabriel Andreescu, „Evaluarea politicii externe româneşti“, în Sfera Politicii, nr. 52, 1997, p. 53.
1108
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 557.
1109
http//domino.kappa.ro/mae/presa…
 168

Ungaria-Austria şi până la iniţiativa Central-Europeană1110, C.E.F.T.A., şi Pactul de Stabilitate pentru Europa

de Sud-Est.
Relaţiile cu vecinul/vecinii din estul continentului au fost poate examenul cel mai greu pentru renegocierea
tratatelor de bază în conformitate cu noile realităţi survenite după prăbuşirea comunismului în această zonă. De-a
lungul istoriei comune, relaţiile dintre România şi vecinul de la răsărit, Rusia/URSS se prezintă ca o sumă de
paradoxuri. Uneori aliaţi, dar niciodată prieteni, fără a fi legaţi prin afinităţi culturale, cu excepţia religiei
comune, românii şi ruşii, mai exact liderii celor două state, indiferent de coloratura lor politică sau calitate, au
căutat să exploateze relaţiile bilaterale cu maximă eficienţă1111. Un asemenea paradox în relaţiile dintre Moscova
şi Bucureşti s-a consumat în 4 aprilie 1991, când Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov au semnat la Moscova Tratatul
de Asistenţă Mutuală şi Ajutor Reciproc dintre muribunda URSS şi România. Acest act de politică externă a
generat aproape un deceniu de comentarii din partea politicienilor, diplomaţilor, istoricilor şi ziariştilor. Uniunea
Sovietică se afla în descompunere şi aproape toate ţările central şi sud-est europene căutau să-şi limiteze cât mai
mult legăturile politice cu Moscova. Diplomaţia Bucureştiului, în contratimp cu istoria, va semna un Tratat cu o
fantomă1112.
A fost un moment în care spiritul de anticipaţie şi capacitatea de analiză a evoluţiilor din primii ani ai
perioadei post-război rece n-au fost atributele esenţiale ale diplomaţiei româneşti şi ale factorilor de decizie din
politica externă, în noul context geopolitic şi geostategic1113. Această „defazare“ a diplomaţiei române în materie
de politică externă a produs un deficit de imagine pentru România în relaţiile internaţionale, în raport cu celelalte
state foste comuniste angajate pe drumul reformelor.
Prăbuşirea URSS a schimbat radical datele problemei, în ceea ce priveşte raporturile de bună vecinătate la
graniţa de est a României. Problemele spinoase ale relaţiilor de vecinătate au fost transferate în raporturile cu
statele succesoare, Ucraina şi Moldova, iar relaţiile diplomatice dintre Bucureşti şi Moscova intră din nou în
logica pradoxurilor. În timp ce majoritatea statelor din Europa şi din afara ei îşi redefineau relaţiile cu Moscova,
Bucureştiul intră într-o perioadă de distanţare faţă de Kremlin. În plan politic, marcate de precedente istorice,
raporturile dintre România şi Rusia dau impresia că sunt statice, deoarece la Bucureşti nu s-a înţeles evoluţia
raporturilor dintre Rusia, UE şi SUA. Acest lucru îl sublinia pentru „Lumea magazin“ fostul ministru de externe
rus, Evgheni Primakov: „În prezent ne-am întors [Rusia] la un pragmatism raţional“.1114 Întrebat în ce fel
semnarea Tratatului politic de bază dintre Moscova şi Bucureşti ar putea influenţa procesul de aderare a
României la NATO, fostul ambasador al SUA în România, excelenţa sa domnul James Rosapepe, a răspuns
tranşant: „Noi dorim, desigur, ca România să aibă relaţii bune cu Rusia şi ca între ele să existe un tratat
reprezentând expresia acestor raporturi. Cred că acest lucru ar fi foarte pozitiv. După cum ştiţi, Rusia a stabilit
anul trecut legături cu NATO, pe care le sprijinim foarte mult. Noi avem legături strânse şi foarte bune cu Rusia
şi sperăm ca şi România să aibă (subl. n.)“1115
Încheierea Tratatului de bază dintre Federaţia Rusă şi România a fost blocată de două probleme pe care
Bucureştiul a insistat să le cuprindă în conţinutul său: denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi situaţia
tezaurului României, „rătăcit“ în timpul primului război mondial în Rusia1116. Negocierile şi discuţiile pe
marginea acestor probleme au blocat finalizarea unui tratat de bază până la sfârşitul secolului XX între cele două
state.
Nivelul scăzut al relaţiilor politice a determinat şi derularea unor raporturi comerciale scăzute între
România şi Federaţia Rusă. Volumul schimburilor comerciale dintre cele două ţări era, la 31 decembrie 2000, de
1209 milioane dolari, din care valoarea exportului românesc era de doar aproximativ 88 milioane dolari!
România a pierdut o uriaşă piaţă de desfacere pentru mărfurile sale, din cauza unor psihofixaţii de ordin istoric.
Din punctul de vedere al investiţiilor, Federaţia Rusă se plasează pe locul 49 în lista investitorilor străini cu un
capital total investit de 3, 26 milioane de dolari. Balanţa comercială dintre cele două ţări este grav dezechilibrată:
România importă produse energetice în valoare de aprovimativ un miliard de dolari.

1110
Adrian Pop, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements. Romania’s Private Role in East
Central Europe, NATO Defense College, Rome, Fall, 1999, pp. 65-68; idem, „Romania and Central Europe
Project“, în Central European Issues. Romanian Foreign Affairs Review; Bucharest, vol. 3, nr. 9, 1997, p. 69.
1111
Cosmin Popa, Sub semnul contratimpului istoric. O încercare de evaluare a relaţiilor dintre România şi
URSS/Rusia, în „Sfera Politicii“, nr. 95-96, 2001, p. 43.
1112
A. Cuza, „Consideraţii preliminare asupra proiectului Tratatului politic de bază româno-rus“, în Lumea
magazin, nr. 4/1999, p. 56.
1113
Gabriel Andreescu, op. cit., în loc.cit., p. 55.
1114
Lumea magazin, nr. 6, 1998, p. 19.
1115
Idem, p. 17.
1116
A. Cuza, op. cit., în loc.cit., pp. 554-56.
 169

România a fost printre primele ţări care au recunoscut Ucraina ca stat independent. După stabilirea de relaţii
diplomatice, la 1 februarie 1992, Consulatul General român de la Kiev a fost transformat în ambasadă.
„Moştenirea“* lăsată Ucrainei de Stalin prin „redistribuiri“ administrative după cel de-al doilea război mondial
şi-a pus amprenta asupra relaţiilor acestui stat cu România.
Negocierile dintre România şi Ucraina pentru încheierea unui tratat de cooperare şi bună vecinătate au fost
dificile. Dificile şi din pricina unor „presiuni“ mediatice exercitate de un segment al societăţii civile, dar şi pentru
că partea ucraineană, din când în când, lansa în mediile internaţionale ideea că România are pretenţii teritoriale.
Deşi încă din 1992 Ucraina încetase să-şi mai exprime opoziţia cu privire la extinderea NATO spre est, în mai
1995, n-a ezitat să afirme prin şeful Secretariatului pentru probleme de securitate şi apărare de pe lângă
Preşedinţia Ucrainei că: „România nu poate fi curând membru NATO, deoarece această ţară nu renunţă la
pretenţiile sale teritoriale faţă de Ucraina“1117. Diplomaţia română nu exprimase oficial nici o cerere în acest
sens ci afirmase necesitatea de a se ajunge la semnarea tratatelor de bază cu Ucraina şi Federaţia Rusă. În toamna
anului 1995 negociatorul ucrainian pentru definitivarea tratatului de bună vecinătate declara „Negocierile au
intrat în impas deoarece partea română nu doreşte semnarea unui tratat în care să recunoască faptul că n-are
pretenţii teritoriale faţă de Ucraina“1118.
Preşedintele Emil Constantinescu iniţiază o serie de acţiuni diplomatice pentru reluarea discuţiilor cu
Ucraina spre a se ajunge la semnarea tratatului de bună vecinătate. Negocierile au reînceput într-un moment în
care „impresia că România are probleme cu aproape toţi vecinii săi era predominantă în cercurile internaţionale,
ceea ce nu numai că zădărnicea eforturile dedicate integrării noastre în NATO, dar ne limita grav spaţiul de
manevră internaţională în general“1119. Obstacolele anterioare au fost eliminate prin preluarea unor formulări din
Actul final de la Helsinki cu privire la frontiere şi la unele „compromisuri“ în legătură cu politica faţă de
minorităţi în cele două ţări. În România, legislaţia referitoare la drepturile minorităţilor este mai avansată decât în
Ucraina, iar raportul dintre cele două minorităţi este diferit. În Ucraina sunt înregistraţi 200.000 de români şi
700.000 de „moldoveni“ – în fapt, etnici români – iar în România doar circa 60.000 de ucraineni1120. Prin
acceptarea Recomandării 1201 din 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pe care o găsim şi în
Tratatul româno-ungar, Ucraina s-a obligat să accepte toate standardele internaţionale în materie. Delimitarea
platoului continental din jurul Insulei Şerpilor a fost lăsată pentru negocieri ulterioare între cele două diplomaţii
iar, dacă nu se ajunge la consens, litigiul să fie rezolvat de Curtea Internaţională de la Haga1121.
În aceste condiţii, Tratatul a fost parafat la 4 mai 1997 cu prilejul unei vizite la Kiev a ministrului român de
Externe, Adrian Severin, şi sermnat la Constanţa pe 3 iunie 1997 de căre preşedintele ucrainean Leonid Kucima
şi omologul său, Emil Constantinescu. România a ratificat tratatul în iunie acelaşi an înaintea Summitului de la
Madrid iar partea ucraineană în luna august 1997.
Acest act de politică externă a declanşat un adevărat „război media“ în opinia publică românească. Tratatul
este văzut ca „marea păcăleală“, „capitulare în timp de pace“, „obuz de hârtie“ care odată lansat a distrus orice
posibilitate a României de a redeschide dosarul frontierelor de Est în faţa oricărei instanţe internaţionale
etc.;1122alte viziuni în acoperă de critici, în timp ce aceia care l-au încheiat îl privesc drept „un succes
exasperant”.1123 Preşedintele şi Guvernul au „contabilizat“ aceste percepţii ale opiniei publice induse de o parte a
presei, de istorici şi specialişti. Efectele se vor vedea în timp. Emil Constantinescu începuse să fie perceput ca un
„personaj interesat numai de relaţiile cu un Vest ce nu oferea nimic“1124 şi acest lucru se va repercuta în
sondajele de opinie.
Relaţiile economice dintre cele două ţări n-au depăşit nivelul atins în plan politic. Volumul schimburilor
comerciale a fost modest şi grav dezechilibrat, în favoarea Ucrainei. În 1993, totalul schimburilor comerciale n-a
depăşit 235 milioane dolari şi a scăzut în 1998 la 221 milioane de dolari 1125. În următorii ani a înregistrat o
creştere nesemnificativă, deşi în plan politic s-a vorbit mult de eficienţa unor euroregiuni la graniţa de nord
(Maramureşul istoric) şi de sud ale celor două ţări. La 31 decembrie 2000, nivelul schimburilor comerciale dintre


Este vorba de o parte a teritoriilor pe care URSS le-a anexat prin efectul Pactului Ribbentrop-Molotov în vara
anului 1940: nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei.
1117
Sabina Fati, op. cit., în loc.cit., p. 56.
1118
Idem.
1119
Adrian Severin, „Tratatul cu Ucraina – un succes exasperant“, în Lumea magazin, nr. 4, 1999, p. 52.
1120
Gabriel Andreescu, op. cit., p. 162.
1121
Idem, pp. 166-167; Adrian Severin, op. cit. în loc.cit., p. 53.
1122
Viorel Patrichi, „Marea Păcăleală. Tratatul cu Ucraina“, în Lumea magazin, nr. 6/1997, p. 12-13; A.Cuza,
„Mini-cartea albă a Tratatului de bază cu Ucraina“, în Lumea magazin, nr. 3/1999, pp. 54-57.
1123
Adrian Severin, op. cit., în loc.cit.
1124
Lumea magazin, nr. 3/1999, pp. 54-57.
1125
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 558.
 170

cele două state a fost de 285,8 milioane dolari USA, exportul românesc fiind de aproximativ 90 milioane dolari
iar importul de peste 190 milioane dolari1126. Investiţiile ucrainene în România se cifrau, la sfârşitul anului 2000,
la suma de 1,10 milioane dolari USD.
Relaţiile cu Republica Moldova, celălalt stat românesc cu care România se învecinează s-au situat în
deceniul tranziţiei post-comuniste sub semnul căutării „mătcii“ optime. O serie de convenţii şi acorduri au fost
semnate în preajma construirii „podului de flori“ peste Prut. Astfel, la 27 septembrie 1990, s-a semnat Convenţia
privind cooperarea în domeniului turismului, de către ministrul de stat Anton Vătăşescu din partea română şi
primul-ministru al Republicii Moldova, Mircea Druc1127. Se dorea accelerarea colaborării economice îndeosebi, a
colaborării în toate domeniile, în general. În primii ani se vorbea de realizarea unei federaţii culturale şi de o
integrare economică. În legătură cu aceste aspecte, fostul preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, declara la
Bucureşti, la 19 iunie 1991, că „la momentul actual, Republica Moldova trebuie să-şi obţină în primul rând
independenţa şi, paralel, să intensifice integrarea cu România“1128. Demn de remarcat că în momentul în care
diplomaţia de la Bucureşti acţiona nesigur şi confuz în triunghiul de relaţii România-URSS-Republica Moldova.
Senatul SUA a adoptat o rezoluţie în ceea ce priveşte evoluţia raporturilor româno-române. La 27 iunie 1991,
senatorii republicani Jesse Helms şi Larry Pressler, membri ai Comitetului de Politică Externă al Senatului
american au prezentat un proiect de rezoluţie în problema Basarabiei. Bazându-se pe un set impunător de
argumente, Senatul recomanda guvernului SUA: „(1) să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din
Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens; (2) să sprijine
eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului
Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare
ale dreptului internaţional şi Principiului 1 al Actului de la Helsinki (subl.n.)“1129.
La 27 august, acelaşi an, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa, salutată şi apoi recunoscută de
autorităţile de la Bucureşti. În aceeaşi zi, preşedintele Ion Iliescu felicita „fraţii şi surorile de peste Prut“ şi îşi
expunea părerea că „Proclamarea independenţei reprezintă, fără îndoială, un punct nodal în evoluţia viitoare a
acestei republici surori“1130. Recunoaşterea statalităţii Republicii Moldova a fost receptată diferit de clasa
politică românească. Percepţiile au oscilat între realism politic într-un context geopolitic extrem de fluid şi
nesigur până la aprecierea sa drept neinspirată acţiune de politică externă1131. De la această dată, relaţiile
României cu Republica Moldova au oscilat între normalitate şi tensiune. Autorităţile de la Chişinău au căutat să
păstreze, cel puţin o perioadă, echilibrul între cele două puncte de gravitate – Moscova şi Bucureştiul, ambele
importante pentru autorităţile din Republica Moldova1132. Analizând evoluţia raporturilor dintre România şi
Republica Moldova, directorul Institutului Regal de Studii Strategice din Londra, Jonathan Eyal le vedea astfel:
„de-a lungul Prutului se edifică un zid asemănător celui care, tăind în două Berlinul, i-a despărţit timp de
decenii pe germani“1133.
Pentru a finaliza procesul de normalizare şi reaşezare a relaţiilor cu statele vecine, în acord cu standardele
democratice europene, guvernul român a semnat după negocieri care au durat aproape şapte ani Tratatul de bază
cu Republica Moldova. Ca şi în cazul Tratatului româno-ucrainean, şi cel încheiat cu Republica Moldova a iscat
polemici. Membri marcanţi ai societăţii civile au criticat acest act al diplomaţiei româneşti. Cunoscutul istoric din
Chişinău, Anatol Petrenco, consideră că „Ceea ce a făcut Petre Roman schimbă lucrurile radical: este un tratat
între două state şi nu e bine. Reconfirmă ceea ce a fost fixat prin pactul Molotov-Ribbentrop. Toţi istoricii din
tot spaţiul locuit de români condamnă tratatul dintre Bucureşti şi Chişinău“1134. Academicianul Florin
Constantiniu este mai tranşant, afirmând: „Nu numai că nu era oportun un tratat politic între Bucureşti şi
Chişinău dar cred că lezează grav interesul naţional“1135. Relaţiile economice ale României cu Republica
Moldova nu s-au dezvoltat pe măsura posibilităţilor şi a declaraţiilor oficiale ale celor două guverne. În 1993,
volumul comerţului dintre cele două state era de 181 milioane de dolari şi a crescut până la 191 milioane dolari
USA în 19981136. Ceea ce este important şi afectează raporturile cu acest stat este soldul negativ pe care Chişinăul

1126
htt//www. domino.kappa.ro/mae/politica…
1127
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, 2002, p. 106.
1128
Idem, p. 107.
1129
Ibidem, p. 128.
1130
Moldova Suverană, 29 august 1991.
1131
Adrian Severin, Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile guvernului Roman, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p.
145.
1132
Lumea magazin, nr. 7, 2000, p. 41.
1133
Idem, nr. 4, 1994, p. 12.
1134
Lumea magazin, nr. 7, 2000, p. 40.
1135
Idem.
1136
Anuarul Statistic al României, 1999, p. 558.
 171

l-a înregistrat în permanenţă în raporturile cu România. Potrivit unor surse ale guvernului de la Chişinău, în
perioada ianuarie-iulie 2002, în raporturile comerciale cu Federaţia Rusă, Republica Moldova a avut un sold
pozitiv de 42,2 milioane de dolari USA, iar în relaţia cu România un deficit de 52,4 milioane dolari USA 1137. De
aceea, pot fi întâlnite percepţii cu totul deformate din partea unor locuitori ai Republicii Moldova, care gândesc:
„Ruşii ne dau căldură, lumină, românii nu ne dau nimic“1138. În ultima vreme, se poate detecta în declaraţiile
factorilor de putere de la Chişinău o poziţie mai rece, mai rigidă faţă de Bucureşti, exprimată în unele declaraţii
făcute chiar în foruri europene. Considerăm că asemenea poziţii – din punctul nostru de vedere criticabile – nu
trebuie să afecteze politica faţă de Republica Moldova şi relaţiile cu acest stat. Relaţiile dintre România şi
Republica Moldova au nevoie de o clarificare în timp. Cel mai bun “catalizator” al acestui proces de clarificare
sunt progresele României. O Românie care se dezvoltă vizibil, o Românie integrată în NATO şi, după aceea, în
Uniunea Europeană, va fi altfel percepută de populaţia din Republica Moldova. Va reprezenta cel mai puternic
stimulent al relaţiilor dintre cele două state româneşti.

1137
http//www.iatp. md/ev/nv.8/ro.
1138
Cotidianul, 12 octombrie 2001.
 172

Cuprins

INTRODUCERE .................................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I. Prăbuşirea comunismului în URSS şi în statele din Centrul şi Estul Europei ....................... 10
Implozia regimului comunist în Uniunea Sovietică .....................................................................11
Socialismul a ratat întâlnirea cu forţele dezvoltării postindustriale ............................................................ 14
Socialismul îşi epuizase potenţialul de progres .......................................................................................... 17
„Dacă nu ar fi fost cursa înarmărilor, Uniunea Sovietică ar fi putut exista şi în prezent“ .......................... 19
Lenin a fost învins de Coca Cola şi McDonald's ........................................................................................ 25
Mass media şi „noul atlas“ mental al omului modern ................................................................................. 27
Basket III – mai puternic decât bomba atomică ......................................................................................... 29
„Solidaritatea“: naşterea, de facto, a puterii reale în interiorul dictaturii .................................................... 30
De la perestroika la katastroika .................................................................................................................. 33
„Tovarăşe Ceauşescu, nu ştiu dacă ne vom mai vedea“ ............................................................................. 37
“Dezgheţul“ de la Moscova a precedat şi a favorizat „dezgheţul“ din Est ................................................. 39
O tentativă eşuată: relegitimarea sistemului ............................................................................................... 41
Negocierea ca formulă de transfer al puterii ............................................................................................... 42
Revoluţia din decembrie 1989. Sfârşitul comunismului în România ........................................44
Evoluţii care au condus la blocaj generalizat ............................................................................................. 44
Voci şi mişcări sociale care rup tăcerea ...................................................................................................... 46
„Factorul Gorbaciov“ şi rolul lui în prăbuşirea dictaturii în România ........................................................ 48
Între Ceauşescu şi Gorbaciov a fost un conflict ireductibil ........................................................................ 49
Dacă nu este totalitar, comunismul nu mai este comunism......................................................................... 52
Timişoara – primul pas în surparea dictaturii ............................................................................................. 54
Bucureşti, 21-22, sfârşitul dictaturii şi al socialismului în România ........................................................... 57
Sugestia de a interveni în România o găsim nu sinistră, ci doar stupidă ..................................................... 58
Diversiuni cu ţintă: o confruntare militară între forţele proprii .................................................................. 60
CAPITOLUL II. În căutarea propriei identităţi ................................................................................................. 62
Drumul către statul de drept şi pluralismul politic .....................................................................63
Tranziţia românească debutează printr-un enorm deficit de viziune .......................................................... 63
CFSN – prima structură de putere .............................................................................................................. 65
CPUN – un parlament ad-hoc ..................................................................................................................... 65
Drumul către Constituţie ............................................................................................................................ 66
Adoptarea Constituţiei – începutul stabilizării politice în România ........................................................... 67
„Explozia de partide“ şi lipsa de programe politice ................................................................................... 69
Divorţul nu tocmai de catifea din cadrul FSN ............................................................................................ 71
FDSN – o formaţiune „conservatoare“, dar câştigătoare ............................................................................ 73
PDSR – o prezenţă vizibilă pe scena politică ............................................................................................. 76
Aliaţii PDSR: „partide subunitare“ şi partide radicale ............................................................................... 77
CDR: şase ani de luptă pentru câştigarea puterii ........................................................................................ 79
PNŢCD – simbolul opoziţiei ...................................................................................................................... 80
Organizările şi reorganizările liberale ........................................................................................................ 82
Componenta social-democrată a opoziţiei .................................................................................................. 84
UDMR – un actor politic eficient ............................................................................................................... 85
 173

Legitimitatea puterii reieşite din alegeri ..................................................................................................... 89

1990 – participare masivă la vot ........................................................................................................... 89
A doua campanie echilibrează raportul putere-opoziţie ........................................................................ 91
A treia campanie – primul transfer de putere în România ..................................................................... 92
A patra campanie – PDSR revine la putere ........................................................................................... 95
Prosperitatea ca argument al legitimităţii ................................................................................................... 97
Instituţia prezidenţială şi mentalitatea voievodală ...................................................................................... 97
„Braţele“ statului: puterea executivă şi judecătorească ............................................................................ 102
Către economia de piaţă ...............................................................................................................105
Reformă sau prăbuşirea prin implozie ...................................................................................................... 105
Gradualism sau terapie de şoc? ................................................................................................................ 107
Liberalizarea preţurilor – pastilă amară necesară pentru însănătoşire ...................................................... 108
1996 – agenţii privaţi produc peste 50% din PIB ..................................................................................... 109
O agricultură de subzistenţă ..................................................................................................................... 111
Evoluţia şi involuţia IMM-urilor .............................................................................................................. 112
Sistemul bancar: o restructurare dureroasă şi costisitoare ........................................................................ 114
Evoluţia haotică a producţiei de energie ................................................................................................... 118
Producţia industrială: după o prăbuşire dramatică, evoluţii zigzagate ...................................................... 120
Reformă socială sau societate de supravieţuire? .......................................................................123
Structurarea lentă a societăţii civile .......................................................................................................... 123
Două Românii şi în societatea civilă......................................................................................................... 126
Presa – un rol mai mare decât al multor partide ....................................................................................... 127
Ascensiunea vertiginoasă a televiziunii şi radioului ................................................................................. 129
Centralele sindicale – un „rebus organizatoric“........................................................................................ 129
Sindicatele nu sunt doar atrase, ci se implică în politică .......................................................................... 131
Structura de proprietate şi structura socială .............................................................................................. 133
Intelectualitatea – principal vector de opinie ............................................................................................ 137
„Clasa întreprinzătorilor“ ......................................................................................................................... 138
Educaţie, toleranţă, modernitate ............................................................................................................... 141
CAPITOLUL III. Diplomaţia românească într-o lume în schimbare ............................................................. 144
„Politica externă este politica internă dusă cu alte mijloace“ .................................................145
Integrarea în structurile euroatlantice – prioritate a politicii externe româneşti ..................148
Cursa contra cronometru pentru integrarea în UE...................................................................154
„S-a convenit să vorbim mai puţin şi să facem mai mult“ ........................................................159
Bună vecinătate şi cooperare .......................................................................................................165
Cuprins................................................................................................................................................................ 172