CUPRINS

Cuvânt înainte 7

Introducere 8

Cap. I
Războiul pentru reintregirea naţională a 9
României.
1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi 9
începutul sec. XX
2. România şi debutul primei conflagraţii mondiale. 17
Perioada neutralităţii.
3. Intrarea României în război. Operaţile militare 21
din anul 1916. Ocupaţia militară a puterilor
centrale.
4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale. 23
5. Reintrarea României în război şi participarea sa 27
la victorie.

Cap.II
Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român. 33
1. Premisele Marii Uniri 33
2. Unirea Basarabiei cu România 34
3. Unirea Bucovinei cu România. 36
4. UnireaTransilvaniei cu România 37
5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918 41

Cap.III
Dezvoltarea economică a României în perioada 45
interbelică.
1. Caracteristicile generale ale vieţii economice 45
 2. Viaţa economică în perioada 1919 – 1928 47
3. Viaţa economică în perioada 1929 – 1933 54
4. Viaţa economică în perioada 1934 – 1940 60

Cap.IV
Structuri şi mişcări sociale în perioada 65
interbelică
1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în 65
perioada interbelică
2. Structuri şi mutaţii în plan social 66
3. Conflicte sociale 69
Cap.V
Evoluţia vieţii politice în perioada 1918 – 71
1940
1. Sistemul partidelor politice 71
2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai 91
vieţii politice
3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui program 96
democratic
4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru 99
dezvoltarea şi consolidarea statului naţional
unitar român
5. Principalele guvernări şi programele lor 101
6. Sfârşitul regimului democratic 105
Cap.VI
România în relaţiile internaţionale în perioada 117
interbelică
1. Situaţia politică internaţională în perioada 118
interbelică. Politica externă a României în
primele două decenii ale secolului XX.
2. Noile coordonate ale dezvoltării României după 122
Marea Unire. Principalele opţiuni în politica
externă.
3. Relaţiile României cu vecinii. România la 123
congresul de pace de la Paris – Versailles.
4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930. 129

2
 Mica Înţelegere.
5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936. 133
Nicolae Titulescu şi politica securităţii colective.
6. România în relaţiile internaţionale în anii 135
premergători declanşării celui de-al doilea
război mondial (1936 - 1939).
Cap.VII
Viziunea culturală românească (1918 – 1944) 151

1. Caracteristici generale ale culturii. 151

2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional. 158
Istoriografia
3. Naţional şi universal în cultura română 159
4. Deschiderea spre cultura Europei 159
5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii române 160
6. Artele spectacolului 165
7. Cultura de mase. Trăsături generale 166
8. Principalele instituţii de cultură 167

Cap.VIII
Monarhia autoritară a lui Carol al ii-lea 178
1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare 178
2. Politica internă . Raporturile cu Garda de Fier 180
3. Prăbuşirea regimului autoritar 183

Cap.IX
Tragicul an 1940 în istoria românilor 190
1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război 190
mondial
2. Acţiuni ale diplomaţiei româneşti în vederea 192
salvării păcii în sud-estul Europei
3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind 193
încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia
Sovietică.
4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României 194
Mari

3
Cap.X
România – stat naţional legionar 202
1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar 202
2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în 204
politica internă
3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari. 206
Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

Cap.XI
România in perioada anilor 1941 - 1944 209
1. Politica internă a guvernului antonescian 209
2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 1940 210
3. Participarea României la conflictul mondial, la 211
războiul împotriva URSS
4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea 214
României din război şi participarea la coaliţia
Naţiunilor Unite Antifasciste

Cap.XII
Actul de la 23 august 1944 222
1. Istoriografia românească despre actul de la 23 222
august 1944
2. Cadrul intern şi internaţional 223
3. Evenimentele de la 23 august 1944 226
4. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 1944 229
5. Participarea României la războiul antihitlerist 230

Bibliografie selectivă 236

4
 CUVÂNT ÎNAINTE

Notele de curs ale cărui autor este d-l. Ştefan Păun, cadru didactic la
Facultatea de Istorie – Geografie a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti,
abordează într-o lumină nouă, obiectivă şi bine documentată istoria românilor în
perioada 1914 – 1944, reuşind prin acest demers să pună la dispoziţia studenţilor
şi nu numai un important instrument de învăţare a istoriei patriei.
Meritul autorului este în primul rând acela că s-a încumetat să realizeze o
asemenea lucrare şi că, după o muncă stăruitoare, desfăşurată cu profesionalism
a reuşit să pună sub tipar un curs universitar de ţinută academică incontestabilă,
să aducă în circuitul informaţional cele mai însemnate evenimente din istoria
tumultoasă a acelor ani.
Cursul profesorului Ştefan Păun, autor şi a altor instrumente de studiu
pentru profesorii de istorie şi studenţi se deschide, aşa cum este firesc cu un
capitol excelent structurat despre războiul întregirii naţionale, ca preludiu al
înfăptuirii prin plebiscit a Marii Uniri din anul 1918, problemă care face obiectul
capitolului al II-lea.
Autorul subliniază în lucrarea sa însemnătatea marilor acte de la
Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia care au creat cadrul dezvoltării fără precedent a
economiei, ştiinţei şi culturii, al afirmării României pe arena internaţională în cele
două decenii de istorie paşnică pe continentul european.
Este scoasă în relief derularea vieţii politice, democratice cu urcuşurile şi
coborâşurile ei, modul în care au activat partidele şi organizaţiile politice, poziţia
faţă de minorităţile etnice, locul şi rolul puterilor în stat: parlament, guvern şi
monarhie, sistemul judecătoresc.
Un capitol substanţial este consacrat politicii externe româneşti, punând
în evidenţă locul şi rolul României în angrenajul complex al situaţiei internaţionale,
relaţiile cu marile democraţii occidentale, cu vecinii, cu alte state ale lumii,
activitatea laborioasă desfăşurată în cadrul Societăţii Naţiunilor, a organismelor
regionale de securitate, Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică.
Istoria culturii româneşti este prezentată într-o manieră realistă, cu marile
ei împliniri în toate domeniile, subliniindu-se deschiderile spre marile curente de
idei europene şi universale.
Anii 1938 – 1940, când a avut loc primul derapaj spre o politică
dictatorială sunt abordaţi de autor pe baza concluziilor prezente în ultimii ani în
istoriografia românească, înlăturându-se etichetele partizane, fără suport ştiinţific.
În acest sens este analizat şi tragicul an 1940 când s-au impus României marile
amputări teritoriale.
Ultima parte a lucrării prezintă, în trei capitole de peste 100 de pagini,
istoria zbuciumată a românilor în anii celui de-al doilea război mondial cu luminile
şi umbrele ei.

5
 Pornind de la ideea că acest curs este şi un instrument de lucru pentru
studenţi şi profesori autorul a alcătuit selectiv, la sfârşitul fiecărui capitol, liste de
termeni şi date cronologice.
Desigur că aprecierea măsurii în care a reuşit această încercare aparţine
cititorilor, dar ca prim cititor şi beneficiar o recomand cu căldură, adresând
felicitări realizatorului ei, prof.dr. Ştefan Păun.

Conf.univ.dr. Iulian Cârţână

Prorector al Universităţii„Hyperion” din Bucureşti
INTRODUCERE

Secolul XX – pentru istoria României este un secol zbuciumat. România

datorită spaţiului geopolitic a cunoscut evenimente deosebite cu implicaţii majore
în evoluţia politică, economică, culturală a poporului român. O analiză concentrată
asupra şocurilor politice şi sociale care au zdruncinat evoluţia societăţii româneşti
este necesară din perspectiva sintezei, poate fi o modalitate inedită de a privi
istoria României, un îndemn spre cercetare. În acest secol istoria României cu
toate încercările unora de a spune că nu a cuprins o curbă ascendentă, este
dominată de evenimente care au marcat evoluţii pozitive sub aspect economic şi
cultural dintre care două se detaşează, evident: industrializarea şi învăţământul de
masă. Evoluţiile internaţionale şi în plan intern au determinat fluctuaţii politice,
economice şi desincronizări în plan european. Abordarea acestor probleme în
istoriografia românească s-a realizat din două perspective:
Tradiţionalismul manifestat în lucrări prin care se politizează anumite
teme naţionale.
Pragmatismul prin care comentariul este eliminat pentru a nu avea
surpriza contestării, cu scopul de a se îndepărta de politica momentului
cunoscându-se faptul că a fost mereu nevoie de istorici pentru a justifica
momentele politice pe care le-a străbătut România în decursul secolului XX.
Prima jumătate a secolului XX a marcat evenimente internaţionale, cu
implicaţii majore în istoria românilor. Primul război mondial, destrămarea
monarhiei austro – ungare, formarea statului totalitar sovietic, triumful democraţiei
şi decăderea acesteia, al II-lea război mondial sunt evenimente care au determinat
evoluţii complexe şi contradictorii pe scena politică românească.
Anul 1918 a marcat formarea statului naţional unitar român, cu
consecinţe pozitive asupra societăţii româneşti sub aspect politic, economic şi
cultural. Consolidarea democraţiei în limitele determinate de evoluţiile epocii este
un exemplu în acest sens, viziunea culturală românească un al II-lea exemplu.
Dar această evoluţie este marcată de teoria lui Xenopol, cu perioade de
început de dezvoltare şi decădere. Evident această teorie istorică nu a fost
contrazisă până acum. Perioadele de ascensiune sunt urmate de căderi
economice catastrofale, de desincronizări în plan european.
Criza economică, ascensiunea fascismului, sfărâmarea integrităţii
teritoriale a României în 1940 au creat o situaţie dificilă societăţii româneşti.
Lucrarea Istoria contemporană a României 1914 – 1944 tratează teme
majore în conformitate cu structura unui semestru universitar. Este o sinteză, care
poate fi folosită ca instrument de lucru pentru orele de seminar deoarece cuprind o
structurare pe obiectivele fiecărui curs şi cuprinde explicaţia termenilor dintr-o
perspectivă acceptată de istoriografia românească precum şi o cronologie pentru
fiecare temă avută în dezbatere. Rolul ei este de a da studenţilor o imagine de

6
ansamblu asupra istoriei contemporane a României între anii 1914 – 1944.
Prezentarea unei bibliografii selective oferă posibilitatea aprofundării temelor
referitoare la evenimente şi evoluţiile lor permit prin cercetare şi implicare în orele
de seminar, formarea propriilor lor opinii referitoare la problematica istoriei
contemporane a României.

Autorul
CAPITOLUL I

RĂZBOIUL PENTRU REINTREGIREA

NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX
2. România şi debutul primei conflagraţii
mondiale. Perioada neutralităţii.
3. Intrarea României în război. Operaţile militare
din anul 1916. Ocupaţia militară a puterilor
centrale.
4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale.
5. Reintrarea României în război şi participarea sa
la victorie.

1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX.

7
 După obţinerea independenţei naţionale, România
a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în
Europa deoarece:
• ocupa o poziţie strategică importantă în Balcani;
• trebuia să se integreze noilor structuri europene
ca stat de sine stătător;
Politica externă a României a avut în această
perioada următoarele obiective:
• recunoaşterea independenţei de stat şi a rolului pe
care poate să-l joace în context european;
• apărarea intereselor naţionale;
• creşterea prestigiului internaţional;
• ieşirea României din izolarea diplomatică ivită
datorită deteriorării relaţiilor cu Austro-Ungaria şi
Rusia.
Bucureştiul a devenit un centru cu o bogată
activitate diplomatică. Un rol deosebit l-au avut diplomaţi
ca: Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, I.C. Brătianu,
Vasile Boerescu, D.A. Sturdza.

Obiective şi acţiuni în politica externă

1. Recunoaşterea independenţei pe plan extern.

8
 „După îndeplinirea condiţiilor impuse prin tratatul de
la Berlin (rezolvarea consecinţelor afacerii
Stroussberg şi acordarea cetăţeniei evreilor) între
1878-1880 Germania, Anglia, Franţa, Grecia, Rusia,
Austro-Ungaria recunosc independenţa de stat a
României.

2. Creşterea prestigiului internaţional al României

• România a întreprins o intensă activitate
diplomatică pentru creşterea prestigiului internaţional
al statului român:
- în toamna anului 1878 Carol I îşi ia titlul de „Alteţă
Regală” (recunoscut în 1880);
- în 1880, I.C. Brătianu şi Carol I vizitează Germania
cu care prilej abordează problema regatului;
- este reglementată succesiunea la tronul României.
În lipsa descendenţilor direcţi, tronul urma să
revină nepotului său de frate Ferdinand căsătorit în
1892 cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata
reginei Victoria a Angliei;
• 14/26 martie 1881 – Parlamentul votează legea
prin care România este transformată în Regat.
Consecinţe:

9
 - a reprezentat o modificare a statutului politic şi
internaţional al ţării;
- ţara noastră întreţinea relaţii cu 18 state ale lumii.

3. Ieşirea României din izolarea diplomatică

A fost rezultatul unor factori cum sunt:
a. Austro-Ungaria promova o politică de penetraţie în
peninsula Balcanică prin:
• tendinţa de a domina Comisia
Dunării;
• o politica de deznaţionalizare a
românilor din Transilvania în urma înfaptuirii
dualismului Autro-Ungar în 1867;
b. Rusia, de asemenea ducea o politică de penetraţie în
peninsula Balcanică prin:
• încălcarea Convenţiei din 4 aprilie 1877 prin
încercarea de a ocupa România şi ocuparea
sudului Basarabiei;
• incidentele din 1879 dintre trupele româneşti şi
ruseşti la Arab-Tabia ( în legătură cu
delimitarea frontierei de sud a Dobrogei).
În acest context se produce o apropiere între
România şi Puterile Centrale datorită:

10
 • originii germane a dinastiei din România;
• intereselor economice ale unor cercuri
conducătoare;
• schimbarii raportului de forţe în Balcani prin
reorientarea Serbiei şi Bulgariei către Rusia.
După razboiul cu Prusia din 1870-1871 Franţa nu
mai reprezenta o forţă în Europa. Situaţia internaţională
impunea o alianţă politico-diplomatică cu puterile
centrale. Iniţiativa acestei alianţe a aparţinut lui Otto von
Bismark in 1880. În 1883 Carol I şi I.C. Brătianu
intreprind o vizită în Germania şi Austro - Ungaria.
Alianţa cu puterile centrale este semnată în 1883, a avut
un caracter secret, a fost cunoscuta doar de rege şi de
unii oamenii politici. Alianţa prevedea:
- ajutor reciproc în caz de atac;
- obligaţia de a nu încheia alianţe potrivnice vreuneia
din parţi;
Consecinţele acestei aliante au fost:
• ieşirea României din izolare;
• garanţii de securitate;
• consolidarea statutului internaţional al
României;

11
 Prin aceasta se spera în intervenţia Germaniei pe
lângă Austro-Ungaria pentru ameliorarea situaţiei
românilor din Transilvania, în urma instaurării
dualismului Austro-Ungar.

4. Transformarea României într-un factor de

stabilitate politică în S-E Europei în contextul
complicării situaţiei în Balcani la începutul sec.XX.
România a urmărit menţinerea statu-quo-ului în
Peninsula Balcanică. La începutul sec. XX a avut loc
detaşarea treptată a României de Puterile Centrale şi
apropierea de Antanta în contextul conturării celei de-a
doua alianţe politico-diplomatice din Europa. Antanta sau
Tripla Întelegere era formata din Franţa, Anglia şi Rusia.
Consecintele acstei apropieri au fost:
• apropierea Bulgariei de Austro-Ungaria;
• creşterea agresivităţii Austro-Ungariei după 1908 –
anexează Bosnia şi Herţegovina;
• agravarea situaţiei românilor din Transilvania;
• tendinţele Bulgariei de a se extinde teritorial pe
seama Turciei, punând în pericol statu-quo-ul
balcanic.

12
Consecinţe:
• în acest context Puterile Centrale au încercat să
menţină România în sfera lor de influenţă. În1909 –
moştenitorul tronului Germaniei şi apoi al Austro-
Ungariei vizitează Bucureştiul;
• la împlinirea vârstei de 70 de ani Carol I devine
feldmareşal al armatei germane.
• Preocupaţi de situaţia românilor din afara graniţei Ion
I.C. Brătianu, principesa Maria şi Ferdinand
moştenitorul tronului se reorientează spre Antanta,
in speranţa unirii teritoriilor româneşti din afara
graniţelor cu România.
• Zona Balcanilor devine la începutul secolului XX
instabilă datorită pretenţiilor teritoriale ale Bulgariei,
Serbiei şi Greciei, care urmăreau relizarea unităţii
naţionale prin recucerirea teritoriilor aflate sub
stăpânire otomană. În acest context izbucnesc
războaiele balcanice. Războaiele balcanice au
demonstrat reorientarea politicii României spre
Antanta.

a) Primul război balcanic (1912-1913) izbucneşte între

Turcia şi Bulgaria, Grecia, Serbia. Turcia este

13
 înfrântă. La 3 decembrie 1912 este semnat
armistiţiul.Tratatul de pace s-a încheiat la Londra.
România şi-a proclamat neutralitatea faţa de primul
conflict balcanic.

b) Bulgaria nemulţumită de rezultate reîncepe

conflictul. Astfel izbucneşte al doilea război balcanic
(1913). România a decretat mobilizarea armatei.
Aceasta semnifica ruperea legăturilor cu puterile
centrale. Armata română pătrunde pe teritoriul Bulgariei.
Bulgaria capitulează, iar pacea se incheie la 10 august
1913 la Bucureşti. Evenimentele se desfăşurau intr-un
context favorabil. La 1/14 iunie 1914 ţarul Nicolae al-II-
lea al Rusiei vizitează Constanţa având discuţii cu Carol
I şi I.I.C.Brătianu. Prin tratatul de la Bucureşti, România
primeşte Dobrogea de sud până la linia Ecrene-
Turtucaia.
Preliminariile şi pacea s-au încheiat la Bucureşti (10
august 1913) ceea ce demonstrează importanţa jucată
de România în Balcani. Tratatul mai prevedea:
• cedarea de către Bulgaria a unei părţi din Macedonia
către Grecia si Serbia.
• Turcia primeşte o parte din Tracia şi Adrianopole;

14
 Tratatul de la Bucureşti a contribuit la restabilirea
păcii în Balcani doar în aparenţă şi adânceşte conflictul
dintre România şi Tripla Alianţă.

2. Romania şi debutul primei conflagraţii

mondiale. Perioada neutralitaţii şi semnificaţia
sa

a) Primul război mondial desfaşurat între anii

1914-1918 a însemnat punctul culminant în confruntarea
dintre marile puteri pentru dominaţia lumii; coaliţiile
participante la conflagraţie fiind responsabile pentru
izbucnirea conflictului. Pretextul folosit pentu
declanşarea războiului a fost Atentatul de la Sarajevo din
28 iunie 1914 care a dus la asasinarea moştenitorului
tronului Austro-Ungariei Franz Ferninand şi a soţiei sale.
După o lună de la eveniment, Austro Ungaria declară
război Serbiei.
În acest context România era foarte importantă
pentru ambele tabere. Drept consecinţă Puterile Centrale
şi Antanta încearcă atragerea ţării noastre în conflict.
La Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie /3
august 1914) se decide poziţia României. Se hotărăşte:

15
expectativa armată soluţie susţinută de I.I.C. Brătianu ,
membrii Guvernului şi Alexandru Marghiloman. Regele
Carol dorea intrarea în război de partea puterilor
centrale, idee susţinută şi de conservatorul P.P.Carp. În
acest sens sunt interesante telegramele dintre împăratul
Carol al Austro-Ungariei si regele Carol al Romaniei.

Neutralitatea României (1914-1916)

S-a caracterizat printr-un climat politic foarte agitat.
Cauze:
• Forţele politice propun soluţii diverse.
• Diplomaţii puterilor centrale şi ai Antantei încercau
să atragă România de partea lor;
• România trebuia să aleagă acea grupare ce putea să
sprijine desăvârşirea unităţii naţionale.
În schimbul unei neutralităţi binevoitoare Rusia a
recunoscut drepturile Romîniei asupra Transilvaniei şi
Bucovinei. La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Carol I a
decedat, urmând la tronul Romîniei Ferdinand I. I.I.C.
Brătianu a avut negocieri secrete cu Antanta;
Prin aceasta a dorit să obţină garanţii pentru
asigurarea independenţei indiferent de rezultatele
războiului. Curentul dominant în opinia publică

16
românească era cel ce se pronunţa pentru intrarea în
luptă de partea Antantei. În acest sens au fost incheiate
acorduri cu Rusia şi Italia. În sprijinul intrării în război de
partea Antantei se desfăşoară acţiuni diverse:
• propagandă în presă;
• demonstraţii;
• conferinţe;
• acţiuni ale:
- Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor;
- „Acţiunii Naţionale” (condusă de N. Filipescu)
O serie de politicieni români susţineau alianţa cu
Puterile Centrale pornind de la pericolul slav: Constantin
Stere, P.P. Carp, Alexandru Marghiloman.
Mişcarea socialistă din România se opune
participării la război.
Situaţia economică în perioada neutralităţii se
înrăutăţeşte datorită:
• Reducerii volumului comerţului românesc prin
închiderea strâmtorilor după intrarea Turciei în
război.
• Cheltuielilor necesare înzestrării armatei
• Intrării Bulgariei în război 1915.

17
 În vara anuui 1916 se fac presiuni crescânde asupra
României din partea ambelor tabere într-un moment de
criză al Atantei pe front. Consecinţa acestor presiuni a
fost faptul ca la 4/17 august 1916 are loc semnarea de
către România a convenţiei politice şi militare cu Antanta
cu caracter secret.
Convenţia politică prevedea:
• România să declare război Austro – Ungariei
• să se respecte integritatea teritoriă a României
• recunoaşterea aspiraţiei legitime a României către
unirea cu Transilvania şi Bucovina;
• participarea României la conferinţa de pace în
condiţii de egalitate cu celelalte ţări semnatare.
Convenţia militară prevedea:
• România se obliga să intre în război la 15/28 august
1916 ;
• ajutorul militar al Antantei pentru România;
• aprovizionarea armatei române cu muniţii şi
armament (300 t/zilnic);
• desfăşurarea unor ample operaţiuni militare de către
Antanta în sprijinul României;

18
• Rusia trebuia să desfăşoare operaţuni militare în
Galaţia şi Bucovina şi să participe la apărarea
Dobrogei în cazul atacării acesteia de către Bulgaria;
• trupele aliate de la Salonic să declanşeze o
ofensivă pentru atragerea armatelor Puterilor
Centrale în zonă;
La 14/27 august 1916 s-a convocat Consiliul de
Coroană de la Sinaia unde toţi participanţii au fost de
acord cu intrarea în război a României alături de
Antanta; singurii opozanţi au fost P.P. Carp şi Titu
Maiorescu. In aceeaşi seară s-a inaintat declaraţia de
război către Austro-Ungaria de către ministrul Edgar
Mavrocordat.

3. Intrarea României în război. Operaţiunile

militare din anul 1916. Ocupaţia militară a
Puterilor Centrale.

Operaţiile militare din 1916:

În noaptea 14/15 august 1916 armata română trece
Carpaţii, avansează rapid, iar românii din Transilvania îi
primesc pe soldatii romani ca pe eliberatori. Sunt

19
 cucerite Braşov, Sibiu, Topliţa. De asemenea a patruns
in zona secuiasca.
Antanta nu-şi respectă obligaţiile militare asumate:
• Ofensiva promisă de armata rusă la Salonic nu a
avut loc;
• Ofensiva română în Transilvania nu a fost sprijinită
de aliaţi în Galiţia si Bucovina.
Consecinţe:
• 1 sept. 1916 forţele germano-bulgaro-turce conduse
de felsmareşalul Mackensen provoacă românilor
înfrângerea de la Turtucaia.
• în Transilvania are loc declanşarea unei puternice
contraofensive Austro-Ungare.
• până la sfârşitul lui oct, 1916 , românii se retrag din
Dobrogea.
• generalul Eremia Grigorescu reuşeşte să apere
trecătorile Moldovei.
• spre Sud Puterile Centrale reuşesc să rupă
apărarea la trecătoarea Jiului şi să pătrundă în
Muntenia şi Oltenia.
Încercarea românilor de a-i opri pe inamici în zona
Neajlov-Argeş nu salvează capitala care va fi ocupată în
decembrie 1916. Consecinţele ocupării capitalei şi a

20
Munteniei de către armatele germano-bulgaro-turce au
fost:
• Retragerea armatei României în Moldova (nov. –
dec. 1916).
• Stabilirea Frontului pe linia Oituz-Siret-Dunăre
• Rtragerea Guvernului, autorităţior, la Iaşi
• Se formează un guvern de uniune naţională, din
care făcea parte şi conservatorul Take Ionescu.
Regele Ferdinand promite reformă electorală şi
agrară. Guvernul I.I.C. Brătianu hotărăşte depunerea
tezaurului naţional în Rusia spre păstrare; acesta era
format din tezaurul casei regale, obiecte ale Mitropoliei
Ungro-Vlahiei, lingouri de aur, valută şi alte valori.
În teritoriul ocupat de Puterile Centrale se instituie
un regim de ocupaţie militară care a dus la:
• exploatarea bogăţiilor ţării în folosul Puterilor
Centrale
• reprimarea încercărilor de rezistenţă
• rechiziţii

4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale:

În Moldova se fac eforturi uriaşe pentru refacerea
armatei. În perioada ianuarie-mai 1917 se aduce

21
armament din Franţa, Rusia şi Anglia iar soldaţii sunt
instruiţi de misiunea militară franceză condusă de
genralul Berthelot. Puterile Centrale pregăteau în vara
anului 1917 o dublă ofensivă. În perioada iulie–august
1917 se desfăşoară luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz :
• la 11 iulie 1917 ofensiva românească de la Mărăşeşti
a armatei a doua sub comanda generalului
Alexandru Averescu eliberează 30 de sate;
• la 24 august au fost respinse ultimele încercări de
străpungere a apărării româneşti de la Oituz.

Importanţa:
- victoriile românilor au salvat statul român
- este oprită înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia
- s-au remarcat generalii Alexandru Averescu şi
Eremia Grigorescu; regimentul 32 „Mircea şi armata
a II-a română.
În lunile octombrie-noiembrie 1917 are loc revoluţia
Bolşevică din Rusia cu următoarele consecinţe pentru
statul Român:
- trupele ruseşti din Moldova sunt cuprinse de
anarhie, tulburări si de ideologia bolsevica;

22
- lovitura de stat bolşevică din 25 oct./7 nov. 1917 a
afectat România deoarece rămâne singură,
înconjurată de duşmani.
- La 20XI/3.XII. 1917 generalul Scerbacev
comandantul trupelor ruse din România propune
încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale
implicându-i şi pe români.

Consecinţele acestei situatii au fost:

• 26.XI./9.XII.România este obligată să încheie
armistiţiul cu Puterile Centrale. Armistiţiul nu a
modificat însă orientarea politică a guvernului român
• În Moldova continuă agitaţiile bolşevice
• Unităţile militare romîne sunt nevoite să intervină
pentru neutralizarea trupelor ruseşti cuprinse de
spiritul bolşevismului;
• La 3 decembrie 1917 guvernul condus de Lenin
ordonă arestarea reprezentantului român la
Petrograd Constantin Diamandy;
• La 13/26 ianuarie 1918 Rusia bolşevică rupe
legăturile diplomatice cu România;
• Tezaurul român depus în 1917 în Rusia este
confiscat;

23
• Pentru a-şi consolida puterea, guernul bolşevic
condus de Lenin încheie pace cu Puterile Centrale la
Brest-Litovk la 18 februarie-3martie 1918;
• În perioada dec.1917-mai 1918 au avut loc tratative
pentru încheierea păcii cu Puterile Centrale;la aceste
tratative ministrul de externe austro-ungar Czernin
cerea înlăturarea regelui Fredinand;
• România primeşte ultimatum din partea Puterilor
Centrale (25 ian./7 feb. 1918) în vederea încheierii
rapide a păcii.
Consiliile de Coroană desfăşurate la Iaşi (feb.1918) au
hotărât alegerea acestei soluţii pentru salvarea ţării.
Guvernul I.I.C.Brătianu a demisionat, formându-se un
guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu.
Regele Ferdinand s-a întâlnit la Răcăciuni cu Ottokar
Czernin. Cu acest prilej ministrul de externe austro-
ungar i-a cerut în mod ultimativ incheierea păcii. În urma
demisiei guvernului Alexandru Averescu, riscul încheierii
unei păci umilitoare a fost asumat de guvernul Alexandru
Marghiloman (feb.-oct. 1918). După discuţiile preliminare
de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918 se încheie pacea
de Bucureşti.

24
 Prevederi:
- ocuparea Dobrogei de către Bulgaria. România avea
acces la Marea Neagră prin portul Constanţa;
- demobilizarea armatei(parţial);
- Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul
Carpaţilor. O zonă de 5600 km², împădurită în care
se aflau vârfurile Negoiu, Caraiman şi Ceahlău
urmând să fie exploatată de Austro-Ungaria;
- controlul german asupra economiei româneşti prin
monopolul asupra petrolului şi arendarea de terenuri
agricole pe timp de 90 de ani.
- deşi grea, pacea de la Bucureşti permitea
supravieţuirea României. Parlamentul de la Iaşi a
ratificat pacea de la Bucureşti dar aceasta nu a fost
promulgată de regele Ferdinand.

5. Reintrarea României în război

În vara anului 1918 Antanta obţine victorii
importante pe frontul de vest şi in Macedonia.
Consecinţe:

25
 - sunt create condiţii favorabile pentru reintrarea
României în război;
- 24oct./6nov.1918 guvernul Marghiloman
demisionează;
- se formează un guvern prezidat de generalul
Constantin Coandă.
Acesta a proclamat mobilizarea generală şi cere
trupelor germane să părăsească ţara; România declară
război Germaniei şi anulează pacea de la Bucureşti. La
11 noiembrie 1918 Germania capitulează. Regele
Ferdinand şi regina Maria împreună cu autorităţile
româneşti revin la Bucureşti, după eliberara teritoriilor
româneşti de sub ocupaţia Puterilor Centrale.
Participarea României la primul război mondial a
urmărit permanent idealul Marii Uniri. Războiul a costat
pe români 339117 morţi şi 299000 de răniţi.
TERMENI
Alteţă regală – titlul purtat de un principe dintr-o
casă domnitoare;
bolşevism – curent de gândire politică de extremă
stângă apărut în Rusia la începutul sec. XX.;

26
 neutralitate – situaţie, atitudine a unui stat care
nu se amestecă în conflictul dintre două sau mai
multe state;
rezoluţie – hotărâre luată de un colectiv în urma
unor dezbateri;
statu-quo – stare care a existat mai înainte, care
se menţine, în momentul de faţă şi în raport cu care
se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenţii.

CRONOLOGIE
1870 – 1871 – înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia;
1878 (9-21.IX) – Carol I i-a titlul de Alteţă Regală;
1879 – incidentul de la Arab-Tabia;
1880 – Otto von Bismarck se pronunţă pentru aderarea
României la Tripla Alianţă;
14–26 martie 1881 – Parlamentul votează transformarea
României în regat
1882 – incidentul de la Iaşi;
1883 – Alianţa dintre România şi Puterile Centrale;
1883 – I.C. Brătianu şi Carol I vizitează Germania
1886–1891 – războiul vamal dintre România şi Austro
Ungaria

27
1892 – prinţul moştenitor Ferdinand se căsătoreşte cu
Maria de Edinburgh;
1908 – Austro Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina
1909 – moştenitorii tronului din Germania şi Austro-
Ungaria vizitează Bucureştiul
1910–1911 – România este vizitată de misiuni militare
din Anglia şi Rusia şi de primarul Parisului;
3 dec. 1912 – Turcia semnează armistiţiul după
înfrângerea din primul război balcanic;
3 febr. 1913 – reizbucnirea primul război balcanic;
10 iunie 1913 – Bulgaria declanşează al II-lea război
balcanic;
10 august 1913 – pacea de la Bucureşti
1913–1914 – Germania şi Austro-Ungaria acreditează
noi ambasadori la Bucureşti;
1–14 iunie 1914 – vizita ţarului Nicolae II şi a familiei
sala la Constanţa
21 iulie–3 aug. 1914 – Consiliul de coroană de la Sinaia
care hotărăşte neutralitatea României
1914–1916 – perioada neutralităţii României;
sept.–1914 – România încheie acorduri cu Rusia şi Italia
1914 – Congresul extraordinar al Partidului Social
Democrat cere adoptarea unei politici de neutralitate;

28
27 sept.–10 oct. 1914 – moartea lui Carol I
feb. 1916 - moartea reginei Elisabeta;
1915 – intrarea Bulgariei în război
vara 1916 – şeful marelui Stat Major şi gen. Joseph
Joffre cere României intrarea în război;
4–17 aug. 1916 – se semnează documentele colaborării
României cu Antanta;
14–27 aug. 1916 – Consiliul de Coroană a prezentat
înţelegerea cu Antanta şi a decis intrarea României în
război;
14–15 aug. 1916 – armata română trece în Transilvania;
1 sept. 1916 – înfrângerea românilor la Turtucaia;
sf. oct. 1916 – retragerea românilor din Dobrogea;
23 nov.–6 dec. 1916 – gen. Mackensen intră în
Bucureşti;
mart.–apr. 1917 – regele Ferdinand promite înfăptuirea
reformei agrare şi a celei electorale;
24 iulie–6 aug. – 24 aug. – 3 sept. 1917 – luptele de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz;
25 oct.–7 nov. 1917 – lovitura de stat bolşevică de la
Petrograd;
19 nov.–2 dec. 1917 – Consiliul de Coroană decide
continuarea războiului împotriva Puterilor Centrale;

29
26.XI.–9.XII.–1917 – armistiţiul cu puterile Centrale;
3 dec. 1917 – arestarea reprezentantului României la
Petrograd (Constatin Diamandy);
8–22 dec. 1917 – trupele române intervin pentru a linişti
situaţia creată în Moldova datorită agitaţiilor bolşevice;
3–26 ian. 1918 – ruperea legăturilor diplomatice dintre
România şi Rusia;
dec. 1917– mai 1918 – au loc convorbiri intre România
şi Puterile Centrale pentru încheierea păcii;
25 ian.– 19 febr. 1918 – România primeşte un ultimatum
din partea Puterilor Centrale pentru încheierea grabnică
a păcii;
febr. 1918 – Ferdinand se întâlneşte la Răcăciuni cu
Czernin;
17 febr.– 2 martie ; 19 febr.– 4 martie 1918 – Consiliile
de Coroană de la Iaşi care au dezbătut soarta ţării;
18 feb. – 3 martie 1918 – pacea de la Brest Litovsk;
sf. febr. 1918 – demisia guvernului Averescu; formarea
cabinetului Marghiloman;
24 aprilie – 7 mai 1918 – pacea de la Bucureşti;
sept. 1918 – Bulgaria a fost înfrântă decisiv de Antanta;
24 oct, – 6 nov. 1918 – demisia guvernului Marghiloman
şi formarea cabinetului Coandă;

30
11 nov. 1918 – armistiţiul Antantei cu Germania;
18 nov.–1 dec.1918 – Bucureştiul este eliberat. Regele
Ferdinand împreună cu guvernul revin la Bucureşti.
CAPITOLUL II

DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A

STATULUI ROMÂN

1. Premisele Marii Uniri

2. Unirea Basarabiei cu România
3. Unirea Bucovinei cu România
4. Unirea Transilvaniei cu România
5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918

1. Premisele Marii Uniri

Întregirea naţională a României a fost un ideal al
tuturor românilor, care s-a manifestat puternic în
perioada 1859-1918.Pentru aceasta România a
participat la primul război mondial de partea Antantei.
Primul război mondial a însemnat pentru românii din
teritoriile aflate sub ocupaţie străină accentuarea

31
regimului de opresiune, de discriminare naţională. În
acelaşi timp a accentuat lupta pentru realizarea unităţii
naţionale.
Încercările împăratului Carol I al Austro-Ungariei
de a menţine imperiul federalist au eşuat. În acest
context izbucnesc revoluţii la Viena şi Budapesta care au
dus la separarea Austriei şi Ungariei. Naţionalităţile
asuprite luptă pentru autodeterminarea naţională, pentru
formarea statelor naţionale. Români din teritoriile străine
se înrolează ca voluntari în armata română.
Realizarea marii uniri a fost un proces logic prin
care românii s-au reunit în cadrul unuia şi aceluiaşi stat
naţional.

2. Unirea Basarabiei cu România

Prima etapă :
Problema unirii Basarabiei cu Romania s-a pus in
contextul evenimentelor avute loc in Rusia. Pe fondul
dezmembrării Imperiului Ţarist şi a adoptării principiului
autodeterminării până la despărţire de statul naţional în
care au fost înglobate, in Basarabia începând cu 1917
au fost create condiţiile pentru unirea cu România. Un
rol important în lupta pentru unire l-au avut:

32
• Partidul Naţional Moldovean infiinţat în 1917 ;
• Ziarul „Cuvântul Moldovenesc” ce apărea la Chişinău
în 1917;
La 25 sept/8 oct.1917 la Chişinău a avut loc
Congresul ostaşilor moldoveni; cu acest prilej se
constituie un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării ce
avea ca for coordonator consiliul directorilor. Consiliul
directorilor a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte
al Sfatului Ţării a fost ales Ioan Inculeţ.
A doua etapă:
În condiţiile în care Ucraina urmărea să ocupe
Basarabia, Sfatul Ţării proclamă in decembrie 1917
Republica Democratică Moldovenească. Tulburările
provocate de bolşevici în Moldova, pericolul anexării
Basarabiei la Ucraina determină Consiliul Directorilor să
ceară sprijinul armatei române. La 13/26 ianuarie 1918
guvernul lui Lenin rupe relaţiile diplomatice cu
România. Republica Democratică Moldovenească
izolată complet şi-a proclamat independenţa la 4
februarie 1918. Pe fondul precipitării relaţiilor cu Rusia
sovietică la 27 martie / 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării adoptă
cu majoritate de voturi hotărârea de unire a Basarabiei

33
 cu România. Sfatul Tarii cuprindea reprezentanti ai
tuturor nationalitatilor.

3. Unirea Bucovinei cu România

Bucovina este cel de-al doilea teritoriu românesc unit
cu România. Lupta pentru realizarea unirii cu patria
mama s-a accentuat o data cu debutul primei conflagratii
mondiale. Primul război mondial a adâncit criza
Imperiului Austro-Ungar.
Românii din Bucovina s-au confruntat cu politica
deznaţionalizării promovată de Imperiul Austro-Ungar,
numeroşi fiind înrolaţi în armata austro-ungară. În
toamna anului 1918 este lansată teza anexării Bucovinei
la Galiţia. De asemenea Ucraina ameninţa cu anexarea.
Consecinţe:
• 14-27 oct. 1918 – din iniţiativa lui Xestil Puşcariu şi
Iancu Flondor este convocată o adunare a
reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie
care decide unirea cu regatul României;
• este ales un comitet executiv şi un Consiliu
Naţional; intervenţia trupelor ucrainiene determina pe
Iancu Flondor sa ceara sprijinul trupelor româneşti;

34
• 15/28 nov. 1918 la Cernăuţi are loc Congresul
general al Bucovinei (români, polonezi, germani,
ruteni). Congresul votează cu majoritate de voturi
unirea Bucovinei cu România.
Unirea Transilvaniei cu România
Prima etapă.
Participarea Transilvaniei alături de Austro-Ungaria
la primul război mondial a radicalizat lupta pentru unire.
Intrarea trupelor române în Transilvania în vara anului
1916 este primită cu entuziasm de români. Autorităţile
maghiare după contraofensiva Puterilor Centrale în
Transilvania duc o puternică acţiune de reprimare a
mişcării naţionale româneşti prin:
- rechiziţii, arestări, internări în lagăre;
- suspendarea presei româneşti;
- închiderea şcolilor confesionale româneşti.
Interdicţiile pronunţate de guvernul Tisza au
accentuat lupta socială şi de protest între 1916 şi 1918
pe Valea Jiului, la Cluj, Braşov, Oradea, Timişoara. În
ianuarie şi iunie 1918 au avut loc în întregul imperiu
puternice greve generale. Lupta pentru unire s-a
manifestat puternic în 1918 prin:
- apariţia la 1 octombrie 1918 a ziarului Adevărul;

35
 - prin intensificarea propagandei pentru susţinerea
cauzei tuturor românilor, în Franţa, Anglia, Statele
Unite, Italia, Suedia de către Take Ionescu, Simion
Mândrescu, Constantin Angelescu;
- publicarea în presă a unor articole care arătau
necesitatea unirii.
Pe fondul acestor evenimente a avut loc la 8 aprilie
1918 la Roma Congresul popoarelor asuprite din
Imperiul Austro-Ungar la care au participat Simion
Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. Cu acest
prilej s-a hotărât continuarea luptei popoarelor asuprite
din monarhia austro-ungară pentru unire şi
autodeterminare naţională. În Europa s-a accentuat
propaganda unirii Transilvaniei cu România îndeosebi
după 3 octombrie 1918 când la Paris s-a constituit sub
preşedenţia lui Take Ionescu Consiliul Naţional al Unităţii
Româneşti. Acesta publica ziarul La Roumanie.
Împaratul Carol I la 3/16 octombrie 1918 încearcă
salvarea monarhiei prin manifestul Către popoarele mele
credincioase prin care propunea federalizarea Austro-
Ungariei. Drept răspuns Alexandru Vaida-Voievod în
Parlamentul maghiar a citit declaraţia de independenţă a
naţiunii române din Transilvania. Treptat puterea locală

36
în Transilvania a fost preluată de consiliile româneşti
numite sfaturi, ce au dispus de sprijinul militar al
populaţiei prin gărzile româneşti.

A doua etapă
În Transilvania şi-a reluat activitatea din toamna
anului 1918 Partidul Naţional Român. Comitetul executiv
al partidului întrunit la Oradea la 29 septembrie/12
octombrie 1918 a dat publicităţi declaraţia prin care
proclama independenţa naţiunii române. În acelaşi timp
a reluat contactele cu Partidul Social Democrat din
Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a
constituit Consiliul Naţional Român Central din care
făceau parte saşe reprezentanţi ai Partidului Naţional
Român(Theodor Mihaly, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-
Voievod, Ştefan Ciceo-Pop, Alexandru Lazăr) şi şaşe
reprezentanţi ai Partidului Social Democrat(Ioan
Fluieraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Elena
Grapini, Iosif Jumanca). Consiliul Naţional Român
Central a avut sediul la Arad şi a devenit organul central
al luptei românilor transilvăneni pentru unire. Pentru
realizarea obiectivelor sale Consiliul Naţional Român
Central a hotărât:

37
 - că va prelua puterea deplină în Transilvania;
- să organizeze Marea Adunare Naţională de la Alba-
Iulia pentru aprobarea de către popor a hotărârii de
unire cu România.
Între 13-15 noiembrie 1918 reprezentanţi ai
Consiliului Naţional au purtat tratative cu reprezentanţii
guvernului Tisza în ceea ce priveşte situaţia din
Transilvania. Tratativele au eşuat din cauza
intransigenţei maghiare.

A treia etapă:
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a avut loc la
18 nov./ 1 dec. 1918:
- a reunit peste 1228 de delegaţi din toate localităţile
Transilvaniei şi 100000 de participanţi;
- a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti care a
proclamat unirea românilor din Transilvania şi a
teritoriilor locuite de dânşii cu România.
A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii
de stat:
- Marele Sfat Naţional condus de Gheorghe Pop de
Băseşti, forul legislativ al Transilvaniei;

38
 - Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu format din
15 membri.
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a consfinţit
înfăptuirea Marii Uniri. Unirea a fost recunoscută şi de
naţionalităţile din Transilvania:
- 8 ianuarie 1919 de Consiliul Naţional Săsesc;
- ianuarie 1919 de populaţia evreiască;
- august 1919 de Congresul Şvabilor de la Timişoara;
- septembrie 1919 de Consiliul Naţional Maghiar de la
Târgu-Mureş.
Autorităţile maghiare au refuzat recunoaşterea
hotărârii de unire şi a consiliului dirigent. Ameninţările
guvernului Bela Kun şi atacurile armatei maghiare
împotriva românilor au determinat guvernul român să
întreprindă campania din 1919 din Ungaria. În august
1919 armata română a pătruns în Budapesta. Era
înlăturată astfel posibilitatea extinderii revoluţiei
bolşevice în zonă.

5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918:

Unirea s-a realizat ca expresie a voinţei românilor
într-un context favorabil creat de primul război mondial.
A fost rezultatul luptei de veacuri a tuturor românilor. La

39
realizarea ei au contribuit toate forţele politice din regat
şi grupările politice româneşti din teritoriile aflate sub
dominaţie străină. Dintre personalităţile româneşti din
vechiul regat care au contribuit la realizarea unirii un rol
hotărâtor l-au avut regele Ferdinand, Ionel Brătianu,
Take Ionescu, Nicolae Iorga. Realizarea României Mari
crea cadrul favorabil progresului rapid al societăţii
româneşti într-un nou context internaţional şi european.
Tratatele din 1919 – 1920 recunosc de jure o situaţie
existentă de facto. Suprafaţa ţării creşte de la 137 mii
km 2 la 295.049 km 2, populaţia creşte de la 7.250.000
locuitori în 1918 la 18.052.896 locuitori în 1930.
Aportul provinciilor unite a contribuit la dezvoltarea
economică a României cu implicaţii deosebite în evoluţia
economică, socială, politică, culturală.

CRONOLOGIE
27 mai – 8 iunie 1917 – soseşte la Iaşi primul
detaşament de transilvăneni şi bucovineni;
1917 – în Basarabia se constituie Partidul Naţional
Moldovean;
1917 – la Chişinău apare ziarul „Cuvântul Moldovenesc”;

40
25 sept. – 8 oct. 1917 – Congresul ostaşilor moldoveni
de la Chişinău; se crează Sfatul ţării;
1 oct. 1917 – reapare ziarul „Adevărul”;
25 oct. 7 nov. 1917 – revoluţia bolşevică din Rusia;
dec. 1917 – se proclamă Republica Democratică
Moldovenească;
ian. 1918 – Ucraina îşi proclamă independenţa;
4 feb. 1918 – Republica Moldovenească îşi proclamă
independenţa;
27 martie – 9 aprilie 1918 – Sfatul ţării adoptă hotărârea
Basarabiei de a se uni cu România;
8 aprilie 1918 – la Roma are loc Congresul Popoarelor
asuprite din Imperiul Austro-Ungar;
toamna 1918 – P.N.R. îşi reia activitatea;
3 oct. 1918 – la Paris se constituie Consiliul Naţional al
Unităţii Româneşti;
3 – 16 oct. 1918 – manifestul lui Carol I „Către
Popoarele mele credincioase”.
29 sept. – 12 oct. 1918 – Comitetul Executiv al P.N.R.
adoptă o declaraţie ce proclamă independenţa naţiunii
române;
14 – 27 oct. 1918 - Adunarea reprezentanţilor populaţiei
româneşti din Bucovina;

41
30 oct. – 12 nov. 1918 – se constituie Consiliul Naţional
Român Central;
9 – 22 nov. 1918 – Consiliul Naţional Român Central
anunţă guvernul de la Budapesta că preia puterea
deplină în Transilvania.
13 – 15 nov. 1918 – tratativele de la Arad dintre
reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului
Tisza;
15 – 28 nov. 1918 – Congresul general al Bucovinei
votează unirea Bucovinei cu România;
18 nov. – 1 dec. 1918 – Adunarea Naţională de la Alba
Iulia;
19 nov. – 2 dec. 1918 – sunt alese Marele Sfat Naţional
şi Consiliul Dirigent, organe ale puterii de stat în
Transilvania;
8 ian. 1918 – Comitetul central săsesc recunoaşte
Marea Unire;
ian. 1918 – evreii recunosc unirea;
august 1918 – Congresul şvabilor de la Timişoara
recunoaşte Unirea.

42
 CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

1. Caracteristicile generale ale vieţii economice

2. Viaţa economică în perioada 1919 - 1928
3. Viaţa economică în perioada 1929 - 1933
4. Viaţa economică în perioada 1934 - 1940

1. Caracteristicile generale ale vieţii economice

Viaţa economică în perioada interbelică cunoaşte
evoluţii în funcţie de noul cadru teritorial, economic,
social, politic şi cultural creat de realizarea Marii Uniri.
Făurirea statului naţional unitar român a deschis o nou
etapă în istoria României:
• s-au creat posibilităţi pentru valorificarea
capacităţilor materiale şi umane existente la nivelul
întregii ţări;

43
 • viaţa politică s-a concentrat spre consolidarea Marii
Uniri;
• a crescut rolul intelectualităţii în societatea
românească;
• s-a modificat raportul de forţe între marii proprietari
de pământ şi burghezie;
• creşte rolul burgheziei mici şi mijlocii în economia
românească;
• creşte ponderea ţărănimii mijlocaşe ca urmare a
reformei agrare din 1921;
• apar noi concepte privind evoluţia economică a
României prin crearea unor noi grupări politice;
• dezvoltarea industriei determină o creştere numerică
a muncitorimii;
Imediat după război, problema principală a societăţii
româneşti a fost refacerea economică. Refacerea
economică a determinat o confruntare de idei privind
căile de urmat. În acest sens s-au confruntat două
concepte:
• conceptul Prin noi înşine care punea accentul pe
capitalul autohton, resursele şi forţa de muncă
naţională;

44
 • conceptul Porţile deschise bazat pe atragerea
capitalului străin.
Aceste confruntări ideologice s-au accentuat
îndeosebi după 1918, un rol hotărâtor în clarificarea
lor l-a avut revista Democraţia.

2. Viaţa economică în perioada 1919-1928

În perioada 1919-1928 viaţa economică în România
cunoaşte două etape distincte:
• 1919-1921 perioadă în care la guvernarea ţării s-au
aflat guverne de uniune naţională sau ale Partidului
Poporului
• perioada 1922-1928 numită şi decada brătianistă în
care la conducerea statului s-a aflat Partidul
Naţional Liberal;
În această perioadă s-au confruntat două ideologii
importante în ceea ce priveşte evoluţia economică:
• neoliberalismul;
• ţărănismul.
Confruntările de idei au dus la clarificări în acest
domeniu, au creat condiţiile manifestării nu numai în plan
teoretic, dar şi practic a neoliberalismului.

45
 Prima perioadă (1919-1921) a fost o perioadă de
căutări atât în ceea ce priveşte evoluţia economică cât şi
în ceea ce priveşte evoluţia monetară. Principalele
caracteristici ale acestei perioade au fost:
• economia românească era distrusă de război în cea
mai mare parte;
• în 1919 se realiza doar 20 – 25% din producţia
anului 1913
• agricultura continua să rămână ramura principală a
economiei;
• România era nevoită să importe cereale în 1919
pentru hrana populaţiei;
• întreprinderile erau în cea mai mare parte distruse
de război;
• la nivel naţional nu exista o unifcare monetară;
• productivitatea era scăzută datorită lipsei investiţiilor
şi a forţei de muncă caliifcate;
• populaţia era concentrată îndeosebi în zonele rurale
lipsită de vite de muncă şi de pământul necesar
întreţinerii familiilor (un milion de familii ţărăneşti
deţineau 46,7% din terenul cultivabil, iar 1171 de
mari proprietari deţineau 42,3%).

46
 În aceşi ani cele mai importante reforme au fost
reforma electorală şi reforma agrară. Reforma agrară a
fost promisă în 1917 de regele Ferdinand. Dreptul de
expropriere a fost înscris în Constituţie, dar a determinat
mari confruntări politice şi ideologice. Propusă de liberali
în 1913, reforma agrară începe să fie aplicată din 1920
în Basarbia. Legiferată în 1921 se aplică în vechiul
Regat, Transilvania şi Bucovina. A fost cea mai mare
reformă agrară din istoria României şi una din cele mai
importante din Europa. Reforma prevedea:
• exproprierea suprafeţelor cultivabile mai mari de 100
de ha;
• erau exceptate de la expropriere viile, pădurile,
plantaţiile de pomi fructiferi;
• suprafaţa expropriată era diferită în funcţie de
regiune, de numărul populaţiei şi de suprafaţa
arabilă existentă;
• au fost expropriate circa 4 milioane de ha pământ
arabil şi circa 2 milioane de ha nearabil;
• au fost împrprietărite aproximativ 2 milioane de
familii ţărăneşti.
Măsurile pentru refacerea economiei distruse au
vizat:

47
 • înfiinţarea Case de Credit a Meseriilor cu un capital
de 2.000.000.000 lei;
• reorganizarea Ministerului Industriei şi Comerţului
prin înfiinţarea Direcţiilor Comerţului, Aprovizionării,
Cooperaţiei şi Refacerii Economice, Tarifelor
Vamale şi de Trensport, Serviciului de control al
Bursei Băncilor şi Societăţilor de Asigurare;
• dispoziţii şi ordonanţe pentru extinderea la nivel
naţional a Legii Încurajării Industriei Naţionale;
• înfiinţarea în 1920 a Subsecretariatului de Stat al
refacerii şi Aprovizionării pentru procurarea de
materii prime necesare industriei.
Perioada 1922-1928 este cunoscută sub numele de
perioada brătianistă deoarce la conducerea statului
român s-a aflat Partidul Naţional Liberal. Guvernarea
acestui partid a impus doctrina neoliberală în evoluţia
vieţii economice:
• promovarea politicii Prin noi înşine care punea
accentul pe forţele naţionale;
• crearea unei industrii performante care să fie
competitivă pe plan european prin refacerea
întreprinderilor distruse de război, crearea de
întreprinderi noi utilate cu maşini moderne prin

48
 diversificarea producţiei industriale de locomotive,
vagoane de marfă şi călători, echipament militar,
motoare de avioane, produse chimice;
• mărirea volumului capitalului investit în industrie de
la 19 miliarde lei în 1924 la 46 miliarde lei în 1928;
• dezvoltarea domeniului bancar s-a realizat cu
aportul capitalului străin. Cele mai importante bănci
au fost Banca Naţională a României, Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca
Comercială Română.
Pentru dezvoltarea domeniului economic şi de
afaceri au fost promulgate o serie de legi cum sunt:
• legea energiei în 1924;
• legea minelor în 1924;
• legea privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului în 1924.
Industria a fost sprijinită de stat prin creşterea
rolului Direcţiei Reformei din cadrul Ministerului
Industriei şi Comerţului creată în 1919 şi înfiinţarea în
1923 a Societăţii de Credit Industrial. Rezultatele acestei
politici industriale au fost infiinţarea întreprinderilor
metalurgice: Fabrica de sârmă Câmpia Turzii în 1922,
Uzinele Titan-Nădrag-Călan în 1924, Copşa Mică-Cugir

49
în 1925 şi constructoare de maşini: Malaxa şi I.A.R.
Braşov în 1926. Ritmul de creştere al industriei era de
5,4% / an considerat unul dintre cele mai ridicate din
lume. România se afla printre statele avansate din lume
în ceea ce priveşte Industria Petrolului, producţia de
locomotive, vagoane şi avioane.
Agricultura a rămas ramura cea mai importantă
ramură a economiei naţionale. Au continuat acţiunile de
împroprietărire, crearea fermelor model ale statului,
stimularea producţiei agricole prin înfiinţarea Creditului
Rural. Eforturile pentru sprijinirea gospodăriei tărăneşti
au fost modeste. Înfiinţarea Camerelor Agricole, a
Institutului de Cercetări Agricole şi a Consiliului Superior
al Agriculturii precum şi începerea producerii de maşini
agricole au favorizat creşterea producţiei agricole. Cu
toate acestea producţia a rămas sub media europeană.
Comerţul exterior. Curentul neo-liberal, pus în
aplicare în activitatea guvernamentală după 1922 mult
mai intens decât în perioada 1918 – 1919, a abordat
problemele relaţiilor economice externe pornind de la
ideea potrivit căreia acestea trebuie să contribuie la
dezvoltarea economiei româneşti. Rolul statului creştea
în reglementarea şi iniţierea relaţiilor cu exteriorul. În

50
1924 volumul comerţului românesc valora 110% din
volumul anului 1913, iar cel european reprezenta 150%
din volumul anului 1913. Valoarea tonei la export şi
import era net în favoarea tonei importate, ceea ce
demonstra un decalaj substanţial. Valoarea tonei
importate reprezenta 556%, de circa 5 ori mai mare
decât valoarea tonei exportate.
România a ratificat protocolul de la Geneva din
septembrie 1923 referitor la clauzele de arbitraj în
materie comercială. Evoluţia relaţiilor internaţionale a
impus reorganizarea relaţiilor economice ale României.
Până în 1924 s-au încheiat acorduri cu Suedia (1922),
Olanda (1922), Spania (1923), Norvegia (1924), Grecia
(1925). Pentru facilitarea schimburilor comerciale
semnarea protocolului de la Geneva din 1923 privind
regimul internaţional al căilor ferate ocupă un rol
important deoarece, reglementa transportul pe Dunăre şi
pe căile ferate. Dezvoltarea comerţului exteriaor a dus la
echilibrarea balanţei comerciale a României. Ţara
noastră a parcurs ritmuri rapide în comerţul exterior.
Indicii volumului de mărfuri exportate a fost superior unor
ţări ca Germania, Belgia dar inferior unor state cum sunt
Franţa şi Anglia.

51
 3. Viaţa economică în perioada 1929 – 1933.
Economia românească a fost afectată în perioada 1929-
1933 de criza economică de supraproducţie, manifestată
la nivel european şi mondial. Criza economică în
România s-a manifestat prin:
• instabilitate politică;
• închiderea a numeroase întreprinderi;
• înrăutăţirea nivelului de trai;
• creşterea numărului şomerilor;
• falimente bancare;
• scăderea preţurilor la produsele agricole;
• aplicarea curbelor de sacrificiu la indicaţiile
experţilor străini;
• mişcări sociale: Lupeni-1929, Griviţa-1933;
• predominarea agriculturii;
• contractarea de împrumuturi străine;
• scăderea preţurilor la materiile prime;
• presiunea capitalului străin.
Criza a avut punctul culminant în anul 1932 când
producţia a scăzut cu 50%.

52
 În această perioadă a fost promovată politica Porţile
deschise unde accentul se punea pe creşterea rolului
capitalului străin în economia românească.
Industria. Până în 1929 industria cunoaşte un
ascendent, contribuţia la venitul naţional a acesteia a
fost de 22,9%, cu creştere a ponderii industriei mari în
producţia industrială a ţării. La recensământul din 1933
s-a constatat că din cele 273.227 întreprinderi
economice numai 12.911 aveau instalaţii de forţă
motrice. Aceasta demonstrează că industria era la un
nivel scăzut de dezvoltare, determinat de penuria de
capital fapt ce a determinat guvernările naţional-tărăniste
să acorde importanţă capitalului străin. Criza economică
din 1929 – 1933 a lovit industria românească, reducând
producţia. Pe ansamblul industriei producţia a scăzut
valoric cu 53% în 1932 faţă de 1929 cu variaţii de la o
ramură industrială la alta. Industria petrolului aflată în
exploatarea capitalului străin în proporţie de 3 / 4,
producţia a crescut continuu în condiţiile reducerii
preţurilor. Valoarea produselor petroliere în 1932 era cu
60% mai mică faţă de 1929. Producţia a crescut în 1932
cu circa 65%. Criza a dus la o nouă concentrare şi
centralizare a producţiei şi capitalurilor ceea ce a

53
determinat schimbări în structura proprietăţi. Numărul
falimentelor după anuarul statistic al României au ajuns
la 10.000 în 1933, cu consecinţe asupra nivelului de trai.
Agricultura. În anii crizei economice structura
proprietăţii agricole se prezenta astfel: 2.460.000
proprietăţi tărăneşti cu 1 – 5 ha., 25.000 de proprietăţi de
la 50 ha în sus. 700.000 de tărani nu posedau pământ.
Stocurile de produse agricole au crescut, iar preţurile au
scăzut. Datoriile agricole au afectat proprietarii de
pământuri, prin scumpirea creditului agricol, unde
dobânzile au crescut de la 24% la peste 100%. Urmările
acestei creşteri au dus la execuţii silite, cu implicaţii
asupra proprietăţii şi producţiei agricole. Legile de
asanare a datoriei agricole din 1932 şi 1933 au rezolvat
numai în parte problema datoriei agricole. Comparativ cu
alte ţări producţia medie la hectar a scăzut. Astfel,
producţia medie de grâu la hectar se afla în anii1930 -
1934 în urma Spaniei, Grecie şi Portugaliei faţă de care
între 1925 – 1929 România se afla înainte.
Datoria externă a României. În februarie 1929
naţional-ţărăniştii au trecut la înfăptuirea stabilizării
monetare, care însemna devalorizarea leului şi
consolidarea lui la nivelul atins în acel moment, în ceea

54
ce priveşte puterea de cumpărare. Noul curs era de 32
de ori mai mic decât cel de dinainte de primul război
mondial. Erau convertite biletele mai mari de 100.000 lei,
ce avantaja pe cei care aveau astfel de venituri. Această
politică a fost sortită eşecului deoarece se sprijinea pe
„resurse externe”, pe pretinsul ajutor al capitalului străin,
interesat în primul rând în plasamente rentabile. Pentru
stabilizarea bănească, România a contractat un
împrumut zis de „stabilizare” în valoare de 100.740.758
dolari circa 17 mld. de lei cu o dobândă ce se ridica la
8,9%, împrumut subscris de la o serie de bănci din New
York, Londra, Paris, Roma, Amsterdam, Praga, Viena,
Berlin.
În anul 1930 statul a contractat încă un împrumut de
8 mil. de dolari, cu o dobândă de 8% de la International
Telephone and Telegraph Corporation din New York,
condiţionat de restituirea lui în caz de un nou împrumut.
În 1931 este contractat un împrumut de dezvoltarea de
8,7 mld. lei. În schimbul împrumutului, trustul american a
primit concesionarea instalaţiilor şi serviciului de
telefonie care a durat până în anul 1941. Era aceeaşi
politică pe care o practicase în 1929 trustul suedez
Svenska care obţinuse monopolul chibriturilor pe timp de

55
30 de ani. Guvernul Alexandru Vaida-Voievod cere în
anul 1932 un nou împrumut. Acesta este condiţionat de
acceptarea prevederilor din raportul experţilor străini şi
de încheierea cu Societatea Naţiunilor a convenţiei
tehnice care însemna de fapt exercitarea controlului
finanţei internaţionale asupra politicii internaţionale
româneşti.
În România au sosit un grup de thnicieni financiari în
frunte cu Charles Rist care au alcătuit un raport asupra
situaţiei pe care au găsit-o în domeniul finanţelor.
Raportul cuprindea două părţi distincte:
• în prima parte raportul se ocupa de finanţele statului
de la stabilizarea leului şi constata creşterea
arieratelor, angajări neordonanţate din lipsă de
fonduri, plăţi de portofoliu neordonat făcute, dificite
bugetare, impozite intârziate, etc., situaţa grea a
bugetului prin reducerea veniturilor. Pentru
redresarea situaţiei, raportul cerea: reducerea
cheltuielilor la cel mul 32 miliarde, desfiinţarea
caselor autonome afară de C.F.R., C.A.M. şi P.T. şi
înlăturarea oricărui împrumut intern sau extern.
Raportul mai preciza că intervenţia statului în

56
 aplicarea legii conversiunii datoriei agricole a
agravat criza;
• partea a doua a raportului Riest, făcea propuneri
pentru organizarea aparatului financiar şi pentru
revizuirea aşezării contribuţiei directe, indirecte ale
timbrului şi succesiunilor. Raportul concluziona
faptul că România a avut de suferit din cauza crizei
mondiale.
Între septembrie 1932 şi aprilie 1933 se perfectează
acordul de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor
pentru redresarea economică şi financiară care echivala
cu asistenţă financiară. Acordul a dus la semnarea
planului de asanare de la Geneva, care prevedea avizul
reprezentanţilor Societăţii Naţiunilor în materie de
executare a bugetului sau legiferare bancară şi
monetară.
Bugetul general al statului pe anul 1932 se împărţea
în buget ordinar şi extraordinar. Bugetul ordinar se
referea la cheltuielile pentru intreţinerea aparatului de
stat, salariile funcţionarilor, lucrări publice, întreţinerea
şcolilor. Bugetul extraorbinar reprezenta un cont de
lichidare a pasivului statului. În această perioadă, aceste
bugete se încheie cu deficit, iar prin reducerea sumelor

57
scordate bugetului ordinar se aplică curbe de salarii
tuturor funcţionarilor, cunoscute în epocă sub numele de
„curbe de sacrificiu” cu consecinţe asupra puterii de
cumpărare.
4. Viaţa economică în perioada 1934-1938
Această perioadă s-a caracterizat prin înviorarea
economiei care va determina atingerea celui mai înalt
nivel al producţiei în 1938. Progresul economic s-a bazat
pe comenzile de stat şi necesităţilor de apărare ale ţării.
Direcţii de acţiune:
• modernizarea prin dezvoltarea industriei proprii;
• politică protecţionistă;
• creşterea rolului statului în economie;
• colaborarea avantajoasă cu capitalul străi;
• creşterea capitalului românesc;
• creşterea ponderii industriei în cadrul economiei;
• redresarea producţiei agricole.
Măsuri adoptate de către guvernarea liberală:
• reorganizarea economiei (fondarea Ministerului
Economiei Naţionale);
• investiţii de capital;
• comenzi de stat;

58
 • apar ramuri şi subramuri noi;
• participarea statului la finanţarea unor ramuri.
Consecinţe:
• 1938 – punctul maxim de dezvoltare al economiei
româneşti;
• venitul naţional/locuitor - 110 dolari;
Industria reprezenta aproximativ 31% din venitul
Naţional România se situa pe poziţii funtaşe în
Industria Extractivă:
• locul 6 în lume – petrol;
• locul 1 în Europa – petrol;
• locul 2 în Europa – gaze naturale, aur.
În perioada interbelică economia României are
caracter agrar – industrial şi s-a caracterizat prin :
• dinamism;
• ritm mediu de dezvoltare 5,5%;
• contrast – mari întreprinderi industriale: I.A.R.,
Braşov, Malaxa, Reşiţa şi întreprinderi fără forţă
motrice;
• predomină micile întreprinderi;
• repartiţia teritorială a industriei era neuniformă -
zone neindustrializate;

59
 • ritmul de înzestrare tehnică neuniformă.
Industria capătă pondere în cadrul economiei
punându-se accent pe concentrarea şi centralizarea
producţiei şi a capitalului. S-au dezvoltat transporturile şi
telecomunicaţiile cu efecte în industria constructoare de
maşini, comerţ şi sistemul bancar, dar şi în plan social.
Activitatea comercială a fost intensă crescând
posibilităţile de export care au atins nivelul cel mai înalt
în 1936.

TERMENI

- caracter agrar industrial – economia unei ţări în

care agricultura este ramura principală iar industria
este în curs de dezvoltare;
- criză economică – fază a ciclului economic în care
supraproducţia atinge punctul important şi se
formează un surplus relativ de mărfuri, în raport cu
capacitate de cumpărare limitată a populaţiei care
implică dezorganizarea profundă a vieţii economice,
ducând la scăderea producţiei, şomaj, reducerea
salariilor;

60
- hinterland – termen folosit pentru a desemna starea
de aservire a unei ţări slab dezvoltate economic, faţă
de ţările mai dezvoltate;
- legea de conversiune a datoriilor agricole –
operaţiune financiară de reducere a datoriilor
ţăranilor faţă de stat;
- neoliberalism – curent economic contemporan,
născut ca urmare a adaptării principiilor
liberalismului prin prisma unor noi realităţi; susţine
intervenţia statului în economie;
- politica „porţilor deschise” – politică economică
aparţinând P. N. Ţ. prin care se încuraja
pătrunderea capitalului străin;
- trust – formă superioară de monopol în care
întreprinderile participante îşi pierd independenţa de
producţie, iar proprietarii devin un fel de acţionari ai
acestuia;

CRONOLOGIE

61
1919 – 1928 – etapă din evoluţia economică a României
caracterizată prin eforturi de refacere economică după
distrugerile de război pe principiile neoliberalismului;
1929 – 1933 – etapa crizei economice;
1934 – 1940 – etapa unui susţinut progres economic pe
seama comenzilor de stat şi a necesităţilor de apărare
ale ţării;
1919 – producţia economică a României reprezintă 20-
25% din cea înregistrată în 1913;
1920 – Legea pentru retragerea din circulaţie a
coroanelor şi rublelor;
1924 – legea privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului; Legea minelor
1929 – Legea privind stabilizarea
1932 – apogeul crizei economice din România;
1938 – momentul de vârf al dezvoltării economice al
României în perioada interbelică;
23 martie 1939 – Tratatul economic româno-german

62
 CAPITOLUL IV

STRUCTURI ŞI MIŞCĂRI SOCIALE ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în

perioada interbelică
2. Structuri şi mutaţii în plan social
3. Conflicte sociale

1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în

perioada interbelică
România, după Marea Unire a devenit un stat de
mărime medie, populaţia se afla pe locul opt şi suprafaţa
pe locul zece în Europa. Recensământul din 1930
prezenta următoarea structură a populaţiei: 71,9%

63
români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2%
ruteni şi ucrainieni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5% ţigani,
0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi şi croaţi, 0,3%
polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naţionalităţi.
Din cei 18.025.896 locuitori, 78,9% trăiau în lumea
satelor, 21,1% erau concentraţi în oraşe. Cele mai mari
oraşe din România Mare erau: Bucureşti(630.000
locuitori), Cernăuţi, Galaţi, Iaşi (400.000 locuitori). În
1925 a fost adoptată o lege care consfinţea libertatea
emigrării. Statisticile privind emigrarea se referă
îndeosebi la anul 1938 când în România s-au stabilit
28.580 cetăţeni străini şi au emigrat 11.709 cetăţeni
români.
După statistica din 1930 repartiţia forţei de muncă
pe profesii era următoarea: 72,3% lucrau în agricultură,
9,4% în industrie, 4,8% erau funcţionari, 4,2% se ocupau
de comerţ şi credit. Provinciile unite cu ţara aveau
elemente specifice ale structurii sociale în funcţie de
structura economică:
• Transilvania: ponderea o forma burghezia mică,
comercială şi industrială, ţăranii şi lucrătorii
industriali;

64
 • Bucovina: întreprinzătorii capitalişti de origine
evreiască sau germană, ţărani;
• Basarabia: ţărănime numeroasă.

2. Structuri şi mutaţii în plan social

Structura socială în perioada interbelică cunoaşte
evoluţii în funcţie de dezvoltarea ramurilor economice.
Dacă în perioada 1918-1921 majoritatea populaţiei o
forma ţărănimea, după 1922 creşte numeric
muncitorimea şi profesiile liberale datorită dezvoltării
industriei.
Burghezia industrială, bancară şi comercială a
jucat un rol important în plan economic şi politic. A
impulsionat cele mai importante acte de politică
economică, fiind adepta ideii industrializării şi a creşterii
prestigiului României prin creşterea puterii sale
economice. Burghezia şi-a consolidat poziţia în
societate, a contribuit la modernizarea statului român.
Prin politica promovată în domeniul economic în unele
perioade a atenuat conflictele sociale. Burghezia nu era
o clasă socială omogenă, în ţara noastră predomina
burghezia mică şi mijlocie. Marea burghezie era
reprezentată de marii industriaşi şi bancheri: Nicolae

65
Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu. În jurul lui Carol al
II-lea s-a format camarila regală care treptat după 1930
va prelua controlul asupra întregului aparat de stat.
Marii proprietari de pământ (moşierimea) se
aflau într-un proces de diferenţiere şi de dezintegrare.
Pierd din forţa economică şi social politică. Procesul de
dezintegrare politică şi economică începe în primii ani ai
secolului XX şi se accentuează la sfârşitul primului
război mondial. Îşi pierd importanţa după reforma agrară
din 1921.
Ţărănimea constituia majoritatea populaţiei.
Forma un grup social compus din categorii diferite
delimitate de mărimea proprietăţii, capital şi modul de
exploatare a pământului. A cunoscut un proces de
stratificare în urma căruia s-au conturat micii proprietari
agricoli şi lucrătorii agricoli. În plan politic a alimentat
toate grupările şi partidele politice.
Muncitorii industriali. Dezvoltarea economică a
României Mari prin diversificarea ramurilor industriale a
determinat creşterea numerică a muncitorilor concentraţi
în jurul platformelor industriale din marile oraşe. În
perioada de stabilitate economică are un nivel de trai
acceptabil şi devine o forţă social-politică importantă.

66
Prin dezvoltarea unor ramuri industriale noi creşte gradul
de pregătire profesională. Exista o categorie antrenată în
ramuri de vârf purtătoare ale progresului tehnic. În
perioada crizei economice, prin înrăutăţirea situaţiei lor
materiale vor participa la mişcări de protest sub forme de
greve şi demonstraţii care vizau revendicări de natură
economică sau politică.

Intelectualitatea îşi măreşte ponderea şi rolul în

societate ca urmare a dezvoltării învăţământului, ştiinţei
şi culturii. Intelectualitatea românească s-a situat pe
poziţii progresiste. Ea a contribuit la dezvoltarea
învăţământului superior şi secundar, provenea atât din
lumea satelor cât şi din zona oraşelor. Cunoaşte o
creştere cantitativă şi calitativă. Exemplul cel mai
elocvent este faptul că Universitatea din Bucureşti se
situa printre primele 3 din lume.

3. Conflicte sociale
Conflictele sociale sunt permanente în perioada
interbelică cu intensităţi diferite în funcţie de etapa
parcursă de societatea românească sub raport politic şi
economic. Conflictele sociale capătă amploare în

67
perioadele de criză economică şi au loc în marile centre
industriale. Pentru a pune în evidenţă aceste aspecte
sunt necesare câteva precizări în ceea ce priveşte
condiţiile de viaţă, muncă şi nivelul de salarizare. O
statistică din 1938 menţionează în ceea ce priveşte
veniturile salariaţilor:
• majoritatea avea un venit mediu de cca 200.000 lei
pe an;
• 716 erau milionari, 70529 aveau venituri mai mari de
100.000 lei anual;
• 300.000 de persoane aveau venituri între 20.000 şi
40.000 lei anual.
Principalele mişcări sociale şi conflicte de muncă:
• greva tipografilor din Bucureşti din decembrie 1918;
• grevele muncitorilor ceferişti, mineri şi petrolişti din
1919-1920;
• greva generală din octombrie 1920.
Perioadele 1924-1928 şi 1934-1938 sunt
caracterizate printr-un nivel scăzut al conflictelor de
muncă şi mişcărilor sociale. Manifestări puternice
greviste au loc în perioada 1929-1933 ca urmare a
scăderii producţiei, închiderii unor întreprinderi, creşterii
şomajului şi introducerii curbelor de sacrificii:

68
 • greva minerilor de la Lupeni din august 1929 în urma
cărora au murit 22 de muncitori;
• acţiunile greviste din anii 1931-1932;
• grevele din ianuarie-februarie 1933 ale ceferiştilor şi
petroliştilor din Bucureşti şi Valea Prahovei;
• grevele de la atelierele Griviţa din 16 februarie 1933
soldate cu 3 morţi şi 16 răniţi.

CAPITOLUL V

EVOLUŢIA VIEŢII POLITICE

ÎN PERIOADA 1918 – 1940

1. Sistemul partidelor politice

2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai
vieţii politice
3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui program
democratic
4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru
dezvoltarea şi consolidarea statului naţional unitar
român
5. Principalele guvernări şi programele lor

69
6. Sfârşitul regimului democratic

1. Sistemul partidelor politice

România, după primul război mondial, prin realizarea
reformelor democratice, trece prin transformări
importante în ceea ce priveşte mentalul colectiv şi
structurile politice. Sistemul formaţiunilor politice s-a
remarcat printr-o complexitate deosebită determinată de
evoluţia evenimentelor interne şi internaţionale, de
interesele unor pături, grupuri şi forţe sociale. România
se afla într-o zonă de instabilitate determinată de
defecţiunea rusă, de revizionismul maghiar. În acest
context asistăm la apariţia unor grupări politice noi în
concordanţă cu noile ideologii ale vremii: ţărănism,
comunism, neoliberalism, fascism, naţionalism.
Principalele curente şi ideile lor sunt expuse în cele ce
urmează:
Neoliberalismul a avut ca reprezentanţi pe
St. Zeletin, V. Brătianu, I.Gh. Duca, intelectuali şi oameni
politici membri ai Partidului Naţional Liberal.
Ideologia neoliberală promova următoarele principii
şi obiective:

70
 • legătura dintre industrializare, modernizare şi
consolidarea independenţei politice;
• rolul important al statului prin elaborarea unor
planuri de dezvoltare economică;
• politica economică „Prin noi înşine” (1922-1928);
• ocrotirea economiei naţionale de expansiunea
capitalului străin;
• conservarea burgheziei industriale şi financiare;
• progresul burgheziei prin dezvoltarea industriei;
• exploatarea bogăţiilor cu sprijinul capitalului
autohton;
• capitalul străin limitat nu eliminat (Legea minelor
1924)
Ţărănismul a avut ca reprezentanţi pe Constantin
Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache. A fost ideologia
micilor proprietari agricoli promovând ideea statului
agrar. Dintre ideile desprinse din această ideologie
amintim:
• dezvoltarea industriei subordonată progresului
agriculturii – mijloace moderne;
• promovarea politicii economice a „porţilor deschise”
în care rolul hotărâtor îl are capitalul străin;

71
 Marxismul a avut ca reprezentant pe Lucreţiu
Pătrăşcanu :
• argumentează importanţa procesului de
industrializare;
• preconiza organizarea statului pe principii marxiste
în care rolul hotărâtor îl are dictatura proletariatului;
Sub aspectul vieţii politice, perioada 1918-1938 este
perioada în care se afirmă regimul constituţional
democratic. S-a caracterizat prin regrupări ale forţelor
politice, stabilitate guvernamentală, o dominare a
guvernării liberale. Perioadelor de dezorganizare a vieţii
economice şi de criză le-au corespuns perioade de
instabilitate politică, de proliferare a partidelor
politice(1918-1922;1929-1933). Nu au lipsit
manifestările de extremă dreapa şi stânga. Cu toate
acestea viaţa politică internă a evoluat în limitele
curentului democratic. Întrega perioadă analizată se
caraterizează prin dispariţia unor partide politice,
formarea de alianţe politice, naşterea unor noi partide,
apariţia grupărilor de extremă dreaptă şi extremă stângă.
Partidul conservator reprezenta interesele marilor
proprietari de pământ. În 1918 pe scena politică din
România existau două partide politice conservatoare:

72
 • Partidul Conservator Progresist condus de
Alexandru Marghiloman. Avea ca organ de presă
ziarul Steagul. Introducerea votului universal şi a
reformei agrare a hotărât soarta partidului care la
alegerile parlamentare din 1921 nu a obţinut nici un
mandat;
• Partidul Conservator Democrat a fost fondat în 1908,
era condus de Take Ionescu. Acest partid avea ca
organ de presă ziarul Românimea. În 1919 îşi
schimbă denumirea în Partidul Democrat. Take
Ionescu, preşedintele partidului va fi numit prim-
ministru la 17 decembrie 1921 şi va conduce
guvernul până la 18 ianuarie 1922, dată la care a
fuzionat cu Partidul Naţional din Transilvania.
Partidul Naţionalist Democrat reprezenta
interesele micii burghezii şi intelectualităţii democrate.
Avea ca organ de presă ziarul Neamul românesc.
Partidul activa în jurul istoricului Nicolae Iorga care după
1918 a încercat să activeze intens în viaţa politică
românească. În partid activa şi profesorul de la Iaşi A.C.
Cuza. Rivalitatea dintre Iorga şi Cuza privind unele
aspecte ideologice au dus la retragerea lui A.C. Cuza din

73
partid şi formarea de către acesta a Partidului Naţionalist
Democrat Creştin.
Liga Poporului s-a constituit în anul 1918 la Iaşi
prin activitatea generalului Alexandru Averescu, cel care
jucase pe frontul din Moldova un rol important. Partidul
avea organ de presă ziarul Îndreptarea. Îna anul 1920 îşi
va schimba denumirea în Partidul Poporului. Partidul va
fi chemat la guvernare în perioada 1920-1921. Guvernul
Alexandru Averescu, în perioada de guvernare adoptă:
• legile de reformă agrară;
• unificarea monetară şi reforma financiară;
• primul buget al României întregite.
Pentru realizarea unificării administrative dizolvă
Consiliul Dirigent din Transilvania, secretariatele din
Bucovina şi directoratele din Basarabia. În 1925
fuzionează cu Partidul Conservator Progresist. Partidul
Poporului va cunoaşte unele fricţiuni interne care se vor
accentua în 1932 când Octavian Goga se va desprinde
din acest partid şi va forma Partidul Naţional Agrar cu
organul de presă Ţara noastră.
Partidul Ţărănesc a fost creat în 1918 de către
învăţătorul Ion Mihalache. Baza socială a partidului se
afla în lumea satelor: preoţi, învăţători, ţărani înstăriţi.

74
Ziarele partidului au fost Ţară nouă şi apoi Aurora.
Printre liderii partidului pot fi menţionaţi: Constantin
Stere, Virgil Madgearu. Prin fuziunea în 1926 cu Partidul
Naţional Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu a
luat naştere Partidul Naţional Ţărănesc.
Partidul Naţional Român din Transilvania a fost
partidul românilor din Transilvania. Creat în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a fost exponentul luptei
pentru emancipare naţională. Baza ideologică şi
programatică a fost Declaraţia de la 1 decembrie 1918
de la Alba-Iulia. Organul de presă al partidului a fost
ziarul Patria. Cei mai importanţi conducători cu activitate
deosebită în lupta pentru realizarea Marii Uniri au fost:
Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Ciceo-Pop,
Vasile Goldiş. În 1926 fuzionează cu Partidul Ţărănesc
formând Partidul Naţional Ţărănesc care devine
principalul partid de opoziţie.
Partidul Naţional Liberal reprezenta interesele
burgheziei financiare şi industriale. Până în 1927 a avut
ca liderpe I.I.C. Brătianu. Partidul a dezvoltat teoria
neoliberalismului. Prin aceasta burghezia juca rolul de
conducere în societate organizată pe baza armoniei şi
echilibrului social. S-a aflat la conducerea ţării în

75
perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1928 perioadă
cunoscută sub numele de decada brătianistă.
A susţinut ideea reformei agrare şi electorale în timpul şi
după primul război mondial. A realizat ansamblul de
măsuri legislative pe baza cărora s-a promulgat
Constituţia din 1923. Ion I.C. Brătianu s-a folosit de
dificultăţile prin care trecea casa regală în perioada
crizei dinastice, fiind omul de încredere al regelui
Ferdinand, pentru creşterea rolului P.N.L. în viaţa
economică, politică şi socială a ţării, pentru consolidarea
regimului democratic în contextul în care erau cunoscute
concepţiile politice autoritare ale principelui Carol,
viitorul rege Carol al II-lea. Guvernarea liberală din 1922-
1928 a adus României Mari stabilitate. Cele mai
importante legi adopatate au fost:
• Constituţia din martie 1923;
• Legea privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice;
• Legea energiei din 1924;
• Legea minelor din 1924;
• Legea pentru unificare administrativă din 1925;
• Legea electorală din 27 martie 1926 prin care se
stabileşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor

76
 parlamentare, structura Adunării Deputaţilor şi
Senatului. Legea introducea prima parlamentară prin
care se asigura majoritate în Parlament partidului
care obţinea cel mai mare număr de voturi;
• La 4 mai 1825 sunt promulgate legea şi statutul
pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
În perioada guvernării I.I.C. Brătianu, s-au unificat
sitemul de învăţământ de stat şi particular, învăţământul
obligatoriu fiind prelungit de la 4 ani la 7 ani. Moartea lui
Ion I.C. Brătianu în 1927 a dat o lovitură prestigiului
partidului. I.G. Duca, noul lider, nu avea prestigiul lui
Ionel Brătianu. La 9 iulie 1930 Vintilă Brătianu a acceptat
de facto noua situaţie politică în urma revenirii lui Carol
al II-lea în ţară. Reorganizat în mai 1930 Partidul
Naţional Liberal a fost marcat de sciziune:
• încurajat de rege Gheorghe Brătianu a format
Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu;
• din Partidul Naţional Liberal s-a desprins şi gruparea
lui Constantin Argetoianu în 1930. În 1932 această
grupare a format Uniunea Agrară pusă în slujba
regelui Carol al II-lea. I.Gh. Duca a luptat pentru
refacerea organizaţiilor judeţene ale Partidului
Naţional Liberal în urma alegerii sale ca preşedinte

77
 al partidului în decembrie 1930. I.Gh. Duca este
asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din
Sinaia, în 1934 preşedinte al Partidului Naţional
Liberal este ales Constantin I.C. Brătianu (Dinu). În
1934 regeleCarol al II-lea numeşte la conducerea
ţării un guvern liberal condus de Gheorghe
Tătărăscu încălcând uzanţele parlamentare.
Guvernul Tătărăscu duce o politică în sprijinul lui
Carol accentuând deruta şi disensiunile în Partidul
Naţional Liberal. În alegerile parlamentare din 1937
rezultatele sunt slabe datorită politicii promovate de
Carol al II-lea care se pregătea să-şi instaureze
regimul său personal. Partidul Naţional Liberal –
Gheorghe Brătianu acceptă în 1938 fuziunea cu
Partidul Naţional Liberal în contextul în care
societatea românească a acelei perioade este
dominată de confuzie politică. De menţionat că la
alegerile parlamenatare din decembrie 1937 nici un
partid politic n-a obţinut prima majoritară pentru a
forma guvernul.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a format la 10
octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Naţional Român
cu Partidul Ţărănesc, grupa reprezentanţi ai burgheziei

78
mici şi mijlocii. Preşedinte al partidului a fost Iuliu Maniu,
personalitate cu rol important în lupta pentru realizarea
Marii Uniri. Fuziunea cu Partidul Ţărănesc a fost
condiţionată de înlăturarea lui Constantin Stere. Partidul
a dus o politică democratică, dar s-a deplasat treptat
spre centru dreapta. Partidul Naţional Ţărănesc a fost
principalul partid de opoziţie, activitatea sa fiind
îndrepatată pentru a obţine conducerea ţării. În urma
unei ample acţiuni cu caracter de mase Partidul Naţional
Ţărănesc reuşeşte să ajungă la guvernare în noiembrie
1928, într-o perioadă în care la nivel mondial lumea era
cuprinsă de o puternică criză economică. Perioada
noiembrie 1928-noiembrie 1933 s-a caracterizat prin
instabilitate politică, la conducerea ţării succedându-se
nouă guverne dintre care opt au fost ale Partidului
Naţional Ţărănesc şi unul prezidat de Nicolae Iorga între
aprilie 1931 şi iunie 1932. Guvernarea ţărănistă din
perioada 1929-1933 adoptă politica Porţile deschise
considerând că rolul hotărâtor în dezvoltarea economiei
ţării trebuie să îl aibă capitalul străin. Principalele
hotărâri adoptate de ţărănişti între 1929-1933 au fost:
• o nouă lege a minelor care prevedea avantaje pentru
capitalul străin;

79
 • un împrumut extern de 100 milioane de dolari;
• legea privind contractele de muncă pentru muncitori;
• legea conversiunii datoriilor agricole.
În 1928 preşedinte al partidului era Iuliu Maniu
pentru ca în 1933 să fie ales Ion Mihalache. La
congresul partidului din acest an au fost numite cadre
tinere cum sunt Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu.
Partidul Naţional Ţărănesc a adoptat în 1935 un nou
program politic al cărui scop era realizarea statului
naţional ţărănesc. Cu toate acestea în partid se produc
două rupturi prin plecarea lui Dem Dobrescu şi
Alexandru Vaida-Voievod. În Partidul Naţional Ţărănesc
s-au constituit 3 grupări (aripi):
• gruparea doctorului Nicolae Lupu considera
menţinerea regimului democratic principalul obiectiv
al partidului;
• Iuliu Maniu aprecia că principalul pericol pentru
România este gruparea carlistă. Din aceste
considerente era gata să colaboreze cu garda de
fier;
• Gruparea din jurul lui Armand Călinescu care se
pronunţa pentru intransigenţă faţă de extrema
dreaptă şi pentru o apropiere faţă de Carol al II-lea.

80
 În 1937 în urma demisiei lui Ion Mihalache de la
conducerea partidului preia conducerea Iuliu Maniu. În
timpul alegerilor din decembrie 1937 Iuliu Maniu
semnează un pact de neagresiune electoral cu Corneliu
Zelea Codreanu în speranţa obţinerii unor rezulatate
bune în alegeri.

Formaţiuni politice din provinciile unite

cu România în 1918.
În provinciile unite cu România activau
următoarele formaţiuni politice, acestea având un rol
hotărâtor în lupta pentru unire:
• în Basarabia Partidul Ţărănesc condus de Ion
Inculeţ;
• în Bucovina Partidul Democrat condus de Ion Nistor;
• în Transilvania Partidul Naţional Român.
Aceste partide erau partide regionale. Pentru a
avea aderenţă la nivel naţional au fuzionat cu alte
partide.

81
 Partidele minorităţilor. Acestea gravitau în jurul
partidelor de guvernământ pentru a-şi susţine interesele
în Parlament. La nivelul României Mari funcţionau
următoarele partide ale minorităţilor:
• Partidul Maghiar din România;
• Partidul Uniunea Maghiară din România;
• Partidul German;
• Partidul Popular Şvăbesc;
• Uniunea Evreilor, din 1931 Partidul Evreilor;
• Partidul Ucrainian.
Mişcarea socialistă. Mişcarea socialistă în
România avea tradiţii încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea. În noimebrie 1918 Partidul Social Democrat a adoptat
denumirea de Partidul Socialist. La Bucureşti, în mai 1919
a avut loc conferinţa partidelor socialiste din România şi
din regiunile unite. La această conferinţă s-a format un for
de conducere numit Consiliul General al Partidului
Socialist. Mişcarea socialistă din România între 1919-
1921 s-a aflat permanent sub atacurile Internaţionalei a
III-a conduse de Lenin care propaga ideea revoluţiei
socialiste la nivel mondial. În cadrul Partidului Socialist a
existat o confruntare între opinia unificării întregii mişcări
muncitoreşti şi afilierea la Comintern. În toamna anului

82
1920 o delegaţie a socialiştilor români a vizitat Rusia
sovietică pentru a discuta condiţiile afilierii la
Internaţionala Comunistă. La şedinţa Consiliului General
al Partidului Socialist din România din 30 ianuarie-3
ferbruarie 1921 s-a hotărât soarta stângii în România.
Reprezentanţii care s-au retras din Consiliul General au
format în iunie 1921 Federaţia partidelor socialiste din
România. În 1927 acestea au constituit Partidul Social
Democrat. Deosebirile de concepţie politică, tactică şi
strategie au determinat frământări în cadrul Partidului
Social Democrat:
• în 1928 s-a desprins o grupare ce a pus bazele
Partidului Socialist al Muncitorilor din România.
Aceasta s-a intitulat în 1932 Partidul Socialist
Independent, iar prin unirea cu Partidul Socialist din
România condus de Constantin Popovici s-a format
Partidul Socialist Unitar;
• în iunie 1933 Partidul Social Democrat a ales o nouă
conducere formată din: Iosif Jumanca, Ion Fluieraş,
Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu.
Socialiştii români au acţionat pentru promovarea
doctrinei socialiste şi împotriva creşterii pericolului
fascist. Acţiunile lor în această direcţie au vizat:

83
 campanii de presă, demonstraţii şi acţiuni
antifasciste, participarea la reuniuni antifasciste
internaţionale între 1934-1939 la Paris şi Bruxelles.
Socialiştii români au participat ca voluntari în
războiul civil din Spania pentru apărarea Republicii
Spaniole.

Grupări şi partide de extremă stângă şi

extremă dreaptă adepte ale totalitarismului.

Extrema stângă
În România în extrema stângă a vieţii politice s-au
aflat comuniştii. Aceştia au activat în marea lor
majoritate sub influenţa Cominternului. În cadrul
Partidului Socialist în 1920 existau confruntări de idei
privind constituirea unui Partid Comunist şi afilierea la
Internaţionala a III-a (Comintern). În toamna anului 1920
o delegaţie a socialiştilor români a vizitat Rusia sovietică
fiind primită de Lenin. Cu această ocazie s-au discutat
condiţiile afilierii mişcării socialiste din România la
Internaţionala a III-a. În mai 1921 extrema stângă din
Partidul Socialist a pus bazele Partidului Comunist din

84
România. Partidul Socialist s-a disociat de această
hotărâre a unor reprezentanţi ai extremei stângi cum
sunt: Gheorghe Cristescu. În evoluţia Partidului
Comunist distingem câteva aspecte:
• în 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza
dezvoltată de Buharin, privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de
stat. Comuniştii români considerau România un stat
multinaţional, o creaţie a imperialismului apusean;
• şi-au propus drept obiectiv cucerirea puterii politice
acceptând compromisuri şi alianţe;
• partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea
paralelă a două fracţiuni: o fracţiune din interior
condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, o fracţiune din
exterior condusă de Lenuţa Filipovici, Alexandru
Ştefanski;
• în 1939 comuniştii români au salutat pactul
germano-sovietic şi considerau că dificultăţile
survenite pot fi folosite pentru declanşarea revoluţiei
sociale. În ceea ce priveşte activitatea Partidului
Comunist şi a comuniştilor din România sunt
necesare câteva precizări: comuniştii nu au avut o
legitimitate istorică în ţara noastră dezvoltând o

85
 grupare extremistă şi conspirativă. În 1923 numărul
comuniştilor era de circa 2000 de persoane pentru
ca în 1944 numărul lor să fie sub 1000. Activitatea
lor antistatală prin preluarea tezei lui Buharin –
România stat multinaţional - precum şi instigarea la
acţiuni cum sunt cele din 1924 de la Tatar-Bunar a
determinat scoaterea comuniştilor în afara legii în
1924 de către guvernul liberal condus de I.I.C.
Brătianu. După 1944 rolul comuniştilor va fi
important în drumul României către totalitarismul
comunist.

Extrema dreaptă
Din Partidul Naţional Democrat condus de profesorul
Nicolae Iorga s-a desprins gruparea lui A.C. Cuza care
în 1923 a format Liga Apărării Naţional Creştine(LANC).
Această organizaţie avea ca organ de presă Apărarea
naţională. Dintre elemente definitorii ale LANC
menţionăm:
• dispunea de o organizaţie paramilitară numită
Lăncierii;
• lupta contra partidelor politice pentru reorganizarea
Parlamentului;

86
 • dorea o alianţă a României cu Italia fascistă.
În 1935 a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar condus
de Octavian Goga formând Partidul Naţional Creştin. Din
LANC se desprinde în 1927 Corneliu Zelea Codreanu
care pune bazle unei organizaţii fasciste numită
Legiunea Arhanghelului Mihail. Această grupare a ucis la
Iaşi pe prefectul poliţiei Constantin Manciu. Membrii
Legiunii Arhanghelului Mihail se numeau legionari, iar
conducătorul căpitan. În aprilie 1930 Legiunea
Arhanghelului Mihail s-a intitulat Garda de Fier. Garda
de Fier a prezentat un program eclectic, cu tendinţe
antidemocratice şi antisemite. Prin ziarele Buna vestire,
Cuvântul, Sfarmă piatră, Axa răspândeşte o politică
xenofobă. Această politică era rezultatul programului
eclectic şi confuz formulat de unii politicieni cum sunt:
Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, Ion I. Moţa.
Gruparea avea în 1933 28.000 mii de membri, era
finanţată de Germania şi Italia, a promovat în politica de
stat asasinatul politic. La 9 decembrie 1933 Garda de
Fier este interzisă printr-un jurnal al Consiliului de
miniştri la iniţiativa lui I.Gh. Duca. După această hotărâre
primul-ministru este asasinat pe peronul gării din Sinaia.
În 1934 organizaţia reapare sub numele de Partidul

87
Totul pentru ţară condusă de generalul Constantin
Cantacuzino-Grănicerul(Zizi). Din această grupare
politică se desprinde în 1935 Mihai Stelescu care a
format „cruciada românismului”. Pentru punerea în
aplicare a politicii sale bazată pe segregaţie rasială şi
terorism politic a organizat la 25 aprilie 1936 la Târgu-
Mureş Congresul studenţilor legionari. Cu această
ocazie s-au constituit „echipele morţii” şi liste cu numele
oamenilor politici care urmau să fie lichidaţi. Sprijinul
acordat de Germania şi Italia şi confuzia politică din
societatea românească au dus la obţinerea de către
legionari în alegerile din noiembrie 1937 a locului trei.
Disensiunile dintre legionari şi Carol al II-lea au culminat
cu încriminarea legionarilor pentru faptele lor pentru care
au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Corneliu
Zelea Codreanu şi alţi 12 legionari au fost executaţi sub
pretextul fugii de sub escortă în momentul transportării
lor de la Râmnicu-Sărat la Jilava. La 21 septembrie 1939
sub îndrumarea directă a lui Horia Sima, noul şef al
Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul-ministru
Armand Călinescu. Noul guvern prezidat de Gheorghe
Argeşanu a ordonat executarea a 300 de legionari.
Gheorghe Tătărescu, în calitate de prim-ministru din 23

88
noiembrie 1939, îndeamnă la reconciliere. La 18 aprilie
1940 are loc împăcarea lui Carol al II-lea cu Garda de
Fier. Carol al II-lea îl primeşte pe Horia Sima în mai
1940 în audienţă, iar la 28 iunie 1940 este numit
subsecretar de stat în guvernul Gheorghe Tătărescu. Cu
această numire începe ascensiunea mişcării legionare la
conducerea ţării. Ascensiunea la guvernare a continuat
în:
• timpul guvernului Ion Giugurtu când au intrat 3
legionari: Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin
Bideanu;
• timpul regimului antonescian când România este
proclamată la 14 septembrie 1940 stat naţional
legionar

2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai

vieţii politice.
Parlamentul a reprezentat puterea legislativă în
cadrul regimului democratic în România. Constituţia din
1923, prin articolele 33 şi 42 prevedea că puterea emană
de la naţiune şi membrii Parlamentului reprezintă
naţiunea. Parlamentul avea o structură bicamerală fiind
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Avea atribuţii

89
legislative şi de control asupra executivului. Miniştrii erau
responsabili pentru actele de guvernământ în faţa
Parlamentului. Practica parlamentară cuprindea:
• interpelări la adresa guvernului;
• votul de neîncredere acordat executivului;
• invalidarea de mandate;
• dezbateri şi răspunsuri pe marginea discursului
tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni a forului
legislativ;
• dreptul de anchetă.
În Parlament au avut loc ample dezbateri pentru
rezolvarea marilor probleme ale societăţii româneşti:
• ratificarea tratatelor de pace;
• adoptarea Constituţiei din 1923;
• organizarea administrativă;
• evoluţia economică şi culturală.
În ceea ce priveşte culoarea politică Parlamentul a
fost dominat între 1922-1928 de Partidul Naţional
Liberal, de Partidul Naţional Ţărănesc între 1929-1933,
dar şi de alte partide.
Rolul său a fost evident în viaţa politică românească,
în menţinerea sistemului democratic până în 1938 când

90
prin noua Constituţie adoptată de Carol al II-lea
(redactată de Istrate Micescu) atribuţiile Parlamentului
au fost reduse.
Monarhia în România a avut un rol tradiţional,
prerogativele sale fiind stabilite prin Constituţia din 1923.
Regele exercita puterea executivă:
• numea şi revoca miniştri;
• sancţoina legile;
• exercita dreptul de graţiere;
• era şeful armatei;
• conferea decoraţii;
• avea dreptul de a încheia acorduri şi de a bate
monedă;
• orice act al regelui trebuia contrasemnat de un
ministru de resort;
Viaţa politică din România în perioada 1914-1927
a fost dominată de Partidul Naţional Liberal. Ionel
Brătianu a avut un ascendent asupra monarhiei în
timpul lui Ferdinand I Întregitorul. La 15 octombrie 1922
regele Ferdinand I a fost încoronat în catedrala de la
Alba-Iulia ca rege al tuturor românilor. Cu această ocazie
au participat reprezentanţii din 13 state ale lumii.
Monarhia trece printr-o perioadă de criză după 1925 o

91
dată cu renunţarea la prerogativele regale de către
prinţul moştenitor Carol.
Criza dinastică a izbucnit în contextul în care
Ionel Brătianu avea un ascendent asupra monarhiei, iar
prinţul moştenitor Carol, datorită temperamentului
instabil şi aventuros, renunţă la prerogativele de
moştenitor al tronului şi rămâne în străinătate cu Elena
Lupescu, amanta sa. De remarcat că în 1918 s-a
căsătorit în secret cu Zizi Lambrino, cu care a avut şi un
copil. La 28 decembrie 1925 Carol reconfirmă atitudinea
sa de renunţare la prerogativele de moştenitor la Milano,
în faţa ministrului casei regale Hiot. Ion I.C. Brătianu s-a
folosit de temperamentul lui Carol pentru a-l denigra în
faţa opiniei publice şi a regelui Ferdinand. Este posibil ca
flerul politic al lui Ionel Brătianu să-şi fi dat seama de
concepţiile autoritare ale prinţului moştenitor Carol.
Acest aspect ar fi confirmat de remarca lui Vintilă
Brătianu potrivit căreia soluţia după moartea lui
Ferdinand ar fi republica.
La 30 decembrie 1925 Consiliul de Coroană de la
Sinaia a acceptat renunţarea lui Carol. Camerele reunite
ale Parlamentului la 3 ianuarie 1926 a proclamat
succesor al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Mihai, sub

92
autoritatea unei regenţe. Regenţa era formată din prinţul
Nicolae, patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan,
preşedintele Curţii de Casaţie. Prin aceste hotărâri
liberalii obţineau o autoritate şi mai mare în viaţa politică
românească. Carol, devenit Carol Caraiman, se
stabileşte în străinătate. I se interzice intrarea în
România, ministrul I.Gh. Duca lansând către prefecţii de
judeţe instrucţiuni în acest sens.
Partidul Naţional Liberal a încercat să
subordoneze regenţa prin includerea în regenţă a reginei
Maria. În 1927 a murit Ferdinand şi pe neaşteptate şi
Ionel Brătianu. Moartea lui Ionel Brătianu a determinat
controverse în istoria românilor.
În ţară, agitaţiile politice au fost intense pe tema
revenirii lui Carol la tron. Acestea au fost folosite de
Partidul Naţional Ţărănesc care a organizat la 6 mai
1928 o mare adunare naţional ţărănească la Alba-Iulia
pentru răsturnarea liberalilor de la putere. La Alba-Iulia
se zvonea că se va reîntoarce în ţară Carol, fapt pentru
care ţărăniştii preconizau un marş spre Bucureşti pentru
răsturnarea guvernului liberal. Cu toate acestea Iuliu
Maniu a fost însărcinat să formeze guvernul la 10
noiembrie 1928 după circa 6 luni de la acest eveniment.

93
 Între 1928-1930 se intensifică propaganda în jurul
întoarcerii lui Carol la tron. În această perioadă Carol a
avut contacte cu unii oameni politici din ţară pentru a
obţine sprijinul necesar recunoaşterii sale ca rege. La 8
iuni 1930 este recunoscut rege sub numele de Carol al
II-lea, după o săptămână regina Maria fiind silită să se
retragă la Balcic. Ajuns pe tronul României, Carol s-a
înconjurat de camarila regală cu ajutorul căreia în 1938
instaurează o monarhie autoritară.

3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui

program democratic
Viaţa politică în România între anii 1918-1940 s-a
caracterizat prin perioade de stabilitate, dar şi de
instabilitate în funcţie de evoluţiile interne şi
internaţionale. Între 1918-1940 la conducerea României
s-au succedat 38 de guverne care au căutat să asigure
structuri instituţionale adecvate cerinţelor progresului şi
stabilităţii statului naţional unitar român. Evoluţiile în plan
politic în timpul primului război mondial şi după acesta
au fost consecinţe ale schimbării mentalului colectiv şi
ale evoluţiilor geopolitice din zona în care se afla

94
România. Aceste evoluţii au generat două reforme
importante: reforma electorală şi reforma agrară.
Reforma electorală este rezultatul modificării
articolelor 57 şi 67 din Constituţie în anul 1917. La 16
decembrie 1918, printr-un decret lege era adoptat votul
universal, direct şi secret, pentru locuitorii începând cu
vârsta de 21 de ani. Excepţie făceau femeile, magistraţii
şi ofiţerii, fapt ce a determinat proteste în epocă. La
alegerile parlamentare din 1919, din rândul celor 568 de
deputaţi făceau parte şi socialiştii, printre care şi V.G.
Morţun. Alegerile parlamentare din 1919 înlăturau
rotativa guvernamentală, deschizând perspectiva
înfiinţării unor noi grupări politice. Evoluţiile democratice
promovate prin votul universal au deschis calea adoptării
unor legi necesare consolidării statului naţional român şi
a democraţiei în România. În decembrie 1919
Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Tot în
1919 s-a introdus calendarul gregorian, 1 aprilie 1919
devenind 14 aprilie 1919 stil nou.
Principalele măsuri adoptate pentru relansarea
economiei româneşti după primul război mondial au
vizat:

95
 • repunerea în ordine a circulaţiei monetare şi
efectuarea unificării monetare în 1920;
• realizarea reformei agrare;
• măsuri pentru desfiinţarea barierelor vamale între
vechiul regat şi provinciile unite cu ţara.
Reforma agară a constituit o preocupare
deosebită când statul român s-a aflat ameninţat în timpul
campaniilor militare din 1917 de pericolul bolşevic şi de
forţele Puterilor Centrale. Cu acest prilej regele
Ferdinand a promis pământ ostaşilor ţărani. La 15
decembrie 1918 s-a emis decretul lege pentru
exproprierea marilor proprietăţi rurale(cca 2 milioane
ha): proprietăţi particulare ale supuşilor statelor străine,
casei regale, absenteiştilor. Prin decretul din 27
decembrie 1918 au fost fixate condiţiile de expropriere.
Aplicarea reformei agrare s-a realizat prin acte
legislative speciale între anii 1919-1920. Legea propriu-
zisă de reformă agrară din 1921 a rezolvat într-o mare
măsură problema agrară în România în favoarea
ţărănimii.
Circulaţia monetară după primul război mondial a
determinat speculaţii financiare în contextul în care în
paralel cu leul emis de Banca Naţională a României

96
circulau şi alte bancnote: rubla Romanov, coroane
austro-ungare, rubla Lvov. În anul 1920 s-a efectuat
unificarea monetară, iar în 1921 Nicolae Titulescu, în
calitate de ministru al finanţelor elaborează un sistem
unitar de impozite şi stabileşte un minim de venit
neimpozabil.

4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru

dezvoltarea şi consolidarea statului naţional
unitar român
Înfăptuirea programului democratic a continuat în
perioada decadei brătianiste prin adoptarea Constituţiei
din 27 martie 1923. Reorganizarea şi consolidarea
statului român impuneau modificarea Constituţiei din
1966. Parlamentul ţării, aflat la Iaşi, în mai 1917 a luat în
discuţie reforma electorală şi agrară. Regele Ferdinand,
în iunie 1917 semnează decretul pentru modificarea
articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţia din 1866 în care se
specificau principiile de expropriere şi regimul electoral
bazat pe votul universal. Constituţia din 1923 numită şi
Constituţia unificării a reprezentat o revizuire a celei din
1866. Proiectul, până la promulgarea sa prin decret regal
la 28 martie 1923 a parcurs mai multe etape:

97
 • 5 martie 1923 – proiectul a fost depus la Adunarea
Deputaţilor;
• la 19 martie 1923 încep discuţiile asupra
conţinutului;
• la 26 martie 1923 Adunarea Deputaţilor a votat
Constituţia;
• 27 martie 1923 – Constituţia este votată şi de Senat;
• 29 martie 1923 – este publicată în Monitorul Oficial.
Principalele prevederi ale Constituţiei din 1923:
• consfinţea caracterul de stat naţional unitar şi
indivizibil, independent şi suveran, având un teritoriu
inalienabil;
• forma de guvernământ era monarhia constituţională;
• drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau acelaşi
pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de origine etnică,
de limbă sau religie;
• se stabilea: libertatea conştinţei, a presei, dreptul la
muncă, învăţătură şi asociere;
• statul avea dreptul de expropriere în cazul de
utilitate publică;
• zăcămintele de orice natură ale subsolului sunt
proprietatea statului;

98
 • garanta proprietatea particulară, egalitatea în faţa
legii;
• învăţământul primar era declarat obligatoriu;
• consfinţea votul universal, cu limitele prevăzute de
decretul din decembrie 1918;
• prevedea separarea puterilor în stat: puterea
legislativă (Parlamentul format din Adunarea
Deputaţilor şi Senat), puterea executivă formată din
rege şi guvern.
Prevederile Constituţiei din 1923 confereau statului
româm un caracter democratic, o organizare unitară şi
pluralismul politic. Constituţia din 1923 a rămas valabilă
până în 1938, a fost respectată de toate partidele chiar
dacă unele dintre acestea, la votarea ei în 1923 au
criticat-o considerând-o o Constituţie a Partidului
Naţional Liberal. Multe dintre principiile ei se regăsesc în
Constituţia din 1991.

5. Principalele guvernări şi programele lor

Între 1918-1940 în România s-au succedat 38 de
guverne.

99
 Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (dec. 1919-
martie 1920). Şi-a concentrat întreaga activitate pentru
votarea legilor prin care sunt ratificate actele de unire ale
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
Guvernul condus de generalul Alexandru
Averescu. A luat următoarele măsuri:
• în 1920 a efectuat unificarea monetară;
• a desfiinţat Consiliul Dirigent din Transilvania,
secretariatele din Bucovina şi directoratele din
Basarabia;
• a pus în aplicare reforma agrară în Basarabia în
1920 şi în iulie 1921 în regat, Transilvania şi
Bucovina.
Guvernarea condusă de Partidul Naţional Liberal
(decada brătianistă) – ianuarie 1922-noiembrie 1928
Guvernarea liberală s-a remarcat prin politica
neoliberală promovată în societatea românească.
Activitatea guvernamentală s-a axat pe următoarele
coordonate:
• consolidarea statului naţional unitar român prin
adoptarea Constituţiei din 1923;
• adoptarea unor legi în concordanţă cu doctrina
neoliberală:

100
 - legea privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului – 1924;
- legea energiei – 1924;
- legea minelor – 1924;
- legea pentru unificare administrativă – 1925;
- legea şi statutul pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Române;
- legea electorală – 1926;
- legile pentru unificarea sistemului de învăţământ
de stat şi particular;
Guvernările ţărăniste din perioada noiembrie
1928-noiembrie 1933.
În această perioadă s-au succedat 9 guverne dintre
care 8 au fost ale Partidului Naţional Ţărănesc ceea ce
demonstrează o instabilitate guvernamentală.
Guvernarea ţărănistă aplică în politica
guvernamentală principiul Porţile deschise pentru
atragerea capitalului străin. În acest sens su fost
adoptate o serie de legi cu implicaţii în viaţa economică,
socială şi politică:
• legea minelor;
• legea privind contractele de muncă pentru muncitori;
• legea de conversiune a datoriilor agricole.

101
 În această perioadă au loc mari convulsii sociale
care au culminat cu greve şi acţiuni de protest ale
muncitorilor ceferişti şi petrolişti.
Guvernul I.G. Duca(14 noiembrie 1933 - 29
decembrie 1933).
Acest guvern a încercat consolidarea regimului
democratic prin actul din 9 decembrie 1933 când Garda
de Fier este scoasă în afara legii. O consecinţă a acestei
politici a fost asasinarea primului-ministru I.G. Duca la
29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de către o
echipă de legionari. Se formează un guvern condus de
dr. Constantin Angelescu care introduce starea de
asediu şi cenzura.
Guvernul Gheorghe Tătărescu (ianuarie 1934-
decembrie 1937).
Contrar uzanţelor, regele Carol al II-lea desemnează
ca şef al guvernului pe Gheorghe Tătărescu, exponentul
tinerilor liberali, apropiat al regelui Carol al II-lea. În
această perioadă guvernul român s-a angajat pe linia
protejării economiei naţionale.
Guvernarea Gheorghe Tătărescu se caracterizează
prin:

102
 • creştere economică, cel mai înalt nivel al
producţiei realizându-se în 1938;
• se redresează producţia agricolă;
• capitalul românesc ocupă poziţii importante în
economie;
• industria capătă pondere în cadrul economiei
naţionale;
• evoluţiile economice şi financiare permit
desfăşurarea procesului de concentrare şi
centralizare a capitalului;
• s-au dezvoltat transporturile şi telecomunicaţiile
ca urmare a dezvoltării industriilor noi:
constructoare de maşini, electrotehnică;
• creşterea activităţii comerciale şi îndeosebi a
exportului.
Activitatea guvernamentală a acctentuat dezvoltarea
tuturor ramurilor economice, creşterea producţiei de
bunuri materiale. Toate acestea s-au reflectat în sfera
vieţii sociale, politice şi culturale.

6. Sfârşitul regimului democratic

Cauzele sfârşitului democraţiei în România sunt
rezultatul evoluţiilor interne şi internaţionale, a politicii

103
promovate de partidele politice şi monarhie. Aceste
cauze pot fi structurate astfel:
• societatea românească era dominată de confuzie
politică în urma proliferării grupărilor politice de
extremă dreapta;
• disensiunile din interiorul partidelor politice şi
îndeosebi din interiorul Partidului Naţional
Liberal;
• rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie
1937 care nu au adus câştig nici unui partid
politic;
• politica regelui şi a camarilei de discreditare a
regimului democratic pentru instaurarea unui
regim de autoritate.
Rezultatele alegerilor din decembrie 1837 au dat
posibilitatea regelui să acţioneze pentru punerea în
aplicare a concepiilor sale autoritare. Regele
încredinţează formarea guvernului lui Octavian Goga
alături de A.C. Cuza, un guvern fără o bază socială
puternică, primul pas în politica pentru instaurarea
monarhiei autoritare.
Cauzele instaurării monarhiei autoritare (regim
de autoritate monarhică).

104
 De la venirea în fruntea statului român în 1930,
regele Carol al II-lea a promovat o politică autoritară
încercând să devină principalul factor al vieţii politice în
România. Permanent a încercat să subordoneze
partidele politice intereselor sale, într-un context
internaţional favorabil. Cauzele instaurării monarhiei
autoritare au fost:
• concepţiile autoritare de mână forte ale regelui
Carol al II-lea;
• coalizarea forţelor de extremă dreapta pentru
preluarea puterii;
• slaba regrupare a forţelor democratice pentru
apărarea regimului constituţional – democratic;
• înţelegerea dintre Corneliu Zelea Codreanu, în
urma căreia legionarii trebuiau să susţină partidul
lui Goga;
• acceptarea de unele personalităţi politice a
soluţiei propuse de lege pentru formarea unui
guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea,
guvern de uniune naţională, la 10 februarie 1938.

TERMENI

105
camarilă regală – grup de favoriţi ai unui rege care
influenţează, din interese personale, actele suveranului
şi treburile statului;
centru – poziţie politică de mijloc între dreapta şi
stânga;
centru-dreapta – poziţie de mijloc cu tendinţe de
dreapta;
centru-stânga – poziţie politică de mijloc cu tendinţe de
stânga;
Comintern – organizaţia internaţională creată din
iniţiativa lui Lenin în 1919 şi reunind partidele
comuniste;
criză dinastică – criză provocată de lipsa moştenitorului
direct la tronul unei ţări;
curbă de sacrificiu – denumire dată în 1931-1933 în
România reducerii salariilor şi pensiilor muncitorilor şi
funcţionarilor publici;
„echipe ale morţii” – grupe special alese dintre
legionari la Congresul de la Târgu Mureş(1936), având
drept scop lichidarea adversarilor politici;
extremă dreaptă, extremă stângă – partid politic,
fracţiune dintr-un partid care se situează pe poziţii
extremiste;

106
extremism – atitudine a anumitor curente politice care,
pe baza unor teorii, idei sau opinii extreme, urmăresc,
prin măsuri violente sau radicale, să-şi impună
programul;
guvern de uniune naţională – guvern format din
membri partidelor politice reprezentative în parlament;
a guverna „deasupra”partidelor politice – a forma un
guvern fără a ţine seama de apartenenţa politică a
membrilor săi;
listă civilă – sumă pe care o poate cheltui anual din
fondurile statului o familie monarhică sau şeful statului
pentru nevoile sale personale;
regenţă – guvernare provizorie exercitată de una sau
mai multe persoane în timpul minoratului, absenţei sau
bolii unui monarh;
terorism politic – totalitatea actelor de violenţă comise
pe plan politic de un grup sau regim reacţionar

CRONOLOGIE
1908 - este fondat Partidul Conservator Democrat
condus de Tache Ionescu;
1917 – sunt modificate art. 57 şi 67 din Constituţie
pentru înfăptuirea reformei electorale;

107
1918 – este fondat Partidul Ţărănesc
– Carol renunţă pentru prima oară la tron;
aprilie 1918 – se formează Liga Poporului de către Al.
Averescu;
noiembrie 1918 – Partidul Social Democrat din România
adoptă denumirea de Partid Socialist;
decembrie 1918 – greva lucrătorilor bucureşteni;
15 dec. 1918 – Decretul – Lege pentru exproprierea
marilor proprietăţi rurale din regat;
16 dec. 1918 – Decretul – Lege privind votul universal
direct şi secret;
27 dec. 1918 – Decret care a fixat condiţiile de
expropriere;
1919 – 1937 – perioadă în care au fost adresate 12.000
interpelări guvernelor României;
ian. 1919 – s-a trecut la ştampilarea bacnotelor ce
circulau paralel cu leul emis de Banca naţională;
1919 – Partidul Conservator Democrat îşi schimbă
denumirea în Partidul Democratic;
aprilie 1919 – se introduce calendarul gregorian;
mai 1919 – Conferinţa partidelor socialiste din România
desfăşurată la Bucureşti;

108
1919 – se desfăşoară primele alegeri parlamentare pe
baza votului universal;
29 dec. 1919 – Parlamentul votează legile prin care se
ratifică unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România;
1920 – grevă generală – A.C. Cuza formează Partidul
Naţionalist Democrat Creştin;
toamna 1920 – o delegaţie socialistă română vizitează
Rusia Sovietică;
30 ian. – 3 febr. 1921 – şedinţa Consiliului General al
Mişcării Socialiste care hotărăşte soarta stângii în
România;
8 mai 1921 – constituirea Partidului Comunist Român;
iunie 1921 – se formează Federaţia Partidelor Socialiste
din România;
1921 – reforma financiară elaborată de N.Titulescu;

– reforma agrară;
17 dec. 1921 – 17 ian. 1922 – perioada în care Tache
Ionescu a fost prim ministru
1922 – fuziunea Partidului Democrat cu Partidul
Naţional;
1922 – 1928 – Decada Brătienească;

109
15 oct. 1922 – ceremonia de încoronare a regelui
Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia;
1922 – al doilea Congres al P. C. R. ;
1923 – A.C. Cuza fondează Liga Apărării Naţional
Creştine;
– comuniştii adoptă teza cominternistă;
6 febr. 1924 – „Legea persoanelor juridice”
5 aprilie 1924 – ordonanţa Corpului 2 Armată
23 iulie 1924 – A doua ordonanţă a Corpului 2 Armată;
1924 – incidentele din Basarabia provocate de comunişti
la Tatar - Bunar;
– Legea privind dezvoltarea învăţământului primar;
oct. 1924 – C. Zelea – Codreanu îl ucide pe prefectul
Poliţiei din Iaşi Constantin Maicu;
19 dec. 1924 – Legea pentru reprimarea unor infracţiunii
contra liniştii publice;
1925 – Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte
Patriarhia Română condusă de Miron Cristea;
– este adoptată legea emigrării;
14 iunie 1925 – Legea pentru unificarea teritoriului;
1925 – Carol al II-lea a reprezentat Curtea Regală a
României la funerariile reginei Alexandra a Angliei;

110
12 dec. 1925 – Scrisoarea prin care Carol renunţă la
prerogativele sale de moştenitor al tronului;
25 dec. 1925 – Carol reconfirmă renunţarea la tronul
României la Milano;
30 dec. 1925 – Consiliul de Coroană de la Sinaia
acceptă renunţarea lui Carol;
1925 – fuziunea Ligii Poporului cu Partidul Conservator
Progresist;
12 – 24 dec. 1925 – Prinţul Carol renunţă la
prerogativele de prinţ moştenitor;
3 ian. 1926 – Consiliul de Coroană la Sinaia aprobă
proiectele de legi pentru renunţarea lui Carol la tron;
4 ian. 1926 – Parlamentul îl proclamă de Mihai, fiul lui
Carol, succesor al lui Ferdinand;
27 martie 1926 – Legea „Primei Electorale”;
10 oct. 1926 – Constituirea Partidului Naţional Ţărănesc;
1927 – moartea regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu;
1927 – 1930 – perioada Regenţei;
1927 – s-a constituit Partidul Social Democrat;
1927 – se constituie „Legiunea Arhanghelului Mihail”;
6 mai 1928 – adunarea Naţional – Ţărănistă de la Alba
Iulia, prin care se urmărea răsturnarea guvernului liberal;

111
10 nov. 1928 – Iuliu Maniu este însărcinat să formeze
Guvernul;
1928 – se formează Partidul Socialist al Muncitorilor din
România;
– Legea privind dezvoltarea învăţământului
secundar;
august 1929 – Greva de la Lupeni;
1929 – în Regenţă intră Constantin Sărăţeanu;
aprilie 1930 – Legiunea Arhanghelului Mihail îşi ia
denumirea de „Garda de Fier”;
mai 1930 – reorganizarea P.N. L.;
1930 – Alexandru Averescu – este numit mareşal;
6 iunie 1930 – Carol revine în România;
8 iulie 1930 – Carol obţine recunoaşterea ca rege din
partea Parlamentului;
9 iulie 1930 – audienţa lui Vintilă Brătianu la rege;
1930 – desprinderea din P.N.L a grupului condus de C.
Argetoianu;
dec. 1930 – I.G. Duca este ales preşedintele P.N.L.;
1931 – legea pentru suspendarea execuţiilor silite;
1932 – Legea conversiunii datoriilor agricole;
– Constantin Argetonianu fondează – Uniunea
Agrară;

112
1932 – O.Goga formează partidul Naţional Agrar;
1932 – Partidul Socialist al Muncitorilor din România
devine Partidul Socialist Independent;
1933 – fuziunea Partidului Socialist Independent cu
Partidul Socialist din România (C. Popovici),
constituindu-se Partidul Socialist Unitar;
30 ian. 1933 – În Germania se instaurează dictatura
hitleristă;
iunie 1933 – este aleasă o nouă conducere a Partidului
Social Democrat;
Sept. 1933 – I. Mihalache devine preşedintele P.N.Ţ.
9 dec. 1933 – interzicerea Gărzii de Fier de către
guvernul I.G. Duca;
22 dec. 1933 – I.G. Duca este asasinat de legionari;
1934 – reuniunea antifascistă de la Paris;
dec. 1934 – este înfiinţat Partidul Totul pentru ţară,
condus de generalul Constantin Cantacuzino-Grănicerul;
1934 – preşedinte al P.N.L. este ales Constantin I.C.
Brătianu(Dinu);
1935 – P.N.Ţ. elaborează un nou program politic;
– Liga Apărării Naţional Creştine fuzionează cu
Partidul Naţional Agrar formând Partidul Naţional Creştin
– N.Stelescu–formează „Cruciada Românismului”

113
2 – 5 aprilie 1936 – Congresul Studenţilor Legionari de
la Târgu Mureş;
16 nov. 1936 – Gheorghe Brătianu este primit în
audienţă la Hitler;
1937 – Iuliu Maniu încheie un pact de neagresiune
electorală cu C. Zelea – Codreanu;
1938 – Gheorghe Brătianu acceptă fuziunea cu partidul
lui Dinu Brătianu;
nov. 1939 – sunt omorâţi C. Zelea – Codreanu şi alţi 12
legionari;
1939 – reuniunea antifascistă la Bruxelles;
vara 1940 – Carol al II-lea încearcă o reconciliere cu
legionarii;

114
 CAPITOLUL VI

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. Situaţia politică internaţională în perioada

interbelică.
Politica externă a României în primele două decenii
ale secolului XX.
2. Noile coordonate ale dezvoltării României după
Marea Unire.
Principalele opţiuni în politica externă.
3. Relaţiile României cu vecinii. România la
congresul de pace de la Paris – Versailles.
4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930.
Mica Înţelegere.

115
5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936.
Nicolae Titulescu şi politica securităţii colective.
6. România în relaţiile internaţionale în anii
premergători declanşării celui de-al doilea război
mondial (1936-1939).

1.Situaţia politică internaţională în perioada

interbelică. Politica externă a României în primele
două decenii ale secolului XX.
Conferinţa de pace de la Paris dintre anii 1919-
1920 şi-a asumat răspunderea organizării lumii după
primul război mondial. Rolul hotărâtor l-au avut puterile
învingătoare: Anglia, Franţa, Statele Unite, Japonia care
sunt de acord cu organizarea lumii pe baza propunerilor
preşedintelui Wilson. Conferinţa de la Paris a constituit
sistemul politic de la Paris – Versailles încheiat o dată cu
semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia în 1923.
Sunt necesare câteva precizări în ceea ce priveşte
desfăşurarea Conferinţei de la Paris:
• conferinţa s-a aflat sub autoritatea Marilor Puteri;
• a tratat ţările mici ca obiect de negociere în lupta
pentru supremaţia politică şi sfere de influenţă;

116
 • a distanţat interesele economice şi geopolitice între
puterile învingătoare şi învinse;
• delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu a
protestat faţă de tratamentul acordat la conferinţă;
• necesitatea creării Societăţii Naţiunilor.
La 19 noiembrie 1919 Congresul american
respinge ratificarea tratatului cu privire la constituirea
Societăţii Naţiunilor şi implicit a tratatului cu Germania.
Statele Unite refuză să susţină pocesul de reaşezare
politică în Europa. Asistăm astfel la eludarea sistemului
politic de la Versailles mai ales că Germania şi Rusia
Sovietică refuză să susţină procesul de reaşezare
politică în Europa. După 1920 putem preciza câteva
elemente esenţiale ale relaţiilor internaţionale:
• în 1922 se încheie un tratat de colaborare între
Germania şi Rusia Sovietică la Rapallo. Acest tratat
a fost extins la Ucraina, Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan. Este reînnoit în 1926 şi 1931. Tratatul
cuprindea şi o serie de anexe secrete. Protocolul din
1931 permitea Reichului să canalizeze o politică
revanşardă şi revizionistă, să-şi refacă potenţialul
militar;

117
 • relaţiile franco-engleze au fost dominate de
neîncredere datorită tendinţelor de hegemonie
europeană ale ambelor puteri cu consecinţe
nefavorabile asupra ţărilor din Europa răsăriteană, şi
îndeosebi asupra României;
• Marile Puteri au dus faţă de Germania o politică de
conciliatorism, fapt ce a determinat izolarea politică
a statelor interesate în menţinerea statu-quo-lui
teritorial. Această politică a fost defavorabilă statelor
naţionale create pe ruinele fostului Imperiu Austro-
Ungar, inclusiv României;
• politica conciliatoare a permis o serie de planuri de
refacere economică a Germaniei:
- planul Dawes în 1924;
- planul Young în 1929 prin care se reduceau
reparaţiile germane de război cu 20%;
- conferinţa pentru dezarmare de la Geneva din
1932 anula toate datoriile Germaniei;
În întreaga perioadă interbelică au fost întreprinse
acţiuni pacifiste cum sunt:
• pactul Briand – Kellog prin care războiul era interzis
ca mijloc de rezolvare a intereselor dintre state. La
conferinţă au participat 63 de state;

118
• protocolul de la Moscova semnat la 9 februarie 1929
de vecinii europeni ai URSS, protocol ce prevedea
relaţii de bună vecinătate;
• Conferinţa de la Londra din 3-5 iulie 1933.
Conferinţa a definit agresorul. Documentele
conferinţei au fost semnate de URSS, Estonia,
Letonia, Polonia, România, Turcia, Afganistan,
Persia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi
Finlanda;
• Franţa a iniţiat între 1932-1935 pacte de asistenţă
mutuală cu URSS. Au fost invitate Polonia,
Cehoslovacia, România, dar efectiv au fost încheiate
pacte cu Polonia în 1932, Franţa 1935,
Cehoslovacia 1935;
• pactul colectiv semnat de Franţa, Anglia, Italia cu
Germania la 15 iulie 1933 prin care se instituia un
directoriu al celor patru asupra problemelor
europene fără participarea celorlalte state;
• în 1936 Germania denunţă tratatul de la Locarno
datorită ezitărilor Franţei şi ocupă zona
demilitarizată renană la 17 martie 1936;

119
 • Uniunea Sovietică a renunţat la contracararea
agresiunii germane cu consecinţe grave după 1936
pentru pacea europeană şi mondială;
• politica conciliatoare a Franţei şi Angliei va duce la
sacrificarea independenţei teritoriale a unor state
prin ocuparea Austriei la 11-12 martie 1938 de către
Germania; la încheierea acordului de la Munchen din
1938 care a permis dezmebrarea Cehoslovaciei;
• Pactul Anticomintern şi tratatul Ribbentrop-Molotov
de la 23 august 1939 vor duce la declanşarea celui
de-al doilea război mondial.

2. Noile coordonate ale dezvoltării României după

Marea Unire. Principalele opţiuni în politica
externă.
După Marea Unire se deschide o nouă etapă în
istoria României:
• făurirea Statului Naţional Unitar Român a creat un
nou cadru teritorial, economic, social, politic şi
cultural pentru progresul ţării;
• s-au creat posibilităţi pentru valorificarea energiilor
creatoare ale naţiunii române;

120
 • poporul român intră într-o perioadă de afirmare
politică, economică şi culturală;
• creşte rolul intelectualităţii în societatea
românească;
• creşte prestigiul României în plan extern;
• se afirmă regimul democratic.
Principalele opţiuni în politica externă românească
au fost:
• recunoaşterea Statului Naţional Unitar Român;
• menţinerea statu-quo-ului teritorial;
• relaţii de bună vecinătate cu statele vecine;
• contracararea politicii revizioniste prin alianţe cu
Marile Puteri şi alianţe regionale;
• creşterea prestigiului României prin implicarea în
calitate de membră a Societăţii Naţiunilor.

3. Relaţiile României cu vecinii. România la

Congresul de pace de la Paris – Versailles.
Politica externă a României a avut ca obiectiv
major recunoaşterea Marii Uniri de către Marile Puteri,
apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.
În ceea ce priveşte ţările vecine, România avea relaţii de
bună vecinătate cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia,

121
relaţii încordate datorită politicii revizioniste cu URSS,
Ungaria şi Bulgaria. Relaţiile cu URSS au fost rupte în
ianuarie 1918 când Consiliul Comisarilor Poporului din
Petrograd a hotărât confiscarea tezaurului român de la
Moscova. Relaţiile cu România erau încordate şi datorită
probemei Basarabiei.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Ungaria, acestea au
fost tot timpul tensionate până la semnarea tratatului la 4
iunie 1920. În perioada 1919-1920 relaţiile româno-
ungare au fost tensionate datorită politicii refractare a
statului ungar:
• menţinerea trupelor maghiare pe linia Satu Mare –
Oradea – Arad până la 19 martie 1919 când
Consiliul Militar Interaliat cere acestora să se retragă
din zonă;
• proclamarea Republicii Sovietice a sfaturilor la
Budapesta la 21 martie 1919, permite Ungariei să
declanşeze ostilităţile cu România, din iniţiativa
părţii maghiare;
• în aprilie 1919 armata română atinge Tisa şi
împreună cu trupele cehoslovace a împiedicat o
posibilă joncţiune între armatele ungaro-sovietice;

122
 • la 11-13 iunie 1919 conferinţa de pace a reglementat
frontiera dintre România şi Ungaria;
• ître 20-23 iulie 1919 are loc atacul maghiar împotriva
Românei;
• începând cu 24 iulie 1919 contraofensiva
românească este finalizată cu ocuparea Budapestei
la 4 august 1919;
• după înlăturarea guvernului Bela-Kun trupele
române se retrag până în martie 1920 .
Direcţiile politicii externe româneşti în perioada
interbelică au fost :
• recunoaşterea internaţională a Marii Uniri;
• menţinerea integrităţii şi suveranităţii naţionale;
• stabilirea de relaţii cu statele vecine şi cu Marile
Puteri;
• făurirea de alianţe zonale şi europene.

România la Congresul de pace de la Paris – Versilles

Conferinţa de pace de la Paris dintre 1919-1920
şi-a sumat răspunderea de organizare, a lumii după
primul război mondial. Recunoaşterea internaţională a
Marii Uniri s-a realizat prin tratatele semnate. Existenţa
de facto a statului naţional necesita recunoaşterea de

123
iure a hotărârilor luate la Alba-Iulia. Tratatele semnate
cu Germania la Versailles la 28 iunie 1919, cu Austria la
Saint-Germain la 10 decembrie 1919, cu Bulgaria la
Neuilly sur Seine la 10 decembrie 1919, cu Ungaria la
Trianon la 4 iunie 1920 şi Sevres cu Turcia la 10 august
1920 stabileau noua configuraţie a Europei după primul
război mondial. Sunt necesare câteva precizări privind
tratatele încheiate cu România:
• tratatul cu Germania, conţinutul a fost cunoscut de
delegaţia română cu cinci minute înainte de a fi
semnat, ceea ce a determinat protestul lui I.I.C.
Brătianu, conductorul delegaţiei române. Prin acest
tratat Germania era obligată să înapoieze României
contravaloarea leilor puşi în circulaţie de autorităţile
din anii 1916-1918, depozitele de aur ale Băncii
Naţionale şi fondurile sechestrate de la supuşii
români în timpul războiului. În ceea ce priveşte
problema Dunării, se prevedea o conferinţă
internaţională în ceea ce priveşte acest fluviu
european:
• tratatul cu Austria. Proiectul avea clauze ce viza
suveranitatea României:

124
 - minorităţile beneficiau de protecţie specială a
Marilor Puteri;
- România era obligată la o sumă cu titlu de
reparaţii în contul teritoriilor eliberate de sub
dominaţia austro-ungară;
- prevedea tranzitul liber pe teritoriul românesc.
Delegaţia română a protestat şi s-a retras de la
negocierile de pace. Ion I.C. Brătianu şi-a prezentat
demisia regelui Ferdinand în momentul în care se semna
tratatul cu Austria. Politica de rezistenţă a guvernului
liberal eşuase. Consiliul Suprem, la 15 noiembrie 1919 a
trimis o notă ultimativă Românie, cerându-i să semneze
tratatul în 8 zile. Noul guvern, format sub conducerea
generalului Arthur Văitoianu, de asemenea nu cedează
presiunilor Consiliului Suprem demisionând la îndemnul
Partidului Naţional Liberal. Guvernul blocului
parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voievod, printr-
o politică flexibilă, a reuşit să scoată din prevederile
referitoare la minorităţi acele alineate care condiţionau
recunoaşterea independenţei de stat a României de
executarea prevederilor referitoare la minorităţi. Tratatul
a fost semnat de reprezentantul României, Constantin
Coandă, la 8 decembrie 1919. Tratatul recunoştea unirea

125
Bucovinei cu România, obliga România prin articolul 60
să acorde liberul tranzit pentru mărfurile aparţinând
puterilor aliate, fără vamă, menţiona prevederea
nedreaptă de preluare de către România a o parte din
datoriile Austro-Ungariei. Cheltuielile de eliberare
stabilite erau în valoare de 235.140.000 franci aur.
• tratatul cu Bulgaria recunoştea unirea Bucovinei cu
România, stabilea frontiera româno-bulgară pe linia
din 1913;
• tratatul cu Ungaria a fost încheiat la 4 iunie 1920, la
Trianon. Din partea României a fost semnat de
Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino. Acesta
prevedea:
- Ungaria renunţă în favoarea României la toate
drepturile şi titlurile fostei monarhii Austro-
Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei;
- fixarea frontierelor cu Ungaria se va face de o
comisie formată din 7 membri, cinci numiţi de
puterile aliate, unul de România şi unul cu
Ungaria;
- România urma să plătească 500 milioane
coroane aur din datoria Imperiului Austro-Ungar
şi 230 milioane franci aur taxă de eliberare.

126
 • tratatul cu Turcia încheiat la 10 august 1920 nu a
fost pus în aplicare datorită războiului greco-turc din
1919-1922;
• sistemul politic de la Versailles a fost completat cu
tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Prin
acesta a fost recunoscută unirea Basarabiei cu
România de către 4 din cele 5 mari puteri
învingătoare: Anglia, Franţa, Italia, Japonia.
Noul cadru teritorial al Românei, reglementat prin
prevederile tratatelor de pace menţionate este reflectat
de dublarea suprafeţei ţării la 295.049 km 2 , de aportul
adus de provinciile unite, sub aspect economic, social,
politic, cultural.

4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930.

Mica Înţelegere.
Perioda 1920-1930 a fost marcată de tendinţa
revizuirii tratatelor de la Versailles, proiect eşuat datorită
statelor naţionale create în urma dezmembrării
monarhiei Austro-Ungare. În 1920, România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, în egală măsură ameninţate
au ajuns la un acord de principiu în privinţa cooperării
pentru menţinerea statu-quo-ului. Acordul a fost întârziat

127
de speranţa cooperării cu Polonia şi Grecia. În acest
sens a fost întreprinsă o intensă activitate diplomatică
remarcându-se Take Ionescu. Prin vizitele efectuate la
Paris, Londra şi Varşovia, el dorea o alianţă în cinci
pentru contracararea unei eventuale alianţe între
Germania şi Rusia Sovietică. Asistăm la o reacţie
favorabilă a Franţei şi a Angliei care a contracarat
proiectul Confederaţiei Danubiene lansat de Ungaria, de
fapt o încercare de refacere a vechii monarhii dualiste.
Reacţia favorabilă a Angliei şi Franţei a asigurat
succesul forţelor ce se opuneau revizuirii sistemului
Versailles. Pentru descurajarea tendinţelor revizioniste şi
menţinerea păcii şi securităţii în zonă, România şi
Cehoslovacia au iniţiat o alianţă defensivă cunoscută
sub numele de Mica Înţelegere. Alianţa se va forma în
anul 1921 prin :
• definitivarea convenţiei dintre România şi
Cehoslovacia la 22 aprilie 1921;
• definitivarea convenţiei dintre România şi Iugoslavia
la 7 iunie 1921;
• încheierea la Praga între Cehoslovacia şi Polonia în
septembrie 1921 acestei alianţe defensive pentru
menţinerea păcii.

128
 În ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia Sovietică,
îmbunătăţirea acestora, deşi au fost unele semnale
înconjurătoare, nu s-a realizat, cu toate iniţiativele
româneşti:
• declaraţia guvernului român din 1920 că nu va ataca
Uniunea Sovietică;
• contactele de la Copenhaga din 1920 şi Varşovia din
1921;
• atitudinea favorabilă faţă de Rusia Sovietică la
conferinţele din 1922 de la Geneva, Odessa şi Haga;
• convorbirile româno-sovietice de la Tiraspol legate
de zona de frontieră;
• tensiunile cu Rusia Sovietică au crescut după
recunoaşterea acestui stat de unele state din Europa
şi America.
Convorbiri româno-sovietice au avut loc la Viena,
în 1924, începând cu 25 martie. În cadrul convorbirilor
discuţiile au fost aprinse, delegaţiile celor două ţări
situându-se pe poziţii diametral opuse:
• reprezentantul român preconiza reluarea relaţiilor
reciproce de recunoaşterea frontierelor răsăritene
ale Basarabiei la statul român;

129
 • delegaţia sovietică arăta că se ţine cont numai de
dreptul de autodeterminare a popoarelor, din
această cauză trebuie organizat un plebiscit în
Basarabia în ceea ce priveşte unirea cu România;
• punctul de vedere al delegaţiei sovietice coincidea
cu teza Internaţionalei a III-a comuniste şi a
Partidului Comunist Român, teză popularizată prin
ziarul Socialismul, în februarie 1924.
Propunerile sovietice, reînnoite la 2 aprilie, au fost
respinse de români. Consecinţele neacceptării
propunerilor de către România apar în vara anului 1924:
• la 8 august 1924 Internaţionala a III-a comunistă
elaborează planul de declanşare a „revoluţiei” în
România, pe trei direcţii şi având drept centru
localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei;
• în septembrie 1924, în această zonă au avut loc
confruntări ale armatei române cu forţele infiltrate
din Rusia Sovietică soldate cu morţi şi răniţi;
• la 12 octombrie 1924 a fost înfiinţată în stânga
Nistrului Republica Autonomă Sovietică
Moldovenească subordonată RSS Ucrainiene;
• promovarea tezei Buharin privind dreptul popoarelor
la autodeterminare de către Partidul Comunist

130
 Român a determinat scoaterea acestuia în afara
legii;
România încheie în septembrie 1926 un tratat de
amiciţie cu Italia, tot în acelaşi an reînnoind acordul cu
Polonia pentru păstrarea integrităţii şi independenţei
politice.
5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936.
Nicolae Titulescu şi politica securităţii
colective.
În 1929 izbucneşte criza economică cu puternice
influenţe în evoluţia statelor europene. În contextul
puternicei crize economice, asistăm la creşterea
numărului regimurilor politice dictatoriale. În 1933, în
Germania este instaurată dictatura lui Hitler, care
promovează o politică revizionistă „a spaţiului vital”.
Această politică a determinat nelinişte în Europa şi
accentuarea contactelor pentru menţinerea sistemului de
la Versailles. În februarie 1933 este realizat un nou pact
de organizare al Micii Înţelegeri la Geneva de către
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. România participă
la Conferinţa pentru dezarmare organizată de Societatea
Naţiunilor la care au participat Statele Unite şi URSS cu
toate că nu erau membre ale Societăţii Naţiunilor.

131
Conferinţa a situat România şi URSS prin miniştrii
Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov pe aceeaşi poziţie în
ceea ce priveşte definirea agresiunii şi a agresorului.
Acest fapt a dus la îmbunătăţirea raporturilor româno-
sovietice în 1933. În aceste condiţii s-a ajuns la un
acord între Uniunea Sovietică, Turcia, România, Polonia,
Estonia, Iranul şi Afganistanul numit Pactul regional de
neagresiune. Convenţiile de la Londra din 1933,
cunoscută în istorie sub numele de convenţiile Litvinov –
Titulescu au avut importanţă deosebită pentru relaţiile
internaţionale şi pentru apropierea României de URSS:
• în mai 1934 Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov,
ministrul de externe sovietic, au definit acordul de
principiu pentru restabilirea relaţiilor dintre cele
două ţări;
• au avut loc o serie de acţiuni ale celor două
guverne cum sunt:
- schimb de note diplomatice prin care se
garantau reciproc respectul integral al
suveranităţii;
- deschiderea de ambasade la Moscova şi
Bucureşti.

132
 La Conferinţa de la Montreaux din iunie-iulie 1936
Titulescu dorea să discute în amănunt pactul de
neagresiune cu URSS. A negociat cu ministrul sovietic
bazele viitorului tratat care au fost semnate într-un
protocol. Tratatul nu a fost semnat deoarece Maxim
Litvinov a amânat semnarea lui pentru toamna anului.
Explicaţia constă în faptul că în condiţiile ocupării zonei
renane şi sfârşirii acordurilor de la Locarno, URSS-ul nu
mai era interesat de alianţe cu state mici.
La 29 august 1936 Nicolae Titulescu este înlăturat
din guvern sub pretextul unei remanieri de guvern.
Motivele au fost în relitate altele:
• la Conferinţa de la Montreaux, Nicolae Titulescu a
sprijinit poziţia franceză şi cea sovietică;
• poziţia în problema Etiopiei;
• ordinul de evacuare al fasciştilor din sala Societăţii
Naţiunilor când a vorbit împăratul Etiopiei;
• susţinerea ideii de fortificare a strâmtorilor, contrar
intereselor Angliei.

6. România în relaţiile internaţionale în anii

premergători declanşării celui de-al doilea
război mondial (1936-1939).

133
 În ceea ce priveşte politica pe care urma să o
promoveze guvernul român, Octavian Goga sugera
regelui Carol al II-lea în 1936, în luna iulie, deci cu o
lună înainte de destituirea lui Titulescu, reorientarea
politicii externe. Această reorientare nu putea veni decât
printr-un alt ministru de externe. Numirea lui Victor
Antonescu deschide un nou curs acestei politici.
Gheorghe Brătianu va avea primele contacte cu Adolf
Hitler în noiembrie 1936. Preluarea puterii de către
guvernul Goga – Cuza în decembrie 1937 nu a însemnat
o modificare a politicii externe. Noul ministru, Istrate
Micescu vizitează Cehoslovacia şi Iugoslavia în 1938.
După ocuparea Austriei de către Germania în martie
1938 guvernul român a luat măsuri împotriva Gărzii de
Fier. În această perioadă politica externă românească se
desfăşura într-un context mondial şi european
nefavorabil. Carol al II-lea în 1938 vizitează Marea
Britanie şi Franţa pentru a verifica garanţiile statelor
occidentale către România. De asemenea face o vizită
particulară în Germania unde Hitler îi cere să aducă pe
legionari la putere şi să rupă relaţiile cu Anglia şi Franţa.
Represiunile împotriva Gărzii de Fier ordonate de Carol
al II-lea au deteriorat relaţiile cu Germania:

134
 • a fost retras ministrul Reichului la Bucureşti;
• au avut loc schimb de note diplomatice.
Înlocuirea ministrului de externe Nicolae Petrescu-
Comnen la 20 decembrie 1938 cu Grigore Gafencu s-a
făcut cu intenţia de a ameliora relaţiile româno-germane.
Vizita lui Grigore Gafencu în 1939 la Bonn deschidea
calea normalizării relaţiilor cu Germania. Carol al II-lea
în 1938 încearcă să obţină garanţii din partea Angliei şi
Franţei. Se întâlneşte cu preşedintele Turciei şi
întreprinde un demers comun pe lângă Anglia şi Franţa
pentru sprijin în cazul unui atac.

Măsuri politice şi militare pentru menţinerea

statu-quo-ului în 1939.
În martie 1939 este încheiat un tratat economic
româno-german. În contextul ocupării Cehoslovaciei de
către Germania, guvernul român decretează mobilizarea
generală. Dintre măsurile politice pentru menţinerea
statu-quo-ului:
• protocol comercial cu Franţa;
• acord privind sporirea exporturilor Angliei către
România;

135
 • cererea de garanţii Angliei şi Franţei în cazul în care
este periclitată independenţa României

TERMENI
agresiune armată – atac armat săvârşit împotriva unui
stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul;
appeasement – liniştire; politică dusă de Franţa şi
Anglia pentru liniştirea acţiunilor hitleriste generate de
politica spaţiului vital;
autodeterminare – principiul potrivit căruia o naţiune are
dreptul de a-şi aleage singură statutul politic şi calea de
dezvoltare economică, socială şi culturală;
puteri autocratice – care are puteri absolute;
blocul parlamentar – coalizarea cu prilejul alegerilor
parlamentare, din 1919 a Partidului Naţional Român,
Partidului Ţărănesc, Partidului Naţional Democrat;
conciliatorism – împăciutorism, oportunism; politică
promovată de Anglia şi Franţa pentru o înţelegere cu
Germania în vederea eliminării războiului;

136
demilitarizare – acţiune, hotărâre prin care o zonă, o
regiune este lipsită de armată, fortificaţii şi industrie
militară;
directoriu – un grup care indică linia de conduită, care
îndrumă activitatea;
federaţie – uniunea mai multor state autonome în cadrul
unui stat, cu un guvern central şi cu organe de stat
comune;
hegemonie – supremaţie, dominaţia unui stat faţă de
alte state
mutuală – care se face în mod reciproc şi simultan;
oligarhie – formă de conducere a statului, în care
puterea politică şi economică este deţinută de un număr
restrâns de persoane;
Pactul Anticomintern – tratatul încheiat între Germania,
Italia îndreptat împotriva Internaţionalei a III-a
Comuniste, cu sediul la Moscova;
plebiscit – consultarea cetăţenilor care trebuie să se
pronunţe printr-un „da” sau „nu” asupra unui act de stat
de importanţă deosebită;
primul dictat de la Viena – încorporarea la Ungaria a
unui teritoriu aparţinând Cehoslovaciei;

137
protocol – act, document în care sunt consemnate
rezoluţiile unei adunări, document diplomatic cu valoarea
unui acord internaţional;
ratificarea – acţiunea de a-şi manifesta printr-un act
acordul de a fi parte la un tratat, la o convenţie;
regent – persoană care guvernează provizoriu o
monarhie, ţinând locul monarhului;
revanşard,-ă – care duce sau sprijină o politică de
revanşă pentru o pierdere suferită teritorial;
sistemul politic de la Paris - Versailles – conferinţă
iniţiată de puterile victorioase pentru încheierea
tratatelor de pace cu puterile învinse în primul război
mondial; organizarea politică pe baza tratatelor încheiate
a statelor europene;
Societatea Naţiunilor – organism internaţional având
drept scop menţinerea păcii constituit la propunerea
preşedintelui Woodrow Wilson (SUA).
Statu-quo – stare care a existat mai înainte, care se
menţine, şi în raport cu care se apreciază efectele unui
tratat
tezaur – totalitatea bunurilor de care dispune statul la un
moment dat

138
 CRONOLOGIE

1918, 13-26 ian. – Ruperea relaţiilor cu România,

pronunţată de Consiliul Comisarilor poporului din
Petrograd.
1919 – 18 ian. 1919 / 21 ian. 1920 - conferinţa de pace
de la Paris;
19 nov. – respingerea de către Congresul american a
tratatului privind constituirea Societăţii Naţiunilor;
6 / 19 martie – Comitetul militar interalist de la Paris a
cerut trupelor maghiare din Transilvania să se retragă de
pe aliniamentul Satu Mare – Oradea – Arad;
21 martie – proclamarea Republicii Sovietice a Sfaturilor
la Budapesta;
16 / 18 aprilie – armata română atinge Tisa;
28 aprilie – adoptarea statutului Societăţii Naţiunilor;
30 mai – prezentarea rezumatului tratatului cu Austria;
2 iunie – Paris – delegaţia română a primit proiectul
tratatului cu Austria;
11 – 13 iunie – Conferinţa de pace a reglementat
frontierele dintre România şi Ungaria;
28 iunie – delegaţia română semna tratatul cu
Germania;

139
2 iulie – delegaţia română s-a retras de la masa
tratativelor (I.I.C Brătianu nu s-a retras de la conducerea
guvernului);
20 – 23 iulie – atacul maghiar la graniţa cu România;
24 iulie – contraofensiva armatei române;
4 august – trupele române ocupă Budapesta;
10 septembrie – statale învingătoare semnează tratatul
cu Austria;
10 decembrie – „Blocul parlamentar” prezidat de
Alexandru Vaida Voevod semnează tratatele cu Austria
şi Bulgaria şi Tratatul minorităţilor;
1920
14 nov. 1919-20 martie 1920 – retragerea trupelor
române din Ungaria;
februarie – Copenhaga, primele contacte diplomatice cu
Rusia Sovietică;
3-8 martie – Londra- delegaţia română, condusă de Al.
Vaida Voevod a convins Consiliul Suprem de justeţea
cauzei române în litigiul cu Ungaria;
6 mai – textul definitiv al tratatului cu România era
înmânat delegaţiei maghiare;
4 iunie – semnarea tratatului cu Ungaria din partea
română de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino;

140
10 august – semnarea primului tratat cu Turcia;
august – un acord de principiu între România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia pentru încheierea unei
alianţe;
sept.-nov. – călătorie diplomatică a lui Take Ionescu;
28 oct. – Anglia, Franţa, Italia, Japonia recunoşteau
unirea Basarabiei cu România;
1921
3 martie – tratatul româno-polon semnat la Bucureşti;
22 aprilie – convenţia (tratatul) de alianţă defensivă
româno-cehoslovacă din cadrul Micii Înţelegeri;
7 iunie – convenţia de alianţă defensivă româno-
iugoslavă din cadrul Micii Înţelegeri;
septembrie – tratatul dintre Cehoslovacia şi Polonia;
octombrie – o nouă rundă de contacte româno-
sovietice;
1922
în cursul anului
• convorbirile de la Tiraspol româno-sovietice
pentru instalarea ordinii în zonă;
• atitudinea favorabilă a României în probleme
economice, faţă de URSS la conferinţele
internaţionale de la Geneva, Odesa şi Haga;

141
16 aprilie – Rupallo – tratat de colaborare germano-
sovietic;
1923
16 februarie – Geneva, este semnat pactul de
organizare al Micii Înţelegeri;
24 iulie – Lausane – semnarea celui de-al doilea tratat
cu Turcia;
1924
în cursul anului – adoptarea planului Dawes de
refacere economică a Germaniei;
25 martie – Viena, deschiderea convorbirilor româno-
sovietice pentru rezolvarea diferendelor dintre cele două
state;
28 martie – sunt date publicităţii punctele de vedere ale
României şi URSS-ului privind Basarabia;
2 aprilie – propunerile sovietice, reînnoite, ce solicitau
dreptul de autodeterminare şi un plebiscit în Basarabia,
au fost respinse;
8 august – Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern)
alcătuia planul de declanşare al operaţiilor
„revoluţionare” în România;
12 – 17 sept. – înfruntări sângeroase cu forţele infiltrate
din URSS în zona de S a Basarabiei la Tatar-Bunar;

142
12 oct. – constituirea Republicii Autonome Sovietice
Moldoveneşti, în stânga Nistrului, subordonată R.S.S.
Ucraina;
1925
în cursul anului – Locarno – pactul de garanţii renan;
1926
primăvara – acorduri economice şi politice germano-
sovietice;
– semnarea unui acord de bună vecinătate
cu Polonia ;
16 sept. – Roma, România semna tratatul de amiciţie cu
Italia;
– tratat cu amiciţie cu Franţa
1928
27 august – pactul Briand-Kellog interzicea războiul ca
instrument de reglementare a intereselor dintre state;
1929
9 februarie – Protocolul de la Moscova semnat de
vecinii europeni cu URSS ce completa pactul Briand-
Kellog;
11 august – planul Young prin care erau reduse
reparaţiile germane de război cu 20%;
1931

143
24 iunie – URSS prelungea printr-un protocol Tratatul cu
Germania;
1932
1932-1935 – conferinţe internaţionale pentru dezarmare;
13 ian. – la Riga au loc negocieri între români şi
sovietici; la negocierile cu partea română, delegaţia
sovietică afirma că dintr-un tratat nu vor lipsi termeni
cum sunt: 1. integritate; 2. inviolabilitate; 3. suveranitate;
9 iunie – anularea datoriilor de război germane;
25 iulie – pactul polono-sovietic;
4 decembrie – Declaraţia celor 5 puteri (Anglia, SUA,
Italia, Germania, Franţa) privind deplina egalitate a
Marilor puteri în materie de înarmare;
1933
3-5 iulie – la Londra sunt semnate convenţiile de definire
a agresorului şi agresiunii, în cadrul Societăţii Naţiunilor;
15 iulie – pact colectiv asupra problemelor europene
cunoscut sub numele „Directorul celor 4 (Franţa, Anglia,
Italia, Germania)”;
1934
în cursul anului – Nicolae Titulescu formula drumul
politicii noastre externe „De la Naţional prin regional
spre universal”.

144
22 ianuarie – Zagreb, Consiliul Permanent al Micii
Înţelegeri a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu
URSS;
2–4 – februarie – Belgrad, redactarea actului de
constituire a Înţelegerii Balcanice;
9 februarie – Atena, constituirea Înţelegerii Balcanice;
mai – Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov au încheiat un
acord de principiu asupra restabilirii relaţiilor diplomatice
dintre România şi URSS;
9 iunie – schimb de note diplomatice româno-sovietice;
decembrie – schimb de trimişi extraordinari şi
deschiderea ambasadelor la Moscova şi Bucureşti;
1935
2 februarie 1932-11 iunie 1935 – Conferinţa pentru
dezarmare;
2 mai 1935 – pactul franco-sovietic
16 mai – pactul cehoslovaco-sovietic
iulie – Carol al II-lea şi guvernul Tătărescu îi acordau lui
N. Titulescu (ministrul de externe) depline împuterniciri
pentru a semna un pact cu URSS;
septembrie – Geneva, tatonări cu partea sovietică
privind semnarea unui pact de asistenţă;
1936

145
iunie – iulie – Montreaux, N. Titulescu, discută pactul
preconizat cu partea societivă;
14 iulie – N. Titulescu şi M. Litvinov semnează un
protocol prin care se puneau bazele unui viitor tratat;
29 august – îndepărtarea lui Titulescu din guvern şi
implicit din fruntea MAE;
16 nov. – Gh. Brătianu deschide seria contactelor cu
Adolf Hitler, urmărind normalizarea relaţiilor cu
Germania;
1938
ianuarie – vizita ministrului de externe Istrate Micescu în
Cehoslovacia, Iugoslavia şi Geneva;
7 ianuarie – primul ministru O. Goga declara că
România îşi va păstra fidelitatea faţă de Societatea
Naţiunilor şi că îşi respectă alianţele;
11 – 12 martie – ocuparea Austriei de către Germania;
12 martie – după ocuparea Austriei, la Bucureşti se iau
măsuri împotriva Gărzii de Fier;
30 aprilie – guvernul român permite survolarea
teritoriului de către avioanele achiziţionate de
Cehoslovacia din URSS;
29 – 30 sept. – Acordul de la Muchen, Anglia, Franţa,

146
Germania şi Italia au cedat Reichului regiunea sudată a
Cehoslovaciei;
18 octombrie – guvernul român se opunea categoric
încorporării Ucrainei subcarpatice la Ungaria;
2 noiembrie – Primul dictata de la Viena „prin care
Cehoslovacia pierdea un nou teritoriu de 12.000 km.p. ;
15-18 nov. –18-21 nov. - vizitele oficiale ale lui Carol II
în Marea Britanie şi Franţa;
24 nov. – vizita particulară a regelui Carol al II-lea în
Germania; vizita a cuprins o convorbire cu Hitler la
Berghof;
29 – 30 nov. – Corneliu Zelea-Codreanu , cu alţi 13
legionari, a fost împuşcat din ordinul regelui;
1939
30 ian. – reîntoarcerea ministrului Reichului la Bucureşti,
după împuşcarea legionarilor;
14 martie – Slovacia îţi proclamă independenţa;
– trupele Ungariei intrau în Ucraina
subcarpatică;
15 martie – Germania invada Cehia;
20 – 21 martie – guvernul român ordona concentrarea
preventivă de trupe în Transilvania;
21 martie – România decretează mobilizarea;

147
13 martie – primii-miniştri ai Angliei şi Franţei dădeau
asigurări României şi Greciei că vor primi asistenţă în
caz că vor fi atacate;
18-20 aprilie – Berlin, vizita ministrului de externe
Grigore Gafencu;
12 iunie – acord comercial Anglia-România, prin care
guvernul britanic acordă garanţii pentru sporirea
exportului;
11 august – întrevedere Carol al II-lea – preşedintele
Turciei;
23 august – tratatul (pactul) Molotov-Ribbentrop;
28 august – România afirma obiectivele esenţiale ale
politicii extrene.

148
 CAPITOLUL VII
VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ
(1918 – 1944)

1. Caracteristici generale ale culturii

2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional.
Istoriografia
3. Naţional şi universal în cultura română
4. Deschiderea spre cultura Europei
5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii
române
6. Artele spectacolului
7. Cultura de mase. Trăsături generale
8. Principalele instituţii de cultură

1. Caracteristici generale ale culturii

România după 1918 cunoaşte o perioadă de
efervescenţă culturală caracterizată prin confruntarea
liberă a unor curente de gândire şi a unor orientări
stilistice diverse. Confruntarea a fost civilizată şi s-a
manifestat atât în ceea ce priveşte curentele politice cât
şi curente artistice şi literare. Sunt relevante pentru

149
aceste confruntări articolele publicate în unele reviste de
epocă:
• revista Democraţia pentru confruntările loiale,
civilizate din domeniul politicului şi ideologicului;
• revistele Viaţa românească, Sburătorul şi
Contemporanul pentru confruntările din domeniul
artistic şi literar.
Această confruntare de idei se manifestă permanent
până în 1945 când intervine spiritul nivelator al culturii
importate din Uniunea Sovietică. Caracteristicile
perioadei interbelice sunt interesul crescut pentru
descoperirea şi punerea în valoare a spiritului naţional şi
pentru creativitate. Literatura de specialitate prezintă
următoarele caracteristici generale referitoare la viziunea
culturală românească sintetizate după cum urmează:
• regimul de democraţie a permis confruntarea liberă
a unor curente de gândire şi a unor orientări
stilistice;
• amploarea fenomenului cultural se manifestă în
toate domeniile;
• descoperirea şi punerea în valoare a specificului
naţional;

150
• trăsături bizantine ale culturii româneşti reluate de
istoriografi, muzicologi, muzicieni, artişti plastici;
• Nicolae Iorga – civilizaţia românească o continuare
legitimă a Bizanţului;
• reconsiderarea Ortodoxiei;
• interesul pentru etnografie şi folclor, pentru ţăranul
român, pentru satul românesc;
• organizarea Muzeului Satului, Muzeului Naţional de
artă veche românească - rezervaţii de artă şi
arhitectură populară;
• prezenţa României la mari expoziţii internaţionale;
• Barcelona,
• Paris
• New-York
• 3 direcţii de dezvoltare în reconsiderarea originilor;
• bizantine
• folclorice
• ortodoxe
• arhitectură;
• elemente de pietrărie traforată cu motive
brâncoveneşti;
• stil românesc – elemente decorative, populare;

151
 • stil românesc – elemente decorative, populare;
• vechea arhitectură orăşenească din Ţările
Române.

Cazuri singulare în cultura românească:

• istoriografia română se preocupă de civilizaţia
geto-dacă, neolitic, civilizaţia dacă şi daco-
romană, epoca romană şi bizantină, sinteză de
istorie a artei universale;
• pluritatea domeniului de activitate;
• viziunea funcţionalistă asupra muncii.

Deschideri spre cultura Europei (modalităţi de

exprimare)
Intelectualii români formaţi în marile centre
universitare europene au avut o largă deschidere spre
cultura Europei manifestată prin :
• sincronismul cu mişcarea europeană de idei;
• afirmarea valorilor în literatura din jurul revistei
„Sburătorul”;
• mişcarea de avangardă grupată în jurul revistei
„Contemporanul”;
• fenomenul avangardei în artele plastice.

152
 Dacă în secolul XIX dominantă era căutarea şi
cultivarea unor elemente legate de trăsăturile de unire
dintre cultura română şi mari culturi ale Europei
(franceză, germană, italiană), prima jumătate a secolului
XX în cultura română a fost dominată de o efervescenţă
creatoare, de afirmarea specificului naţional. Cei mai
apropiaţi unor asemenea manifestări au fost :
• Nicolae Iorga (1871-1940) a cărui operă este
dominată de interesul pentru problematica
naţională în literatură, de ideile semănătorismului
pe care le-a teoretizat în revista cu acelaşi nume
pe care a condus-o din 1903. Civilizaţia
românească o considera o continuare legitimă a
Bizanţului aşa cum reiese din monumentala
lucrare Byzance apres Byzance;
• Lucian Blaga (1895-1961) descrie în opera sa cu
caracter teoretic spaţiul mioritic în Trilogia
culturii;
• Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade cercetează
originele imediate şi îndepărtate ale românilor.
Influenţele bizantine în cultura românească sunt
evidente în muzică şi artă, sunt reliefate de:

153
 • cercetările bizantinologului Nicolae Bănescu
(1878-1971);
• cercetările preotului şi muzicologului I.D.
Petrescu (1884-1970);
• cercetările istoricului de artă I.D. Ştefănescu
(1886-1981);
• picturile în stil neobizantin ale lui Constantin
Petrescu (1871-1954).
Ortodoxia a fost purtătoarea spiritului naţional.
După primul război mondial redescoperirea sa se
datorează la două personalităţi importante:
• Nichifor Crainic a cărui activitate este legată de
revista Gândirea unde erau propagate idei
înnoitoare ale trăsăturilor spirituale;
• Nae Ionescu, profesor de logică şi filozofie,
manifesta o atracţie deosebită faţă de scrierile
patristice.
Interesul pentru etnografie şi folclor îl întâlnim la
compozitori şi muzicologi cum sunt:
• Bela Bartoc (1881-1945) a fost un pasionat
culegător de folclor românesc;
• George Breazul (1887-1961) pune bazele primei
fonoteci cu specific de folclor din România;

154
 • George Enescu (1881-1955) este autorul Rapsodiei
române, pentru el folclorul constituia principala
sursă de inspiraţie a creaţiilor sale.
Universul rural este prezent în creaţii literare în
tematica picturii interbelice. Cercetări în domeniul artei
populare au întreprins :
• Al. Tzigara Samurcaş (1927-1952) iniţiator al
colecţiilor de artă veche românească;
• sociologul Dimitrie Gusti preocupat de zonele
rurale, organizarea şi tradiţiile lor;
• Romulus Vuia, organizatorul Muzeului Satului
din Cluj;
• Tache Papahagi, autorul unei monumenatale
lucrări privind etnografia românească.
În pictură influenţa rurală este evidentă. Mari
pictori şi-au ales modele din rândul ţăranilor:
• Octav Băncilă;
• Nicolae Tonitza;
• Camil Ressu.
Perioada interbelică dezvoltă stilul românesc în
arhitectură prin construcţiile realizate de arhitecţii:
• Petre Antonescu, realizatorul Ministerului Lucrărilor
Publice, astăzi Primăria Capitalei;

155
 • Grigore Cerchez realizează imobilul Şcolii de
Arhitectură, astăzi Institutul de Arhitectură Ion
Mincu.

2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional.

Istoriografia
Istoriografia românească pune accent pe specificul
naţional. Cei mai importanţi reprezentanţi au fost:
• Vasile Pârvan (1882-1927), istoric şi arheolog,
filozof al istoriei. Lucrările sale : Getica, Dacia
vizează civilizaţia autohtonă;
• Orest Tafrali (1876-1937), istoric şi arheolog, este
primul român care realizează o istorie a artei
universale;
• Vladimir Dumitrescu este preocupat de neoliticul
românesc;
• Gh. I. Brătianu (1898-1953), om politic român şi
istoric, autor a unor sinteze şi studii cum sunt:
Tradiţia istorică despre întemeierea statelor
româneşti, O enigmă şi un miracol, poporul român;
• Ion Lupaş (1880-1967) abordează în lucrările sale
unirea românilor;

156
 • Constantin Daicoviciu a fost preocupat de civilizaţia
dacă şi daco-romană.

3. Naţional şi universal în cultura română

Interesul pentru valorile naţionale şi cele
universale se manifestă puternic în domeniul filozofiei
prin operele lui Constantin Rădulescu Motru, Lucian
Blaga, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu. Aceştia au prezentat într-un
mod specific problema spaţiului românesc încercând să
definească românismul sub toate formele sale de
manifestare.

4. Deschiderea spre cultura Europei

Fenomenul cultural românesc, prin concepţiile
filozofice, creaţiile artistice, s-a aflat dincolo de limitele
punerii în valoare a specificului naţional prin afirmarea
unor noi curente:
• curentul de avangardă ce propaga detaşarea faţă
de tradiţionalism, negarea şi înlocuirea acestuia
cu noi forme culturale. Este propagat de revista
Sburătorul îndrumată de Eugen Lovinescu;

157
 • dadaismul, curent ce asociază tendinţele
suprarealiste; este reprezentat de Tristan Tzara,
român de origine;
• suprarealismul şi curentul modernist manifestat
în pictură de Corneliu Mihăilescu şi Marcel Iancu.

5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii

române
Sintezele realizate de oamenii de cultură români
însumează opere teoretice, de concepţie în diferite
ramuri ale disciplinelor umaniste, sisteme proprii de
gândire în filozofie, psihologie, estetică. Sintezele au
sensul unei retrospective şi apar şi în zona de
interferenţă dintre sfera umanistă şi zona ştiinţelor
exacte. Marile sinteze şi marii precursori sunt prezentaţi
în tabelul următor:

Domeniul Autorii Opera Specificul operei

Camil Petrescu „ Ultima noapte de Fenomen modernist

LITERATURA dragoste, întâia impus în jurul revistei
noapte de război” „Sburătorul”
Patul lui Procust
Hortensia „Concert de Creatoarea romanului
Papadat- muzică de Bach” orăşenesc român
Bengescu „Rădăcini”
Ion Barbu „Oul dogmatic” Hermetism, poezie
Domnişoara Hus intelectualizată,
„Uvedenrode” obsesia matematică

158
 Anton Holban „O moarte care nu Filozofia neliniştii,
dovedeşte nimic „ problema capitală-
cea a morţii; era
„Conversaţia cu o contra specificului
moartă” naţional
LITERATURA
Ilarie Veonca Ulise: Act de Poezia are un
prezenţă impresionism ordonat,
hermetism
Tudor Arghezi Flori de mucegai. Desprinderea de
LITERATURA Cuvinte potrivite. specificul naţional
oscilând între două
lumi: cerul şi
pământul.
Ion Minulescu Romanţe pentru Exponent al
mai târziu: De simbolismului
vorbă cu mine
însumi.
Cezar Petrescu „Întunecare” A urmărit să
‚Simfonia înfăptuiască într-o
fantastică” „arhitectură”vastă
opera lui Balzac.
George Bacovia Plouă, Adept al simbolismului
Amurg, francez, din tradiţia
Marş funebru. sumbră a lui
Baudelaire
Mihail Neamul Specific naţional ,
Sadoveanu Şoimăreştilor romanul istoric, epicul
Fraţii Jderi eroic.
Octavian Goga Noi. „pătimirea noastră”, în
Meşterul Manole concepţia autorului,
(teatru) nu-i decât robirera sub
unguri, iar mântuirea,
unitatea politică a
neamului.
Elena Văcărăscu Îşi redactează operele
Anna de Noailles în limba franceză
Martha Bibescu
Panait Istrati
Mircea Dualitatea operei: în
Vulcănescu considerarea
Constantin Noica specificului românesc
Mircea Eliade
Emil Cioran
Liviu Rebreanu Ion, Tematica ţărănească
Răscoala Sămănătorismul

FILOZOFIA Nae Ionescu Curs Dumnezeu este

de metafizică prezentat în istorie
LOGICA prin întrupare

159
 Nichifor Crainic Mişcarea de idei Reconsiderarea
din jurul revistei Ortodoxiei
„Gândirea”
ISTORIA Vasile Pârvan Getica; Dacia; Studiază civilizaţia
Civilizaţiile geto-dacă, coloniile
străvechi în greceşti de la Pontul
regiunile carpato- Euxin, legăturile geto-
danubiene dacilor cu Roma
antică
Orest Tafrali Sinteză de istorie a Pluralitatea
artei universale preocupărilor:istoric,
arheolog
Gh.I.Brătianu Tradiţia istorică Argumentează
despre întemeierea unitatea şi autohtonia
statelor româneşti; poporului român; se
ISTORIA o enigmă şi un preocupă de istoria
miracol; poporul economică şi socială
român
Ioan Lupaş Istoria unirii Trecutul naţional
românilor
Nicolae Iorga Byzance apres Civilizaţia românească
Byzance continuatoarea
legitimă a Bizanţului
I.D.Ştefănescu Istoric de artă Studii de iconografie
N.M. Moroşan bizantină şi
românescă;
Studiu de arheologie
Nicolae Bănescu Bizantinolog Cultura românească
interbelică descinde
din cea imperial-
bizantină
Dimitrie Gusti Muzeul Satului- Cercetări în teren,
SOCIOLOGIE Traian Herseni Bucureşti studii sociologice
ETNOGRAFIE H.H. Stall
Mihail Pop
Romulus
Vulcănescu
Romulus Vuia Muzeul Satului Cluj
Constantin Rapsodia română; Folclorul – sursă de
MUZICĂ Brăiloiu Suita a II-a inspiraţie
FOLCLOR Bela Bartok „Sătească”
George Enescu
Dimitrie Cuclin Alternanţă naţional-
Mihail Jora universal
Marţian Negrea Compozitori-creaţii de
Sabin Drăgoi inspiraţie folclorică
Tiberiu
Brediceanu
Dinu Lipatti Pianist, compozitor
Cella Pianistă, prozatoare
Delavrancea

160
 I.D. Petrescu Preot, muzician
Paul Oratoriul bizantin Ascendenţa muzicii
Constantinescu imperial-bizantine

ARTA George Mari şefi de orhestre

DIRIJORALĂ Georgescu simfonice
Ionel Perlea
MUZICĂ Ion Vasilescu
UŞOARĂ Ionel Fernic
Claude Ramano
MUZICĂ Maria Tănase
POPULARĂ Grigoraş Dinicu
Ivan Mestrovic Regele Carol I Statuie
Regele Ferdinand Monument înconjurat
Ion I.C. Brătianu de 4 Victorii
Inaripate
Statuie
Lidua Kotzebue Monumentul Eroilor
Aerului
SCULPTURĂ Richard Hette Monumentul lui M.
Eminescu
Iaşi
Spiridon Monumentul Reprezentare
Georgescu Geniului (Leul) alegorică
Raffaello Monumentul Eroilor Monumente ridicate în
Romanelli Sanitari cinstea celor căzuţi în
primul război mondial
Petre Antonescu Ministerul Elemente de pietrărie
Grigore Cerchez Lucrărilor Publice traforată cu motive
Primăria Capitalei brâncoveneşti
Şcoala de
Arhitectură
G.M-. Stil românesc;
ARHITECTURĂ Cantacuzino Arhitectură populară
Henrieta alternanţă
Delavrancea Lemn
Zidărie, alb-negru,
plin-gol

Constantin Joja Vechea arhitectură

orăşenească;
Construcţii cu
geamlâc
Horia Creangă Bloc ARO – cinema Tipul de block-house
„Patria”
Marcel Iancu Formă cubistă pentru
construcţii
Vilă

161
 George Vraca
Aurel Storin
Lucia Sturdza
TEATRU Bulandra
Constantin
Tănase
BALET Elena Penescu-
Liciu
Florin Capsali
OPERĂ Margareta
Metaxa
Valentina Creţoiu
Dinu Bădescu
Şerban Tassian
P.Ştefănescu
Goagă
Florica
Cristoreanu
Pia Igy
CINEMATOG Jean Georgescu O noapte
RAFIE furtunoasă

AUTORUL
OPERA DOMENIU SPECIFICUL
MARII
MARILE SINTEZE L OPEREI
PRECURSORI
George Istoria literaturii române de Literatura Demersul analitic –
Călinescu la origini până în prezent precedează sinteza,
Eugen Istoria civilizaţiei române care are sensul
Lovinescu moderne unei retrospective
Tudor Vianu Arta prozatorilor români
N. Bagdasar Istoria filosofiei româneşti Filosofia Retrospectiv
Constantin Personalismul energetic definirea
Rădulescu- Trilogia cunoaşterii românismului,
Motru La phzsique macroscopique problematica
et sa portee philosophique general-umană;
Les idees directrices d”une Spaţiul mioritic
nouvelle philosophie des universal şi raportul
sciences său cu capacitatea
Existenta tragică de cunoaştere a
Încercare de sinteză omului;
filosofică Interferenţa între
sfera umanistă şi
cea a ştiinţelor
exacte;
Filosofia-fizica;
Spirit eseistic
Dan Bădărău Essaz sur la penssee Filosofia Spirit eseistic
I.D.Gherea Le moix et le monde Estetică Eseu în
P.P.Negulescu Essai d”une cosmogonie cosmogonia
Ion Petrovici antropomorphique antropomorfă
Alexandru Geneza formelor culturii studiu-sinteză al

162
Bogza Teoria noţiunilor originilor formelor
Camil Prin care se
Petrescu manifestă cultura
Construiesc sisteme
filosofice, nu le
încredinţează
tiparului
Ştefan Psihologia consonantistă Psihologia Demers ştiinţific în
Odobleja care prefigurează
principii de bază ale
ciberneticii
Eugeniu Psihologia gândirii Psihologia
Speranţa Arte de a suferi Filosofia
Mircea Florian
Mihail Ştiinţa literaturii Estetica Autonomia
Dragomirescu Essay sur la creation esteticului;
Liviu Ruusu artistique Gândire de tip
Contribution a une estetique structuralist;
dynamique Aplicarea metodelor
Tudor Vianu Estetica matematico-fizice în
Şerban Les Rythmes comme domeniul estetic
Cioculescu introduction physique a Cercetarea estetică
(pseudonim l”esthetique cu mijloace
Plus Servich) matematice
C. Mattila Le Nombre d”ore, rites, et
Gheke rythmes pythaqoriciens
dans le developpement de
la civilisation occidentale.

6. Artele spectacolului
Cunosc o dezvoltare în perioada interbelică prin
teatrele naţionale de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Chişinău,
Cernăuti, Craiova, prin operele de la Bucureşti şi Cluj,
prin cinematografie şi radiou după 1928, prin apariţa
teatrului radiofonic. În această perioadă şi-au desfăşurat
activitatea:
• nume reprezentative ale scenei teatrale: George
Vraca, Aurel Storin, Lucia Sturza Bulandra,

163
 Constantin Tănase, Elena Penescu Liciu (balet
clasic), Floria Capsali (balet modern);
• mari artişti lirici: Margareta Metaxa, Valentin Creţoiu,
Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Petre Ştefănescu
Goangă, Florica Cristoforeanu, Pia Igy;
• regizori care au afirmat cinematografia românească:
Jean Georgescu ecranizează piesa O noapte
furtunoasă de I.L. Caragiale.

7. Cultura de mase. Trăsături generale

Cultura de mase debutează după realizarea Marii
Uniri. Momentul de explozie a culturii şi al difuzării ei în
toate mediile sociale este pregătit istoric prin :
• obligativitatea învăţământului primar;
• mişcarea culturală la sate, iniţiată de Spiru Haret;
• asociaţii şi societăţi culturale;
• apariţia unui număr mare de ziare şi reviste;
• bogata activitate editorială;
• numărul mare de traduceri;
• cinematograful;
• căminele culturale de la sate;
• radio după 1928.

164
 Motivaţiile obiective în ceea ce priveşte apariţia
culturii de mase sunt secondate şi de unii factori
subiectivi:
• sentimentul mândriei naţionale;
• cunoştinţa valorii individului;
• votul universal;
• libertatea cuvântului;
• garantarea proprietăţii private;
• includerea mediilor ţărăneşti în viaţa culturală.
Apare fenomenul de aculturaţie, generat de
factorii de culturalizare şi care conduce la înstrăinarea
faţă de valorile culturii tradiţionale ţărăneşti prin
dezvoltarea învăţământului şi a activităţilor unor societăţi
şi asociaţii culturale.

8. Principalele instituţii de cultură

Învăţământul, după primul război mondial se
organizează şi se diversifică, pentru a face faţă noilor
provocări ale societăţii româneşti confruntată cu
transformările din domeniul economic, social, politic,
cultural:
• creşte numărul şcolilor normale, a şcolilor de arte şi
meserii;

165
 • între 1920-1939 numărul profesorilor şi al elevilor
creşte de 4 ori;
• infrastructura şcolară se dezvoltă;
• consursuri şcolare organizate de tinerimea română.
Cartea este tot mai căutată pentru a face faţă
nevoilor de cultură. S-au înfiinţat edituri în majoritatea
oraşelor şi în centrele universitare. Cele mai importante
edituri din această perioadă au fost:
• Cartea românească;
• Casa Şcoalelor ;
• Cugetarea;
• Scrisul românesc;
• Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol al II-lea.
Presa cunoaşte un procese de diversificare; între
1919-1924 apar 3400 de periodice. Cele mai importante
ziare au fost:
• Universul;
• Adevărul;
• Dimineaţa;
• Cuvântul;
• Curentul.

166
 Presa partidelor politice a avut un rol important
pentru cunoaşterea ideologiei şi acţiunilor acestora.
Publicaţii ale partidelor politice:
• Dreptatea, organ de presă al PNŢ;
• Viitorul, organ de presă al PNL;
• Îndreptarea, organ de presă al Partidului Poporului.
Revistele de cultură au avut rolul lor în
dezvoltarea culturii româneşti:
• Adevărul literar şi artistic;
• Viaţa românească;
• Gândirea.
Fundaţiile au avut rolul lor contribuind prin sumele
acordate la promovarea culturii:
- Fundaţia Carol I;
- Fundaţia principele Carol;
- Fundaţiile regale;
- Fundaţia I.C. Brătianu.
Fundaţiile au promovat valorile naţionale prin
tipărirea operelor acestora. Cea mai importantă instituţie
de cultură a fost Academia Română în care a activat
Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu
(istorie), Gheorghe Longinescu (chimie), Ştefan Procopiu
(fizică), Vintilă Mihăilescu (geografie), Elie Radu

167
(hidroconstrucţii), Dimitrie Leonida (electrotehnică). În
această perioadă au luat fiinţă institutele de cercetări în
domeniul economiei, energiei, istoriei, studiilor bizantine
şi sud-est europene. Au fost înfiinţate institutele de
seruri şi vaccine, de sănătate publică şi zootehnie.
Înfiinţarea căminelor culturale în mediul sătesc a
contribuit la răspândirea culturii în rândurile ţărănimii, la
promovarea elementelor de civilizaţie în mediul sătesc.
Dezvoltarea culturală intensă din perioada intebelică a
permis României să intre în marea familie a spiritualităţii
europene. Românii s-au aflat pe locuri de frunte în
domeniul culturii şi ştiinţei, cazurile Paulescu şi Odobleja
fiind bine cunoscute.

TERMENI
aculturaţie – preluare de către o populaţie a unor
elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii
culturi a unui popor aflat pe o treaptă superioară de
dezvoltare;
aeronautică - ramură a tehnicii, care se ocupă de
construirea aeronavelor şi cu problemele
navigaţiei aeriene;

168
arheolog – specialist care studiază trecutul istoric al
omenirii pe baza interpretării urmelor materiale păstrate;
arhetip – model, tip, iniţial după care se călăuzeşte
cineva;
avangardă – mişcare literară, artistică care, prin
noutăţile aduse joacă rol de precursor
cibernetică – ştiinţă care are ca obiect studiul
matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului în
sistemele tehnice şi în organismele vii din punct de
vedere al analogiilor formale;
corpus – culegere sau colecţie de texte, documente,
inscipţii, legi;
cubism – curent artistic apărut la începutul sec. XX care
prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai
simple figuri geometrice, fără a ţine seama de
asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate;
dadaism – concepţie literară şi artistică apărută prin
1917 care susţinea suprimarea oricărui raport între
gândire şi expresie;
estetică – ştiinţă care studiază legile şi categoriile artei
considerată ca formă cea mai înaltă de creare şi
receptare a frumosului;

169
etnografie – ştiinţă care clasifică popoarele lumii,
studiază compoziţia, originea şi răspândirea lor, evoluţia
culturii materiale şi spirituale, legăturile cultural istorice
reciproce;
expresionism – curent artistic şi literar întemeiat pe
ideia exprimării spontane a trăsăturilor interioare şi a
protestului violent cu ajutorul lor împotriva modului de
viaţă burghez, împotriva realismului, estetismului;
filologia – ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise
a popoarelor, în special a testelor vechi şi al operelor
literare din punctul de vedere al limbii, al modului în care
ni s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu editarea
lor;
folclorist – persoană care se ocupă cu culegerea şi
strângerea creaţiilor artistice, literare, muzicale, a
obiceiurilor şi al tradiţiilor populare;
fonogramă – înregistrare şi redare a sunetelor pe bandă
de magnetofon, disc, peliculă cinematografică;
fonotecă – colecţie de înregistrări sonore;
fundaţie – instituţie cu caracter obştesc, căreia pentru
realizarea scopurilor sale, i se afectează un fond special;

170
grafică – ramură a artei plastice la baza căreia stă
desenul de sine stătător şi care foloseşte diverse
procedee tehnice şi materiale;
heteroclit - alcătuit din elemente disparate eterogene;
neobişnuit; ciudat, bizar;
iconografie – disciplină care se ocupă cu studiul
operelor realizate în diverse arte plastice; sau totalitatea
imaginilor documentare referitoare la o epocă, la o
problemă, la o localitate, la un personaj;
impresionism – mişcare artistică apărută în a doua
jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunţarea la
contururile precise, la detalii, la clar-obscur, pentru a
reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea
fragmentară a suprafeţelor (în sculptură), printr-o mare
libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal şi coloritului
(în muzică), prin redarea unor imagini fugitive şi intime,
nuanţe personale (în literatură);
istoriografie – ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă
cu studiul evoluţiei concepţiilor istorice şi al operelor
istorice; totalitatea scrierilor istorice cu privire la o
anumită problemă;
lingvistică – ştiinţă care studiază limba şi legile ei de
dezvoltare;

171
logician – specialist care cunoaşte ştiinţa demonstraţiei
al cărei obiect este stabilirea condiţiilor corectitudinii
gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării
corecte
mituri – poveşti fabuloase care cuprind credinţele
popoarelor despre originea universului şi a fenomenelor
naturii, despre eroi legendari;
muzicologie - acea ramură a ştiinţelor care studiază
muzica în toate domeniile şi manifestările ei;
obârşie – familia, neamul din care se trage cineva;
originea socială;
personalism energetic – curent filosofic idealist care
pune la baza existenţei o pluralitate de entităţi spirituale
înzestrate cu atribuţiile personalităţii şi subordonate lui
Dumnezeu ca fiinţă supremă, cât şi privitor la
producerea şi folosirea diferitelor forme de energie;
regim democratic pluralist – regim bazat pe principiile
democraţiei şi care admite o multitudine de principii;
rezervaţie – teritoriu ocrotit prin lege pe care nu se pot
face transformări deoarece plantele, animalele,
formaţiunile geologice rare prezintă importanţă din punct
de vedere ştiinţific;

172
semănătorism - curent ideologic-cultural iniţiat de
revista „Sămănătorul”, la început sec. XX, care
considera ţărănimea ca depozitară exclusivă a valorilor
naţionale şi cultivă o literatură de inspiraţie rurală şi
istorică;
sincronism – existenţa în acelaşi timp sau desfăşurarea
paralelă a două sau mai multor fapte, fenomene sau
evenimente;
sorginte – izvor, sursă, origine;
suprarealism – curent literar şi artistic apărut în prima
jumătate a sec. XX, care neagă gândirea logică şi
activitatea premeditată a raţiunii, punând accentul pe
elementele iraţionale şi inconştiente, pe vise şi pe
fenomene de automatism psihic;
taraf – mică formaţie muzicală, de lăutari, cântă muzică
populară.

CRONOLOGIE
1868–1942 - Mihai Dragomirescu, filolog

173
1968–1957 - Constantin Rădulescu, Motru, psiholog.
sociolog, filozof,
1871–1940 - Nicolae Iorga
1871–1954 - Costin Petrescu, pictor;
1876–1937 - Orest Tafrali, istoric şi arheolog;
1876–1957 - Constantin Brâncuşi, sculptor;
1878–1971 - Nicolae Bănescu, bizantinolog;
1880–1967 - Ioan Lupaş, istoric;
1881–1945 - Bela Bartok, compozitor şi folclorist;
1881–1955 - George Enescu;
1882–1927 - Vasile Pârvan, istoric şi arheolog;
1884–1970 - I. D. Petrescu, preot şi muzicolog;
1885–1980 - Dimitrie Cuclin, muzicolog;
1886–1981 - I. D. Ştefănescu, istoric de artă;
1887–1961 - George Breazul;
1890–1940 - Nae Ionescu, filozof;
1893–1958 - Constantin Brăiloiu, compozitor şi folclorist;
1985–1961 - Lucian Blaga, filozof, scriitor;
1898–1953 - Gheorghe I. Brătianu, istoric şi om politic;
1901–1985 - Liviu Rusu, profesor de estetică;
1902–1944 - N. N. Moroşan, istoric;
1903–1959 - Şerban Coculescu, matematician, poet,
estetician;

174
1909–1963 - Paul Constantinescu, compozitor;
1920– Arta de a suferi, de Mircea Florian;
1922– Psihologia gândirii, de Eugeniu Speranţia;
1925– Essay sur la pensee . de Dan Bădărău;
1927– Constantin Rădulescu Motru: ”Personalismul
energetic”;
1927–1952 – Al. Tzigara – Samurcaş;
1928– începe activitatea de Radiodifuziune;
1929, 1937, 1939 – expoziţiile de la Barcelona, Paris,
New York, la care participă România;
1931–1934 – apare Trilogia cunoaşterii. de L. Blaga;
1934–Geneza formelor culturii. de P.P. Negulescu
1934–1936 – Estetica, de Tudor Vianu;
1934–Existenţa tragică, încercare de sinteză
filozofică, de D.D. Roşca;
1935– teatrele din Craiova, Cernăuţi, Chişinău, îşi
întrerup activitatea;
1937– „Nuntă ţărănească”, pictura soţilor Jiquidi a fost
medaliată la Paris;
1938– Le moix et le monde. Essai dune cosmoqonie
antropomorphique de I.I. Gherea.
CAPITOLUL VIII

175
 MONARHIA AUTORITARĂ A LUI
CAROL AL II-LEA

1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare

2. Politica internă . Raporturile cu Garda de Fier
3. Prăbuşirea regimului autoritar

1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare

Cauzele instaurării monarhiei autoritare trebuie
căutate în evoluţia vieţii politice româneşti în perioada
1930-1938. În această evoluţie distingem factori care au
contribuit la instaurarea monarhiei autoritare la 10
februarie 1938:
o plan intern
• situaţia economică dificilă în timpul crizei din
1929-1933;
• divergenţele dintre partidele politice;
• sciziunile din cadrul partidelor;
• legile din 1934 care obligau partidele şi grupările
politice să-şi desfăşoare activitatea „de acord” cu
legile ţării;
• ignorarea Parlamentului ca for legislativ;

176
 • guvernarea prin decrete – legi;
• prelungirea stării de asediu şi a cenzurii;
• rezultatele campaniei electorale din 1937;
o plan extern
• primele agresiuni ale puterilor fasciste;
• politica de conciliatorism dusă de Anglia şi
Franţa;
• creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale.
Instaurarea pe tron a lui Carol al II-lea a permis
popagarea ideilor autoritare:
• 1931-1932 încearcă soluţia guvernului de uniune
naţională condus de Iorga Argetoianu;
• numirea lui Gheorghe Tătărescu prim-ministru în
1934, om politic docil regelui, deschidea calea
disensiunilor între tinerii liberali şi bătrânii liberali.
La toate acestea se adaugă starea de confuzie
determinată de acordurile electorale încheiate cu prilejul
campaniei electorale din 1937:
• pactul de neagresiune PNŢ şi Garda de Fier;
• cartelul electoral PNL – Partidul German – Frontul
Românesc;

177
 • înţelegerea dintre Corneliu Zelea Codreanu şi
Octavian Goga pentru susţinerea partidului lui Goga.
La alegerile parlamentare din 1937 la care
participă 13 partide şi 53 grupări politice nici un partid nu
obţine 40% din voturi pentru a forma guvernul. De
remarcat faptul că Partidul Totul pentru Ţară (legionari)
s-a situat pe locul 3 întrunind 15,58% din voturi. În acest
context regele Carol al II-lea încredinţează formarea
guvernului Partidului Naţional Creştin condus de
Octavian Goga. Conceput ca un guvern personal cum
declara Carol al II-lea in ziarul Viitorul 1 ,era convins ca
acesta se va compromite datorita politicii interne si
politicii externe de orientare catre Italia si Germania fapt
ce va determina acceptarea de catre statele occidentale
insdtaurarea dictaturii sale personale.Atitudinea ostila a
membrilor noului cabinet fat Carol al Il-ea Prin decret
regal Parlamentul este dizolvat înainte de a se întruni şi
sunt fixate alegeri pentru martie 1938. La 10 februarie
1938 în urma demisiei lui Armand Călinescu şi I.
Giugurtu regele cere formarea unui guvern de uniune
naţională sub autoritatea patriarhului Miron Cristea.

2. Politica internă. Raporturile cu Garda de Fier

178
 Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea ia o
serie de măsuri care vor contribui la instaurarea
monarhiei autoritare:
• declară starea de asediu;
• ordinea publică era asigurată de autoritatea militară;
• sunt numiţi prefecţi din rândul militarilor
La 20 februarie 1938 se publică o nouă Constituţie
înlocuindu-se astfel Constituţia din 1923. Constituţia
pusă în aplicare în 1938, redactată de Istrate Micescu
menţinea formal principiul separării puterilor în stat şi
păstra unele elemente de democraţie parlamentară cum
sunt Parlamentul, cu atribuţii reduse, presa şi o oarecare
posibilitate de acţiune a partidelor politice. Prin decret
lege au fost dizolvate partidele şi grupările politice şi
închise cluburile şi localurile de întâlnire.
Constituţia din 1938 întărea prerogativele regale,
regele cu ajutorul acesteia având posibilitatea de a
conduce ţara autoritar. Constituţia prevedea:
• regele numea guvernul;
• regele exercita puterea legislativă prin
Reprezentanţa Naţională;
• regele era capul oştirii, putea declara război sau
încheia pacea;

179
 • guverna prin decrete legi;
• dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani.
La 30 martie 1938 constituie Consiliul de Coroană
cu rol consultativ.Pentru a-şi întări puterea politică, la 16
decembrie 1938 pune bazele Frontului Renaşterii
Naţionale (FRN). Acesta era unica formaţiune politică
autorizată. Frontul Renaşterii Naţionale era condus de
un directorat ce avea ca şef suprem regele. Promovarea
în funcţie era condiţionată de apartenenţa la FRN.
Frontul Renaşterii Naţionale îşi schimbă în 1940
denumirea în Partidul Naţiunii. Între 1-2 iunie 1938 sunt
organizate alegeri, Frontul Renaşterii Naţionale obţinând
victoria. Prin decretul lege din 3 iunie 1938 se cere
membrilor Parlamentului să presteze jurământ de
credinţă faţă de monarh şi să poarte uniforma FRN.
Această politică impusă de Carol al II-lea a atras
protestul liderilor partidelor politice: C.I.C. Brătianu, Iuliu
Maniu, Ion Mihalache. Pentru controlarea vieţii sociale a
desfiinţat sindicatele, creând în locul lor breslele, a
înfiinţat organizaţia Straja Ţării pentru tinerii, băieţi şi
fete cu vârsta între 7 şi 21 de ani. A înfiinţat în 1940
aşezămintele Muncă şi Voie Bună pentru educarea
tinerilor în spiritul ataşamentului faţă de rege. După

180
moartea patriarhului Miron Cristea se formează în martie
1939 un guvern condus de Armand Călinescu. Guvernul,
la indicaţia regelui a incriminat pe legionari pentru
faptele lor şi i-a condamnat la închisoare. Sub pretextul
fugii de sub escortă, Corneliu Zelea Codreanu şi alţi 12
legionari au fost executaţi.

3. Prăbuşirea regimului autoritar al lui Carol al II-

lea
În condiţiile începerii conflictului mondial, în
septembrie 1939 România s-a declarat neutră,
neutralitatea favorizând Polonia şi având un caracter
antihitlerist. În această perioadă, Garda de Fier l-a
asasinat pe Armand Călinescu la 21 septembrie 1939.
Noul conductor al Gărzii de Fier, Horia Sima, a îndrumat
direct acest act terorist. După moartea lui Armand
Călinescu se formează un guvern prezidat de Gheorghe
Argeşanu. Acesta ordonă executarea a 300 de legionari.
La 28 septembrie 1939 este numit prim-ministru
Constantin Argetoianu, iar la 23 noiembrie Gheorghe
Tătărescu, politician liberal apropiat al regelui. Primul-
ministru îndeamnă la reconciliere cu Garda de Fier care
se realizează la 18 aprilie 1940. În contextul cedării către

181
URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 28 iunie
1940, în urma ultimatumului adresat de guvernul
sovietic, Horia Sima este numit subsecretar de stat în
guvernul Tătărescu. Prin Consiliul de Coroană de la 28
iunie 1940 România renunţă la politica de neutralitate,
iar la 30 iunie 1940 renunţă la garanţiile anglo-franceze
şi părăseşte Societatea Naţiunilor. Carol al II-lea
formează un guvern de orientare pro-germană condus de
Ion Giugurtu la 4 iulie 1940. În acest guvern au intrat trei
legionari : Horia Sima, Vasile Noveanu, Augustin
Bideanu. Guvernul Giugurtu a întreprins o prigoană
antidemocratică prin interzicerea populaţiei evreieşti de
a ocupa funcţii administrative şi de a avea proprietăţi,
prin arestarea unor lideri politici sau obligarea lor la
domiciliu forţat. Parlamentul, ultima rămăşiţă a unor
elemente de democraţie, a fost dizolvat prin decret regal.
În vara anului 1940, prin pierderile teritoriale în ţară au
loc puternice manifestaţii în contextul creşterii pericolului
fascist şi a puterii legionarilor conduşi de Horia Sima

TERMENI

182
Antisemitism – doctrină îndreptată împotriva evreilor
cărora li se contesta drepturile cetăţeneşti în interiorul
naţiunii în care trăiesc;
Breaslă – organizaţie profesională formată din muncitori
şi patroni între 1938-1940 în ţara noastră;
Camarilă – curteni din anturajul unui rege sau unui şef
de stat care influenţează politica statului în interesul lor
personal;
Comună – unitate de bază administrativ, economică,
alcătuită din unul sau mai multe sate;
Decret – act prin care se stabilesc dispoziţii obligatorii
Judeţ – unitate administrativ-teritorială în România în
componenţa căreia intră mai multe oraşe şi comune;
Monarhia autoritară – formă de guvernământ, în care
puterea supremă aparţine unei singure persoane; prin
care uzează şi abuzează pentru a-şi impune voinţa
puterea politică, hotărârile;
Monarhie constituţională – formă de guvernământ în
care puterea supremă aparţine unei singure persoane
ale cărei prerogative sunt limitate prin constituţie;
Naţionalism – ideologie şi politică în problema
naţională, care instigă la ură naţională, şovinism;

183
Nazism – nume sub care este cunoscut fascismul
german, şi care a devenit ideologia „Partidului
Muncitoresc Naţional Socialist German”
Plasă – subdiviziunea unui judeţ în împărţire
administrativă a ţării din perioada interbelică;
Reconciliere – a se pune de acord , a se împăca;
Restauraţie – perioadă în istoria unor state caracterizată
prin readucerea pe tron a dinastiilor detronate;
Rezident – reprezentant diplomatic inferior;
Stare de asediu – regim instituţional în unele state, în
împrejurări excepţionale, care constă în suspendarea
libertăţilor democratice şi în acordarea unor drepturi
speciale poliţiei, armatei;
Ţinut – teritoriu mai întins care constituie o unitate
administrativă, în timpul monarhiei autoritare cuprinzând
câteva judeţe;

CRONOLOGIE
1937
20 decembrie – Alegerile parlamentare;
1938
9 februarie – Înţelegerea Corneliu Zelea-Codreanu –
Octavian Goga privind viitoarele alegeri;

184
10 februarie – Carol a cerut formarea unui guvern de
Uniune Naţională;
10 - 11 februarie – s-a format guvernul condus de
patriarhul Miron Cristea
20 februarie – publicarea noii Constituţii şi suspendarea
Constituţiei din 1923;
26 martie – scrisoarea lui Corneliu Codreanu către N.
Iorga
30 martie – constituirea Consiliului de Coroană, decret
privind dizolvarea partidelor şi grupărilor politice;
14 aprilie – decretul lege privind apărarea ordinii în stat
aprilie – Memoriu de protest, al liderilor de partide,
adresat regelui;
3 iunie – decret lege prin care deputaţii erau obligaţi să
poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale şi să
presteze jurământ de credinţă monarhului;
13 august – noua reformă administrativă;
septembrie – Dictatul de la Munchen care a sacrificat
Cehoslovacia;
28 noiembrie – un grup de legionari îl asasinează pe
rectorul Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu –
Goangă;

185
15 decembrie – s-a format organizaţia, Straja Ţării ce
grupa toate fetele (7-21 ani) şi toţi băieţii (7-18 ani),
pentru a educa în spiritul respectării autorităţii regelui;
15 decembrie – S-au pus bazele Frontului Renaşterii
Naţionale
decembrie – Armand Călinescu – Virgil Potârcă, Dinu
Simion – excluşi din PNŢ, pentru că intraseră în
Guvernul Goga;
1939
6 martie – Armand Călinescu era numit în fruntea
guvernului, după moartea lui Miron Cristea;
23 martie – Tratatul economic româno german;
1 mai – Forţele democratice din Bucureşti şi-au
manifestat hotărârea de a apăra graniţele ţării împotriva
pericolelor externe;
21 septembrie – asasinarea lui Armand Călinescu;
21-27 septembrie – Guvern Gheorghe Argeşeanu;
28 septembrie – numirea ca prim – ministru a lui
Constantin Argentoianu;
1940
22 februarie – Constituirea aşezămintelor „muncă şi
voie bună” sub egida Ministerului Muncii;

186
vara 1940 – FRN şi-a schimbat denumirea în Partidul
Naţiunii;
18 aprilie – are loc împăcarea lui Carol cu Garda de
Fier;
29 aprilie – Horia Sima este primit în audienţă de Carol;
29 mai – Horia Sima se reîntoarce în ţară;
28 iunie – formarea guvernului Gheorghe Tătărăscu în
care Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la
Ministerul Cultelor şi Artelor;
4 iulie – Guvern Giugurtu numit în epocă „Guvernul
disperării regale”;
4 iulie – în Guvernul Giugurtu sunt cooptaţi trei legionari:
Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin Vândeanu;
iulie – demisia legionarilor din guvern;
11 iulie – România a părăsit Societatea Naţiunilor

187
 CAPITOLUL IX

TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război

mondial
2. Acţiuni ale diplomaţiei româneşti în vederea
salvării păcii în sud-estul Europei
3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind
încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia
Sovietică
4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României
Mari

1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război

mondial
Contextul internaţional a fost marcat de lipsa de
fermitate din partea Angliei şi Franţei faţă de acţiunile
agresive ale statelor din axă. Moscova duce o politică

188
abilă de apropiere faţă de Germania, agravând situaţia
internaţională. În contextul acesta România se
orientează în politica externă spre menţinerea alianţelor
şi păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale.
Politica revanşardă a Germanei face ca în martie 1938
să fie anexată Austria, iar în martie 1939 să ocupe
Cehoslovacia. Vizitele regelui Carol al II-lea la Londra şi
Paris şi întâlnirea cu Hitler din noiembrie 1938 la
Berghof au demonstrat că România era singură, lipsită
de garanţiile anglo-franceze şi sub presiunea
permanentă a Germaniei. Germania considera România
un punct strategic deosebit şi o sursă importantă pentru
război, de materiale şi oameni. România se orientează
către Germania cu care încheie în martie 1939 un tratat
economic. Cunoscându-se atitudinea sovietică faţă de
Basarabia, România a încercat în perioada mai-august
1939 să încheie un pact de neagresiune cu URSS, dar
fără rezultat. Politica expansionistă a celor două state
totalitare este accentuată prin încheierea pactului de
neagresiune germano-sovietic de la 23 august 1939
cunoscut sub numele de Ribbentrop-Molotov după
numele miniştrilor de externe ai celor două ţări. Pactul
cuprindea un protocol sectret privind delimitarea sferelor

189
de influenţă ale celor două puteri. Din protocol reiese
interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia. Urmările
pactului Ribbentrop-Molotov au fost nefaste pentru
Europa. La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia,
astfel începe cel de-al doilea război mondial, prin
declaraţia de război a Angliei şi Franţei contra
Germaniei. Acţiunile militare anglo-franceze nu au fost
ferme. România, în acest context internaţional, a hotărât
prin Consiliul de Coroană de la 6 septembrie 1939
neutralitatea activă. România acordă ajutor Poloniei şi
permite guvernului polonez să treacă frontiera în
România. Tezaurul polonez tranzitează România fiind
îmbarcat la 12 septembrie 1939 pe un vas englez la
Constanţa. Sunt primiţi 100 de mii refugiaţi polonezi din
care 60 de mii militari. Întrunit la 20 mai 1940, Consiliul
de Coroană recomandă promovarea unei politici de
apropiere faţă de Germania.

2. Acţiuni diplomatice româneşti în vederea

salvării păcii în sud-estul Europei
România a încercat să influenţeze Înţelegea
Balcanică pentru promovarea unei politici active, dar fără
rezultat în contextul în care Bulgaria avea pretenţii

190
teritoriale în România. Propunerile din octombrie 1939
de creare a unui bloc al neutrilor în care să intre şi
Înţelegerea Balcanică nu au dus la rezultatele concrete
datorită divizării acestei alianţe regionale. România se
afla într-un context european total nefavorabil datorită
politicii revizioniste a Ungariei şi Bulgariei şi pretenţiilor
teritoriale ale Rusiei Sovietice.

3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind

încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia
Sovietică
Rusia Sovietică masase la graniţa cu România 35
de divizii, fapt ce determină pe Gheorghe Tătărescu,
şeful guvernului să remită ambasadorului german
Fabritius o notă pentru a arăta situaţia creată. Schimbul
de note sovieto-germane pentru soluţionarea litigiului
privind Basarabia şi răspunsul favorabil al Germaniei
determină pe ministrul de externe sovietic Molotov să
trimită în zilele de 26-27 iunie 1940 guvernului român
note ultimative pentru a ceda către Rusia Sovietică
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Guvernul
sovietic cerea evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în
termeni fermi. Toate încercările României de a se

191
desfăşura negocieri au fost fără rezultat, fapt ce
determină guvernul român, la 28 iunie 1940, să accepte
cedarea teritorială. Unităţile sovietice ce se găseau pe
Prut la 29-30 iunie 1940 au atacat trupele româneşti, au
dezarmat militari şi au luat prizioneri.

4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României

Mari
Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 determină
guvernul român, izolat politic să renunţe la 30 iunie 1940
la garanţiile anglo-franceze. Regele Carol cere lui Hitler,
cunoscând interesul Germaniei pentru România, să
garanteze frontierele statului român. Hitler aprecia că a
sosit momentul să satisfacă pretenţiile teritoriale
formulate de Ungaria şi Bulgaria, informaţii cunoscute de
altfel de Carol al II-lea care la 6 iulie 1940 îl determină
să-l anunţe că este dispus să înceapă negocierile cu
Ungaria şi Bulgaria. Tratativele româno-maghiare au
început la 16 august 1940 la Turnu – Severin. Delegaţia
maghiară, condusă de Andraş Horthy a solicitat
României un teritoriu de 69 de mii km 2 , fapt ce a
determinat întreruperea discuţiilor. Situaţia României se
agrava după 26 august 1940 când Ribbentrop şi Ciano

192
se înţeleg în ceea ce priveşte „medierea celor două părţi
aflate în conflict”. Ei stabilesc întâlnirea la Viena pentru
data de 29 august 1940. Delegaţia română era condusă
de Mihail Manoilescu având printre experţi şi pe Valer
Pop, cel care la 23 august 1940 fusese investit de
Consiliul de Coroană să obţină de la maghiari
acceptarea principiului etnic. În ziua de 30 august 1940,
Ribbentrop şi Ciano au somat delegaţia română să
semneze actele de cedare a Transilvaniei de vest cu o
suprafaţă de 42.243 km 2 şi o populaţie de 2.607.000
locuitori. În palatul Belvedere de la Viena s-a impus
României dictatul de la Viena, refuzându-se cuvântul lui
Mihail Manoilescu. Tratamentul acordat românilor
demonstra politica revizionistă şi revanşardă a
Germaniei şi Ungariei. La Craiova se duceau tratative cu
Bulgaria, dar fără rezultat, la 7 septembrie 1940. În urma
acestora Bulgaria anexează Cadrilaterul. Consiliul de
Coroană acceptă arbitrajul Axei, evacuarea urmând să
se realizeze în 15 zile, în etape. W. Churchill, în Camera
Comunelor menţiona că schimbările teritoriale din timpul
războiului nu vor fi recunoscute.

193
 TERMENI

anexă – material suplimentar care lămureşte un text;

anexare – încorporarea prin violenţă sau printr-un dictat
a unui teritoriu;
arbitraj – litigiu soluţionat de către un arbitru;
contencios – serviciu sau organ de jurisdicţie care se
ocupă cu rezolvarea litigiilor între anumite instituţii şi
state, între persoane fizice şi stat; ansamblu de norme
prin care acest organism – contencios – rezolvă litigiile;
etnic – apartenenţa la un popor;
geopolitică – teorie care susuţine că politica unui stat
este determinată de situaţia lui geografică;
integritate – principiu al dreptului internaţional potrivit
căruia fiecare stat are dreptul să-şi exercite
suveranitatea asupra teritoriului ţării;
inviolabilitate – normă de drept internaţional care
ocroteşte suveranitatea, graniţele de stat împotriva
oricărei agresiuni;

194
pact – tratat de colaborare internaţional, bilateral sau
multilateral privind relaţiile politice între statele
semnatare;
pact de neagresiune – tratat internaţional prin care
două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă
acţiuni armate între ele;
partaj – act de împărţire;
revendicare – acţiune şi rezultatul cererii unui drept ca
fiind al tău;
revizionism – acţiune care urmăreşte modificarea şi
revizuirea unui tratat;
ultimatum – comunicare cuprinzând condiţiile
irevocabile impuse de un stat în vederea rezolvării unor
litigii de care depind relaţiile lor reciproce.

CRONOLOGIE
1939
4, 6 septembrie – declaraţia Guvernului şi a Consiliului
de Coroană privind reorientarea politicii externe a
României;
15 septembrie – îmbarcarea la Constanţa a tezaurului
polonez în urma împărţirii Poloniei între Germania şi
Rusia;

195
17 septembrie – URSS atacă Polonia ocupând
Bielorusia şi Ucraina apuseană;
19 septembrie – întâlnirea miniştrilor de externe român
şi iugoslav;
21 septembrie – asasinarea primului-ministru Armand
Călinescu;
28 octombrie – România face propuneri pentru un bloc
al neutrilor în care să intre şi Înţelegerea Balcanică;
1940
2-4 februarie – are loc la Belgrad ultima sesiune a
Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice;
26 martie – declaraţia ministrului de externe român
Grigore Gafencu privind situaţia României în noua
conjunctură europeană;
4 aprilie – discursul lui Molotov din Sovietul Suprem al
URSS privind Basarabia;
22 iunie – capitularea Franţei;
23 iunie – nota lui Molotov către Ribbentrop pentru
soluţionarea litigiului cu România privind Basarabia şi
Bucovina;
25 iunie – răspunsul ministrului de externe german către
Molotov prin care se preciza depăşirea termenilor
protocolului secret sovieto-german;

196
26 iunie – ministrul român la Moscova, Gheorghe
Davidescu primeşte, la ora 22 nota ultimativă pentru
cedarea teritorială în 24 de ore;
27 iunie – contacte diplomatice româneşti în urma
ultimatumului sovietic; două şedinţe ale Consiliului de
Coroană pentru discutarea ultimatumului; ora 20:50 –
răspunsul României;
28 iunie – ultimatumul în cinci puncte al Moscovei
pentru cedarea Basarabiei de către guvernul Român;
29-30 iunie – stare conflictuală pe Prut între unităţile
ruseşti şi române;
30 iunie – guvernul Tătărescu renunţă la garanţiile
anglo-franceze;
1 iulie – Carol al II-lea cere trimiterea unei misiuni
militare germane în România;
2 iulie – Carol al II-lea cere lui Hitler garantarea
frontierelor statului român;
4 iulie – este numit preşedinte al consiliului de miniştrii
Ion Giugurtu;
5 iulie – primul-ministru declară intenţia României de a
intra în Axă;

197
6 iulie – Carol al II-lea în anunţă pe Hitler că este dispus
să înceapă tratative privind pretenţiile teritoriale ale
Ungariei şi Bulgariei;
15 iulie – Hitler solicită o înţelegere paşnică între
România, Ungaria şi Bulgaria;
26 iulie – Carol al II-lea prezintă poziţia ţării faţă de
propunerea lui Hitler;
31 iulie – Hitler hotărăşte soarta URSS şi satisface
pretenţiile Ungariei privind Transilvania;
8 august – acord româno-german prin care surplusul de
cereale al ţării era atribuit Germaniei;
16 august – începerea convorbirilor româno-maghiare
de la Turnu Severin; delegaţia română era condusă de
Valer Pop, iar cea maghiară de Andraş Horty;
19 august – încep convorbirile româno-bulgare la
Craiova privind Cadrilaterul;
– întreruperea convorbirilor româno-
maghiare de la Turnu Severin;
21 august – înţelegerea privind cedarea Cadrilaterului;
23 august – Consiliul de Coroană se pronunţă pentru
rezolvarea cererii maghiare pe baza principiului etnic;
însărcina pe Valer Pop pentru noi tratative cu maghiarii;
24 august – reluarea convorbirilor româno-maghiare;

198
26 august – Ribbentrop şi Ciano stabilesc o întâlnire în
patru la Viena (Germania, Italia, Ungaria, România)
pentru rezolvarea pretenţiilor teritoriale maghiare;
27 august – Hitler stabilea limitele partajului în ceea ce
priveşte Transilvania;
29 august – încep la Viena convorbirile Ribbentrop –
Ciano - Mihail Manoilescu;
30 august – primul Consiliu de Coroană în problema
Transilvaniei;
– ora 13:00, la palatul Belvedere din Viena
Mihail Manoilescu semna actele prin care renunţa la
Transilvania de Nord, acte cunoscute sub numele de
dictatul de la Viena;
31 august – ora 0:00 – 2:15, are loc Consiliul de
Coroană prin care se lua cunoştinţă de arbitrajul de la
Viena;
5 septembrie – declaraţia primului minstru britanic
Churchill privind nerecunoaşterea amputărilor teritoriale
ale României.

199
 CAPITOLUL X

ROMÂNIA – STAT NAŢIONAL LEGIONAR

1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar

2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în
politica internă
3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari.
Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar

Noul context internaţional creat prin politica
revanşardă de Germania şi Rusia Sovietică izola
România, îi aducea atingeri ale suveranităţii naţionale
prin pierderile teritoriale din anul 1940. România ocupa o
poziţie strategică deosebită, dispunea de un potenţial
economic şi militar apreciabil. În perspectiva extinderii
războiului în Europa de est şi de sud-est, România
intrase în planurile politico-militare ale Reichului. Pe plan
intern se manifesta puternic mişcarea legionară, în
contextul în care liderii partidelor politice se aflau în
expectativă. La 1 septembrie 1940, liderul Partidului
Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, are o întrevedere la

200
Ploieşti cu generalul Ion Antonescu, unde pun problema
înlăturării lui Carol al II-lea. Soluţia era un comitet de
coaliţie. Discuţiile privind acest aspect au continuat cu
Constantin I.C. Brătianu şi Horia Sima. Carol al II-lea,
într-o astfel de conjunctură, însărcinează la 4 septembrie
1940 pe Ion Antonescu cu formarea unui nou guvern. La
5 septembrie semna decretele prin care suspenda
Constituţia din 1938, dizolva Parlamentul şi investea cu
puteri depline ca şef al statului pe generalul Ion
Antonescu.
În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940
Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice în favoarea fiului
său Mihai, care la 6 septembrie a depus jurământul în
faţa lui Ion Antonescu, patriarhului Nicodim şi a
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Lupu.
Lui Mihai I i s-a impus să-şi petreacă timpul la Sinaia.
Carol al II-lea părăseşte România cu ajutorul unor
comandanţi militari şi a minstrului german la Bucureşti,
Fabricius. Decretul de investire a generalului Antonescu
atribuia lui Mihai prerogative simbolice: numea primul-
ministru, comanda oştirea, conferea distincţii, bate
monedă, acorda graţiere şi amnistie, numea
ambasadorii. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora

201
cu liderii partidelor istorice pentru formarea unui guvern
de uniune naţională a eşuat.

2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în

politica internă
Statul naţional-legionar este o consecinţă a
influenţelor externe generate de Germania şi a politicii
promovate pe plan intern de mişcarea legionară. În acest
sens s-a format un condominium de putere între
Antonescu şi legionari. La 14 septembrie 1940 Ion
Antonescu formează un nou guvern în care intrau
asociaţi la conducere şi legionarii. Legionarii deţineau în
guvern:
• vicepreşedenţia consiliului de miniştrii;
• portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii,
educaţiei naţionale şi cultelor.
România devenea stat naţional-legionar, noul
regim caracterizându-se prin :
• guvernare prin decrete lege;
• anularea drepturilor şi libertăţilor democratice;
• promovarea antisemitismului şi naţionalismului
extremist;

202
 • crearea de detaşamente speciale ale poliţiei
legionare;
• numirea comisarilor de românizare pe lângă marile
întreprinderi.
La 10 octombrie 1940 pătrund primele trupe
germane în România, în urma solicitării lui Antonescu
către Hitler de a trimite o misiune militară germană.
Germania cerea intensificarea exportului de produse
agricole şi forestiere din România pentru necesităţile
sale de război. La 4 decembrie 1940 s-a semnat un
acord economic româno-german pe 10 ani. Între 1940-
1944 schimburile comerciale neechivalente cu România
au provocat statului român pagube de peste 446
milioane de dolari, numărul firmelor germane care au
funcţionat în această perioadă fiind de 325.
La 23 noiembrie 1940, după vizitele făcute în Italia
şi Germania, Ion Antonescu semnează aderarea
României la Pactul Tripartit (Germania, Japonia, Italia)
prin care România intra în Axă. Ion Antonescu a luptat
pentru controlul exclusiv al puterii politice anchetând pe
foştii demnitari ai regelui Carol al II-lea şi impunându-le
domiciliul forţat. Intitulându-se conducător al statului, Ion

203
Antonescu conducea ca un dictator, având puteri
depline, nefiind răspunzător în faţa nimănui.

3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari.

Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941
Garda de Fier identifica guvernarea naţional-
legionară cu politica de partid, fapt pentru care Ion
Antonescu îşi dă seama de incapacitatea legionarilor de
a guverna, de instabilitatea pe care o crează în ţară.
Contradicţiile dintre generalul Ion Antonescu şi legionari
s-au accentuat, în urma asasinatelor din noaptea de 26
spre 27 noiembrie şi 27-28 noiembrie cunoscute sub
numele de asasinatele de la Jilava. Cu acest prilej au
fost împuşcaţi 65 de deţinuţi, majoritatea din guvernul
Gheorghe Argeşanu, din timpul lui Carol al II-lea:
economistul Virgil Madgearu, istoricul Nicolae Iorga,
Victor Iamandi. Generalul era adept al ordinii publice,
urmărea garantarea graniţelor, refacerea integrităţii
teritoriale, anularea dictatului de la Viena. Legionarii
reproşau că menţine la conducerea statului oameni din
forţe politice compromise. Primele măsuri împotriva
mişcării legionare au fost luate în decembrie 1940 când
Ion Antonescu a desfiinţat poliţia legionară şi a instituit

204
pedeapsa cu moartea pentru instigare la rebeliune. În
ianuarie 1941 Ion Antonescu vizitează pe Hitler la Berlin
unde primeşte acordul de a restabili ordinea în ţară.
Hitler era conştient de lipsa de popularitate a Gărzii de
Fier şi de importanţa românilor pentru desfăşurarea
războiului în răsărit, de necesitatea unui regim stabil în
România pentru sprijinirea politicii sale revanşarde. În
ianuarie 1941 Antonescu desfiinţează comisiile de
românizare, destituie pe generalul Constantin
Petrovicescu, ministrul de interne legionar, şi pe
Alexandru Ghica, directorul poliţiei capitalei. În acest
context a avut loc rebeliunea legionară din 21-23
ianuarie 1941. Legionarii s-au înarmat, au trecut la
organizarea de detaşamente paramilitare şi s-au
baricadat în sedii. Încearcă înlăturarea lui Antonescu şi
preluarea puterii. Devastează circa 3400 de imobile şi
instituţii, cad victime peste 1000 de persoane. Intervine
armata, fidelă generalului Ion Antonescu şi pune capăt
rebeliunii, după ce în seara zilei de 22 ianuarie 1941
Antonescu primeşte un telefon de la Hitler prin care îi dă
mână liberă să restabilească ordinea Hitleriştii au
sprijinit plecarea în Germania a 700 de legionari, în
frunte cu Horia Sima. Permanent în timpul guvernului

205
Antonescu au fost folosiţi ca monedă de şantaj de către
Germania. Consecinţele rebeliunii legionare:
• pagube de peste 1 miliard de lei şi peste 1000 de
victime;
• Garda de Fier era înlăturată de la putere şi scoasă
în afara legii;
• la 14 februarie 1941 statul naţional-legionar era
abrogat;
• la 27 ianuarie 1941 s-a constituit un guvern format
din generali şi tehnicieni. Acest guvern, instaurat la
27 ianuarie, a fost un guvern de dictatură militară ce
a guvernat prin decrete legi.
Dictatura militară a fost pusă în slujba războiului şi
contra regimului bolşevic din Rusia.

206
 CAPITOLUL XI

ROMÂNIA IN PERIOADA ANILOR

1941-1944

1. Politica internă a guvernului antonescian

2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 1940
3. Participarea României la conflictul mondial, la
războiul împotriva URSS
4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea
României din război şi participarea la coaliţia
Naţiunilor Unite Antifasciste

1. Politica internă a guvernului antonescian

După desfiinţarea statului naţional-legionar la 14
februarie 1941 şi constituirea unui nou guvern format din
generali şi tehnicieni la 27 ianuarie 1941, România
rămâne totuşi un stat monarhic cu toate că nu i se
permite regelui Mihai să se implice în conducerea
statului. Perioada guvernării antonesciene s-a
caracterizat prin:

207
 • puterea era concentrată în mâinile generalului Ion
Antonescu, devenit din august 1941 mareşal;
• guvernarea se făcea prin decrete legi şi erau
interzise organizaţiile politice;
• actele de politică internă erau aprobate prin
plebiscite;
• s-au înfiinţat lagăre de muncă la Târgu Jiu şi
Odessa;
• toleranţă faţă de activitatea liderilor partidelor
istorice;
• a contribuit la întreţinerea armatei germane până în
1944 cu circa 67 miliarde de lei.
România, deşi avea statut de ţară neocupată, s-a
aflat sub controlul Germaniei, şi-a menţinut totuşi
etnitatea statală, independenţa şi suveranitatea.

2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 1940

În teritoriile cedate în 1940 către Ungaria a
funcţionat o administraţie militară până în 1941 când a
fost instaurat un regim civil. Regimul militar a procedat la
dislocări de populaţii, au avut loc maltratări, crime şi
furturi. În acest sens trebuie menţionate asasinatele din
toamna anului 1940 de la Zalău, Ciumirna, Ianculeşti,

208
Trăsnea etc. În martie 1944, ocuparea Ungariei de către
trupele naziste a impus legi excepţionale care au dus la
exterminarea populaţiei evreieşti. Peste 150 de mii de
evrei din nord-vestul Transilvaniei au fost deportaţi în
lagărele morţii de la Dachau, Bergen-Beisen, Auschwitz-
Birkenah. În Basarabia şi Bucovina de Nord au loc
deportări şi execuţii intensificându-se deznaţionalizarea
românilor.

3. Participarea României la conflictul mondial, la

războiul împotriva URSS
Implicarea României în al doilea război mondial
este o consecinţă a semnării aderării României la Pactul
Tripartit. Implicarea României în războiul mondial poate
fi structurată în 2 etape:
• septembrie 1940-iunie 1941 – nonbeligeranţă cu
aderarea la Axă. În primăvara anului 1941 România
a refuzat să participe la agresiunea nazistă
împotriva Iugoslaviei şi Greciei;
• iunie 1941-august 1944 – starea de beligeranţă prin
participarea la războiul împotriva URSS.
La 12 iunie 1941 Antonescu este invitat la
Munchen de către Hitler unde i se prezintă planul

209
Barbarossa de invadare a URSS-ului. România lua parte
alături de Germania şi aliaţi la atacul împotriva URSS.
Intră în război pentru a obţine eliberarea teritoriilor
româneşti ocupate de sovietici în 1940. Campania
românească în răsărit începe pe 22 iunie 1941 prin
acţiuni ale armatei a III-a şi a IV-a cu un efectiv de 672
de avioane şi peste 500.000 de militari. În luna iulie 1941
au fost eliberate Basarabia şi Bucovina de Nord unde a
fost instaurată administraţia românească: 5 iulie 1941 –
oraşul Cernăuţi, 16 iulie – oraşul Chişinău. La 26 iulie
1941 armata română a atins Nistrul. Hitler cere lui
Antonescu să participe şi la operaţiunile militare peste
Nistru pe linia Odessa – peninsula Crimeea. Antonescu
acceptă cererea lui Hitler, fapt pentru care i se
încredinţează administrarea Transnistriei. La 16 august
are loc o întâlnire între Antonescu şi Hitler la Berdicev.
Trupele germane şi române au ocupat Odessa în 1941 şi
Sevastopolul în iulie 1942. Până la această fază războiul
a fost aprobat de români şi forţele politice. Protestele
încep după trecerea Nistrului, acestea veneau din partea
lui Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Alexandru Ioaniţiu,
generalilor Şteflea şi Mardare. Aceştia considerau actul
participării o gravă greşeală politică prin depăşirea

210
obiectivului propus, eliberarea teritoriilor ocupate de
URSS în 1940. Participarea României la operaţiunile
dincolo de Nistru, luptele grele din Crimeea, sacrificiile
româneşti în bătăliile de la Don şi Stalingrad, zona
Cuban şi înfrângerile de la Stalingrad din februarie 1943
au accentuat protestele. Luptele de la Odessa,
Sevastopol, Crimeea şi Caucaz au adus pierderi de
6000 de ofiţeri, 2600 subofiţeri şi circa 150.000 de
soldaţi. Bătălia de la Stalingrad din iulie 1942 - februarie
1943 la care au participat 26 de divizii româneşti au
accentuat pierderile şi a creat disensiuni între Ion
Antonescu şi Hitler:
- Antonescu solicita anularea dictatului de la Viena şi
reglementarea raporturilor economice;
- încercările lui Mihai Antonescu, cu ştirea
mareşalului, de a forma o axă latină care să se
opună Germaniei;
- evadarea în 1942 a lui Horia Sima din lagărul din
Germania unde era internat;
- Antonescu era nemulţumit de tratamentul aplicat
evreilor şi de statutul grupului etnic german.

211
 4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea
României din război şi participarea la coaliţia
Naţiunilor Unite Antifasciste
Tratativele pentru scoaterea României din război a
preocupat atât forţele politice cât şi pe mareşalul
Antonescu:
- liderii PNL şi PNŢ s-au aflat în contact cu britanicii
din Orinetul Mijlociu din vara anului 1941;
- Mihai Antonescu, cu ştirea mareşalului, a încercat şi
el unele contacte diplomatice;
- demersurile diplomatice au fost condiţionate de
Statele Unite şi Anglia, de discuţii cu URSS-ul.
Opoziţia unită, realizată în toamna anului 1941,
având ca lider pe Iuliu Maniu a menţinut contactele cu
aliaţii anglo-americani. Frontul Patriotic Antihitlerist
înfiinţat în 1943 din Partidul Comunist Român, Uniunea
Patrioţilor, Frontul Plugarilor, Partidul Socialist Ţărănesc,
M.A.D.O.S.Z.-ul şi unele organizaţii ale Partidului Social
Democrat şi-a propus: ieşirea României din război,
reorganizarea ţării pe baze democratice, creşterea
rolului monarhiei, alăturarea la coaliţia antihitleristă. S-
au format două centre de sondare ale aliaţilor, unul în
jurul regelui şi opoziţiei unite şi altul în jurul lui

212
Antonescu. Au fost numiţi noi reprezentanţi diplomatici la
Stockholm şi Ankara. Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei
unite, a fost acceptat de sovietici ca principal interlocutor
în martie 1943. Ambele centre de putere din România
acţionau pe cale diplomatică pentru scoaterea României
din război:
• Mihai Antonescu propunea lui Ciano la 15 ianuarie
1943 ieşirea simultană din război a Ungariei,
României şi Italiei;
• negocierile de la Ankara, Stockholm şi discuţiile lui
Frederic Nanu cu ambasadorul sovietic Alexandra
Kollontay au abordat problema armistiţiului.
Condiţiile propuse de ruşi au fost respinse de
mareşalul Antonescu, dar contactele diplomatice au
continuat, într-un context militar nefavorabil României
prin intrarea trupelor ruseşti pe teritoriul României şi
datorită victoriilor obţinute de aliaţi pe frontul de vest.
Tratativele purtate de Barbu Ştirbei şi Constantin
Vişoianu cu reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii şi
URSS în martie-iunie 1944 la Cairo aduceau în discuţie
condiţiile ieşirii României din război:
• capitularea necondiţionată a României;
• includerea în guvern a comuniştilor.

213
 Pericolul ocupării ţării de armatele sovietice a
profilat soluţia opoziţiei şi a regelui, aceia a unei lovituri
de stat.
TERMENI
a abdica – a renunţa la tron;
a abroga – a suprima o lege;
ambasador – reprezentant diplomatic cu rangul cel mai
înalt;
ataşat – cel mai mic grad dintre membrii unei
reprezentanţe diplomatice;
beligeranţă – stare de război;
capitulare – condiţii stabilite de învin asupra
învingătorului;
cesiune – renunţare, cedare;
comisar – persoană însărcinată de o autoritate
superioară, cu mandate speciale;
dictator – conducător de stat care dispune de puteri
politice nelimitate;
divizie – mare unitate militară constituită din mai multe
regimente;
expropriere – trecerea unui bun în proprietatea statului;
a expulza – a obliga să părăsească ţara;
mareşal – cel mai înalt grad militar din armata unui stat;

214
graţiere – acţiunea şi rezultatul acordării iertării parţiale
sau totale de pedeapsă unui condamnat printr-un act
emis de şeful statului;
legaţie – reprezentanţă diplomatică permanentă
inferioară unei ambasade;
nunţiu – reprezentantul diplomatic permanent al
Vaticanului într-o ţară străină;
Pactul Tripartit – alianţă militară între Germania, Italia
şi Japonia creată la 27 septembrie 1940;
paramilitar – care este organizat şi dotat după modelul
unei armate;
pontifical – înalt demnitar ecleziastic aflat sub
autoritatea papei;
pogrom – uciderea în masă a membrilor unui grup
naţional, acţiune organizată de elementele naţionaliste;
portofoliu – funcţie de ministru;
rapt – furt săvârşit prin violenţă, prin presiune;
rebeliune – act de violenţă săvârşit faţă de un organ de
stat sau faţă de stat cu scopul de a-i prelua atribuţiile;
rechiziţie – cedarea către stat sau armată a unor bunuri;
Reich – imperiu;
Reichstag – parlament al Imperiului german;
uzanţă – practică obişnuită, regulă, obicei statornicit.

215
 CRONOLOGIE
1940
toamna – asasinatele hortyste din nord-vestul
Transilvaniei;
2 - 4 septembrie – întâlniri Iuliu Maniu – Ion Antonescu;
4 septembrie – din însărcinarea lui Carol al II-lea
Antonescu formează guvernul;
5 septembrie – Ion Antonescu suspendă Constituţia şi
dizolvă corpurile legiuitoare;
5 / 6 septembrie – Carol al II-lea abdică;
6 septembrie – Mihai I depune jurământ ca rege;
14 septembrie – România este proclamată de Ion
Antonescu „stat naţional-legionar”;
octombrie – venirea primelor trupe germane în
România;
14 noiembrie – vizita lui Antonescu în Italia;
23 noiembrie – semnarea Pactului Tripartit de către Ion
Antonescu;
26 / 27 noiembrie – asasinatele de la Jilava;
4 decembrie – acordul economic româno-german pe 10
ani;

216
 1941
ianuarie – este numit Von Killinger titularul Legaţiei
germane la Bucureşti;
14 ianuarie – Ion Antonescu se întâlneşte la Berlin cu
Hitler;
16 ianuarie – secretarul general al mişcării legionare,
Nicolae Pătraşcu proclamă ruptura cu Ion Antonescu;
21- 23 ianuarie – rebeliunea legionară;
15 februarie – printr-un decret este abrogată denumirea
de stat naţional-legionar;
2 martie – plebiscit privind politica internă a lui
Antonescu;
13 iunie – întrevedere Antonescu-Hitler la Munchen;
22 iunie – declanşarea operaţiunii Barbarossa împotriva
URSS;
6 iulie – pogromul evreiesc de la Iaşi;
26 iulie – armata română ajunge la Nistru;
27 iulie – printr-o scrisoare Hitler solicită lui Antonescu
participarea la operaţiunile militare peste Nistru;
21 august – Ion Antonescu primeşte gradul de mareşal;
9 - 15 noiembrie – plebiscit privind politica internă a
României;

217
30 noiembrie – ultimatumul guvernului britanic adresat
Românei pentru oprirea operaţiunilor militare pe frontul
din URSS;
6 decembrie – intervine starea de război dintre România
şi Marea Britanie;
8 - 11 decembrie – Canada, Noua Zeelandă, Australia,
Uniunea Sud-Africană declară război României;
12 decembrie – la insistenţele Germaniei România
declară război SUA;
1942
ianuarie – Iuliu Maniu încheie un acord de principiu cu
regele Mihai pentru opoziţie împotriva mareşalului;
vara – Ion Antonescu obţine anularea promisiunii de a
deporta pe evrei la Auschwitz;
12 iunie 1942-1 august 1943 – bombardamentele
americane şi engleze asupra obiectivelor petroliere de
pe Valea Prahovei;
25 iunie – ministrul Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck
face aprecieri privind pierderile armatei române în
răsărit;
Iulie 1942 - februarie 1943 – bătălia de la Stalingrad;
22 - 23 septembrie – Mihai Antonescu vizitează Berlinul;

218
 1943
ianuarie – protocol de reglementare a plăţilor dintre
Germania şi România: 60 % din export şi 86% din import
se aflau la dispoziţia firmelor germane din România;
15 ianuarie – Mihai Antonescu propune lui Ciano ieşirea
simultană din război a României, Ungariei şi Italiei;
februarie – Roosvelt oferă lui Stalin dominaţia în Europa
răsăriteană;
martie – Iuliu Maniu este acceptat ca interlocutor în
discuţii privind ieşirea României din război de către
conducerea sovietică;
iunie – s-a creat Frontul Patriotic Antihitlerist;
iulie- septembrie – ieşirea Italiei din război;
septembrie 1943 - iunie 1944 – negocieri la Ankara şi
Stockholm pentru scoaterea României din război;
noiembrie – un emisar al opoziţiei tratează la Cairo cu
aliaţii un armistiţiu;
1944
2 mai – Churchill transmite un mesaj către Molotov prin
care se specifica intrarea Românei în sfera de influenţă
sovietică;
20 iulie – Ribbentrop afirma că România este aliată cu
Germania.

219
 CAPITOLUL XII

ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

1. Istoriografia românească despre actul de la 23

august 1944
2. Cadrul intern şi internaţional
3. Evenimentele de la 23 august 1944
4. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 1944
5. Participarea României la războiul antihitlerist

1. Istoriografia românească despre actul de la 23

august 1944
Înlăturarea guvernului antonescian constituie
apogeul desfăşurărilor de forţe dintre anii 1941-1944, pe
plan intern şi internaţional. În ceea ce priveşte
istoriografia românească şi aprecierile oamenilor politici
ai vremii despre acest eveniment sunt necesare câteva
precizări:
• la 3 septembrie 1944 Iuliu Maniu îl considera „un
act bine organizat, o lovitură de stat egală cu o
mare revoluţie” ce a avut ca inspirator pe regele
Mihai;

220
 • Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului
Social Democrat considera acţiunea de înlăturare a
lui Antonescu rezultatul colaborării dintre 4 partide:
PNL, PNŢ, PSD, PCR;
• regimul comunist instaurat o dată cu ocupaţia
militară sovietică a exacerbat rolul Partidului
Comunist considerând acţiunea insurecţie
naţională, revoluţie de eliberare naţională şi
socială, operă a comuniştilor cu participarea
colaterală a regelui şi celorlalte forţe politice;
• o acţiune iniţiată de regele Mihai – iniţiativă istorică
– pentru a-şi consolida puterea politică în contextul
intern şi internaţional din anul 1944. Este rezultatul
colaborării cu toate forţele politice antifasciste.

2. Cadrul intern şi internaţional

Actul de la 23 august 1944 este rezultatul
contradicţiilor însumate din societatea românească, care
se reduc la opoziţia dintre regimul totalitar şi democraţie.
Factori obiectivi şi subiectivi au contribuit la colaborarea
între forţele politice, rege şi armată în vederea luării
acestei decizii. La 21 martie 1944 Iuliu Maniu şi C.I.C.
Brătianu, printr-un memoriu cere lui Antonescu ieşirea

221
din război. Aceste acţiuni erau urmate de contacte
diplomatice care aveau în vedere încheierea armistiţiului,
contacte între ambasadorul Frederic Nanu şi Alexandra
Kollontay la Stockholm. Frederic Nanu propunea un
acord de principiu, la 12 aprilie 1944, în urma cererii
sovietice de încheiere a armistiţiului, acord ce prevedea:
• întoarcerea armelor împotriva Germaniei;
• refacerea frontierelor din 1940 cu URSS;
• plata unor despăgubiri şi reparaţii de război.
În aprilie 1944 social-democraţii acceptă acţiunea
comună cu Partidul Comunist creându-se Frontul Unic
Muncitoresc (FUM) care a publicat un manifest la 1 mai
1944. Operaţiunile militare favorabile coaliţiei
antihitleriste şi prezenţa trupelor sovietice în Moldova
determină colaborarea între PNL şi PNŢ cu FUM creat în
aprilie 1944. Discuţiile dintre liderii celor patru partide au
dus la formarea coaliţiei democratice constituită prin
semnarea Declaraţiei de Constituire a Blocului Naţional
Democrat la 20 iunie 1944 între:
• Iuliu Maniu – PNŢ;
• C.I.C. Brătianu – PNL;
• Constantin Titel Petrescu – PSD;
• Lucreţiu Pătrăşcanu – PCR.

222
 Discuţiile din cadrul coaliţiei democratice au decis:
formele de luptă pentru înlăturarea mareşalului,
scoaterea ţării din război, atragerea unor conducători
militari. Desfăşurarea evenimentelor interne până la 23
august 1944:
• la nivelul conducerii Partidului Comunist, în aprilie
1944 au survenit modificări. Ştefan Foriş a fost
înlăturat cu o conducere colectivă formată din
Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif
Rangheţ;
• grupul de lideri comunişti care activau în URSS,
Ana Pauker şi Vasile Luca formează divizia Tudor
Vladimirescu;
• 13/14 iunie 1944 – reprezentanţii palatului şi
armatei au avut o întâlnire conspirativă pentru
stabilirea şi acceptarea planului de răsturnare prin
forţă a dictaturii antonesciene şi este creat un
comitet militar;
• la 15 iunie 1944 regele Mihai este de acord cu
planul;
• discuţiile dintre Antonescu şi Hitler la Rastenburg la
începutul lunii august îl determină pe Hitler să

223
 abandoneze planul Margareta II ce viza ocuparea
României;
Pe plan internaţional coaliţia antifascistă obţinea
succese. Ofensiva sovietică pe direcţia Iaşi-Chişinău
grăbeşte ieşirea României din război.

3. Evenimentele de la 23 august 1944

Frontul 2 ucrainian condus de generalul Malinovski
a desfăşurat ofensiva pe direcţia Chişinău – Iaşi. Pe 22
august, după întoarcerea după front, Ion Antonescu
dorea o reamplasare a forţelor armate pentru a rezista în
faţa sovieticilor pe direcţia Carpaţii Orientali – Focşani –
Nămoloasa – Brăila – Dunăre. Tot la aceeaşi dată are
loc şi o întrevedere între Ion Antonescu şi Ion Mihalache,
întrevedere care a abordat situaţia din ţară. Mareşalul
Ion Antonescu era convins că rezistenţa nu are nici o
raţiune, singura soluţie fiind scoaterea ţării din război cu
acordul Germaniei. La întrevederea avută cu Gheorghe
Brătianu în dimineaţa zilei de 23 august, Ion Antonescu
era gata să demisioneze condiţionat. Sunt discuţii în
ceea ce priveşte momentul alegerii datei înlăturării
guvernului antonescian şi evenimentele din ziua de 23

224
august 1944. Evenimentele din după-amiaza zilei de 23
august 1944 s-au desfăşurat în următoarea succesiune:
• regele Mihai îl convocă pe Ion Antonescu într-o
audienţă în jurul orei 16;
• regele îi propune încheierea armistiţiului cu
Naţiunile Unite;
• Ion Antonescu refuză, fapt pentru care este arestat;
• sunt arestaţi Mihai Antonescu şi alţi membrii ai
guvernului;
• Antonescu a fost preluat de comunişti conduşi de
Emil Bodnăraş şi apoi predaţi sovieticilor.
Pe baza programului Blocului Naţional Democrat
s-a format un nou guvern condus de generalul
Constantin Sănătescu. La ora 22 este dată publicităţii
proclamaţia regelui către ţară prin care se anunţă ieşirea
României din alianţa cu Germania şi alăturarea
Naţiunilor Unite. La ora 23 este numit noul şef al Marelui
Stat Major, generalul Gheorghe Mihail. Prin actul de la
23 august 1944, România devenea din nou monarhie
constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele pe
baza constituţiei din 1923. Partidele politice şi-au reluat
activitatea, presa a fost declarată liberă. România
revenea pentru scurt timp la regimul democratic.

225
Decretul regal din 31 august a creat baza juridică pentru
promulgarea unor decrete legi în favoarea regimului
democratic. Guvernul Sănătescu a promulgat decrete
legi privind: amnistia generală, eliberarea deţinuţilor
politici, desfiinţarea lagărelor de muncă, restabilirea
cadrului demicratic. Armata română, între 23-31 august a
eliberat capitala, zona Prahovei, Oltenia, Muntenia,
Banat, Dobrogea. La 24 august România este în stare de
război cu Germania. Hitler ordonase înăbuşirea
insurecţiei militare şi formarea unui guvern condus de un
general filogerman. La Viena s-a format un guvern
românesc în exil condus de Horia Sima. Schimbarea
formei de guvernământ la 23 august 1944 a avut o mare
importanţă internaţională deoarece a constituit o mare
lovitură pentru Germania cu consecinţe pe frontul din
Balcani. Iesirea Românie din rozboi a acontribuit la
prăbuşirea regimului hitlerist şi la scurtarea războiului în
Euroapa. La 12 septembrie 1944, România a semnat
Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Convenţia
impunea României condiţii grele:
• plata a 300 de milioane de dolari, despăgubiri de
război;

226
 • Comisia Aliată de Control sovietică supraveghe
respectarea armistiţiului;
• Frontierea Română-Sovietică rămânea cea stabilită
în 1940;
• Transillvania urma să fie restituită României, sub
rezerva prevederilor tratatelor de pace;
• România trebuia să participe pe frontul de vest cu
minim 12 divizii.

4. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 1944

Între 24-26 august, la Bucureşti au avut loc lupte
grele cu forţele germane la Şcoala Superioară de
Război, prefectura de Ilfov, bariera Rahova, pădurile
Băneasa şi Otopeni. Până la 28 august capaitala a fost
eliberată, fiind capturaţi 6700 de militari germani, dintre
care 7 generali şi 358 de ofiţeri. La 30 august pătrund
primele formaţiuni de luptă sovietice în Bucureştiul
eliberat de trupele române. După această dată au
continuat operaţiunile militare pentru eliberarea tuturor
zonelor ţării. Pe Valea Prahovei sunt luaţi prizonieri 9000
de militari germani dintre care 147 de ofiţeri şi 1131
subofiţeri.

227
 Actul de la 23 august 1944 a însemnat schimbarea
de regim politic, cu urmări în plan logistic pentru
Germania, care astfel este lipsită de materiile prime
necesare războiului.
Pe plan militar strategic:
• a modificat raportul de forţe în sud-estul Europei;
• a accentuat criza statelor aliate Germaniei;
• a prăbuşit frontul de răsărit;
• a dus la ocuparea militară a ţării de URSS.
Pe plan politic actul de la 23 august 1944 a dus la
intrarea României în sfera de influenţă sovietică şi la
instaurarea regimului comunist.

5. Participarea României la războiul antihitlerist

După eliberarea la 25 octombrie a ultimelor teritorii
româneşti de sub ocupaţie străină (Carei şi Satu-Mare),
armata română a participat la eliberarea Ungariei, a
Cehoslovaciei şi la luptele din Austria.
Operaţiunile militare din Ungaria:
• au participat 210.000 militari români;
• au fost eliberate 14 oraşe şi 1223 comune.

228
 Cele mai puternice lupte au avut loc la
Nyregyhaza, Debrecin, Tisa de mijloc, Miskolc, Munţii
Bukk, Matra.
Operaţiunile militare din Cehoslovacia:
• au participat 240.000 de soldaţi;
• au fost eliberate 1722 de localităţi.
Cele mai importante lupte au avut loc în oraşele
Rosnava, Lucenac, Banska-Bystrica, Munţii Metalici,
Munţii Tatra, Carpaţii Albi, râurile Hron şi Morava. Un
regiment al blindatelor româneşti a ajuns până aproape
de Viena.
Bilanţul participării României la războiul
antihitlerist:
• militar – România ocupă locul patru în cadrul
Naţiunilor Unite prin efortul de război: 37 de divizii,
un ritm mediu de înaintare de 6,5 km pe zi, forţarea
a 12 cursuri de apă şi a 20 de masive muntoase,
contribuţia la eliberarea a 8717 localităţi, grăbirea
înfrângerii Germaniei;
• economico-financiar – efortul de război cifrându-se
la 1.200.000 dolari SUA, cursul anului 1938;
• politic – România intra în sfera de influenţă
sovietică cu acordul tacit al Angliei şi SUA;

229
 Germania capitulează la 9 mai 1945, act prin care
înceta războiul în Europa. Deşi jertfa de sânge situa
România pe locul IV în luptele pentru înfrângerea
Germaniei, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 a
fost tratată ca un stat învins, nerecunoscându-ise
statutul de stat cobeligerant. Tratatul de pace din 1947,
anula dictatul de la Viena, stabilea graniţa cu Rusia
Sovietică pe baza prevederilor din 1940 şi graniţa cu
Bulgaria, care rămânea cea din 1913.

TERMENI
Axa – nume dat de Mussolini protocolului de prietenie
semnat în septembrie 1936 de către Hitler şi Ciano;
colaterală – secundară, subordonată;
a deporta – a trimite forţat pe cineva într-o regiune
îndepărtată ca măsură represivă;
egidă – ocrotire, protecţie;
horthyşti – denumire dată celor care au sprijinit
regimul fascist instaurat de amiralul Horthy în Ungaria
în 1920;
insurecţie – formă de luptă armată organizată,
deschisă, dusă de populaţie împotriva unui guvern,
regim nepopular;

230
partide istorice – PNL şi PNŢ, partide de tradiţie în
istoria contemporană a românilor;
sabotaj – împiedicarea bunului mers al unei activităţi;

CRONOLOGIE
1943
17 martie – Barbu Ştirbei începe tratativele cu aliaţii la
Cairo;
21 martie – memoriu înaintat de Maniu şi Brătianu lui
Antonescu;
12 aprilie – sovieticii cer încheierea unui armistiţiu prin
intermediul ambasadoarei Alexandra Kollontay la
Stockholm ambasadorului Frederic Nanu;
1944
2 aprilie – Molotov anunţă nemodificarea statutului
politic al României în condiţiile ieşirii din război;
mai – se pun bazele unei colaborări PCR-PSD;
iunie – se formează BND;
13 - 14 iunie – opoziţia, palatul, armata şi comuniştii
stabilesc formele de luptă pentru înlăturarea guvernului
Antonescu;

231
27- 28 iulie – o consfătuire între Lucreţiu Pătrăşcanu,
Emil Bodnăraş, generalul Sănătescu, Constantin Vasiliu
Răşcanu şi Grigore Niculescu Buzeşti;
5 august – ultima întrevedere Hitler – Antonescu;
15 sau 26 august – datele fixate pentru înlăturarea
guvernului Antonescu;
18 august – declaraţia lui Ion Mihalache privind
semnarea armistiţiului;
20 august – ofensiva Frontului 2 Ucrainian pe direcţia
Chişinău-Iaşi;
23 august – şedinţă de guvern la Snagov;
– arestarea lui Ion Antonescu şi Ion Antonescu;
– formarea unui nou guvern condus de generalul
Sănătescu;
– ora 22 – proclamaţia regelui către ţară prin care
se anunţa formarea unui nou guvern, ieşirea din
războiul contra Naţiunilor Unite şi alăturarea României
coaliţiei antihitleriste;
24 august – starea de război între România şi
Germania;
24 – 26 august – bombardamentele aeriene germane
asupra Bucureştiului;
28 august – eliberarea Bucureştiului;

232
30 august – pătrunderea primelor unităţi sovietice în
capitală;
3 septembrie – Iuliu Maniu publică primele consideraţii
asupra evenimentelor de la 23 august;
5 septembrie – Constantin Titel Petrescu, preşedintele
PSD, face aprecieri asupra zilei de 23 august;
25 octombrie – sunt eliberate ultimele teritorii
româneşti, Carei şi Satu-Mare;
1945
martie – ofensiva armatei germane în regiunea lacului
Balaton;
iarna 1944 – 1945 – armata română participă la
eliberarea Cehoslovaciei;
6 iulie – regele Mihai este decorat cu Ordinul Victoriei
de către Prezidiul Sovietului Suprem al URSS (cea mai
înaltă distincţie sovietică).

233
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Participarea României la primul război mondial este

reflectată în lucrări cum sunt: Constantin Kiriţescu, Istoria
războiului pentru întregirea României, 2 vol., Bucureşti, 1989,
şi Victor Atanasiu, ş.a., România în primul război mondia1,
Bucureşti, 1979.
Lupta pentru unitate naţională este prezentată în
lucrări ale unor istorici români cum sunt: Ştefan Pascu,
Făurirea statului naţional unitar roman, 2 vol., Bucureşti,
1983, (oferă o istorie a mişcării naţionale în Transilvania),
Liviu Maior, Mişcarea naţională romanească din Transilvania,
1900-1914, Cluj-Napoca, 1986, tratează politicile militante ale
Partidului Naţional Român. Unirea Bucovinei şi Basarabiei
sunt reflectate în lucrările lui Ion Nistor şi Petre Cazacu: Ion
Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, P. Cazacu,
Moldova dintre Prut şi Nistru, Iaşi, fără dată.
Obiectivele politicii externe româneşti - apărarea
independenţei şi crearea unui stat naţional reîntregit - sunt
cercetate din unghiuri diferite de Gheorghe Cazan şi Şerban
Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914,
Bucureşti, 1979, şi Vasile Vesa, România şi Franţa la
începutul secolului al XX-lea, 1900-1916, Cluj-Napoca, 1975.
Lupta pentru Unitate Naţională din 1918, a constituit subiectul
următoarelor lucrări: Ştefan Pascu, citat mai sus, pentru

234
Transilvania, şi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei: studiu şi
documente, Bucureşti, 1929, şi Ion Nistor, Unirea Bucovinei
cu România, 28 noiembrie 1918: studiu şi documente,
Bucureşti, 1928. În legătură cu Conferinţa de Pace de la
Paris, vezi: Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară
a României în 1919, Bucureşti, 1940.
Confruntarea de idei privind evoluţia economică
socială şi politică după primul război mondial a constituit
subiectul următoarelor lucrări: Z. Omea, Tradiţionalism şi
modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980. Antologia
realizată de Iordan Chimet prezintă această amplă dezbatere
de idei: Iordan Chimet, Dreptul la memorie, vol. 4, Cluj-
Napoca, 1993; Dumitru Micu analizează tradiţionalismul în
„Gândirea şi gândirismul”. Bucureşti, 1975; Z. Ornea,
Ţărănismul: studiu sociologic, Bucureşti, 1969; Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti,
1992; Ştefan Păun, Sistemul politic al României în sec. XX.
Evoluţia Partidului Naţional Liberal în perioada 1918 – 1928,
Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti,
2000.
Interesante sunt şi lucrările lui Nichifor Crainic şi Virgil
Madgearu: Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos,
Bucureşti, 1936, şi idem, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti.
1940, şi Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism,
Imperialism, Bucureşti, 1936.

235
 Aspectele politicii interbelice sunt reflectate în lucrări
reprezentative: I. Ciupercă. Opoziţie şi putere în România
anilor 1922-1928, Iaşi. 1994; Anastasie Iordache. Ion I. C.
Brătianu, Bucureşti, 1994; Ioan Scurtu, Istoria Partidului
Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1994; Francisco Veiga, Istoria
Gărzii de Fier, 1919-1941, Bucureşti, 1993. şi Eugen Weber.
Dreapta românească, Cluj-Napoca, 1995; A. G. Savu,
Dictatura regală, Bucureşti, 1970; M. C. Stănescu, Mişcarea
muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti,
1981. (oferă informaţii); Nicolae Jurcă, Social-Democraţia în
România, 1918-1944, Sibiu, 1993.
Economia României interbelice este tratată de Virgil
Madgearu, Evoluţia economiei romaneşti după războiul
mondial, Bucureşti. 1940; Ioan Saizu. Modernizarea
României contemporane (perioada interbelică), Bucureşti,
1991; Marcela Felicia lovanelli. Industria românească, 1934-
1938, Bucureşti. 1975; Dumitru Şandru îi analizează situaţia
imediat după război în ceea ce priveşte agricultura, Reforma
agrară din 1921 în România, Bucureşti, 1975; Vasile Bozga
descrie Criza agrară în România dintre cele două războaie
mondiale, Bucureşti, 1975; Dumitru Şandru, Populaţia rurală
a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980.
Relaţiile externe în perioada interbelică sunt
prezentate de: Viorica Moisuc. Premisele izolării politice a
României, 1919-1940, Bucureşti, 1991; Valeriu Florin

236
Dobrinescu, Relaţii româno-engleze (1914-1933), Iaşi, 1986.
Idem, Bătălia pentru Basarabia, Iaşi, 1991; Andreas
Hillgruber. Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu.
Bucureşti, 1994.
Pentru al doilea război mondial şi regimul politic din
România vezi: Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea
război mondial, 2 vol. Bucureşti, 1995; A. Simion. Regimul
politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie
1941, Cluj-Napoca, 1976; Gheorghe Buzatu, Mareşalul
Antonescu în faţa istoriei, 2 vol. Iaşi. 1990, A. Simion;
Preliminarii politico-diplomatice. ale insurecţiei române din
august 1944, Cluj-Napoca, 1979.

237