JAPONIA

Fusese condusă timp de secole de o oligarhie feudală descentralizată formată din seniori
feudali (daimio) și o castă aristocrată de războinici (samurai).

Teren muntos, slab în resurse naturale, 20% din teren cultivabil, Japoniei i-au lipsit toate
premisele obișnuite pentru dezvoltarea economică, izolată de restul lumii printr-o limbă
complexă și cu o intensă conștiință a unicității culturale, poporul japonez a rămas închis în sine și
a opus rezistență influențelor străine până în a două jumătate a secolului al XIX-lea.

Din aceste motive, Japonia părea predestinată să rămână imatură din punct de vedere
politic, înapoiată din punct de vedere economic şi neputincioasă din punct de vedere militar în
raport cu puterile mondiale. Şi totuşi, în decurs de doar două generaţii a ajuns să joace un rol
important în politica internaţională din Extremul Orient.

!!! Cauza acestei transformări a fost hotărârea unor membri influenţi ai elitei japoneze de
a evita să fie dominaţi şi colonizaţi de Vest !!!

!!! S-a stabilit o nouă constituţie, bazată pe modelul prusac-german. A fost reformat
sistemul juridic. Sistemul educaţional a fost extins mult. A fost schimbat calendarul. A fost
schimbată îmbrăcămintea. A fost elaborat un sistem bancar modern.

Au fost trimişi ofiţeri japonezi la academii militare şi navale din Occident; erau
achiziţionate arme moderne din afară, deşi s-a înfiinţat şi o industrie de armament internă. Statul
încuraja crearea unei reţele feroviare, a telegrafului, a liniilor de transport maritim. Exporturile
japoneze, în special cele de mătase şi textile, au crescut.

Totuşi, au mai existat doi factori care au ajutat la ascensiunea Japoniei până la statutul de
mare putere şi ei ne ajută să explicăm de ce a depăşit, spre exemplu, Italia. Primul a fost izolarea
sa geografică. Tărmul continental din imediata apropiere nu era deţinut decât de Imperiul Chinez
destrămat, iar geografia plasase Japonia mult mai aproape de aceste ținuturi decât oricare alt stat
imperialist.

Al doilea factor a fost moralul. Aceasta s-a reflectat în reuşita campanie militară şi navală
împotriva Chinei din 1894, când cele două ţări au intrat în conflict din cauza pretenţiilor lor în
Coreea. Atât pe mare, cât şi pe uscat, forţele japoneze, mai bine echipate, păreau conduse de
voinţa de a reuşi. La finele acestui război, ameninţările ,, triplei interventii" a Rusiei, Franţei şi
Germaniei au obligat un guvern japonez îndârjit să îşi retragă pretenţiile faţă de Port Arthur şi
peninsula Liaotung,

Vremea răzbunării pentru Japonia a sosit zece ani mai târziu ( ambițiile sale se lovesc de
cele ale Rusiei). Atacul-surpriză de la Port Arthur a fost aplaudat în Vest. Şi mai remarcabilă a
părut prestaţia ofiterilor şi soldatilor japonezi din bătăliile de pe uscat.

STATELE UNITE

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea Regatul Unit crease o subunitate identificabilă în

interiorul civilizaţiei europene, cu un destin istoric diferit de cel al continentului european.
Elementele constitutive ale acestei lumi anglo-saxone includeau comunităţi britanice din ce în ce
mai mari în Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud şi în centrul lor se aflau două
naţiuni atlantice importante, cea mai mare putere mondială în secolul al XIX-lea şi cea a veacului
următor.

Atât de mulţi oameni au considerat profitabil să sublinieze cât de diferite erau acestea,
încât e uşor de trecut cu vederea cât de multe au avut în comun tânărul Regat Unit şi Statele
Unite ale Americii în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea. Deşi una era monarhie şi
cealaltă republică, ambele ţări au scăpat mai întâi de curentul absolutist, apoi de cel revoluţionar
ale Europei continentale.

Între ele existau multe legături economice. Departe de a se diminua după câştigarea
independenţei (aşa cum se temuseră unii), comerţul dintre cele două ţări se intensificase.
Britanicii au investit masiv în căile ferate, tranzacţiile bancare şi asigurările americane.

Marea Britanie era despărţită de Europa prin Canalul Mânecii, Statele Unite prin Oceanul
Atlantic.

Aspiraţia americană la neamestecul în treburile altor ţări era deja evidentă în 1793, când
tulburăriile provocate de Războaiele Revoluţiei Franceze au dus la o proclamaţie de neutralitate.
 Nu a avut loc decât un singur război cu o mare putere, cel dintre Statele Unite şi Marea
Britanie din 1812. Pe lângă faptul că a contribuit la întărirea sentimentelor naţionaliste în tânăra
republică, războiul a dus atât la aparitia Unchiului Sam ca întruchipare caricaturală a naţiunii, cât
şi la compunerea ,,Drapelului cu dungi şi stele", care a devenit imnul naţional.

Cea mai mare schimbare a hărţii teritoriului american a fost provocată de achiziţia
Louisianei (între Mississippi şi Munţii Stâncoşi). În 1803 era, teoretic, posesiune a Franţei.
Această schimbare stârnise interesul americanilor în cazul în care Franţa napoleoniană se gândea
la o reînviere a imperiului francez din America, oraşul New Orleans, treceau gurile fluviului pe
unde făceau ei comerț. Statele Unite au deschis negocierile care au dus în cele din urmă la
achiziţionarea unei suprafeţe mai mari decât întregul teritoriu al republicii de la acea dată

!!! Aceasta a fost cea mai mare vânzare a unui teritoriu din toate timpurile şi consecinţele
sale au fost pe măsură. A transformat istoria internă a Americii. Deschiderea la Vest. !!!

!!! Doctrina Monroe, enunţată în 1823, care afirma că pe viitor nu putea fi acceptată nicio
colonizare europeană în această emisferă şi urmărea interzicerea amestecului ţărilor europene în
teritoriile Statelor Unite.

În cei 70 de ani de după Tratatul de Pace de la Paris, republica s-a extins astfel, prin
cucerire, achiziţii şi colonizare, ocupând jumătate de continent. Cei mai puţin de 4 milioane de
oameni din 1790 , la 24 de milioane în 1850.

Problema sclaviei

Când Washington şi-a început mandatul de preşedinte, existau aproape 700.000 de sclavi
de culoare pe teritoriile Uniunii. Cei care au elaborat Constituția nu le-au dat atenție, doar dacă
implicau probleme politice.

În următoarea jumătate de secol trei lucruri au revoluţionat această stare de fapt. Primul a
fost o creştere enormă a sclaviei. Ea a fost determinată de o creştere rapidă a consumului de
bumbac la nivel mondial (duclarea recoltei americane) 1820.
 În 1820 - 1 mil juma de sclavi, iar în 1860 - aprox 4 mil . În statele din Sud sclavia
devenise temelia sistemului economic.

În această etapă sclavia nu era o problemă politică, deşi unii politicieni vorbeau uneori
despre ea ca despre un rău care trebuia eliminat odată cu trecerea timpului.

Mai presus de toate, deschiderea Vestului a transformat subiectul sclaviei.

Exista mult loc de dispută cu privire la condiţiile în care noile teritorii trebuiau admise în
Uniune. Avea să fie permisă sclavia în noile teritorii?

În Nord luase naştere o înverşunată mişcare împotriva sclaviei, care a dus problema
sclaviei în prim-planul politicii americane. S-a stabilit interzicerea sclaviei pe teritoriul Statelor
Unite la Nord de paralela 30 grade 30 minute.

La baza poziţiei nordiste, după părerea lui Lincoln, se afla ideea că democraţia trebuie să
triumfe. În cele din urmă, ceea ce a realizat Nordul a fost chiar o revoluţie socială în Sud.

Odată izbucnit, războiul are un potenţial revoluţionar în sine. O mare parte a impactului
special, a ceea ce o tabără a numit ,,Rebeliunea", iar cealaltă „Războiul dintre state" a fost
generată de necesităţile luptei. A durat 4 ani până când Uniunea a învins Confederaţia şi între
timp se produsese o schimbare importantă în ţelurile urmărite de Lincoln.

În 1865 s-a făcut pasul final printr-un amendament adus constituţiei care desfiinţa sclavia
pe întregul teritoriu al Statelor Unite. Între timp Confederaţia fusese învinsă, Lincoln fusese
asasinat şi cauza pe care o sintetizase pentru posteritate drept ,,guvernarea poporului, de către
popor, pentru popor" nu mai era amenințată.