Conform „Dicționarului explicativ al limbii române”, capitalismul se poate defini drept

un sistem social-economic și politic-ideologic bazat pe proprietatea privată, piața liberă și

libertatea de acțiune. Capitalismul poate fi, de asemenea, interpretat ca un ansamblu de
elemente legate între ele care duc la producția, repartiția și consumul bunurilor necesare vieții
unei colectivități umane, fiind și cel care a dat naștere fenomenului globalizării.

Odată cu trecerea timpului, cuvintele capital, capitalism, capitaliști, dar și grupurile

societate, respectiv economie capitalistă, clasă și/sau regim capitalist, au devenit din ce în ce
mai uzuale, atât în limbajul specialiștilor, cât și în limbajul oamenilor de rând. Cuvântul capital
provine din limba latină medievală, de la „caput” – care însemna „cap” și făcea trimitere la
capetele de vită utilizate ca obiecte premonetare în relațiile de schimb. Din momentul în care se
dezvoltă economia de piață, mai exact secolele XIV-XVI, cuvântul capital a pătruns în limbajul
curent al negustorilor, corăbierilor, cămătarilor și bancherilor . Două secole mai târziu, la
mijlocul secolului al XVIII-lea, textele de epocă atestă intrarea în circulație și a cuvântului
capitalist. Prima utilizare a termenului de capitalism, în sensul său modern, a fost atribuită lui
Louis Blanc (în 1850): „Ce numesc eu capitalism reprezintă apropierea capitalului de către unii
în detrimentul altora”.

Încă din momentul „nașterii” sale, capitalismul s-a bazat pe corelația strânsă dintre
piață, proprietate, producție și profit – elemente care au asigurat dezvoltarea economică și
progresul general din societate. De asemenea, datorită acestor factori s-a reușit și ierarhizarea,
discrepanța socială dintre oameni și comunități, dar au asigurat și existența, puterea de
adaptare și funcționalitatea capitalismului. Ca în cazul oricărui concept, capitalismul nu a avut
parte de o istorie exclusiv triumfală, având numeroase de expansiune și regres, de fluctuații, crize
și stagnări. Ceea ce a dus la formarea capitalismului este percepută ca obiect de reflecţie
teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cu toate acestea, se admite universal atât faptul că
finalul secolului al XX-lea a consfințit „victoria” capitalismului, cât și ideea că, astăzi,
capitalismul, deși este un sistem ale cărui performanţe sunt recunoscute la scară planetară, mai
sunt încă multe ţări care încearcă să gasească calea de access spre el. Pentru a se ajunge la
capitalism, statele occidentale au distrus „matricea medievală”, urmând a se pune bazele epocii
moderne. Vestul instaurase deja liberalismul și apoi democrația – atât pentru a stopa vechile
instituții și tendințe monarhist-totalitare, cât și pentru a forma un mediu nou, social și politic
propice capitalismului. Tranziția de la feudalism la capitalism a reprezentat un proces specific
vest-european. Capitalismul a apărut în orașele autonome, specializate în comerț și schimburi,
în care burghezii dominau societatea, cu toate că în această perioadă unele state se confruntau cu
lipsa de materii prime. Două obstacole care ar fi putut sta în drumul capitalismului care avea
nevoie de creștere cantitativă și expansiune a comerțului erau atât religia, cât și ideologia
politică.

Geneza capitalismului a fost explicată totuși în trei direcții esențiale. Cea dintâi este
pusă în legătură cu contribuția echidistantă a lui Max Weber, Werner Sombart. În discursul lor,
aceștia fac trimitere la o serie de factori cauzatori în „amorsarea” capitalismului, printre care
putem aminti de: spiritul capitalist, existența întreprinzătorului și a muncitorului – văzute
drept personaje cheie. În ceea ce privește spiritul capitalist, acesta este o invenție weberiană,
desemnând o atitudine mentală și emoțională care face permisibilă apariția capitalismului.
Weber încearcă să surprindă spiritului capitalist care nu este altceva decât o etică a muncii
cinstite şi temeinice, etică ce îşi găseşte expresia în ,,recomandări” de felul:

 ,,timpul înseamnă bani”;

 „banul are o natură productivă şi rodnică”;
 „contemplarea pasivă este lipsită de valoare dacă are loc în dauna muncii
profesionale”;
 „cine nu munceşte, nu mănâncă: (Sf. Pavel)”;
 „distribuţia inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu”, etc.

Numai că nu toată lumea a fost de acord cu Weber și anume: protestanții și calvinii care,
prin doctrina predestinării, manifestă mai bine comportamentele economice prin care se ajunge
la capitalism. La cea de-a doua rubrică putem vorbi despre încercările de descifrare a elitei
capitalismului de pe poziția unei ideologii, cea a clasei muncitoare. Această abordare, și anume
cea marxistă, oferă o altă perspectivă asupra capitalismului, pe care îl înțelege drept un „mod de
producție”. Astfel, rămâne fundamentală legătura socială dintre capitaliști și muncitorii
salariați. Acest concept economic bazat pe exploatarea omului de către om se dezvolta prin
transformarea forței de muncă în marfă și suprasolicitarea clasei muncitoare. Mica proprietate,
în viziunea marxist-leninistă, „naște capitalism și burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas,
spontan și în proporții de masă” – după cum afirma Lenin însuși și astfel, această „orânduire
socială” a fost urmată, inevitabil, de către comunism. Abordarea neoclasică încorporează
factorii culturali și politici, fiind dezvoltată, în mod special, de unii din reprezentanții moderni ai
școlii austriece, printre care și Ludwig von Mises. Ținând cont de voința majorității, aceștia
asociază capitalismul cu democrația și aduc ca argument principal dependența necondiționată
a agenților economici de satisfacerea cererii consumatorului. Astfel, piața devine prototipul
oricărei instituții democratice, iar puterea supremă este deținută de cumpărători.

La începuturile capitalismului, Biserica Protestantă (în frunte cu Martin Luther) a jucat

un rol foarte important, promovându-se ideea că leneșii ar trebui supuși la muncă și pedepsiți și
cei săraci – ajutați, iar îmbogățirea prin monopoluri și taxe era respinsă. Totodată, el a fost
împotriva dorinței de avuție deoarece banii nu erau un dar de la Dumnezeu, iar valoarea unui
om nu depinde de situația sa financiară. Din păcate, urmașii lui Martin Luther nu i-au dus mai
departe ideile privitoare la capitalismul timpuriu. Conceptul că banii pot produce la rândul lor
bani, era relativ nouă, dar după părerea lui Martin Luther, spiritul capitalist împiedică folosirea
banilor pentru nevoile oamenilor și astfel, banii deveneau un fel de păcat. Luther se împotrivea
capitalismului timpuriu întrucât dorința de a avea profit în continuă creștere se materializa prin
monopoluri, vânzare pe credit. În timp ce țări precum Franța și Italia se aflau încă sub influența
tradiționalismului medieval, în Anglia s-a dezvoltat o teorie a muncii, deși capitalismul s-a
născut în Evul Mediu în orașe din Italia. Acest fapt este atestat de o lucrare din 1253, unde s-a
folosit sintagma „în numele Domnului și al profitului”. Detașarea de biserica feudală era
asociată cu o încercare de a reorganiza viața socială și economică după diverse principii laice.

Sombart, unul dintre scriitorii acelor vremuri, era de părere că biserica trebuia să își
exercite influența asupra unor comunități pentru a permite dezvoltarea capitalismului. Aici putem
aminti de minoritățile religioase, evreii de exemplu, care se afirmau prin economie – manifestată
mai ales prin comerț cu mărfuri și bani, cu toate că această regulă nu a fost aplicată peste tot
unde au migrat aceștia (Rusia sau Polonia). În perioada capitalismului târziu, acesta cunoaște
suișuri și coborâșuri, iar Sombart ține să menționeze unele cauze ale declinului societății
capitaliste:

 riscul este subordonat metodelor de organizare a afacerilor;

 scăderea ratei de creştere a populaţiei;
 reducerea investiţiilor;.
 Astfel, factorii care au dat naștere capitalismului sunt activitatea economică consecvent
rațională, contabilitatea rațională, tehnologia rațională și legile stabilite rațional, însă lista poate
continua. Se poate spune că spiritul capitalist nu este o „invenție” a epocii moderne sau a unei
regiuni anume, existând, și anterior, o formă „precapitalistă”, Orientul fiind promotorul
acesteia. În secolul XI, în teritorii foarte restrânse din Italia, sistemul economiei naturale,
organizat pe producția și activitatea agricolă, începe să fie înlocuit cu unul bazat pe comerț,
credit și bani. Piața externă se mulează pe cerințele pieței interne și astfel are loc, în unele
orașe, o specializare a activităților comerciale. Dintre acestea, în capul liste se situează unele
orașe italiene (Veneția, Genova, Florența, etc), urmate de cele germane (Koln, Hamburg), dar
și orașe din sudul Franței (Marsilia, Narbonne). În ceea ce privește economia urbană, aceasta
determină relațiile comerciale, de schimb monetar și credit. Începând cu secolul al XIII-lea,
creșterea circulației monetare, nevoia de bani și dezvoltarea creditului au determinat
modificarea atitudinii negustorilor și cămătarilor față de activitățile comerciale, monetare și
meșteșugărești.

Asociațiile comercial-bancare familiale italiene, formate, de obicei, în jurul unor familii

care dețineau poziții de frunte în viața economică și politică a unor orașe-state italiene, apar și se
afirmă în secolele XIII-XIV. Printre acestea putem aminti de: Casa Alberti, Casa Bardi, Casa di
Medici, etc. De la mijlocul secolului XV și în întregul secolului XVI, piața financiar-bancară
vest-europeană este dominată de bancherii germani: Casa Welser, Casa Link, Casa Weiss, etc.
Asigurarea și dezvoltarea permanentă a profitului au fost determinate de extinderea,
multiplicarea și diversificarea activităților desfășurate de aceste case de comerț. În istoria vieții
economice și, în mod special, în istoria capitalismului, casele de comerț și cămătărie au rămas
cunoscute prin actualitatea activităților si practicilor economice și financiare inițiate și
promovate. Aceasta „cultură capitalistă” s-a manifestat diferit de la o regiune la alta, de la un
continent la altul. Aflându-se sub influența unei religii conservatoare care susținea existența
unui stat autoritar (cu o poziție defavorabilă față de individualism), țările asiatice, precum
Coreea de Sud, nu au putut trece la capitalism. Într-o situație similară se afla și Africa. Fiind
dominată de triburi, ritualuri vechi și o credință politeistă, dezvoltarea capitalismului nu a fost
posibilă. Pe de altă parte, în țările musulmane, religia joacă un rol important în așa-zisa
„consistență” a capitalismului. Coranul sprijinea proprietatea privată, dreptul de moștenire,
munca fiind considerată o virtute. Totuși, religia nu era principala cauză pentru care
capitalismul a „întârziat” în aceste țări, ci viața socială și ideologiile anterioare.

Aflată sub influența sistemului capitalist, dorința fiecărei persoane de a-și îmbunătăți
constant situația materială a permis existența unor nelegiuiri pe plan social. Un exemplu
important este comerțul cu sclavi de pe urma căruia unele orașe (printre care și Liverpool) au
avut de câștigat în secolul al XVIII-lea. Este important de menționat faptul că pe perioada
capitalismului timpuriu, dezvoltarea economică a fost însoțită de exploatări – mai ales pe timpul
Revoluției Industriale din Anglia – unde chiar și copiii mai mici de 7 ani erau forțați să lucreze.
Dar dincolo de capitalismul industrial, capitalismul s-a dezvoltat și dincolo de ocean, în Statele
Unite ale Americii. În schimb, în Canada și în țările nordice s-a format un echilibru între
socialism și capitalism. Totuși, fundamentul capitalismului și ceea ce permite dezvoltarea
economică constă atât în libertatea economică, cât și în libertatea politică. Acest fapt este susținut
și de Friedman: „Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spațiu, să fi
cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piața liberă
pentru a-și organiza grosul activității economice”.

În ceea ce privește esența capitalismului, aceasta poate fi „suprimată” doar în trei

cuvinte: obținerea de profit. El determină, prin tot ce însumează, apariția unui egoism rațional,
a unor sentimente și emoții umane care pun în mișcare agenții economici. Acest „spirit
animalic” este interpetat și de John Maynard Keynes: „Teoria generală a ocupării forței de
muncă, a dobânzii și a banilor”, care afirmă că: „Deşi într-o comunitate ideală se poate ca
oamenii să fi fost învăţaţi sau inspiraţi sau educaţi să nu aibă nici un interes faţă de mize, ar
putea fi totuşi o acţiune prudentă şi înţeleaptă a oamenilor de stat de a permite ca jocul să fie
jucat, sub anumite reguli şi limitări, atât timp cât omul obişnuit sau chiar o parte semnificativă a
societăţii, este, de fapt, puternic dependent de pasiunea de a face bani." Deși capitalismul
constituie baza majorității economiilor contemporane, acesta nu reprezintă decât unul dintre
cele două mari moduri de organizare a activității economico-sociale experimentate de omenire în
secolul XX, alături de socialism. Nu putem să nu trecem în revistă și elementele fundamentale pe
care se bazează capitalismul și anume: proprietatea privată, interesul personal, concurența,
piața, libertatea de decizie, dar și rolul limitat al statului.
 Până în prezent, economiștii au reușit să distingă mai multe variante de capitalism printre
care putem aminti de economia de piață liberală, economia de piață coordonată, capitalismul
dirijat, capitalismul oligarhic, capitalismul de mare întreprindere și capitalismul de mică
întreprindere/antreprenorial. În ceea ce privește spațiul românesc, o caracteristică
fundamentală a capitalismului românesc este corupția endemică, fapt ilustrat prin compoziția
partidelor parlamentare și a organelor politice și administrative aflate în subordinea acestora.
Tendințele economiilor capitaliste contemporane sunt din ce în ce mai diverse: concentrarea și
accentuarea caracterului multinațional al întreprinderilor, separarea proprietății și a puterii
și creșterea rolului tehnocrației, rolul diferit al statului de la o țară la alta. Nimeni nu poate
pretinde ca ştie cum va arăta viitorul capitalismului, dupa cum nimeni nu ne poate spune cu
exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Ipoteza viitorului capitalismului poate fi pusă şi
analizată din cel puţin 3 direcţii :

 a confruntării cu ideologia funcial potrivnică-socialismul;

 a unei confruntări interioare, între principalele forme de capitalism;
 a consecinţelor sale asupra mediului înconjurător.

Nu putem să concluzionăm fără să menționăm faptul că „subiectul” acestei prezentări –

capitalismul – oferă atât avantaje cât și dezavantaje. Suporterii susțin că datorită competiției
oferă produse mai bune, creează o puternică creștere economică, oferă productivitate și
prosperitate societății, fiind și cel mai eficient sistem de alocare a resurselor. Cu toate acestea,
capitalismul, acest „rău necesar” (Karl Marx) a fost criticat pentru stabilirea puterii în mâinile
unei minorități, clasa capitalistă, care este susținută prin exploatarea unei clase muncitoare
majoritare; pentru prioritizarea profitului peste binele social, resursele naturale și mediu; și
pentru a fi un motor de inegalitate economică. După ce capitalismul ajunge să domine viaţa
economică, el îşi selectează, educă şi formează subiecţii de care are nevoie: intreprinzătorii şi
muncitorii. Pentru Witold Kula, capitalismul „se dovedește o simplă convenție copilărească”.