Peleu Miruna

REI 910B

CAPITALISMUL

1
 Capitalismul – concept

“Capitalismul” este un cuvânt care vine din secolul trecut, cu o mare încărcătură
ideologică. Aceasta pentru că noţiunea ca atare a fost introdusă în vocabularul cotidian nu de un
adept al capitalismului, ci de către un duşman al său, Karl Marx, duşman care a vazut în el cel mai
mare blestem care a căzut vreodată asupra omenirii. Blestem trecător, deoarece capitalismul
reprezintă, după părintele socialismului ştiinţific, un rău necesar, peste care se ca păşi în mod
contradictoriu: capitalismul dezvoltă în cadrul său propria distrugere, clasa muncitoare, care va
răsturna din temelii această ideologie.
Capitalismul a fost şi este analizat fie ca sistem economic, politic, filosofic etc., fie prin
comparaţie cu opusul său, socialismul; fie prin prisma succeselor şi insucceselor sale, fie punând
în două planuri ceea ce dă şi ceea ce ar trebui să dea. Nu puţine sunt analizele potrivit cărora
capitalismul înseamnă o sumă de instituţii (proprietatea privată, libera întreprindere, profitul ca
obiect şi motor al activităţii economice, producţia pentru piaţă, economia monetară, concurenţa,
raţionalitatea ca norma comportamentală pentru agenţii economici producători sau consumatori,
liberalismul şi individualismul etc.) care, toate la un loc, dau naştere la o mentalitate de tip
capitalist. Din acest punct de vedere, începuturile capitalismului datează din secolele al XI-lea şi al
XII-lea, cînd aceste instituţii şi această mentalitate îşi făcuseră prezenţa în lume.
Încercările de a analiza capitalismul spre a-l surprinde şi a-l prezenta din diferitele sale
unghiuri şi laturi sunt generoase. Fiecare încercare oferă o lecţie proprie. Dintre toate, cel mai mult
interesează genul de abordare comparativă, acela care încearcă să pună în valoare virtuţile
capitalismului prin contrapunere cu socialismul, sistem care nu se recunoaşte decât în planificare
centralizată şi control; un sistem care obligă, prin constrângeri decretate, la relaţii de “afaceri” pe
care le contractează alţii decât cei în cauză; o administraţie a “oamenilor-obiecte”, fără efuziuni şi
sentimente, a căror punere de acord se face prin birocraţie; o societate cu false drepturi şi false
creanţe, ruinătoare pentru modul economic de gândire, pentru spiritul întreprinzător şi
raţionalitate.
Capitalismul poate fi definit la modul cel mai simplu: capitalismul înseamnă economie de
piaţă; acestea desemnează normalitatea.

I. Geneza capitalismului

Mulţi autori consacraţi precum Weber, Sombart, Schumpeter, Marx, Engels ş.a. au scris pe
tema originii capitalismului.

2
 Geneza capitalismului a fost explicată din două direcţii esenţiale. Una este legată de
contribuţia lui Max Weber, Werner Sombart şi Joseph A. Schumpeter. La cea de-a doua rubrică
se înscriu încercările de descifrare a originii capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a
clasei muncitoare, pentru care capitalismul, aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin, a fost un
mare blestem.
Referindu-ne la prima direcţie, trebuie reţinut faptul că discursul lor se încadrează în
acelaşi perimetru larg, dacă avem în vedere că fac trimitere la aceiaşi factori cauzatori în
amorsarea capitalismului: spiritul capitalist, climatul de raţionalitate, existenţa întreprinzătorului
şi a muncitorului ca personaje-cheie. Deosebirile dintre ei vizează îndeosebi ierarhia acestor
factori în procesul declanşării şi apoi al autoîntreţinerii pieţei libere şi a capitalismului în general.
Spiritul capitalist este o invenţie weberiană ce desemnează o atitudine mentală şi
emoţională privită ca o sumă de însuşiri pozitive care, o dată constituite şi manifestate, fac
posibilă apariţia capitalismului. O încercare de surprindere a spiritului capitalist se găseşte în
recomandări de felul:
- “timpul înseamnă bani”;
- “banul este o natură productivă şi rodnică”;
- “un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor”;
- “cine nu munceşte, nu mănâncă”;
- “distribuţia inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu” etc.

Weber se opreşte la un popor „ales” nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia

protestanţii şi calviniştii, care, prin doctrina lor, cea a predestinării, par mai deschişi valorilor ce
definesc capitalismul. Etica lor religioasă răspunde mai bine comportamentelor economice care
duc la capitalism. După Calvin, faptul de a fi ales sau damnat este stabilit de Dumnezeu la
început şi pentru totdeauna. După Calvin, singura soluţie pe care o are omul este să se comporte
ca şi cum ar fi ales, adică omul trebuie să facă pe pământ ceea ce lui Dumnezeu îi place: munca,
viaţa activă, simplitatea, pietatea şi autoontrolul în toate, chibzuinţa, cinstea, moderaţia,
punctualitatea şi dreptatea. De aici reiese că dorinţa de bogăţie este permisă.
Conform Ion Pohoaţă, Weber identifică în lucrarea „General Economic History” şase
principali factori necesari în dezvoltarea capitalismului:
- persoanele private să poată deţine în mod egal dreptul de proprietate asupra mijloacelor
de producţie;
- indivizii să poată face în mod liber comerţ fără să se simtă în mod „iraţional”
stingheriţi de propriul comportament;
- tehnologia să se dezvolte în mod raţional prin mecanizarea proceselor de producţie;
- să se dezvolte un sistem formal de legi care să facă posibile o administraţie publică şi o
instanţă judecătorească stabile şi guvernate exclusiv de lege;

3
 - întreprinzătorii individuali să fie liberi din punct de vedere legal, iar din punct de
vedere economic, convingători pentru a-şi vinde marfa fără restricţii;
- activitatea economică să aibă drept de comercializare, recunoscându-se dreptul de a
cere dobândă aceluia care a oferit credit sau capital în avans.
Până la urma, factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică
consecvent raţională, contabilitatea raţională, tehnilogia raţională şi legile stabilite raţional.
Ceilalţi factori necesari, conform lucrării lui Weber, au fost spiritul raţionalist, raţionalizarea
întregului mod de viaţă şi o etică economică raţională.
Spiritul capitalist a existat şi într-o formă „precapitalistă”. Din acest punct de vedere,
Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul secolelor al XI-lea şi al XII-lea, când capitalismul
a început să apară, China era mai avansată decât Europa în orice domeniu al cunoaşterii. Însă,
capitalismul a apărut mai întâi în vest pentru că, în conepţia lui Weber şi Schumpeter, vestul a
oferit, primul, contextul favorabil pentru ca spiritul capitalist să se transforme dintr-o stare
mentală în capitalism autentic şi concret. Dar nu Spania sau Portugalia mercantiliste, îmbogăţite
cu aurul din descoperirea Lumii Noi, au fost primii mesageri ai modernismului, ci Anglia, acolo
unde spiritul capitalist, prin calvinism, şi-a recrutat cei mai destionici subiecţi.
Concepţia weberiană acordă întâietate factorului subiectiv în naşterea capitalismului.
Elementul material apare ca unul derivat. Însă nu trebuie realizată o ierarhie între spiritual şi
material, căci ele trebuie abordate prin simultaneitate. Nu este de ajuns să ai „idei capitaliste”,
este nevoie şi de bani, proprii sau împrumutaţi, pentru a demara o afacere.
Pentru a întregi imaginea asupra a ceea ce înseamnă geneza capitalismului lăsată de
economistul Max Weber, trebuie menţionate şi ideile sale cu privire la categoriile sociale, pe care
capitalismul s-a sprijinit încă de la început, ca şi cele referitoare la mecanismul prin care
capitalismul a primit primele impulsuri.
După ce capitalismul ajunge să domine viaţa economică, el îşi selectează, educă şi
formează subiecţii de care are nevoie: întreprinzătorii şi muncitorii. Primii subiecţi favoriţi ai
capitalismului au fost parveniţii în ascensiune proveniţi din mediile modeste din Manchester sau
din Renania.
“Parveniţii în ascensiune” ai lui Weber sunt cei care, în termenii de astăzi, formează clasa
mijlocie. Pe ea, capitalismul s-a spijinit în mod clasic. Această clasă este formată din categorii
sociale predispuse la risc şi la câştig. Iar cei care o compun nu sunt cei deja bogaţi şi obişnuiţi cu
distincţia rangului şi traiul bun, ci cei ce vor să devină bogaţi, cei dispuşi să se sustraga tradiţiei
şi să accepte filosofia câştigului permanent, adoptând un stil de viaţă comercial.
Impulsurile individualiste ale câştigului raţional au apărut din proprie iniţiativă, fără
intervenţia autorităţilor. Altfel spus, n-a existat un proiect capitalist de dezvoltare a lumii.
Capitalismul creează individualisme. Cea care are de câştigat este libertatea personală şi pierde

4
cea grupistă. Rezultatul este un om nou – un homo oeconomicus rationalis, lucid şi animat de
dorinţa câştigului.
Societatea capitalistă nu “suferă” din cauza lipsei unei origini intelectuale, dar aceasta nu
înseamnă că intelectualitatea nu a avut nici un rol în afirmarea sa. Clasa mijlocie se află la
originea bunurilor materiale, multe şi de calitate, fără de care capitalismul e de neconceput. Dar
capitalismul nu se reduce la o “uriaşă îngrămădire de mărfuri”, precum afirma Marx.
Capitalismul înseamnă şi civilizaţie. La originea ei nu se află “parveniţii în ascensiune” ai lui
Weber. Cei care teoretizează spre a sugera, a sancţiona sau a evalua sunt intelectualii –
aristocraţii spiritualităţii.
Werner Sombart a gândit mişcarea istoriei economice a lumii ca fiind încadrată între două
mari laitmotive: “satisfacerea nevoilor” şi “câştigul”. În timp ce satisfacerea nevoilor ţine de
tradiţionalism, de viaţa boemă, fără riscuri şi griji mari, câştigul este revendicat de etica
capitalismului. Şi pe Sombart l-a preocupat Biserica, ca instituţie ce a contribuit la naşterea
capitalismului. El s-a oprit la Biserică pentru a demonstra rolul jucat de evrei ca pioneri ai lumii
noi. În scrierile sale, el arată că, acolo unde Biserica a fost minoritară, capitalismul s-a dezvoltat
mai uşor decât acolo unde ea a deţinut o poziţie de monopol. Ca o explicaţie poate fi considerat
faptul că o minoritate religioasă caută să se afirme pe calea economiei pentru a-şi câştiga dreptul
la existenţă. Astfel este înţeles şi rolul evreilor în dezvoltarea capitalistă.
Leagănul capitalismului a fost sud-vestul latin al Europei, aceasta însemnând Italia, Spania
şi Portugalia. Dar capitalismul îşi concretizează existenţa nu în sudul Europei, ci în nordul
acesteia, la nivelul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, atunci când oraşele burgheze din sud i-au
alungat pe necredincioşi, în principal pe evrei. Migrând spre Olanda, Anglia, Franţa şi mai târziu,
spre Germania şi SUA, ei s-au înscris aici printre purtătorii şi inspiratorii unui nou model de
dezvoltare. Nordul Europei le-a oferit un climat propice de afirmare, dar nu au adus cu ei
capitalism peste tot unde au migrat (exemplu: Rusia, Polonia).
De la data când Weber sau Sombart au spus ceea ce ştim astăzi despre geneza
capitalismului au trecut câteva decenii. Între timp, capitalismul a crescut pe toate dimensiunile,
căpătând culoare, îndeosebi în funcţie de perimetrul geografic căruia I s-a circumscris. Deşi
aparţin aceleiaşi culturi universale, capitalismul european se afirmă în nuanţe diferite faţă de cel
asiatic, de cel american sau de cel african.
În ceea ce priveşte capitalismul asiatic, analizele în domeniu converg spre ideea că
principalul responsabil pentru întârzierea cu care capitalismul a demarat în Asia este
confucianismul, religie conservativă şi restrictivă din multe puncte de vedere. Acolo unde
confucianismul a fost religie dominantă, capitalismul fie că a întârziat, fie că a apărut pe o cale
ocolită, fie a lăsat locul altui sistem, mai pliabil pe valorile pe care acesta le cultivă şi le susţine.
Astfel, Coreea de Sud a devenit capitalistă numai după ce confucianismul nu a mai deţinut
monopolul religios. În Hong Kong, Singapore, Taiwan, Filipine şi Japonia, confucianismul nu a

5
fost niciodată religie de stat. aici, capitalismul şi-a găsit un Calvin al său, şi anume Buda. În timp
ce confucianismul se pronunţă împotriva individualismului şi pentru un stat autoritar şi
funcţional, sprijinit pe un individ supus comunităţii, budismul susţine exact contrariul, devenind
astfel mai permisibil capitalismului.
În Africa pare de neconceput dezvoltarea capitalismului, deoarece nimic nu pare mai
îndepărtat de un calvinist decât un african. Situat în afara timpului, mititc, comtemplativ,
ritualist, africanul trăieşte trecutul şi, cel mult, prezentul. Viitorul, pentru el, nu are contur.
Tradiţia muncii temeinice este şi ea o necunoscută.
În lumea musulmană Coranul (cuvântul lui Dumnezeu transmis prin profetul Mohamed) şi
Sonna (culegere de prescripţii religioase) însumează esenţa islamului. Coranul nu conţine nimic
care să împiedice practicile economice ale capitalismului, nu are nimic împotriva proprietăţii
private, proclamând şi susţinând dreptul la moştenire, munca în sine este socotită o virtute şi
singura cale de a accede la bunăstare. Se întâlnesc în textele Coranului şi prescripţii restrictive
pentru dezvoltarea economică privind dobânda, folosirea femeilor în câmpul muncii, fabricarea
băuturilor alcoolice, a cafelei şi tutunului etc., dar asemenea lucruri au fost interzise de toate
religiile.
Cultura musulmană explică atitudinile anticapitaliste astfel:
- fatalismul musulmanilor este total opus spiritului de iniţiativă al europenilor;
- prezenţa magiei în gândire, incoerenţa şi dezorganizarea diluează spiritul de
întreprindere;
- respectul particular pentru legea divină face ca întreaga activitate să fie prinsă în
reţeaua unor obligaţii religioase, de unde rezultă un conservatorism puternic
înrădăcinat, opus noului;
- dorinţa pentru câştigul facil, alergia la risc şi deci la investiţii serioase, dă naştere unei
mentalităţi de intermediar, şi nu de întreprinzător de anvergură, ocupat efectiv cu
producţia.

Cea de-a doua direcţie înseamnă paradigma apariţiei capitalismului şi a dezvoltării

economice elaborată de Marx, Engels, Lenin.
Marx a vrut să sugereze şi să demonstreze lumii că procesul naşterii capitalismului s-a
produs sub zodia primitivismului. Primele acumulări de capital s-au tradus într-un proces
sângeros, prin care viitorii burghezi i-au extorcat pe alţii, viitorii proletari.
Marx şi Engels încadrează originea şi evoluţia capitalismului concepţiei lor generale cu
privire la evoluţia omenirii, evoluţie, în accepţiunea lor, stadială. Sclavagismul, feudalismul,
capitalismul, socialismul şi comunismul sunt etape obligatorii, legate între ele prin conexiuni
dialectice.

6
 Interpretări în spirit marxist ale genezei capitalismului nu au lipsit nici pe continentul
american. Astfel, autori cu orientare social-democrată, precum Gustavus Myers şi Matthew
Josephson, cu puternice accente anticapitaliste, prezintă evoluţia acestuia în culorile jafului,
delapidării, fraudei şi furtului. Ei încearcă să facă cunoscut celor interesaţi că primele averi ale
Americii au fost ilicite, dobândite prin prădarea resurselor naturale ale ţării şi că, de aceea, încă
de la început societatea a fost împărţită la modul iremediabil între bogaţi şi săraci.

II. Capitalismul în România

România nu este străină capitalismului. Chiar dacă era burgheză, capitalismul s-a inaugurat
aici mult mai târziu decât în celelalte ţări europene. România a avut parte de un capitalism mai
puţin performant, dar, totuşi, unul de natură să-i aducă, la mijloc de secol XX, un loc demn şi
respectat în economia mondială. A fost, pentru România, perioada cea mai bună din întreaga sa
evoluţie istorică, o adevărată renaştere naţională. Dar apoi a urmat o jumătate de secol de
dictatură comunistă. Astfel, în 1989 capitalismul era privit ca o insultă. În decembrie 1989
percepţia despre capitalism s-a schimbat şi a devenit o speranţă, o cale spre libertate.
Capitalismul românesc a devenit, după 1989 un capitalism original deoarece este altfel
decât cel existent în ţările dezvoltate şi altfel decât şi-l imaginau românii în 1990. Capitalismul,
putea fi caracterizat astfel:
- un capitalism incipient, unde mecanismul pieţei libere se afla în faza de experiment; în
proporţii egale pe terenul economiei subterane, ca şi pe cel al economiei oficiale; unde
un monopol de stat, dominat încă în ramurile de bază ale economiei şi nesancţionat de
concurenţă sau de consumatori, foloseşte resurse cu rezultate catastrofale;
- un capitalism unde instituţiile democraţiei şi ale statului de drept sunt fragile, cu un
statut nu întotdeauna clar definit, nerespectate şi slab apărate;
- un capitalism al subdezvoltării, născut în criză şi obligat să respire şi să facă primii paşi
tot în criză; să se impună într-un nefericit context al sărăciei;
- un capitalism obscur şi fără nume;
- un capitalism aflat în conflict deschis şi direct cu idealurile umaniste pe care, în alte
locuri, cultura capitalismului le propagă şi le susţine: demnitatea, libertatea individuală,
respectul pentru celălalt,emanciparea socială etc.;
- un capitalism unde pragmatismul este înlocuit cu o ideologie veninoasă;
- un capitalism cu accente de sălbăticie, aventurier şi nepopular. Capitalismul a presupus,
încă din faza mercantilistă, gustul pentru aventură. Pentru români însă aventura era
traductibilă prin jaf public şi eludarea legii;
- un capitalism fără contract social şi improductiv.
Capitalismul în România a înaintat lent din numeroase motive:

7
 a) Proprietatea a fost şi a rămas o chestiune ideologică şi nu una de productivitate.
b) Populaţia a perceput la modul dur şi negativ lecţia pieţei.
c) Asupra statului şi a tuturor instituţiilor legate de el planează neîncrederea şi deziluzia.
d) Capitalismul este sistemul eficienţilor şi adaptabililor.
e) Fobia faţă de stăini a rămas, din nefericire, o prezenţă.
f) Corupţia tinde să devină devastatoare.
g) Lipseşte o politică coerentă, închegată şi cu obiective clar definite în perimetrul
naţional.
h) O concepţie deformată despre personajul-cheie al economiei de piaţă – întreprinzătorul.
i) Reforma morală este percepută ca un proces de revanşă şă răfuială şi nu ca un effort de
regăsire a propriei identităţi.

III. Concluzii

Cu două sute de ani în urmă, înainte de înflorirea capitalismului, statutul social al unei
persoane era fixat de la un capăt la altul al vieţii sale. Acest statut era moştenit de la părinţi şi
apoi rămânea neschimbat. Dacă te năşteai sărac, sărac rămâneai, iar dacă te năşteai bogat –
senior sau duce – atunci îţi păstrai ducatul şi proprietatea corespunzătoare până la sfârşitul
zilelor.
Cât despre producţie, industriile primitive existau aproape numai pentru beneficiul celor
avuţi. Majoritatea populaţiei (peste 90% din populaţia Europei) lucra pământul şi nu venea în
contact cu industria, orientată către oraşe. Pe măsură ce populaţia rurală sporea, a apărut un
surplus de persoane relativ la pământ. Acest surplus de populaţie, format din oameni lipsiţi de
averi moştenite, nu găsea de muncă în agricultură. Pe de altă parte, acestor oameni le era
imposibil să se angajeze în industrie. Aceşti “indezirabili” ai societăţii erau “proletarii”.
În această situaţie socială îngrijorătoare s-au ivit zorii capitalismului modern. O parte
dintre acei indezirabili, dintre acei oameni săraci, au încercat să oranizeze mici ateliere, în care se
puteau produce anumite lucruri. Aceasta a fost o inovaţie. Inovatorii nu produceau bunuri
scumpe, ci bunuri mai ieftine, pentru uzul tuturor. Iar aceasta a fost originea capitalismului, aşa
cum îl cunoaştem astăzi. Este vorba de începutul producţiei de masă, care este principiul
fundamental al industriilor capitaliste, aşa cum exista el în toate ţările care se bucurau de un
sistem dezvoltat de producţie în masă: marile firme de afaceri.
Consider că este greşită abordarea plină de dispreţ a capitalismului de către unii oameni,
care-l prezintă ca pe un sistem destinat să-i inavuţească pe cei bogaţi şi să-i sărăcească pe ei
săraci. Teza lui Marx se baza pe ipoteza că munictorii deveneau mai săraci, că masele deveneau
mai lipsite de mijloace de subzidenţă şi că, în cele din urmă, întreaga avuţie a unei ţări era
concentrată în mâinile câtorva oameni, sau chiar ale unui singur om. Iar apoi masele de

8
muncitori sărăcite se vor revolta şi vor expropria bogăţiile proprietarilor avuţi. Conform acestei
doctrine a lui Karl Marx, în cadrul sistemului capitalist nu poate exista nici o şansă, nici o
posibilitate de îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale muncitorilor.
Marxiştii îşi susţineau teza astfel: dacă ratele salariale ale muncitorilor cresc, ridicând
salariile deasupra nivelului de subzidenţă, atunci muncitorii vor avea mai mulţi copii; aceşi copii,
o dată intraţi în rândurile forţei de muncă, vor spori numărul lucrătorilor până la pragul după care
ratele salariale vor scădea, reducându-i pe muncitori la nivelul de subzidenţă – un nivel nimim de
supravieţuire, abia suficient pentru a împiedica populaţia să moară de inaniţie. Dar o creştere a
salariilor reale nu determină doar o creştere a populaţiei, ci şi o îmbunătăţire a nivelului mediu de
trai. Acesta este un motiv pentru care Europa Occidentală şi SUA se bucură astăzi de un nivel de
trai mai ridicat decât ţările în curs de dezvoltare, precum cele din Africa.
Acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Aşa se explică diferenţa
dintre condiţiile existente în Statele Unite şi cele din India. Metodele moderne de combatere a
bolilor contagioase au fost adoptate şi în India, iar efectul a fost o creştere fără precedent a
populaţiei, dar, deoarece această creştere a populaţiei nu a fost însoţită de o creştere
corespunzătoare a volumului de capital investit, consecinţa a fost o creştere a sărăciei.
Prosperitatea unei ţări este direct proporţională cu volumul de capital investit pe individ,
iar redresarea economică este consecinţa politicilor economice sănătoase.