GENEZA CAPITALISMULUI - CÂND, UNDE, CUM?

Capitalismul, reprezintă după Karl Marx (părintele socialismului ştiinţific), un rău necesar,
peste care se va paşi în mod dialectic. Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei
distrugeri, clasa muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru
totdeauna de acest "dezastru". În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei, care, în
treacăt fie spus, a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât pe cel al riscurilor şi câştigurilor,
termenul a ajuns la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la
acumularea primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o
burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei. 1 
Capitalismul este organizarea economică de tip raţional care a contribuit la dezvoltarea
fără precedent a societăţii umane şi care se bazează pe proprietatea privată, pe investiţii de
capital, pe libertatea juridică a forţei de muncă, pe diviziunea şi specializarea acesteia, pe
organizarea şi adaptarea producţiei în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta. 
Cuvintele capital, capitalism, capitalişti, precum şi grupajele lor semantice, societate
capitalistă, economie capitalistă, clasa capitalistă, regim capitalist, au devenit uzuale în
limbajul specialiştilor în ştiinţele socio-umane, dar şi al oamenilor comuni. Traseele lingvistice
ale termenilor respective au fost dificile şi îndelungate. Cuvântul capital a început să fie utilizat,
se pare, în secolele XII-XIII în vestul Europei, pentru a desemna un fond sau o masă de bani. In
unele texte din epocă el a fost folosit şi pentru identificarea banilor care aduc dobândă sau a
stocului de mărfuri. Cuvântul s-a format din Latina medievală, de la caput, care înseamna "cap",
şi se referă la capetele de vită folosite ca obiecte premonetare în relaţiile de schimb. În secolele
XIV-XVI, odată cu expansiunea economiei de piaţă capitaliste, cuvântul capital a pătruns în
limbajul curent al negustorilor, cămătarilor, corăbierilor şi bancherilor din Spania, Germania,
ţările de Jos şi Franţa. La mijlocul secolului XVIII, textele înregistrează şi cuvântul capitalist, iar
la începutul secolului XX pe cel de capitalism. 
De la naşterea sa şi până astăzi, capitalismul nu poate să existe fără corelaţia strânsă
dintre piaţă, proprietate, producţie şi profit. Aceste elemente au asigurat şi asigură dezvoltarea
economică şi progresul general din societate, dar şi polarizarea şi discrepanţa socială dintre
oameni şi comunităţi. Aceste elemente au asigurat totodată, existenţa, puterea de adaptare şi
funcţionalitatea capitalismului. Istoria capitalismului nu este şi nu poate să fie numai triumfală.
De-a lungul timpului, capitalismul a fost marcat de numeroase cicluri de creştere şi descreştere,
de numeroase perioade de expansiune şi regres, de fluctuaţii, crize şi stagnări. A rezistat şi a
câştigat, până în prezent, datorită uriaşei sale forţe de adaptare şi transformare, datorită puterii
economice întemeiate pe existenţa celor patru elemente, pe care le-am mai amintit: piaţă,
proprietate, producţie şi profit. 
Geneza capitalismului a fost explicată din două direcţii esenţiale. Una este legată de
contribuţia, dezinteresată şi, ne permitem să spunem, echidistantă a lui Max Weber, Werner
Sombart si Joseph A. Schumpeter. La cea de-a doua rubrică înscriem încercările de descifrare a
sorginţii capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a clasei muncitoare, pentru care
capitalismul, aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin şi toţi urmaşii lor laburişti, fabianişti, socio-
democraţi sau socialişti de astăzi, a fost un mare blestem. 
Oprindu-ne la cea dintâi direcţie, socotim necesar a se reţine faptul că discursul lor se
încadrează în acelaşi perimetru larg, dacă avem în vedere că fac trimitere la aceeaşi factori
cauzatori în amorsarea capitalismului: spiritual capitalist, climatul de raţionalitate, existenţa
întreprinzătorului şi a muncitorului ca personaje-cheie. Deosebirile dintre ei vizează îndeosebi
ierarhia acestor factori în procesul declanşării şi apoi al autoîntreţinerii pieţei libere şi a
capitalismului în general. 
Mai puţin labirintic, dar mai analitic, reamintim că spiritual capitalist este o invenţie
weberiana. El desemnează o atitudine mentală şi emoţională privită ca o sumă de însuşiri
positive care, o dată constituite şi manifeste, fac permisibilă apariţia capitalismului. Pentru a-l
prinde în tuşe cât mai sigure şi a-l defini, Weber realizează în lucrarea sa fundamentală pe acest
1
 subiect, Etica protestantă şi spiritul capitalismului2, un dialog cu Benjamin Franklin, cu Baxter,
dar şi cu preceptele biblice. Ceea ce rezultă de aici este o încercare de surprindere a spiritului
capitalist prin dimensiuea sa esenţială, care nu este alta decât o etică a muncii cinstite şi
temeinice, etică ce îşi găseşte expresia în ,,recomandări" de felul:
 ,,timpul înseamnă bani"-de unde pierderea de timp echivalează cu cel mai mare păcat;
 "banul are o natură productivă şi rodnică";
 "un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor";
 "nu tihna şi desfătările, ci numai acţiunea serveşte la sporirea gloriei lui Dumnezeu";
 "contemplarea pasivă este lipsită de valoare dacă are loc în dauna muncii profesionale";
 "cine nu munceşte, nu mănâncă: (Sf. Pavel)";
 "distribuţia inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu" etc.
Sigur, că asemenea recomandări, şi multe altele, puteau trece din discursul unor învăţaţi
sau din versetele biblice în cultura oricărui popor. Numai că Weber se opreşte la un popor "ales"
nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia protestanţii şi, în special, calvinii, care, prin
doctrina lor, cea a predestinării, par mai deschişi valorilor ce definesc paradigma capitalismului.
Etica lor religioasă răspunde mai bine comportamentelor economice care duc la capitalism. 
Că oamenii Bisericii au fost sau nu primii capitalişti, rămâne de văzut. Cert este însă că
Biserica a oferit şi oferă încă exemple de organizare şi raţionalitate comportamentală, cu valenţe
inspiratorii, transmisibile pentru orice model de societate dispus să-şi dureze temeliile pe atare
jaloane. 
În capitalismul târziu are loc atât ascendenţa, cât şi declinul sistemului. Declinul societăţii
capitaliste a fost marcat - după părerea lui Sombart - printre alte procese şi de următoarele:
 dispariţia spiritului de aventură al întreprinzătorilor
 riscul este subordonat metodelor de organizare a afacerilor
 activitatea economică a devenit stabile
 scăderea ratei de creştere a populaţiei
 reducerea investiţiilor3.
"Pentru noi - susţinea Sombart - există un singur scop - Germania. Pentru siguranţa
Germaniei şi măreţia, puterea şi Gloria ei, noi vom sacrifice bucuroşi orice teorie şi
orice principiu, indiferent dacă poartă o ştampilă liberală, sau oricare alta". 4 
Factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică consecvent
raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional. Insă aceştia nu
sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritual raţionalişti, raţionalizarea întregului mod
de viaţă şi o etică economică raţională. 
Normal că spiritual capitalist, ca sumă de însuşiri pozitive ale indivizilor, nu este o
invenţie a epocii moderne şi a unei zone geografice anume. El a existat şi într-o formă
"precapitalistă". Din acest punct de vedere, Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul
secolelor XI şi XII, când zorii capitalismului au început să apară, China era mai avansată decât
Europa în orice domeniu al cunoaşterii. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa actului educaţional
şi administrativ. 
După ce capitalismul ajunge să domine viaţa economică, el îşi selectează, educă şi
formează subiecţii de care are nevoie: intreprinzătorii şi muncitorii. Cine au fost primii subiecţi
favoriţi ai capitalismului ştim tot de la Weber, care scrie ca şi la început, "şi în secolul XIX, nu
distinşii gentlemeni din Liverpool şi din Hamburg, cu averile lor comerciale moştenite, ci
parveniţii în ascensiune proveniţi din mediile mult mai modeste din Manchester sau din Renania
şi din Westfalia au fost reprezentanţii lui clasici". 5 
Max Weber a elaborat o paradigmă "care situează omul în complexul social şi concepe
viitorul societăţii ca pe un subiect fundamental al reflexiei economistului". El porneşte de la
ideea că economia capitalistă este profund raţională, spiritul capitalist îşi are originile în etica
protestantă. In secolul XVI s-au înregistrat simultan, în Vestul Europei, două procese
fundamentale, aparent opuse unul altuia: intensificarea activităţii economice şi intensificarea
activităţilor religioase. 
2
 Capitalismul a crescut pe toate dimensiunile, căpătând culoare, îndeosebi în funcţie de
perimetrul geografic căruia i s-a circumscris. Deşi aparţin aceleeaşi culturi universale, cultura
capitalismului, creaţie, ea însăşi, a acestui sistem, capitalismul european se afirmă în nuanţe
deosebite faţă de cel asiatic, de cel american sau de cel african. 
Ca şi geneză, calea care poate duce la capitalism a constituit şi constituie obiect de
reflecţie teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cel puţin două motive explică o atare
preocupare. Mai întâi, numai reaua-credinţă poate impiedica pe cineva să nu recunoască şi să
admită că finalul de secol XX a consfinţit victoria capitalismului. In al doilea rând, deşi
capitalismul este azi un sistem ale cărui performanţe sunt recunoscute la scară planetară, mai
sunt încă multe ţări care tatonează terenul, îi bat la poartă si încearcă să gasească calea de access
pre el. 
Ce au făcut ţările occidentale spre a accede la capitalism? Acestea s-au rupt de matricea
medievală şi au început să pună bazele epocii moderne urmând calea revoluţiei burghezo-
democrate. Anii 1642 şi 1789 servesc, astfel, drept repere pentru un Vest care, începând din
acele vremuri, a instaurat liberalismul şi apoi democraţia spre a servi deopotrivă drept malaxor al
vechilor instituţii şi tendinţe monarhist-totalitare, dar care are şi rol de catalizator şi formator al
noului mediu social şi politic propice capitalismului. 
Mercantilismul ca etapă pregătitoare pentru capitalism, a adus cu sine, pe parcursul celor
3 secole de existenţă, concurenţa şi libertate economică, nu însă şi liberalismul politic.
Emanciparea de sub tutela Bisericii şi laicizarea vieţii social-economice permit ca preocupările
economice, cu scop clar precizat în obţinerea de câştig să treacă pe primul plan, în locul celor
morale şi filozofice. Primele probleme studiate de mercantilişti au fost cele monetare.
Conchistadorii spanioli aduceau metale preţioase din America în Spania şi de aici ele pătrundeau
în alte ţări europene. Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu numai o dovadă a
îmbogăţirii, ci, şi o sursă de îmbogăţire. Ele au interzis - mai ales în Spania - ieşirea de metale
preţioase şi au organizat sistemul balanţei contractelor. În felul acesta au apărut primele
elemente ale teoriei cantitative a banilor. La sfârşitul Evului Mediu au avut loc discuţii
numeroase asupra efectelor "alterării banilor", prin diminuarea cantităţii de metal conţinută în ei,
decisă de puterea publică. În sec. XIV, mai mulţi autori anonimi au formulat legea dupa care
"banii răi îi alungă din circulaţie pe cei buni". 
Mercantilismul secolului XVII este considerat "matur". Pentru o lungă perioadă de timp,
metalele preţioase şi-au menţinut statutul de mărfuri privilegiate. Mercantilismul matur priveşte
balanţa plăţilor externe de pe poziţiile capitalismului. Înţelegând că "banii nasc pui",
mercantiliştii au apreciat că banii nu trebuie să staţioneze, ci să se afle într-o mişcare continuă. 
Secolul XVIII este dificil de caracterizat, din cauza căutărilor sale intelectuale. S-a trecut
pe nesimţite de la studiul îmbogăţirii Prinţului, spre cercetarea mijloacelor potrivite să
asigure Prosperitatea Naţiunilor. 
Arhitectura capitalismului se sprijină pe câţiva piloni puternici, care îi conferă rezistenţă
şi armonie şi îi dau în acelaşi timp, însufleţire şi formă. Fără aceştia, fără proprietate privată,
liberalism, democraţie şi cultură, capitalismul n-ar avea nici conţinut şi nici nu ar putea exista. 
Proprietatea a constituit, dintotdeauna şi deopotrivă, o temă de cercetare incitantă, un
subiect de reflecţiune teoretico-doctrinară. 
În secolul XI, în teritorii foarte restrânse din Italia, sistemul economiei naturale, organizat
pe producţia şi activitatea agricolă, începe să fie înlocuit cu unul bazat pe comerţ, credit şi bani.
În astfel de condiţii, piaţa internă se dezvoltă prin apariţia târgurilor şi bâlciurilor permanente,
prin existenţa de magazine de desfacere şi spaţii special amenajate în oraşe, prin crearea şi
permanentizarea reţelelor de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor. Piaţa externă se revigorează
datoriţă cerinţelor pieţei interne, specializării unor oraşe în activităţi comerciale. Dintre acestea,
la loc de frunte se situează oraşele italiene: Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Pisa etc., oraşele
germane: Koln, Dortmund, Hamburg, Rostock, Bremen, etc., oraşele din sudul Frantei: Marsilia,
Montpellier, Narbonne etc., oraşele flamande: Bruges, Anvers, Amsterdam etc. Impunerea în

3
 viaţa economică a acestor oraşe are loc într-o perioadă când lipsa unui centru unic de putere a
asigurat posibilitatea afirmării unor forţe şi centre locale. 
În aceste oraşe proprietatea privată este apreciată şi apărată prin lege. În perimetrul
economiei urbane se consolidează şi relaţiile comerciale, de schimb monetar şi credit. Începând
cu secolul XIII, creşterea circulaţiei monetare, nevoile de bani şi dezvoltarea creditului au
determinat modificarea atitudinii negustorilor şi cămătarilor faţă de activităţile comerciale,
monetare şi meşteşugăreşti. 
Între secolele XIII şi XV apar şi se afirmă asociaţiile comercial-bancare familiale italiene,
formate, de obicei, în jurul unor familii bogate, şi care poartă de regulă numele familiei care
venea cu capitalul cel mai mare sau care deţinea poziţia preponderentă în viaţa economică şi
politică a unor oraşe-state italiene: Casa Acciaiuoli, Casa Alberti, Casa Bardi, Casa
Frescobaldi, Casa Peruzzi, Casa di Medici, etc. 
De la mijlocul secolului XV şi în întreg secolul XVI, piaţa financiar-bancară vest-
europeană este dominată de bancherii germani: Casa Fugger, Casa Welser, Casa Herwart, Casa
Link, Casa Weiss, Casa Tucher etc. 
Activităţile desfăşurate de aceste case de comerţ au vizat extinderea afacerilor
multiplicarea şi diversificarea lor, cu scopul asigurării şi măririi permanente a profitului.
Ingenioasă a fost şi maniera de organizare şi funcţionare a firmelor negustoreşti şi cămătoreşti. 
Sucursalele firmelor erau conduse de directori locali, care aveau o largă autonomie faţă
de firma-mamă. Directorii primeau salarii pentru munca lor sau erau asociaţi în afaceri. În
situaţii de criză sau pentru apărarea propriilor interese, unele case de cămătorie şi negoţ au
realizat alianţe şi consorţii financiare. Întreaga activitate financiar-bancară era organizată
corporativ. 
Expansiunea firmei şi amploarea afacerilor au condus la întemeierea de sucursale sau
factorii, în cele mai importante centre economice ale Europei. 
În istoria vieţii economice şi îndeosebi în istoria capitalismului, casele de comerţ şi
cămătărie au rămas cunoscute prin actualitatea activităţilor şi practicelor economice şi financiare
iniţiate şi promovate . 
În secolele XI-XII se folosea contabilitatea memorială, care consta din consemnări
sumare, menite să ajute memoria oamenilor, incapabilă să reţină toate datele economice. De la
contabilitatea memorială se trece la contabilitatea simplă, mai utilă şi mai ordonată. 
Treptat se trece la contabilitatea mixtă, unde înregistrările se făceau succesiv la conturi
care se debitau şi apoi la cele care se creditau.In secolul al XV-lea se impune contabilitatea in
partidă dublă, care are ca instrument practice al contabilităţii, bilanţul. 
Cauzele sau motivaţiile care au stat la baza marilor descoperiri geografice au fost de
ordin economic şi spiritual-religios. Piaţa europeană se confruntă cu o perioadă a monedelor rare
şi scumpe. Necesitatea stringentă de a elimina aceasta situaţie, prin creşterea masei şi a
circulaţiei monetare, a fost unul din principalele motive care i-au determinat pe europeni să
descopere şi să cucerească noi teritorii africane, asiatice şi americane. O altă motivaţie a fost
legata de comerţul cu aromate şi coloniale, precum şi cu articole de lux. Marile descoperiri
geografice au fost favorizate şi de progresele ştiinţifice şi tehnice ale Renaşterii. 
Atât în antichitate cât şi în evul mediu au apărut şi au funcţionat locuri speciale, adevărate
embrioane bursiere, unde oamenii au negociat şi tranzacţionat mărfuri şi valori private şi
publice. 
Marile profituri comerciale, afluxul de metale preţioase venite din Lumea Nouă au
contribuit la apariţia şi dezvoltarea capitalismului financiar, care va constitui pârghia principală
pentru finanţarea capitalismului manufacturier. 
Nimeni nu poate pretinde ca ştie cum va arăta viitorul capitalismului, dupa cum nimeni
nu ne poate spune cu exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Ipoteza viitorului capitalismului
poate fi pusă şi analizată din cel puţin 3 direcţii :
 a confruntării cu ideologia funcial potrivnică-socialismul;
 a unei confruntări interioare, între principalele forme de capitalism;
4
 a consecinţelor sale asupra mediului înconjurător.
Din toate confruntările, capitalismul a ieşit învingător. În perioada de început a ştiut să se
desprindă de chinga Bisericii medievale şi să-i demoleze improductivismul economic. A
cochetat, a convieţuit şi a surclasat socialismul, ideologia opusă şi concurentul său retudabil.
Aceeaşi lecţie de superioritate absolută a oferit nazismului. Singurii rivali par a mai fii
naţionalismul şi fundamentalismul. 

Bibliografie:
1. Adam Smith, Theorie des sentiments moraux, Paris, 1830.
2. F.A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Bucureşti, 1998.
3. Fernand Braudel, Dinamica capitalismului, Paris, 1985.
4. Ioan Lumperdean, Mihaela Salanta-Rovinaru; Rudolf Graf, Istoria economiei, Cluj-Napoca,
2009.
5. Ion Ignat, Planificarea capitalistă, teorii şi realităţi, Iaşi, 1989.
6. Ion Pohoata, Capitalismul-itinerare economice, Iaşi, 2000.
7. Jean Baechler, Capitalismul, Iaşi, 2001.
8. Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Bucureşti, 1998.
9. Max Weber, Etica protestantă şi spirituală a capitalismului, Bucureşti, 1993.
10. Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, 1994.
11. Peter Saunders, Capitalismul. Un bilanţ social, Bucureşti, 1988.
12. Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti, 1995.
13. Michel Beaud, Istoria capitalismului - de la 1500 până în 2000, Chişinău, 2001.
14. Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Cluj-Napoca, 2002.
15. Sombart Werner, A new social philosophy, New York, 1937.

Weber și Marx ca cercetători ai capitalismului.

Poate că punctul principal spre care au convergit drumurile lui Weber și Marx a fost interesul lor
pentru capitalism.

Weber, cu toată atitudinea sa foarte critică față de societatea burgheză, considera capitalismul
mai progresist decât, de exemplu, feudalismul. Vechile valori patriarhale, în opinia sa, erau
obligate să devină un lucru din trecut.

Trebuie spus că Marx tratează capitalismul într-un mod similar, dar dacă a preferat să studieze
capitalismul din punct de vedere al economiei și al politicii, atunci pentru Weber capitalismul a
fost, în primul rând, un fenomen cultural.
Nu este neobișnuit să întâlnim acuzații conform cărora Weber, în dorința sa de a respinge teoria
lui Marx, a încercat să explice esența dezvoltării economice prin prisma influenței pe care
normele religioase o au asupra societății.

De fapt, acest punct de vedere este o simplificare.

De fapt, Weber a căutat să arate cum un set complex de factori influențează comportamentul
unei întregi societăți și al unui anumit individ. Adevărat, omul de știință însuși a evidențiat un
singur factor din toată diversitatea - cel religios, dar, așa cum subliniază pe bună dreptate unii
cercetători, asta nu înseamnă că el însuși a recunoscut importanța decisivă din spatele factorului
religios. În esență, descoperirea lui Weber a constat în adecvarea clar exprimată a spiritului
capitalismului față de spiritul protestantismului pe care l-a descoperit.
Diferențele fundamentale dintre el și Marx în raport cu capitalismul pot fi rezumate în trei
puncte.

5
În primul rând, Weber a considerat o trăsătură caracteristică a societății capitaliste moderne ca
fiind raționalizarea birocratică, care tinde să se dezvolte indiferent de natura formei de
proprietate a mijloacelor de producție.
În consecință, spre deosebire de Marx, el nu a văzut în nici un caz în socializarea mijloacelor de
producție vreo premisă pentru transformări fundamentale. În opinia sa, necesitatea unei
organizări raționale care să contribuie la obținerea celui mai ieftin produs va exista indiferent de
revoluțiile din structura statului care determină natura proprietății mijloacelor de producție.

În al doilea rând, diferența dintre teoriile lui Weber și Marx privea interpretarea bazei morale a
capitalismului. Dacă, după Marx, totul era explicat doar prin dorința de profit, atunci, după
Weber, „dorința de antreprenoriat”, „dorința de profit, de câștig monetar... în sine nu are nimic
de-a face cu capitalismul. ” Aceasta este „caracteristică pentru oameni de toate tipurile și toate
clasele”.

Ultimul dezacord dintre Weber și Marx a fost că primul dintre ei, ca Saint-Simon și Kant, nu
acorda o importanță decisivă contradicțiilor dintre muncitori și antreprenori și nu credea că lupta
de clasă este necesară pentru formarea societății moderne.

Astfel, deși Weber, urmând lui Marx, a vorbit despre organizarea tipică a producției moderne,
care „nu putea exista nicăieri decât în Occident”, el a considerat totuși opoziția dintre capitalism
și socialism ca fiind lipsită de sens, întrucât raționalizarea birocratică ca bază a modernului
societatea ar supravieţui sub orice regim de proprietate. Mai mult, pe baza unui sistem de valori
individualist, Weber se temea că socializarea producției ar duce inevitabil la o restrângere a
libertății de acțiune a individului.

Cu toate acestea, cu toată diferența dintre pozițiile celor doi oameni de știință, nu se poate decât
să admită că Marx a avut o influență uriașă asupra colegului său mai tânăr și, deși versiunea lui
Weber despre capitalism poate fi mai degrabă numită „culturologică”, el a ajuns la asta prin
intermediul aceeași economie politică germană.