Referat:

Unități de măsurare a
timpului

A realizat: Șerban Vadim

 Cronologia
Cronologia studiază diferitele unităţi vechi de măsurare a timpului în scopul
de a le transforma în sistemul actual. Aşadar, pentru a putea studia şi ordona
materialul descifrat cu ajutorul paleografiei, avem nevoie de cronologie, care ne
oferă posibilitatea corelării datelor din sisteme cronologice diferite şi care se află în
strânsă legătură cu astronomia. Cronologia are două ramuri mari, şi anume,
cronologia tehnică, care realizează măsurători ale timpului pe baza observaţiilor
astronomice şi cronologia istorică.

Ziua :

Multă vreme omul nu a putut măsura cu exactitate scurgerea timpului; el a

folosit la începuturi metode empirice bazate pe observarea fenomenelor naturale.
Ceea ce i-a atras atenţia au fost ziua şi noaptea, rezultat al apariţiei/dispariţiei
soarelui, în funcţie de care îşi desfăşura activitatea. Ziua-lumină a fost împărţită la
început în şase segmente de timp egale, pentru măsurarea cărora se foloseau
cadrane solare, ceasornice cu nisip sau apă (clepsidre). Romanii au împărţit apoi
ziua în 24 de părţi egale, numite horae. Pentru măsurarea orelor s-a folosit
începând cu secolul XII, pendula şi apoi ceasornicul. În 1884, un inginer american
a împărţit ecuatorul în 24 de zone egale, prin trasarea imaginară a 24 de meridiane
care unesc Polul nord şi Polul sud, la distanţă de 15 grade longitudine, astfel încât
fiecărui meridian îi corespunde un fus orar; fusul zero reprezintă meridianul care
trece prin localitatea Greenwich, lângă Londra, unde a existat din vechime un
observator astronomic.

Săptămâna:

Mai multe zile au alcătuit apoi săptămâna, care la romani era, la început, un
ciclu de 8 zile, numite nundinae şi notate cu litere de la A la H. La evrei,
săptămâna era de 7 zile, ea fiind preluată de greci şi apoi de romani. Ciclul de zile
care formau săptămâna a rezultat din observarea evoluţiei Lunii trecând prin cele 4
pătrare ale sale. Denumirile zilelor săptămânii au fost împrumutate de la corpurile
cereşti: Dies Solis (duminica), Dies Lune, Martis, Mercurii, Jovis (de la Jupiter),
Veneris, Saturni (sau ebraicul Sabbati). După adoptarea creştinismului, Dies Solis
a devenit Dies Dominica. Populaţiile germanice au preluat de la romani ciclul de 7
zile şi le-au dat acestora nume provenind de la divinităţile germane; la slavi,
denumirile zilelor provin de la numărul din cadrul ciclului iar duminica era zi de
târg (nedelia).

Luna și anul:
 Apoi, pentru că zilele şi nopţile s-au dovedit a nu fi asemănătoare, punctul
de apariţie/dispariţie la orizont al soarelui şi lunii nefiind aceleaşi mereu iar zilele
călduroase fiind urmate de altele mai răcoroase, oamenii au adăugat ca element de
socotire a timpului fazele lunii. Primul element empiric de calculare a plecat de la
timpul scurs între două faze de lună plină. S-au fixat apoi anotimpurile şi în final s-
a ajuns la apariţia anului. Săptămâna este amintită de Moise (fără numele zilelor)
dar nu era cunoscută de egipteni, greci şi romani, fiind împrumutată abia de către
creştini de la aceştia; creştinismul a stabilit împărţirea săptămânii în zile lucrătoare
şi ziua Domnului (duminica). În această fază de început, omul nu a putut măsura
foarte exact anul solar (durata rotaţiei complete a Pământului în jurul Soarelui).
Deşi nu cunoaştem prea multe date privitoare la primele observaţii calendaristice,
se ştie totuşi că cel mai vechi calendar aparţine egiptenilor, care au constatat că
perioadele în care apele Nilului creşteau coincideau cu răsăritul planetei Sirius
(Sothis). Prin urmare, egiptenii au alcătuit un calendar de 365 zile; anul acesta era
însă cu circa 6 ore mai mic decât anul solar, ceea ce producea neconcordanţe. De
aceea, s-au format 12 luni a 30 de zile, la sfârşit adăugându-se încă 5 zile, iar din
patru în patru ani, câte 6 zile.

Istoria calendarului:

În Imperiul roman, tradiţia atribuie introducerea calendarului lui Romulus, el

fiind se pare, preluat de la egipteni şi greci; acest calendar avea 10 luni cu un total
de 304 zile, la care se adăugau mai multe zile intercalate; prima lună era martius
iar a zecea december. O primă reformare intervine în timpul lui Numa Pompiliu,
care adăuga la sfârşitul anului încă 2 luni (Ianuarius şi Fevruarius), dar reducea
cele şase luni cu 30 de zile (aprilis, iunius, sextilis, september, november) la 29 de
zile, ajungând la un total de 355 zile pe an. Era un an lunar, care rămânea în urmă
cu 11 zile faţă de anul solar, zilele lipsă adăugându-se între 23-24 februarie, la
fiecare 2 ani, printr-o lună specială (Mercedonius) care avea alternativ 22 şi 23
zile. În general, în această fază, calendarul roman era plin de confuzii. De aceea, în
45 înainte de Hr. s-a produs o nouă reformare a calendarului realizată de un grup
de astronomi conduşi de astronomul Sosigene din Alexandria. Noul calendar,
numit Iulian (după dinastia din care făcea parte Cezar) îşi schimba ordinea lunilor,
punând la început pe Ianuarie şi Februarie; se adăugau 10 zile la vechiul calendar,
anul ajungând la 365 zile plus încă o zi care era intercalată la fiecare 4 ani în locul
unde se aflase luna mercedonius introdusă de Numa Pompiliu şi desfiinţată prin
reforma lui Cezar. Această zi era a şasea calendă bis a lui Martie (dies bis sextilis).
După adoptarea creştinismului, această zi a fost trecută la sfârşitul lunii februarie
ca ziua a 29-a. Reforma calendarului numit iulian a mai constat în înlocuirea
numelui lunii Quintilis cu Iulius iar al lunii Sextilis cu Augustus. Calendarul iulian
a fost adoptat de majoritatea popoarelor europene; el s-a folosit în Transilvania
până în secolele XIII-XIV iar în Moldova doar în cazul corespondenţei cu
Transilvania şi Polonia. Diferenţa de 6 ore faţă de calendarul solar care nu a fost
rezolvată de Sosigene s-a acumulat treptat, dând naştere la probleme; după mai
multe încercări de reformare, în timpul papei Grigore XIII (1582), această diferenţă
a fost corectată. Noul calendar, numit gregorian, de la numele papei, a însemnat
punerea de acord a calendarului civil cu cel solar prin reducerea celui civil cu 10
zile. El a fost adoptat imediat de Statul papal, Spania, Portugalia şi abia un secol
mai târziu de către reformaţi. Calendarul iulian s-a folosit în Transilvania încă de la
sfârşitul secolului al XVI-lea, dar ortodocşii de aici au păstrat calendarul iulian. În
România, calendarul gregorian s-a introdus definitiv la 1 octombrie 1924, astfel:
după luni, 1 octombrie 1924 a urmat marţi 15 octombrie 1924, aşadar, o reducere a
calendarului cu 13 zile. Datarea documentelor medievale aduce în discuţie şi o
serie de alţi termeni: ere, cicluri sau perioade etc.

Erele:

o dată considerată fixă. Există un număr foarte mare de ere care se pot
clasifica în mai multe categorii:

► ere social politice, cum ar fi era olimpiadelor care începea numărarea

anilor de la 776 a.Hr, când s-a organizat prima Olimpiadă (în cadrul ei existau
cicluri de 4 ani, fiecare an din ciclu fiind la rândul lui numerotat) sau era fondării
Romei (ab Urbe condita) care începea de la 754 sau 753 a.Hr.; s-a mai folosit în
Franţa aşa-numita „Eră a libertăţii” (1792-1805)

► ere universale puse în legătură cu momentul facerii lumii şi care sunt

foarte numeroase (peste 100): era alexandrină (5501 a.Hr.), era evreiască (3761
a.Hr), era antiohiană (5492 sau 5493 a.Hr), era seleucidă (312 a.Hr.), era armeană
(se adaugă 551 ani), era bizantină (constantinopolitană sau ecleziastică; 5509 a.Hr)
şa.

► ere religioase care pornesc de la date considerate importante în sistemul

de credinţă respectiv: era creştină sau de la naşterea lui Hristos ori era noastră,
plecând de la 754 sau 753 de ani de la fondarea Romei şi Hegira sau era
musulmană ori mahomedană care pleacă de la 622, anul refugierii lui Mahomed
din Mecca la Medina. În documentele scrise în slavonă, chirilică şi greacă, din
spaţiul românesc, s-a folosit iniţial era bizantină sau văleatul; în paralel însă,
începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-a folosit şi era creştină.
Documentele scrise în latină, maghiară sau germană din Transilvania au folosit în
Evul mediu doar era creştină pentru calcularea anilor. S-a mai folosit şi datarea
documentelor prin sărbători religioase ori prin anii pontificatului.

Stilurile cronologice

Dar anul nu începea la aceeaşi dată peste tot, de aceea este necesar să
cunoaştem şi stilurile cronologice, adică data începutului de an: stilul circumciziei
(anul începea la 1 ianuarie), stilul veneţian (1 martie), stilul echinocţiului de
primăvară (21 sau 22 martie); stilul Bunei Vestiri sau florentin (25 martie), stilul
de Paşti (care era variabil), stilul bizantin (1 septembrie), stilul nativităţii (25
decembrie). În Ţările Române, documentele scrise în slavonă şi chirilică au folosit
stilurile bizantin şi al circumciziei, cu unele particularităţi de la o regiune la alta.