Tema 6 ,,Doctrina economică socialistă’

În dezvoltarea sa doctrina socialista a cuprins perioada anilor 1800-1920, fiind reprezentata de 4

scoli mai importante: a socialismului utopic, anarhista,marxista si postmarxista.

Ideile economice ale socialismului utopic.

De fapt „utopic” inseamna tip de societate ideala, dorita. Provenienta notiunii vine de la lucrarea
englezului T.Moore „Utopia”, in care se descria societatea bazata pe proprietatea colectiva, belsug si
fericirea oamenilor. Ideile socialismului utopic au fost expuse in anii 1800-1840 de H. Saint-Simon,
Ch.Fourier si R.Owen care, utilizând metoda evolutionista, si-au concentrat atentia asupra
disfunctionalitatilor sistemului capitalist si a necesitatii crearii unei organizari sociale mai perfecte.
Autorii clasici erau convinsi ca economia capitalista este vesnica, fiind eterne si
universale legile dupa care ea se dezvolta. Socialistii utopici, insa, au fost primii care
au inaintat teoria determinismului istoric – a caracterului trecator al oricarei
societati, inclusiv a celei capitaliste. Societatea umana, considerau ei, se afla in
permanenta evolutie, trecând de la forme mai inferioare de dezvoltare la cele mai
superioare. Astfel, Saint-Simon distingea epoca sclavagista, feudala si industriala, iar
Ch.Fourier:

 perioade premergatoare industriei ( haotica, primitiva si salbatica);

 perioade industriale ( a patriarhatului cu o mica industrie, a barbariei cu o industrie
mijlocie, a civilizatiei cu marea industrie );
 perioade ale industriei asociate ( a garantismului – semiasociatiei, a scientismului – a
asociatiei simple, a armoniei – a asociatiei complexe).

Trecerea de la o perioada a evolutiei la alta se efectueaza, in opinia socialistilor

utopici, sub influenta diversilor factori:
 a progresului stiintei, moralei si religiei, considera Saint-Simon;
 a dezvoltarii nevoilor umane, mentiona Ch.Fourier;
 a ratiunii oamenilor instruiti, insista R.Owen.

Socialistii utopici au fost primii care au criticat mecanismul de functionare a sistemului capitalist.

Liberalii clasici considerau drept criteriu al existenței claselor tipul venitului obținut (clasa
proprietarilor funciari obtinea renta, cea capitalista – profit, cea muncitoare – salariu ). Socialistii au
aplicat un alt criteriu – posedarea proprietatii. Una din cauzele tuturor relelor era considerata
proprietatea privata, privita ca ramasita a feudalismului.

Utopistii au inaintat conceptul unei societati noi, mai echitabile.Aceasta societate era denumita in mod diferit:
industrialism (Saint-Simon), armonism (Ch.Fourier),comunism (R.Owen). Care erau caracteristicile ei
definitorii?

La Saint-Simon noua societate era organizata sub forma asociatiilor indistrialilor,

compuse din reprezentanti a trei clase: agricultori, fabricanti si comercianti. Anume ei, considera
Saint-Simon, alcatuind 24/25 din natiune, produc totalitatea bogatiilor societatii, depasind celelalte
clase in capacitatile lor mentale. Conducerea activitatii lor se prevedea a fi asigurata prin „Constitutia
industriala”, de „consilii ale industriei” si „tribunale de comert si industrie”, iar coordonarea – prin
programe si planuri de dezvoltare. Pentru a inlatura „hazardul nasterii” statul trebuia sa devina unicul
mostenitor, care va distribui resursele in concordanta cu nevoile reale. În acest caz, mentiona Saint-
Simon, indivizii vor avea sanse egale de afirmare, fara ca aceasta sa insemne egalitarism. Repartitia
era prevazuta a fi infaptuita dupa munca, conform principiului „de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia
dupa aportul adus”. Constituirea societatii noi era preconizata in cadrul unei Europe unificate cu un
parlament unic si un guvern al talentelor.

La Ch.Fourier noua societate era organizata sub forma falansterelor – asociatii

industrial-agrare pe actiuni cu un numar de 1500-3000 persoane si totalitatea resurselor si
infrastructurii necesare: terenuri agricole, ateliere industriale, magazine, scoli, spatiu locativ. Toti
membrii falansterelor erau preconizati a fi nu salariati, ci coproprietari, repartitia veniturilor
efectuându-se in mod deosebit: 3/12 conform talentului, 4/12 conform capitalului si 5/12 conform
muncii. Ca urmare a lucrului in comun, a diversificarii activitatilor si a repartitiei echitabile munca
se va transforma dintr-o obligatie in placere, asigurând cresterea rapida a productivitatii muncii si a
bunastarii oamenilor. Falansterele, considera Fourier, se vor asocia intre ele, formând organizatii
regionale si, ulterior, o asociatie mondiala cu capitala la Constantinopol, in care va domina armonia
deplina, va functiona o singura limba de comunicatie, o singura unitate monetara si unice masuri de
greutate, unice obiceiuri si traditii. Aceasta va permite, conform calculelor lui Fourier, de a
multiplica de 20 ori veniturile obtinute de la organizarea rationala a activitatii economice.

R.Owen a pornit nu de la modele teoretice, ci de la experiente practice, in baza carora a

inaintat o serie de principii teoretice. La el noua societate se prevedea a fi organizata pe principii
cooperatiste,in care proprietatea ar apartine cooperativei, iar repartitia s-ar efectua conform muncii.
În conditiile lichidarii pietei, circulatia se prevedea a fi efectuata prin intermediul crearii
magazinelor de schimb, in care muncitorii vor putea cumpara bunurile necesare cu ajutorul asa-
numitilor „bani-munca” – certificate pe care erau inscrise orele de munca prestate de ei in
cooperativa. Succesul va fi atins, considera Owen, daca va fi schimbata mentalitatea oamenilor
prin schimbarea mediului in care ei traiesc. Aceasta conditiona solutionarea problemelor sociale
de trai si munca (ziua de munca fiind limitata la 10 ore, fiind interzisa munca copiilor pâna la 10 ani
si lichidate amenzile numeroase) , lucru educativ enorm, protectia sociala a lucratorilor, introducerea
elementelor de autogestiune. Anume de la experimentele lui Owen porneste legislatia muncii,
ingineria sociala si paternalismul, larg raspândite in activitatea contemporana.

Socialistii utopici considerau ca unica cale de trecere la noua societate sunt experimentele locale,
difuzarea lor prin imitatie si propaganda scrisa si orala, convingerea paturilor avute in acordarea
ajutorului financiar necesar.

Economia politică a micilor burghezi

A apărut în Europa Occidentală, după revoluţia burgheză Franceză din 1848ţi revoluţia industrială
engleză. Principalii reprezentanţi:

Jean Charles Leonard Simon de Sismondi (1773 - 1842)

Pierre – Joseph Proudhon (1809 - 1865)

Jean Charles Leonard Simon de Sismondi – s-a născut în familia unui pastor în Elveţia. Istoric şi
economist, este socotit a fi precursor a mai multor şcoli economice, inclusiv şi a socialismului,
pentru critica făcută capitalismului. Principalele lucrări:
„Noi principii de economie politică” – 1819
„Stadiu de economie politică” – 1838

1. Iniţial este adept a lui A. Smith, apoi devine un critic al liberalismului clasic.
2. Neagă existenţa legilor obiective afirmând că situaţia omului şi societăţii depinde nu
de legi obiective, ci de forţa şi influenţa lor economică.
3. Critică libera concurenţă – duce nu la armonie, belşug ci la concentrarea avuţiei în
mâinile unora ţi sărăcirea altora.
 4. Respinge teza precum că omul contribuie la prosperarea întregii societăţi, atunci când
îşi satisface propriile interese.
5. Respinge legea lui Say, afirmând că crizele sunt specifice capitalismului
6. Se ridică contra marii proprietăţi private, care dă naştere la venituri exagerate
7. Condamna maşinismul şi introducerea inovaţiilor în producţie.
8. Critică principiul „laisser - faire”, cerând amestecul statului în economie.

Parintele anarhismului a fost francezul Pierre Joseph Proudhon,ideile lui fiind preluate, dezvoltate
si raspândite de rusii Mihail Bakunin si Piotr Kropotkin. Anarhismul reprezinta o fuziune intre ideile
liberale si cele socialiste. De la socialisti a fost preluata critica proprietatii si teoria exploatarii
muncitorilor, iar de la liberali – critica interventiei economice a statului si exagerarea liberei
initiative.

Cercetarea lui Proudhon incepe cu analiza proprietatii, pe care o imparte in doua categorii: marea
si mica proprietate. Marea proprietate o caracterizeaza drept un „furt”, ea având la temelie
„dreptul celui mai puternic”. Mica proprietate, insa, bazata pe munca personala, era considerata
necesara, ea fiind o garantie a libertatii individului si o protectie contra „actiunii arbitrare a puterii
publice”.
Ceea ce se cerea a fi lichidat, mentiona Proudhon, era nu proprietatea insusi, ci „dijma”
proprietarilor – veniturile neprovenite din munca - renta, chiria, dobânda, profitul. Aceasta pe
motivul ca doar munca este creatoare de bogatie, cum au demonstrat-o liberalii clasici si, deci,
numai ea trebuie sa fie remunerata. Deci, pentru a asigura echitatea sociala forma predominanta
de proprietate trebuia sa fie proprietatea bazata pe munca personala, iar forma predominanta de
organizare a activitatii economice – mica productie de marfuri. Proudhon nu ocoleste nici vesnica
problema a stiintei economice – cea a valorii produselor. El afirma ca in diferite epoci si tari unul si
acelasi produs continea diferite cheltuieli de timp si de fabricatie: in unele cazuri mai mari, in altele
– mai mici. Însa intr-un moment determinat valoarea produsului este absolut constanta, ea nefiind
influentata nici de doleantele cumparatorilor, nici de cele ale producatorilor, ci doar de conditiile
de productie la momentul dat. Deci, valoarea produsului nu se formeaza pe piata, conchide el, ci se
„constituie”in cadrul procesului de productie pe baza cheltuielilor temporale si a celor de
fabricatie. O asemenea valoare a fost denumitavaloare constituita.

Proudhon considera ca muncitorii mai sunt exploatati si in sfera circulatiei. Eliberarea lor el o
vedea prin efectuarea unei serii de reforme in aceasta sfera:

+ lichidarea banilor prin inlocuirea lor cu „bonuri de schimb”, care vor permite accesul la
marfurile necesare consumului in dependenta de munca prestata in economie;
+anularea dobânzii prin organizarea creditului gratuit acordat de Banca populara. Se
preconiza ca dobânda sa constituie o suma simbolica de 0,25% pentru acoperirea
cheltuielilor de functionare ale bancii, astfel fiecare putând imprumuta mijloacele
necesare pentru a fonda o intreprindere sau a incepe o afacere oarecare;
+ lichidarea guvernului, devenit in timp institut inutil. Reformarile in sfera circulatiei vor
crea conditii, sustinea Proudhom, pentru formarea clasei mijlocii care, devenind nucleul
societatii, va pune capat conflictelor de clasa si de interese. Astfel guvernul, ca mediator
intre clasele sociale, isi va pierde functia sa principala, el devenind inutil, societatea
autodezvoltându-se in baza libertatii oamenilor posesori si truditori.
Principiile fundamentale ale anarhismului au fost axate in opera lui Max Stirner „Omul unic si
proprietatea sa” (1844), ele reducându-se la urmatoarele.

+ Toate interesele sunt legitime daca poseda taria necesara.

+ Eu sunt acela care decid asupra dreptului meu. În afara de mine nu mai exista un alt
decident. Se poate ca aceasta sa nu convina altora. Treaba lor, nu au decât sa se apere.
+ Daca nu mi-o interzic singur, am dreptul la orice fapta. Am dreptul sa rastorn pe Isus,
Dumnezeu, Iehova daca pot. Am dreptul de a ucide daca nu-mi interzic singur aceasta
fapta, daca nu mi-e frica chiar mie de ea ca de un rau.
+ Lucratorii care se plâng ca sunt exploatati, nenorociti, care nu au nici o proprietate, nu
au altceva de facut decât sa-si recunoasca dreptul de a lua proprietatea care le place.

Gândirea economică marxistă; viaţa şi opera;

K. Marx, 1818- 1883, nascut în Germania, în regiunea Rin, a fost al doilea din cei opt copii ai unui
avocat de origine evreiască. A absolvit facultatea de drept a Universităţii din Berlin. Desfăşurând o
activitate revoluţionară, este expulzat din Germania. Este nevoit să emigreze în Franţa unde face
cunoştinţă cu Proudhon.

În 1848 Marx şi Engels au publicat: „Manifestul Partidului Comunist” – una din

principalele opere ale socialismului ştiinţific, unde se proroce apropierea pieirii
capitalismului. După eşecul revoluţiilor de la 1848 se stabileşte la Londra unde îşi dedică
întreaga viaţă activităţii teoretice. Opera economică de bază este „Capitalul” compus din
patru volume:

I.„Procesul de producţie a capitalului” – 1867

II.„Procesul de circulaţie a capitalului”
III.„Procesul de ansamblu a producţiei capitaliste”
IV.„Teorie asupra plusvalorii” – 1905 – 1910

Sistemul economic marxist s-a format in baza criticii socialismului utopic, precum si a sintezei
ideilor valorii a lui D.Ricardo cu metoda dialectica a lui Hegel. Marx mentiona ca predecesorii sai,
socialistii utopisti, au inaintat idei indraznete, insa ireale, fiind o absurditate critica morala a
societatii existente si descrierea detaliata a societatii viitoare. În plus, el considera imposibila
crearea „insulitelor socialiste” in interiorul societatii capitaliste, apreciind asociatiile cooperatiste
ca elemente de adaptare a clasei muncitoresti la capitalism si nu de eliberare de la exploatarea
capitalista. Transformarea societatii, mentiona el, poate rezulta doar dintr-un proces global,
experimentele izolate fiind sortite esecului.
Pornind de la aceasta, K.Marx si-a propus sa creeze un socialism cu adevarat stiintific, care ar
descoperi legile societatii capitaliste si destinul ei istoric. Fiind un curent minoritar in anii 50-60 ai
sec. XIX marxismul, cu crearea Internationalelor, a primit o larga raspândire in Germania, Austria,
Italia, Rusia, partidele politice si miscarile masive formate influentând substantial istoria secolului
XX. Catre contributiile teoretice principale ale lui Marx se pot evidentia conceptul modului de
productie, dezvoltarea teoriei valorii, crearea teoriei plusvalorii, imbogatirea teoriei capitalului,
perfectionarea teoriei reproductiei produsului social.
Conceptul modului de productie si noul obiect de studiu

La liberalii clasici motorul evolutiei il reprezenta interesul personal si concurenta. Marx, insa, ca
filosof istoric, cauta acest motor in alt domeniu. Ca si Hegel, el concepe societatea nu ca o suma de
indivizi, ci ca un tot intreg (holism metodologic), inaintând conceptul modului de productie ca
totalitate a fortelor de productie si a relatiilor de productie. În fortele de productie Marx includea
nivelul de dezvoltare a fortei de munca, a mijloacelor si obiectelor muncii. Relatiile de productie
cuprindeau cele din cadrul productiei, repartitiei, schimbului si consumului, ele fiind determinate
de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie. Anume ea implica acestor relatii fie un
caracter de ajutor si solidaritate, fie un caracter exploatator, bazat pe dominatie si supunere. Acest
mod de productie, considera Marx, determina „suprastructura”, constituita din formele juridice,
politice, religioase, filosofice proprii societatii existente, el proclamând prin aceasta primatul
materialului asupra spiritualului. Analizând procesul istoric, Marx demonstreaza ca modurile de
productie se schimba continuu pe o linie mereu ascendenta si ca istoria omenirii este, inainte de
toate,istoria succesiunii modurilor de productie. Cauza schimbarii modurilor de productie de la
inferior la superior trebuie cautata intr-un proces care se petrece chiar in interiorul modului de
productie.

Reconceperea teoriei ricardiene a valorii

Marx a preluat teoria valorii marfii de la liberalii clasici, in special de la D.Ricardo,

sistematizând-o si imbogatind-o cu elemente noi. El accepta descoperirile facute de clasici precum
ca la temelia valorii marfii si a schimbului se afla munca materializata in ele, ca marfa are doua
proprietati – valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb, pe care, de altfel, clasicii nu au reusit
sa le explice.
Marx ajunge la concluzia ca dubla proprietate a marfii este conditionata de dublul caracter al
muncii intruchipate in ea – munca abstracta si munca concreta. Munca concreta mentiona Marx,
este activitatea productiva a omului desfasurata intr-o forma speciala – cu anumite unelte si
obiecte de munca, indreptata spre un scop anumit, având ca rezultat o valoare de intrebuintare de
un anumit fel (de exemplu, munca brutarului sau munca croitorului). Spre deosebire de munca
concreta, care poseda un caracter eterogen, munca abstracta este omogena. Deci, munca
abstracta este munca privita ca simpla cheltuire de forta de munca umana in general. De
aceea,anume ea creeaza valoare, considera Marx, descoperire cu care se mândrea in mod
deosebit. Daca munca abstracta este acel element obiectiv care reprezinta substanta valorii,
sustine Marx, atunci marimea ei este data de cantitatea de munca abstracta materializata inmarfa.
La rândul ei, cantitatea de munca se masoara prin timp de munca. Dar producatorii de marfuri
lucreaza in conditii de productie diferite: unii cheltuiesc pentru producerea aceluiasi produs un
numar mai mare de ore de munca, altii un numar mai mic. De aceea Marx precizeaza, ca valoarea
marfurilor nu este data de timpul de munca individual pentru producerea lor, ci detimpul de
munca socialmente necesar, adica timpul de munca in care se produce majoritatea marfurilor de o
anumita speta. De exemplu, la un moment dat se produc 30 ml de metri de pânza, din care 3 ml au
necesitat câte 5 ore de munca, 25 ml – 3 ore de munca si 2 ml - 2 ore de munca pentru fiecare
metru de pânza. În acest caz, timpul de munca socialmente necesar pentru producerea unui metru
de pânza va fi de 3 ore. Ca urmare, intreprinderile ce au cheltuieli mai mici de munca obtin un
câstig suplimentar, iar cele cu cheltuieli mai mari se afla in pierdere.
Legea valorii este o lege care presupune efectuarea schimbului pe baza de echivalente de
munca. În societatea capitalista, sustine Marx, devine marfa si forta de munca, adica capacitatea
omului de a munci. Ca si orice alta marfa ea poseda, deci, valoare de intrebuintare si valoare.
Valoarea fortei de munca, afirma Marx, se exprima in salariu, marimea caruia trebuie sa
corespunda valorii bunurilor necesare reproducerii muncitorului si familiei sale. Însa mai
importanta pentru capitalist este valoarea de intrebuintare a fortei de munca – capacitatea ei de a
produce pentru capitalist plusvaloare. Ricardo si ceilalti clasici mentionau ca starea defavorabila a
clasei muncitoare este determinata de faptul ca salariul tinde spre nivelul valorii mijloacelor de
subzistenta, adica nivelul ei natural. Prin teoria plusvalorii Marx a demonstrat, insa, ca la orice nivel
al salariului muncitorul nu primeste ca remunerare totul ce produce, starea lui ramânând
defavorizata in orice conditii.

Teoria plusvalorii, sau esenta exploatarii capitaliste.

În societatile precapitaliste, considera Marx, circulatia marfurilor poate fi descrisa sub forma M – B
– M, ea exprimând vânzarea marfii proprii de catre micul producator pentru cumpararea altei
marfi care sa-i satisfaca o anumita nevoie. Cu totul altfel are loc circulatia marfurilor in conditiile
modului de productie capitalist, forma ei fiind B – M – B’, in care B’ = B + b. Acest excedent de
valoare peste valoarea initiala a fost denumit de Marx plusvaloare. Care este izvorul lui? La prima
vedere, formula B – M – B’ contrazice legii valorii, care presupune schimb de echivalente. În
conformitate cu cerintele legii valorii B’ ar trebui sa fie egal cu B, iar in realitate el este mai mare.
Aceasta formula contrazice in mod aparent si teoriei valorii munca. Conform acestei teorii,
valoarea se creeaza numai in procesul de productie, ea reprezentând munca umana materializata
in marfa.
Marfa are doua caracteristici: valoarea de intrebuintare si valoarea. Valoarea marfii nu poate
fi izvorul plusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât munca abstracta materializata. Ramâne,
deci, ca izvorul plusvalorii sa fie cautat in valoarea de intrebuintare a marfii. Însa valoarea de
intrebuintare a marfurilor obisnuite (haina, carte) nu are calitatea de a naste valoare. Prin urmare,
izvorul plusvalorii trebuie de cautat in valoarea de intrebuintare a unei marfi speciale, care in
procesul folosirii are calitatea de a produce o valoare mai mare decât propria ei valoare. Asemenea
marfa speciala, sustine Marx, este forta de munca a omului. Plusvaloarea este, deci, valoarea
creata de muncitorii salariati in procesul productiei peste valoarea fortei de munca si insusita
gratuit de capitalist in virtutea proprietatii private asupra mijloacelor de productie (acestei notiuni i
s-a atribuit simbolul „m”).

Teoria capitalului.

Rolul esential al capitalului ca o componenta a avutiei nationale a fost analizat de A.Smith si

D.Ricardo, care l-au abordat mai ales sub aspect tehnic. Marx aprofundeaza analiza istorica si
natura sociala a capitalului, punând in discutie noi aspecte ale acestei categorii economice.
Definind notiunea de capital el arata ca acesta nu reprezinta doar o suma de bani sau cantitate de
bunuri materiale ci, in primul rând, o relatiede productie, raport determinat intre doua clase
sociale care au roluri diferite in desfasurarea activitatii economice : capitalistii, care iau deciziile de
productie, si muncitorii salariati, care sunt factori de executie. Capitalul este o valoare care contine
plusvaloare. Ocupându-se de structura capitalului, Marx l-a divizat in capital constant si capital
variabil.Capitalul constant (c) reprezinta partea de capital banesc utilizat pentru cumpararea
mijloacelor de productie care isi transmit fie gradual, fie integral valoarea sa marfurilor
confectionate.Capitalul variabil (v) este partea de capital banesc utilizat pentru angajarea fortei de
munca care, prin cheltuirea muncii concrete, creeaza o valoare de intrebuintare noua, iar prin
cheltuirea muncii abstracte – o valoare noua.

Destinul capitalismului
Analizând problemele pe care le genereaza modul de productie capitalist, Marx ajunge la concluzia
ca, in sânul lui se formeaza 3 contradictii fundamentale:

+intre caracterul social al productiei si caracterul privat capitalist de insusire a

rezultatelor productiei;
+ intre anarhia in societate in intregime si caracterul organizat in cadrul fiecarei
intreprinderi;
+ intre productie si consum.