Curentele socialiste premarxiste

Curentele socialiste[2] moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de
reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu.

La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie critice la
adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora, materializate în
proiecte de reformare din temelii a societăţii. Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în
existenţa unor tipuri, socotite ideale, de organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi
cum s-ar putea trece efectiv la înfăptuirea lor. De aceea, aceste proiecte generoase, dar irealizabile,

sunt cunoscute sub numele generic de utopii[3].

Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la

mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu, comunismul utopic,
socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea
generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile, spre

deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii săi, al cărui proiect social a fost pus în
aplicare.

Curentele socialiste premarxiste prezintă asemănări privind atât explicarea cauzelor nedreptăţilor
sociale, cât şi necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă:

1) cauza fundamentală a nedreptăţilor sociale consta în distribuirea inechitabilă a proprietăţii private,

care genera exploatarea şi mizeria maselor largi. De aceea, era avută în vedere fie desfiinţarea
proprietăţii private, fie limitarea ei la bunurile provenite nemijlocit din muncă;

2) bazele funcţionării economiei de piaţă (iniţiativa economică individuală, independenţa agenţilor

economici, libertatea contractelor şi a muncii) urmau să fie înlăturate;

3) trecerea la forma preconizată de organizare economică şi socială urma să aibă loc, de regulă, pe
cale revoluţionară, prin acţiunea energică a unor grupuri disciplinate de aderenţi;

4) noile forme de organizare economică şi socială exprimau, cu precădere, interesele categoriilor

sociale salariate şi, uneori, ale celor legate de forme de organizare economică anterioare economiei
de piaţă;
1
5) conducerea procesului economic se realiza fie direct de instituţiile statului, fie prin intermediul
unor colective exprimând voinţa membrilor lor.

Pe lângă asemănările menţionate, în soluţiile preconizate de curentele socialiste premarxiste existau

numeroase deosebiri. Adepţii acestor curente, grupaţi în asociaţii cu caracter exclusivist, sectar, s-au
lăsat antrenaţi în diferite dispute şi polemici, unele în formă violentă.

Socialismul creştin s-a inspirat atât din principiile moralei creştine, cum erau ascetismul şi iubirea
aproapelui, cât şi din unele idei ale Renaşterii, cum erau egalitatea între oameni şi binele comun.

Socialismul laic timpuriu s-a dezvoltat în paralel şi, în parte, în opoziţie cu cel creştin. Adepţii săi
susţineau necesitatea unor prefaceri sociale imediate, militând pentru realizarea bunăstării şi a
fericirii tuturor oamenilor. În opera reformatorului social de limbă franceză Jean-Jacques Rousseau
(1712-1778) se împletesc idei iluministe, liberal-radicale şi socialiste timpurii. El considera, în mod
naiv, că toţi oamenii sunt buni de la natură, dar sunt pervertiţi de societatea nedreaptă. Critica sa
împotriva inegalităţilor economice şi politice ale timpului se împleteşte cu recomandările privind
intervenţia statului în vederea perfecţionării instituţiilor publice. Ideile sale au exercitat o influenţă
durabilă asupra istoriei gândirii sociale.

Comunismul utopic s-a manifestat sporadic la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă,
exponenţii săi fiind uneori încadraţi în alte curente socialiste. Aceştia se pronunţau pentru punerea şi
utilizarea în comun a tuturor bunurilor existente în societate, aplicarea unor principii sociale
egalitariste şi înfăptuirea transformărilor preconizate prin acţiunea violentă a unor grupuri de
militanţi entuziaşti.

Socialismul asociaţionist s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea. Exponenţii săi au criticat vehement rezultatele funcţionării economiei de piaţă
şi au propus înlocuirea ei cu forme asociaţioniste de organizare social-economică, caracterizate prin
instituirea proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, executarea în comun a muncii şi
repartiţia echitabilă a veniturilor. Principalii reprezentanţi ai socialismului asociaţionist sunt:
C.H.R.de Saint-Simon, F.M.C.Fourier şi R.Owen. Claude Henry Rouvroy, conte de Saint-Simon
(1760-1825), Este autorul unei opere întinse, din care menţionăm lucrările Sistemul industrial (1821)
şi Noul creştinism (1825). Saint-Simon susţinea, sub influenţa fiziocraţilor, existenţa unor legităţi
atât în natură, cât şi în societate. În evoluţia istorică, perioadele de înflorire economică, numite stări

2
organice, alternau cu cele de stagnare sau declin, numite stări critice. Progresul social se manifestă
prin descompunerea formelor de organizare socialeconomică învechite şi înlocuirea lor cu altele mai
avansate, aflate în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al industriei, termen care, în înţelesul lui
Saint-Simon, desemna ştiinţa, tehnica şi organizarea producţiei.

Proiectul social-economic al lui Saint-Simon prevedea înfăptuirea unei societăţi industriale

organizate, în care statul urma să dispară treptat, iar preocuparea puterii politice avea să se îndrepte
de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor.

În societatea industrială, activitatea economică urma să se desfăşoare după un plan general, elaborat
potrivit unor obiective prestabilite. Pentru desfăşurarea producţiei, Saint-Simon preconiza
constituirea unor asociaţii la scară naţională şi mondială, care ar fi fost în măsură să elimine anarhia
din producţie şi dezechilibrele economice. Contemporan cu revoluţia industrială, el atribuia
producţiei industriale un rol esenţial în modernizarea şi restructurarea economiei naţionale, motiv
pentru care doctrina lui este numită uneori socialism productivist.

Întreprinzătorii care continuau să dispună de dreptul de proprietate privată şi savanţii aveau să

asigure organizarea producţiei pe baze raţionale, eficiente, fapt de natură să înlăture exploatarea şi
sărăcia maselor muncitoare. Repartiţia veniturilor urma să se facă potrivit principiului colectivist “de
la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”.

François-Marie Charles Fourier (1772-1837) s-a format şi şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în
mediul comercianţilor (ca întreprinzător, comis-voiajor, funcţionar comercial), fapt ce i-a permis să
cunoască în mod direct efectele sociale negative ale fluctuaţiei preţurilor, ruinării micilor
producători, operaţiunilor speculative şi altele. Dintre lucrările sale, menţionăm Noua lume
industrială (1829).

Fourier a elaborat o schemă generală a evoluţiei societăţii omeneşti, în care fazele superioare
cunoşteau forme asociative de organizare socială, denumite garantismul (semi-asociaţia),
sociantismul (asociaţia simplă) şi armonismul (asociaţia compusă). Pentru a justifica principial
necesitatea asocierii oamenilor în entităţi social-economice restrânse, el a formulat legile mişcării
omeneşti, prin analogie cu legile mişcării fizice. Oamenii ar tinde să se aproprie unul de celălalt
conform atracţiei şi respingerii dintre ei, pe baza unor tipuri de pasiuni care îi unesc.

Principiile organizării asociative erau, în optica lui Fourier:

3
• atracţia dintre oameni;

• dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent;

• reducerea ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive.

Proiectul social-economic al lui Fourier cuprinde diverse ipoteze, constatări şi previziuni fanteziste,
ce au constituit obiectul unor repetate acuzaţii de neseriozitate ştiinţifică, atât în perioada vieţii sale,
cât şi mai târziu. Cu toate acestea, ideile sale s-au bucurat de un ecou puternic în rândul
reformatorilor sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea. Câţiva discipoli ai săi, între care Victor
Considérant şi Louis Blanc au întemeiat şcoala societară, care se considera singura reprezentantă
autentică a gândirii socialiste.

Robert Owen (1771-1858) a dispus, în comparaţie cu socialiştii utopici francezi sau din alte ţări, de
dublul avantaj al unei experienţe practice mai diversificate (fiind, pe rând, ucenic, maistru şi patron
în ramura industriei textile) şi desfăşurate în condiţiile economiei de piaţă din Marea Britanie, cea
mai dezvoltată în acea perioadă. Principalele sale lucrări sunt: Noua lume morală (1834) şi Ce este
socialismul (1841).

Proiectul social-economic al lui Owen prevedea aşezarea producţiei şi a muncii pe baze colective,
prin trecerea în proprietate comună a mijloacelor de producţie, înlocuirea concurenţei cu unitatea de
interese şi împletirea muncii manuale cu cea a maşinilor. În acest scop, el preconiza constituirea
unor colonii comuniste, sub forma unor asociaţii (sau cooperative) de producţie şi consum, alcătuite
din câte 300-3000 membri. Această formă de organizare urma să se extindă progresiv la nivelul unor
regiuni, al unor ţări şi, în final, al lumii.

În opinia lui Owen, spolierea celor ce depun o activitate productivă (muncitori, dar şi meşteşugari şi
industriaşi) de către negustori, bancheri şi alţi intermediari se datora, în primul rând, utilizării
banilor în procesul de repartiţie a venitului naţional, fapt ce impunea desfiinţarea lor. În locul banilor
propriu-zişi, urmau să circule banii-muncă, care se prezentau sub forma unor chitanţe (sau vouchere)
atestând prestarea în producţie a unei anumite cantităţi de muncă. Aceste chitanţe puteau fi
preschimbate, fără intermediari, cu orice alte produse necesare traiului, înglobând o cantitate
similară de muncă. Schimbul de produse şi, implicit, de activităţi avea loc în magazine special
amenajate, numite bazare ale muncii.

4
Introducerea banilor-muncă oferea, în viziunea lui Owen, un criteriu echitabil atât pentru repartiţia
venitului naţional între participanţii la procesul de producţie, cât şi pentru circulaţia mărfurilor între
producătorii direcţi. Suportul teoretic şi metodologic al conceptului de bani-muncă era însă,
deficitar, denotând:

• insuficienta înţelegere a rolului şi a funcţiilor banilor în economia modernă de schimb, indiferent

de modul de organizare a acesteia;

• nesesizarea imposibilităţii măsurării directe şi validării sociale a cantităţii de muncă prestate de

agenţii economici individuali.

În practică, în ciuda intenţiilor generoase ale lui Owen, utilizarea banilormuncă avea să ducă la
lipsuri cronice în aprovizionarea cu mărfuri, la speculă şi, în final, la ruinarea membrilor coloniilor
comuniste.

Owen a desfăşurat o activitate bogată de popularizare a ideilor sale, efectuând numeroase călătorii,
rostind cuvântări, publicând diverse lucrări şi chiar adresând memorii oficialităţilor timpului. El a
finanţat înfiinţarea unor colonii comuniste în mai multe localităţi din Marea Britanie şi Statele Unite
ale Americii, dar acestea şi-au încetat activitatea cu mari debite, ruinându-l pe Owen. A sprijinit, în
acelaşi timp, organizarea mişcării sindicale britanice şi a cooperaţiei de consum, aflate la
începuturile lor, şi a militat pentru ameliorarea condiţiilor de muncă ale femeilor şi tinerilor.

Opera sa avea să exercite o influenţă durabilă asupra lui K.Marx (care a preluat, între altele,
conceptul de forţe de producţie) şi a altor gânditori socialişti. Owen a desprins din teoria valorii-
muncă concluzii privind necesitatea înlocuirii economiei de piaţă cu o formă de organizare social-
economică opusă acesteia. Deşi critic consecvent al proprietăţii private, el nu a formulat, în mod
paradoxal, ideea abolirii ei.