6.3 Protecţionismul.

Şcoala istorică germană

Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de
liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic,
metodologic şi al politicii economice.

Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei naţionale,

privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi. Investigarea particularităţilor
naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii şcolii istorice germane, permite formularea
unor constatări realiste şi a unor concluzii adecvate pentru progresul economic al ţării respective.
Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată de liberalii
clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la deformarea realităţii
economice. În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice, care ar fi în
măsură s ă studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale; cercetarea
economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor, asemănărilor
şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese.

Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea
al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape
simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii – ţări în care
dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta
valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale,
superioare calitativ, importate din Anglia. Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un
teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare
economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor
economic. Protecţionismul a preluat şi a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul
statului în stimularea agenţilor economici indigeni şi descurajarea concurenţei externe.

Întemeietorul curentului protecţionist este economistul german Friedrich List (1789-1846).

Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului al XIX-lea, tânărul
List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit
vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile protecţionismului vamal
din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate

1
publicului american, reunite în 1827 în lucrarea Trăsăturile unui nou sistem de economie
politică.

List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea
ideilor lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a
dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state.

Naţiunea, aprecia el, trebuie să se afle în centrul analizei economice, întrucât ea este purtătorul
totalităţii forţelor productive. Prin conceptul de forţe productive ale naţiunii, List avea în vedere
un ansamblu foarte larg de elemente materiale şi spirituale: forţele naturii, capacităţile de
producţie, resursele umane; instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi artă, legislaţia şi politica
economică; administraţia publicăm credinţele religioase şi altele. Forţele productive exprimau
puterea economică şi prestigiul în lume al unei naţiuni şi, abia după aceea, gradul ei de bogăţie.
Forţa de a crea bogăţii, nota List, era mai importantă decât bogăţia însăşi.

Argumentele sale în favoarea protecţionismului sunt, în esenţă, următoarele:

• dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii, şi în special, a industriei impuneau aplicarea unor
taxe vamale suficient de mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul
taxelor vamale era determinat de diferenţa de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile
importate şi cele produse în ţară;

• fiecare naţiune era îndreptăţită s ă î şi dezvolte armonios ramurile economice şi să îşi constituie
un complex economic naţional, ceea ce i-ar asigura sau, după caz, i-ar consolida independenţa
economică şi politică în raporturile cu străinătatea;

• statul avea datoria patriotică de a îi favoriza, pe piaţa internă, pe producătorii indigeni în raport
cu cei străini.

Protecţionismul era menit, în concepţia lui List, să contribuie la educarea economică a naţiunii,
motiv pentru care era numit protecţionism educativ. Pe termen scurt, aplicarea protecţionismului
determina majorarea preţurilor pe piaţa internă, fapt incriminat vehement de adepţii
liberschimbismului. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, a creşterii productivităţii muncii,
nivelul taxelor vamale urma să fie redus progresiv. Protecţionismul nord-american s-a dezvoltat
sub influenţa atât a ideilor unor mercantilişti târzii, cum era Alexander Hamilton, cât şi a teoriei

2
protecţioniste a lui Friedrich List. Hamilton recomanda încă din 1791 încurajarea industriei nord-
americane prin impunerea unor taxe vamale la importurile de produse manufacturate din Anglia.
List a participat, pe timpul şederii sale în SUA, la dezbaterile publice asupra avantajelor unei
politici economice protecţioniste şi respectiv, liberschimbiste, dezbatere ce s-a bucurat de un larg
ecou în cercurile ştiinţifice, şi în general, în rândurile opiniei publice