1. Cum a evoluat ştiinţa economică?

Mult timp s-a folosit pentru ştiinţa economică denumirea de “economie politică”, apărută pentru prima
dată în lucrarea lui A. de Montchrestien din 1615, “Traité d'économie politique”. Termenul provine din
grecescul “oikonomia”, care în traducere liberă înseamnă regulile administrării cetăţii (oikos = casă,
gospodărie, nomos = lege, polis = cetate). Montchrestien este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
mercantilismului, doctrină economică dominantă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, fundamentată pe
câteva idei, şi anume:
– principala formă a bogăţiei constă în cantitatea de metale preţioase de care dispune individul, respectiv
societatea; în consecinţă statul trebuie să aplice politici care să conducă la acumularea unei cantităţi cât
mai mari de metale preţioase;
– scopul oricărei activităţi lucrative este profitul, obţinut în procesul circulaţiei mărfurilor ca diferenţă între
preţul de vânzare (mai mare) şi cel de cumpărare (mai mic), cea mai profitabilă sferă de activitate fiind
comerţul exterior;
– ca o consecinţă a primelor două afirmaţii, statul era sfătuit să aplice politica externă a protecţionismului
vamal, prin care să obţină o balanţă comercială excedentară, excedentul urmând să se transforme într-un
spor al rezervelor de metale preţioase, deci al bogăţiei.
Din cele afirmate până acum rezultă în mod evident o importantă limită a mercantilismului: faptul că
şi-a concentrat atenţia doar pe sfera circulaţiei, neglijând alte domenii, ca producţia şi consumul, cu care
aceasta se întrepătrunde.
De începuturile economiei ca ştiinţă vom vorbi abia o dată cu apariţia şcolii fiziocrate. Fiziocraţii au fost
primii care s-au preocupat de descoperirea esenţei fenomenelor economice, a regularităţilor din economie, a
ceea ce Andre Piettre numeşte “sistemul logic al lucrurilor economice”. Ei au mutat centrul investigaţiilor din
sfera circulaţiei în cea a producţiei şi au încercat să găsească legătura dintre economie şi natură, concluzionând
că legile pozitive formulate de ştiinţă trebuie să se supună regulilor naturale. Pornind de la ideea existenţei unei
“ordini naturale”, fiziocraţii susţineau că, prin mecanismul preţurilor, are loc “autoreglarea” economiei, astfel
că politica economică optimă este cea a liberului schimb sau a liberei concurenţe. Teoria fiziocrată cuprinde şi
primul model de analiză macroeconomică din istoria ştiinţei economice, celebrul “tablou economic” elaborat
de Fr. Quesnay (1758). Sub o formă simplă, acest tablou a reprezentat pentru prima dată fluxurile economice
dintre clasele sociale ale acelor vremuri: clasa fermierilor (considerată singura clasă productivă), clasa
proprietarilor funciari şi clasa sterilă (cei ocupaţi în ramurile economice din afara agriculturii).
Existenţa unei ordini naturale şi promovarea liberului schimb sunt primele elemente ale doctrinei
economice a liberalismului, doctrină la dezvoltarea căreia o contribuţie hotărâtoare a avut-o şcoala economică
clasică. Şcoala clasică are o mulţime de reprezentanţi de seamă, ale căror idei se găsesc dezvoltate în gândirea
economică contemporană, printre care se numără: A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill ş.a.
Opera de consacrare a economiei politice ca ştiinţă este considerată “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei” (1776) a lui A. Smith. Cartea este supranumită “biblia liberalismului” deoarece constituie
fundamentul teoretic al liberei concurenţe. Ea abordează şi de multe ori rezolvă o serie de probleme economice
importante legate de rolul factorilor de producţie în crearea de bogăţie, de natura valorii, de crearea şi repartiţia
venitului naţional etc. “Avuţia naţiunilor” este fresca unei întregi epoci, epoca în care a trăit A. Smith şi în acelaşi
timp o panoramă asupra gândirii economice de până atunci, mărturie în favoarea acestei afirmaţii stând cei peste
o sută de gânditori pe care autorul îi citează.
O altă lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică este “Despre principiile economiei politice şi ale
impunerii” (1817) a lui D. Ricardo. În cadrul acesteia, D. Ricardo îşi expune punctul de vedere cu privire la
obiectul şi metoda economiei politice, aprofundează teoria valorii bazată pe muncă, elaborează o teorie asupra
mecanismului de formare a rentei funciare şi aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei privitoare la
repartiţia venitului naţional. De asemenea, Ricardo extinde teoria “mâinii invizibile” a lui A. Smith – conform
căreia economia se autoreglează prin acţiunea liberă a indivizilor ce urmăresc propria prosperitate – la
comerţul internaţional. Astfel, el afirmă că, dacă ţările lumii se vor specializa pe principiul costurilor
comparative şi avantajelor relative (în raport cu ceilalţi) în comerţul internaţional, dezvoltarea întregii omeniri
va fi mai rapidă.
 Teoria autoreglării economiei prin mecanismul preţurilor şi al concurenţei a devenit o dogmă în
secolul al XIX-lea, dar nu a fost lipsită de contestatari. Dintre aceştia, cei mai vehemenţi au fost comuniştii, a
căror gândire, aproape neglijată la început, avea să marcheze lumea secolului trecut. Ideea centrală a
comunismului, aşa cum apare ea la Marx, este că istoria reprezintă o luptă continuă între clasele sociale pentru
împărţirea bogăţiei, luptă ce va conduce inevitabil la dispariţia capitalismului şi la victoria proletariatului
asuprit. Societatea planificată a proletariatului s-a dovedit a fi în practică una ineficientă, care în loc să
generalizeze bogăţia i-a egalat pe toţi în sărăcie. Prăbuşirea comunismului în Europa a fost însoţită de o
întoarcere la şcoala clasică, deci la liberalism.
O altă contestare a gândirii clasice a venit tot de la un englez: J. Maynard Keynes, autorul celebrei
lucrări “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. Cartea a oferit economiştilor o
nouă fereastră teoretică prin care să studieze lumea, substanţial diferită de liberalismul clasic. Keynes ajunge în
lucrarea sa la o concluzie dezolantă: aceea că “nu siguranţa, ci incertitudinea formează miezul economiei
capitaliste”, că nu există un mecanism de siguranţă automat sau o “mână invizibilă” care să echilibreze
întotdeauna economia. În consecinţă, o naţiune poate rămâne pentru mult timp în recesiune, cu un şomaj ridicat
şi un nivel de trai scăzut. Soluţia? Prin intermediul politicilor monetare şi bugetare, acţionând asupra cererii
globale, guvernul poate stimula economia şi contribui la menţinerea unor niveluri ridicate ale producţiei şi ale
gradului de ocupare. Pentru că susţinea necesitatea intervenţiei statului în economie, s-a spus despre Keynes că
a înlocuit “mâna invizibilă” a lui Smith cu “pumnul invizibil”. Pe plan extern, Keynes era adeptul unei politici
comerciale liberale, combinată însă cu o mişcare controlată a capitalurilor, în condiţiile fixităţii cursurilor de
schimb. El admitea devalorizări ocazionale ale monedei atunci când acestea erau necesare pentru armonizarea
comerţului internaţional liber cu intervenţionismul intern. Pentru supravegherea sistemului ratelor de schimb a
fost creată o nouă instituţie: Fondul Monetar Internaţional, care în plus avea şi sarcina de a furniza lichidităţi
ţărilor confruntate temporar cu deficite ale balanţelor de plăţi. Consensul keynesian a dominat economia
aproape un sfert de secol, până la începutul anilor ‘70, când inflaţia crescândă şi prăbuşirea regimului
cursurilor de schimb fixe, reglementate de F.M.I., i-au provocat destrămarea.
La fel cum liberalismul clasic a fost erodat de noile idei intervenţioniste, keynesismul a fost “minat”
de o contra-revoluţie intelectuală: cea monetaristă. Conform lui Milton Friedman, fondatorul curentului
monetarist, este imposibil să asigurăm la nesfârşit reducerea şomajului prin creşterea inflaţiei, rezultată din
creşterea cheltuielilor publice şi, implicit, a masei monetare. Pe termen lung moneda este neutră, în sensul că
ea nu influenţează producţia reală a unei ţări, ci doar nivelul preţurilor. În plus, economia privată nu este
înclinată spre instabilitate, cele mai multe dintre variaţiile valorice ale producţiei naţionale fiind datorate
intervenţiei guvernamentale. Prin această poziţie, monetariştii se apropie de gândirea clasică, ei redescoperă
piaţa, de altfel Friedman fiind supranumit şi “A. Smith” al secolului nostru.
Pe fondul ascensiunii monetarismului s-au diversificat teoriile economice de inspiraţie liberală, cei
mai mulţi adepţi dovedind a avea teoria economiei ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale.
Economia ofertei susţine că dirijismul descurajează munca şi investiţiile, ducând la reducerea
productivităţii muncii. Politica fiscală trebuie să încurajeze investiţiile prin reducerea impozitelor pe
proprietate şi venituri. A. Laffer, important reprezentant al acestei teorii, afirmă că reducerea impozitelor va
conduce la creşterea încasărilor fiscale ca urmare a lărgirii bazei de impozitare în urma creşterii veniturilor
obţinute din valorificarea noilor investiţii.
Teoria aşteptărilor raţionale, desprinsă din curentul monetarist, îi are ca principali reprezentaţi pe R. Lucas,
Th. Sargent, W. Wallace şi R. Barro. Conform acestei teorii, indivizii cunosc şi folosesc toate informaţiile pe
care se bazează măsurile de politică economică, astfel încât pot anticipa consecinţele acestor măsuri şi pot lua
decizii economice eficiente. Crizele economice, inflaţia şi şomajul, susţine ea, se datorează anticipărilor
greşite, neconfirmate de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Este de preferat ca statul să intervină prin reguli
fixe şi nu prin măsuri neaşteptate, care nu fac decât să creeze confuzii şi afectează anticipările raţionale, putând
conduce la risipă de resurse.
Ultimele teorii trecute în revistă subliniază că liberalismul contemporan diferă de cel clasic la fel de mult pe
cât diferă “minunata lume a lui A. Smith” de lumea ce ne înconjoară astăzi. Economia noului mileniu se află în
faţa unor provocări pe care nici un gânditor nu şi le putea imagina acum un secol, cum sunt globalizarea şi
evoluţia către o economie informaţională, despre care nu ştim deocamdată cum va arăta.
Studiul evoluţiei ştiinţei economice este unul incitant şi util, dar nu face obiectul lucrării de faţă. Tocmai de
aceea ne-am oprit doar asupra câtorva figuri marcante ale economiei, fără să amintim, poate pe nedrept, alţi
mari gânditori. Deşi scurtă, prezentarea de până acum a reuşit să contureze problemele studiate de ştiinţa
economică: bogăţia, repartiţia veniturilor, intervenţia economică a statului etc. Toate aceste probleme au fost
grupate sub o mare umbrelă care să poarte numele de obiectul de studiu al economiei: comportamentul uman
în activitatea de alocare a resurselor rare în scopul acoperirii nevoilor nelimitate ale indivizilor şi societăţii în
ansamblul ei. Cum studiază economia acest lucru vom afla în continuare.

2. Care sunt metodele utilizate în economie?

Ca orice ştiinţă, economia are un obiect de studiu propriu, ca şi metode specifice de investigare şi principii
utile în formularea strategiilor de rezolvare a problemelor economice.
Primele preocupări în ceea ce priveşte economia se rezumau la observarea realităţii şi la descrierea acesteia,
activităţi grupate sub denumirea de economie empirică. Treptat, a fost depăşită faza empirismului şi, prin
analiza, sistematizarea şi interpretarea faptelor, s-a reuşit ca, din descrierile acumulate, să se formuleze
principii generale. Principiile economice se mai numesc şi legi economice, dar ele nu sunt legi în sensul juridic
al termenului şi nici măcar în sensul utilizat de ştiinţele exacte. Economia studiază comportamentul uman,
adesea imprevizibil, ea trebuind să separe ceea ce este de ceea ce nu este economic în viaţa zilnică. Fiecare
individ are propriul său comportament, astfel că legile economice nu sunt legi universal aplicabile. De
exemplu, dacă suntem pe Terra şi aruncăm o piatră de la 5 metri înălţime, ea va atinge solul. Legea atracţiei
gravitaţionale ne asigură de asta şi e universal valabilă. În schimb, reducerea preţului la calculatoare nu va
determina cu certitudine o creştere a numărului de calculatoare cumpărate de fiecare individ în parte, ci
probabil că va conduce la creşterea numărului de calculatoare achiziţionate de către populaţie în ansamblul
său. Legile economice nu prevăd cu certitudine ce va face fiecare individ, ci doar ce va face probabil fiecare;
spunem despre ele că sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai ca tendinţă şi în medie, admiţând
numeroase excepţii.
Metoda prin care, pornind de la analiza faptelor economice concrete, ajungem la formularea principiilor
economice, poartă numele de metoda inductivă. O dată descoperite anumite regularităţi, logic sau intuitiv,
economiştii pot descoperi alte relaţii cauzale posibile între fenomenele analizate, pot formula ipoteze care,
confruntate cu realitatea şi validate de aceasta, se transformă în noi teorii. Spunem în acest caz că a fost
aplicată metoda deductivă. Indiferent de metodele prin care sunt descoperite, principiile economice nu sunt
decât nişte reprezentări abstracte ale unor fapte reale de o mare diversitate. Abstractizarea nu este sinonimă
cu îndepărtarea de la realitate, ea doar elimină ceea ce este nerelevant şi facilitează cercetarea. Orice teorie
economică este un model simplificat al unui anumit segment al activităţii economice. Modelele economice
îmbracă adesea formă matematică şi/sau grafică, fiind foarte utile în elaborarea scenariilor cu privire la
posibilităţile de evoluţie viitoare a activităţii economice. De multe ori, scenariile au la bază informaţii despre
procesele economice culese de-a lungul unor perioade de timp îndelungate; analiza componentelor economiei
prin prisma evoluţiei lor în timp şi spaţiu formează conţinutul metodei istorice.
Adesea ştiinţa economică abordează realitatea prin prisma ştiinţelor exacte, mai ales a fizicii, caz în care
spunem că utilizează metoda analogiei. De exemplu, cât timp în fizică a fost la modă mecanica, economiştii
au înclinat să creadă că şi economiei i se aplică principiul determinist, conform căruia evenimentele economice
pot fi reprezentate printr-o simplă schemă cauză - efect. Descoperirea fenomenelor cuantice în fizică a relansat
controversa determinism - indeterminism, economiştii ajungând în final la consensul că întregul comportament
uman (în consecinţă şi cel economic) nu se supune unei regularităţi certe, ci este de multe ori imprevizibil.
O altă metodă frecvent aplicată în economie este metoda “ceteris paribus”, care poate fi tradusă: celelalte
lucruri (variabile) fiind considerate constante. Vom utiliza această metodă atunci când vom avea nevoie să
izolăm anumite relaţii cauzale dintre variabilele economice, pentru a le studia şi înţelege mai bine. De
exemplu, atunci când vom discuta despre ofertă vom face afirmaţia că, dacă preţul unui bun creşte, canti tatea
oferită din acel bun creşte şi ea. Studiind relaţia preţ - cantitate oferită, considerăm că alte condiţii, cum ar fi
fiscalitatea, mediul de afaceri, rata dobânzii ş.a. sunt constante.
Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.
Microeconomia studiază comportamentul unei anumite unităţi economice, cum ar fi cel al unei firme sau al
unui consumator. De exemplu vom studia cum îşi împarte un consumator venitul între diferite bunuri de
consum. Metaforic vorbind, microeconomia examinează fiecare rotiţă, dar nu mecanismul în ansamblul său.
Sarcina examinării mecanismului revine macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansam-
blul ei sau a unor subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar ş.a. Relaţiile economice
dintre ţările lumii fac obiectul mondoeconomiei. Cu titlu de exemplu, în cadrul mondoeconomiei studiem
impactul introducerii euro asupra economiilor în tranziţie sau efectul unui şoc al petrolului asupra economiilor
dezvoltate. Distincţia micro-macro-mondoeconomic este mai degrabă una teoretică, utilă pentru înţelegerea
economiei, o anumită problemă putând fi tratată din toate cele trei puncte de vedere. Concluziile la care
ajungem studiind problemele economice pot îmbrăca formă pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica realitatea, precum şi la surprinderea şi
formularea concisă a regularităţilor economice. Un exemplu de economie pozitivă este următoarea afirmaţie:
rata inflaţiei în România în 1999 a fost de 50%. Însă o dată cu identificarea principiilor economice este uşor de
trecut de la economia pozitivă la economia normativă. Aceasta, bazându-se pe teorie, formulează judecăţi de
valoare despre cum ar trebui să arate economia sau ce politici economice ar trebui aplicate. O afirmaţie
normativă este următoarea: pentru reducerea inflaţiei, în România ar trebui diminuat ritmul de creştere a masei
monetare cu 25% în 2005.
Am văzut în prima parte a acestui capitol că o lungă perioadă de timp economia a fost preponderent o
ştiinţă pozitivă, preocupată în primul rând de descrierea şi înţelegerea realităţii. “Avuţia naţiunilor” a lui A.
Smith nu este doar o carte de economie ci şi o descriere amănunţită a Angliei secolului al VIII-lea. Sfârşitul
secolului XX este însă marcat de accentuarea controverselor din ştiinţa economică, controverse care se referă
mai puţin la latura pozitivă a economiei şi mai mult la cea normativă, după cum se va putea remarca din
capitolele care vor urma, şi mai ales din cele dedicate macroeconomiei.