Drept roman

Dreptul roman desemnează totalitatea normelor juridice insitutite sau sancționate de statul
roman și este un sistem extrem de vast care cuprinde numeroase ramuri și instituții politice.

Precum toate celelalte popoare ale Antichității, și romanii au făcut cel puțin în aparență și
temporar confuzia între normele de drept, cele de morală și cele de religie. Dovada faptului că ei au
depășit foarte repede această confuzie constă în terminologia utilizată de ei. Astfel, pentru a desemna
normele juridice foloseau cuvântul „ius”, iar când se refereau la norme religioase foloseau cuvântul
„fas”.

Exemple de texte în care s-a făcut această confuzie:

Þ Definiția jurisprudenței dată de către împăratul Justinian „Jurisprudentia est divinarum adque
humanarum rerum notitia; justi atque injusti scientia” – Jurisprudența este cunoașterea
lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept.
Þ Principiile dreptului date de Ulpian: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum, non
laedere suum cuique tribuere” – Principiile dreptului sunt a trăi în mod onorabil, a nu vătăma
pe altul și a da fiecăruia ceea ce este al său.
Þ Definiția dreptului dată de jurisconsultul Celsius: „Jus est ars boni et aequi” – Dreptul este
arta binelui și al echitabilului.

Argumente care susțin prezența confuziei:

– romanii erau un popor conservator, care nu renunța la instituții, concepte, principii deja create
– nu au abrogat niciodată vreo lege, oficial toate legile romane au doar în vigoare
– erau un popor de pratricieni, nu le plăcea teoria, dreptul roman fiind creat doar din practică, un
drept procesoral
– Se spune despre poporul roman că în timp ce acesta era un popor de juriști, grecii erau un popor
de filosofi.

Dreptul roman nu a fost un drept al legilor, ci un drept al instanțelor judecătorești, creat pe

cale procedurală.

Distincția dintre dreptul public și dreptul privat

În mod eronat, Ulpian a afirmat că în timp ce dreptul public vizează interesele statului și al
societății, dreptul privat vizează relațiile sociale cu privire la interesele fiecăruia. Definiția aceasta
este criticabilă pentru că nu interesul este cel care face distincția între cele două ramuri. De interesele
generale ale societății vorbim și în dreptul public, dar și în dreptul privat. Criteriul real de distincție
între cele două ramuri de drept NU îl reprezintă interesul, ci sfera de reglementare juridică.
 În sfera de reglementare a dreptului public intră relațiile sociale cu privire la organizarea
statului și relațiile sociale născute între cetățeni și stat, în timp ce sfera de reglementare a dreptului
privat intră alte feluri de relații sociale:
– cele care țin de statutul juridic al persoanei
– cele care au conținut patrimonial
– relațiile sociale care izvorăsc din soluționarea unor probleme sociale

La rândul său, dreptul roman privat se subdivide în:

a) dreptul civil roman
b) dreptul ginților
c) dreptul natural

Dreptul civil roman cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
dintre cetățenii romani. Acest drept civil are două caractere:
Þ formalist (extrem de complicat) – pentru practicarea la un proces, cetățenii erau obligați să
rostească pe de rost o serie de formule solemne și rostirea greșită a unui singur cuvânt din
formula solemnă ducea la pierderea procesului. Aceste formule, precum și zilele faste, erau
cunoscute doar de către pontifi (preoți păgâni)

Þ exclusivist – se adresează doar cetățenilor romani, străinii NU beneficiau de normele

dreptului civil roman. În timp, însă, din motive de utilitate economică, unor străini li s-a dat
voie să vină la Roma pe perioade scurte, pentru a încheia acte de negoț. Acești străini se
numeau peregrini. Pentru a putea veni la Roma să încheie acte de negoț cu romanii trebuiau
să îndeplinească două condiții: să provină din cetăți în care Roma are tratat de alianță și să
intre sub protecția unui cetățean roman, numit patron.

Aceste relații dintre romani și peregrini nu intră în sfera dreptului civil roman. Dreptul ginților
este cel care reglementează relațiile dintre romani și peregrini. Peregrinii nu cad în sclavie. Spre
deosebire de dreptul civil roman, dreptul ginților desemnează cea mai ușoară formă de exprimare a
dreptului, pentru încheierea unui contract fiind suficientă simpla manifestare de voință a părților.
 Istoria socio-politică a romanilor
epoca
prestatală regalitatea

epoca
republica
statală
principatul
imperiul
dominatul

Epoca prestatală
A luat naștere odată cu întemeierea orașului Roma (aprox. 753 î.Hr.) și până la formarea
statului roman. În 753 î.Hr., orașul Roma a fost fondat de către trei triburi fondatoare: latini, sabini și
etrusci. Membrii acestor triburi și urmașii lor s-au numit patricieni. Nativii, precum și urmașii lor se
numesc plebei. Între cele două categorii existau niște discriminări, patricienii se bucurau de mai multe
drepturi drepturi. ! Plebeii nu erau sclavii patricienilor, erau oameni liberi, erau participanți la viața
economică, dar nu se bucurau de drepturi economice, iar conducerea orașului era compusă doar din
structuri conduse de patricieni.

Instituțiile de conducere:

Þ Rege – era unul de formă, cu atribuții puține, în principal de ordin social și militar
Þ Senatul – era compus din 300 de persoane, tot patricieni, având rol consultativ de sfat al
bătrânilor
Þ Comitia curiata – formată din 30 de curii și 300 de ginți, compusă doar din căpeteniile
patricienilor, luând toate deciziile, inclusiv îl numeau pe rege

La jumătatea secolului VI î.Hr.,regele Silvius Tullius inițiază două reforme, una socială și alta
administrativ-teritorială, din care rezultă fondarea statului roman și finalul epocii gentilice/prestatale.

§ Reforma socială
Regele Servius Tullius a împărțit populația pe criteriul averii în 5 categorii sociale (de la foarte
bogați la foarte săraci). Fiecare dintre aceste 5 categorii sociale au fost împărțite în centurii (unități
militare și de vot).

§ Reforma administrativ-teritorială

Regele a împărțit orașul în cartiere/triburi, fiecare având centuria ei, 4 cartiere urbane și 17
cartiere rurale.

Prin aceste două reforme a luat naștere statul roman, încetând să mai fie un singur oraș.
 Epoca statală

Regalitatea

Instituțiile de conducere a statului în perioada regalității erau:

Þ Adunările poporului – se păstrează comitia curiata din epoca anterioară și se adaugă Comitia
centuriata, care va reprezenta atât interesele patricienilor, cât și interesele plebeilor. Era
alcătuită atât din patricieni, cât și din plebei
Þ Regele – spre deosebire de epoca anterioară, devine un veritabil șef al statului
Þ Statul – păstrează rolul consultativ

Deși intențiile lui Servius Tullius au fost foarte bune îndreptate în direcția inegalității dintre
patricieni și plebei, în realitate, plebeii continuau să fie discriminați pe mai multe planuri:
– pe plan politic:
Deși plebeii au dobândit acces la lucrările Comitiei curiata, celelalte trei instituții de conducere
ale statului rămân în continuare accesibile doar patricienilor.

– pe pan economic:
Teritoriile cucerite de la dușmani intrau în proprietatea statului roman (denumite ager
publicus) și le erau atribuite cu titlu de folosință doar familiilor de patricieni.

– pe plan juridic:
După cum știm deja, singurii oameni din societate care cunoșteau normele juridice
(formulele solemne și zilele faste) erau pontifii.
Ori de cate ori se năștea un litigiu între doi romani, aceștia trebuiau să se prezinte în fața
pontifului pentru soluționare. Cum pontifii veneau doar din rândurile patricienilor, plana constant
asupra lor o suspiciune că sunt părtinitori.

În anul 509 î.Hr. a fost alungat ultimul rege Superbus și ia capăt epoca regalității, poporul
proclamând republica.

Republica (cea mai prosperă perioadă)

Marea noutate pe care o aduce republica este ideea cunoscută în doctrina juridică modernă, sub
denumirea de principiul separației și echilibrului puterilor în stat.
Statul roman în forma republicană nu mai este condus de un singur lider, puterile statale fiind
împărțite între mai multe instituții:

Þ Adunările poporului
– Comitia curiata
– Comitia centuriata
– Concilium plebis
– Comitia tributa
 Odată cu începutul republicii, patricienii admit înființarea unei adunări a plebeilor și anume
Concilium plebis. Patricienii nu erau afectați de deciziile pe care le luau plebeii în acest consiliu,
întrucât aceste decizii, numite plebiscite, nu aveau forță obligatorie în raport cu ei, fiindu-le obligatorii
doar plebeilor.
Cu toate acestea, în timp, aceste plebiscite au început să le afecteze viața și patricienilor, și
aceștia să devină interesați să asiste la ședințele plebeilor pentru a-și putea apăra interesele. Din clipa
în care plebeii le-au permis patricienilor să participe la ședințele lor, Concilium plebis se transformă
în Comitia tributa (plebei + patricieni).

Þ Senatul
Senatului îi sporesc atribuțiile devenind principala putere politică în stat.
Senatul constituie principalul factor de echilibru.

Atribuiile senatului:
– Administrarea provinciilor
– Asigurarea externă a statului
– Administrează tezaurul statului
– Veghează la respectarea bunelor moravuri și a obiceiurilor
– Ratifică legi

Þ Magistrații
Erau înalții demnitari ai statului, care aveau atribuții militare, administrative și juridiciare.

Trăsături ale magistraților:

– erau aleși de popor, de regulă, pe termen de un an
– erau funcții onorifice, în sensul că nu erau remunerați
– erau titluri de onoare
– erau colegiale, în sensul că din fiecare categorie de magistrați existau cel puțin câte doi
care se ajutau și controlau reciproc
– nu se subordonau ierarhic, fiecare magistrat având alte atribuții
– la nivel de competențe și puteri, unii magistrați aveau imperium ( drept de comandă
militară, precum și dreptul de a convoca poporul în adunări), iar ceilalți aveau potestas
(drept de administrare)

Magistrații
Consulii
În perioada tranziției de la regalitate la republică a fost necesară crearea unei instituții care să
preia atribuțiile foștilor regi, dar care să nu aibă aptitudinea de a comite un abuz de putere.
Această instituție a fost consulatul – astfel se alegeau câte doi consuli pe o perioadă de un an,
consuli care nu puteau fi abuzivi față de popor, deoarece după ce le expira mandatul puteau fi judecați
de popor și poate condamnați la moarte.
 Tribunii
Erau numiți câte cinci tribuni, reprezentați plebeilor. Acești reprezentanți ai plebeilor sunt
singurii magistrați care au drept de veto (dreptul de a anula orice măsură).

Cenzorii
Erau magistrații care aveau potestas, se ocupau cu recensământul persoanelor și a bunurilor
în vederea stabilirii impozitelor.
Ei reprezintă prima excepție de la durata de un an al mandatului, mandatul lor fiind de 5 ani.
Mandatul unui cenzor era de 5 ani, dar activitatea propriu-zisă dura un an și jumătate.

Pretorii
Magistrații care se ocupau cu organizarea proceselor private, prin activitatea acstora s-a
consolidat dreptul roman.

Questorii
Magistrații care aveau potestas, colectau impozitele pe baza listelor făcute de cenzori.

Edilii
Aveau potestas și erau responsabili de tot ceea ce însemna viața în târg, mai exact: asigurau
aprovizionarea piețelor, asigurau poliția publică, soluționau procesele ivite în activitatea comercială
din târguri.

Dictatorii
Dictatura: în situație de criză, în care supraviețuirea poporului roman este pusă în pericol, se
suspenda activitatea tuturor magistraților și romanii numesc un dictator care să gestioneze toată
activitatea să iasă din impas.
Dictatorii erau aleși pe o perioadă de 6 luni, dar dacă acea criză nu înceta, mandatul era
prelungit până la revenirea la normal.

Pe plan social, cetățenii nu mai sunt împărțiți în patricieni și plebei, apărând nobilii și
cavalerii, la care spre finalul republicii se adaugă proletarii.
® nobilii – erau categoria superioară din punct de vedere social și veneau din familiile
înalților demnitari. Aceștia promovau menținerea republicii ca formă de organizare
politică a statului
® cavalerii – numiți „oamenii noi”, afaceriștii vremurilor, persoane ce se îmbogățeau în
urma afacerilor elicite și licite (bancheri, cămătari), doreau instaurarea imperiului, un stat
centralizat
® proletarii – cei mai săraci oameni ai acelor timpuri, care pierduseră absolut tot în urma
războaielor (proles=copii); au fost invitați la Roma, deoarece nobilii și cavalerii intraseră
într-un război civil, și cum cea mai puternică armă, adesea, era votul, practic ei au fost
cumpărați, venirea lor a avut ca efect direct câștigarea războiului civil de către cavaleri și
prăbușirea republicii.
 Imperiul

a) Principat – perioada se caracterizează prin cuvântul aparență

Prin geniul politic al lui Octavian, oamenilor li s-a dat sentimentul că lucrurile stau într-un
fel, când, în realitate, democrația începea să devină un concept abstract.
Octavian Augustus a reușit să instaureze un sistem politic autoritar fără ca poporul să își dea
seama. Una dintre primele măsuri luate de către Octavian a fost crearea instituției principat, care era
un o altă magistratură (necorupta). A menținut toate celelalte instituții ale republicii fără ca aceasta să
aibă vreo putere, și-a însușit următoarea titulatură oficială princeps Imperator Caesar Augustus.
Princeps = principe
Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
Caesar = urmaș demn al lui Caesar
Augustus = sfânt sau demn de a fi venerat
S-a proclamat consul și tribun pe viață. Prin toate aceste măsuri el a devenit intangibil.
În plan social, prăpastia între bogați ș săraci s-a adâncit și mai mult, cele două paturi sociale
denumindu-se honostiores (cei onorabili) și umiliores (cei umili).

b) În dominat împărații vor avea în raport cu poporul statutul de dominus et deus (stăpân absolut
și zeu)
 Capitolul 1. Izvoarele dreptului privat roman

Noțiunea de izvor al dreptului

Þ În sens material, prin izvoare ale dreptului se înțelege totalitatea condițiilor materiale
de existență, care determină o anumită reglementare juridică.
Þ În sens formal, izvoarele dreptului desemnează totalitatea formelor necesare pentru
exprimarea normelor juridice.

1. Obiceiul

La început de tot, obiceiurile erau nejuridice și exprimau comportamente pe care oamenii le

respectau de bună voie din convingerea individuală și colectivă că sunt utile societății.
Odată cu trecerea de la societatea gentilică spre societatea politică, acestea se transformă în
obiceiuri juridice, în sensul că respectarea normelor este impusă prin autoritate. apar pontifii care
impun respectarea regulilor juridice cunoscute doar de către el.
Până la momentul adoptării primei legi (legea celor XII table), obiceiul a fost singurul izvor de
drept roman.
Obiceiul se mai numea și mos maiorium (venit din bătrâni) sau ius non scriptum (dreptul scris).

2. Legea

Þ Legea celor XII table

A apărut pe fondul conflictului dintre patricieni și plebei, întrucât plebeii au fost nemulțumiți
multă vreme de faptul că normele juridice nu au fost scrise sau publicate.
După mai bine de zece ani de eforturi în acest sens, tribunul plebeilor, Terentilius Arsa, a reușit
să determine publicarea primei legi romane. Astfel, în anul 451 î.Hr. s-a constituit o comisie compusă
din 10 patricieni (decemvirii legius scribundis = cei 10 care să scrie dreptul), comisie însărcinată cu
sistematizarea obiceiurilor juridice și publicarea lor sub forma unor legi. Astfel, a fost publicată prima
variantă a legii, pe 10 table de lemn. Plebeii au fost în continuare nemulțumiți din două motive:
– în comisia de elaborare a legii nu a fost niciun plebeu
– considerau că legea nu este completă, că au fost omise anumite obiceiuri juridice
Din acest motiv, după doi ani, în anul 499 î.Hr., se constituie o nouă comisie care, de data
aceasta, cuprindea și 5 plebei, comisie ce a completat textul inițial al legii și a publicat legea în forum
pe 12 table de bronz.
Deși romanii nu au abrogat niciodată legea, fiind teoretic în vigoare timp de 11 secole, cele XII
table nu au ajuns până la noi, întrucât la aproximativ jumătate de secol după ce au fost scrise, tablele
au fost distruse în incendierea Romei de către gali.
Cu toate acestea, romanii au continuat să o aplice o bună perioadă de timp, cu mențiunea că
niciodată nu au refăcut textul legii. Motivul pentru care nu au refăcut cele XII table că deja la acea
vreme nu mai era nevoie, deoarece toți cetățenii romani, de la mic la mare, știau pe de rost textul legii.
În acest sens, avem mărturia lui Cicero care spune că în vremea copilăriei sale, legea celor XII table,
era o adevărată carmen necesario (poezioară de știut pe de rost).
În timp, în mod fals, s-a spus că această lege ar fi fost copiată de la greci din legile lui Solon.
Analizele comparative, însă, au demonstrat că legea a fost profund originală.
 Þ Legile romane
Prin cuvântul lex romanii desemnau o convenție și suportă două sensuri: când această convenție
se încheia între două persoane, lex însemna contract; când se încheia între stat și popor, avea sensul
de lege.

Procedura de adoptare a legilor:

Primul pas era prezentarea proiectului de lege de către magistrat poporului. Timp de 24 de zile,
poporul dezbătea proiectul de lege în adunări ad-hoc, pentru a se convinge dacă își doresc sau nu
intrarea în vigoare a respectivei legi. După aceste 24 de zile, poporul se întrunește în adunările oficiale
ale poporului și își exprimă decizia în comitii. Dacă poporul aproba proiectul de lege rosteau cuvintele
uti rogas, iar în cazul în care respingeau legea pronunțau cuvântul antiquo.

Poporul se pronunța asupra legii votând-o în bloc, fără posibilitatea de a aduce amendamente.
Dacă poporul respinge legea, procedura se oprește acolo neexistând posibilitatea ca Senatul
să treacă peste voința poporului. Dacă poporul aproba legea, proiectul este trimis în Senat
pentru a fi ratificat. Senatorii vor verifica dacă prin respectiva lege nu sunt încălcate drepturile
proprietarilor de sclavi, apoi vor publica legea în forum.

Magistratul propune, poporul alege, senatul ratifică.

Structura unei legi:

Legile romane erau compuse din trei părți: praescriptio, rogatio și sanctio.
Þ în praescriptio figurau numele magistratului care a propus legea, comitiile care au votat-o,
data votării și ordinea în care s-a votat în comitii
Þ în rogatio cuprinde textul propriu-zis al legii care, după caz, putea fi împărțit în capitole și
paragrafe
Þ sanctio cuprinde sancțiunile în caz de nerespectare a dispozițiilor din rogatio.

În funcție de acest sanctio, legile erau de trei feluri: leges perfectae (legi perfecte), minus
quam perfectae (mai puțin perfecte) și imperfectae (imperfecte).
În sancțiunea legilor perfecte se preciza că actul juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor
din rogatio este nul.
În sancțiunea legilor mai puțin perfecte se preciza că deși actul încălcat cu nerespectarea
dispozițiilor din rogatio rămâne valabil, părțile urmând a fi pedepsiți prin plata unei amenzi.
În sancțiunea unei legi imperfecte nu se precizează care este sancțiunea unui asemenea act,
ci doar că este interzisă încheierea unui act juridic cu încălcarea dispozițiilor legii.
 3. Edictele magistraților

La intrarea în funcție la începutul mandatului, toții magistrații beneficiau de ius edicendi,

dreptul de a emite un edict prin care să arate poporului cum își vor conduce domeniul de activitate și
ce procedee juridice vor folosi.
Primele edicte au fost date în formă orală (ex dicere), dar începând cu secolul III î.Hr. au fost
publicate pe niște table de lemn vopsite în alb.

Existau două tipuri de edicte:

– edicta perpetua (edicte perpetue) care aveau în general valabilitatea de un an – se aplică pe
întreaga durată a mandatului magistratului care le-a publicat
– edicta repentina edicte ocazionale, neprevăzute, care aveau, în general, o durată de
valabilitate de câteva zile

Deși toți magistrații publicau edicte cu privire la activitatea lor, pe noi ne interesează doar
edictele pretorilor, deoarece în ele erau prevăzute regulile pe baza cărora se vor organiza procesele.
Aceste edicte erau compuse în două părți:
– pars nova/edictum novum (partea nouă): pretorul introducea regulile create de el
– edictum vetus (partea veche): în această parte preotul scria dispozițiile preluate de la pretorii
anteriori

Þ Deși teoreti regulile au valabilitate de un an, anumite dispoziții puteau avea o viață mai lungă.
Þ Pretorii aveau libertate creatoare de a adapta regulile procesuale la cerințele
societății/practicii.

Aceată libertate creatoare a preotului, ia sfârșit în imperiu, deoarece la ordinul împăratului

Hadrian, jurisconsultul Salvius Iulianus, codifica edictul pretorului, adică redactează o formulă finală
a edictului, de la care niciun pretor nu se mai abate. Această codificare a edictului poartă denumires
de edictum perpetum și era structurată în patru părți:
1. Despre organizare proceselor
2. Mijloace procedurale de drept civil
3. Mijloace procedurale de drept pretorian
4. Executarea sentinței

Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian

Prin drept civil romanii se refereau la legi, dreptul pretorian este dreptul creat de pretori prin
procese.
Romanii aveau două adagii care se contrazic: pe de-o parte spuneau că pretorul nu poate crea
drept, pe de altă parte spuneau că drept pretorian este vocea vie a dreptului civil.
Aceste adagii trebuie interpretate, în sensul că pretorul nu creează drept civil (nu scrie legi),
dar dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil,
pentru a-l completa și pentru a-l corecta în spre binele cetățenilor.
 Din aceasta rezultă că dreptul pretorian influențează dreptul civil prin trei căi:
Þ Adiuvandi iuris civilis gratia - vine în ajutorul dreptului civil prin introducerea în edict a
unor procedee juridice menite să înlesnească aplicarea dispozițiilor legale
Þ Supplendi iuris civilis gratia – vine în completarea dreptului civil prin introducerea de
principii/mijloace procedurale noi
Þ Corigendi iuris civilis gratia – modificarea/corectarea dispozițiilor anacronice din dreptul
civil corrigendi

4. Jurisprudența

Romanii defineau jurisprudența ca fiind știința dreptului creată de jurisconsulți prin

interpretarea dispozițiilor cuprinse în legi. Desigur, și acest izvor al dreptului a evoluat concomitent
cu oscilațiile pe plan socio-politic.

Jurisprudența în epoca prestatală

Jurisprudența avea un caracter profund sacral. Astfel, nu se poate vorbi despre o veritabilă
știință a dreptului, întrucât la acea vreme normele juridice nu erau cunoscute de către cetățeni. Singurii
cunoșteau normele juridice erau pontifii și aceștia erau direct interesați să mențină confuzia dintre
religie și drept.

Jurisprudența în epoca veche

Jurisprudența devine laică. În anul 301 î.Hr. un libert numit Gnaeus Flavius a divulgat toate
formulele solemne și zilele faste în forum. Varianta oficială era că acesta a furat manuscrisele fostului
său stăpân, Appius Claudius Caecus, și că le-a publicat fără voia sa în forum. Se pare, însă, că în
realitate, fostul său stăpân i le-a înmânat tocmai cu acest scop. Din acest moment, orice roman,
interesat să cerceteze dreptul, avea libertatea de a o face și astfel au apărut jurisconsulții (oameni pur
și simplu pasionați de cunoașterea și înțelegerea fenomenului juridic și care își dedicau tot timpul liber
în acest scop).
Activitatea jurisconsulților avea un caracter empiric, în sensul că nu elaborau niște lucrări
sistematice, ci dădeau soluții de speță, pe care le transmiteau populației fie prin anumite scrieri, fie
prin prelegeri publice.
Pe lângă activitatea de cercetare a dreptului, jurisconsulții mai ofereau și trei tipuri de
consultații juridice: respondere, cavere și agere.
Þ Respondere – răspunsurile pe care le dădeau cetățenilor cu privire la orice problemă jurdică.
Aceste consultații erau atât de apreciate de cetățeni, încât Cicero își amintește că în acea
perioadă casa jurisconsultului era considerată oracul cetăți.
Þ Cavere – consultațiile juridice pe care jurisconsulții le ofereau cu privire la forma actelor
juridice
Þ Agere – consultațiile pe care ei le dădeau judecătorilor
 Jurisprudența în epoca clasică

În dreptul clasic jurisprudența a atins culmea strălucirii sale. Prin soluționarea unor spețe
extrem de complicate, jurisconsulții au reușit să creeze reguli și principii generale de drept.
În această perioadă, caracterul laic al jurisprudenței se transformă în caracter științific, în
sensul că apar două școli de drept și anume Scoala sabiniană, fondată de Caius Ateius Capito și Școala
proculiană, fondată de Marcus Antisius Labeo.
În această perioadă se scriu mii de lucrări științifice, se remarcă o serie de mari jurisconsulți
de la Capito și Labeo, până la Gaius, Papinian, Paul, Ulpinian, Modestin și mulți alții.

Jurisprudența în epoca postclasică

Așa cum s-a întâmplat cu toate construcțiile specifice republicii, și jurisprudența decade odată
cu descompunerea societății sclavagiste romane.
Într-o epocă în care voința împăratului constituie unicul izvor de drept și știința dreptului cade
în desuetudine, jurisconsulții din imperiul, rezumându-se la a extrage texte din lucrările
jurisconsulților clasici.

Þ Ius publice respondendi

În dreptul clasic, jurisconsulții acordau consultații, aceste consultații nu aveau, însă, un
caracter obligatoriu.
În vremea împăratului Augustian, însă, jurisconsulții, atașați politicii sale imperiale, au fost
investiți cu autoritatea de a da consultații oficiale. Aceste consultații oficiale aveau un caracter
obligatoriu pentru cauzele în care au fost date(nu sunt obligatorii și pentru alte cauze).
Împăratul Hadrian a decis ca aceste tipuri de consultații nu vor mai fi obligatorii doar pentru
spețele obligatorii, ci și pentru spețele similare. Din acel moment răspunsurile date de către
jurisconsulții investiți cu ius publice respondendi, devin izvoare de drept formal.

Þ Legea citațiunilor
În perioada imperiului s-a generalizat o practică, deloc flatantă pentru romani, de a falsifica
în procese textele jurisconsulților clasici. Atât părțile, cât și avocații lor profitau de imposibilitatea
judecătorilor de a cunoaște întreaga jurisprudență clasică și aduceau în favoarea cauzei lor texte clasice
fictive.
Pentru a pune capăt acestor practici, împăratul Valentinian al III-lea a dat legea citațiunilor
în anul 426. Potrivit acestei legi, în fața judecătorilor mai puteau fi invocate doar textele următorilor
jurisconsulți: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius și Modestin.
În cazul unor soluții controversate, judecătorul trebuia să țină seama de opinia majoritară. În
caz de paritate, de egalitate, judecătorul va ține seama de opinia lui Papinian. Și dacă tocmai Papinian
nu se pronunța, judecătorul ținea cont de celelalte două păreri.
 5. Senatusconsultele (hotărârile senatului)

Până în vremea împăratului Hadrian, cu toate că senatul avea un rol vital în procedura de
adoptare a legilor și cu toate că a reprezentat principala putere politică. Hotărârile adoptate de senat
nu au fost izvoare de drept în sens formal până în vremea lui Hadrian.
Prin reforma lui Hadrian aceste senatusconsulte devin izvoare de drept în sens formal.

!paradox: în imperiu puterile senatului scad, dar cu toate acestea, hotărârile senatului devin
izvoare formale de drept. În realitate, prerogativele senatului au sporit, iar senatul devine o anexă a
politicii imperiale.

Cum senatul devine o simplă anexă a politicii împăratului, aceste senatusconsulte nu

exprimau altceva decât voința împăratului. Astfel, împăratul sau un reprezentant al său se prezenta în
senat, anunța ceea ce avea de gând să legifereze, și senatorii votau automat fără a avea un cuvânt de
spus. De cele mai multe ori, împăratul nici nu mai rămânea în încăpere pentru a afla rezultatul.
Din acest motiv senatus consultele se mai numeau și oratiores (simple discursuri)

6. Constituțiunile imperiale

Constituțiunile imperiale desemnau acte cu putere de lege emise de către împărați.

Erau de patru feluri: edicta, mandata, decreta și rescripta.

Þ Edicta – edictele erau instrucțiuni cu caracter general, pe care împărații le dădeau atât în
domeniul public, cât și în domeniul privat (similare cu edictele magistraților).
Þ Mandata – mandatele erau instrucțiuni pe care împărații le dădeau înalților funcționari de stat
în domeniul administrativ și penal
Þ Decreta – decretele erau hotărârile judecătorești date pe care împărații le puteau da în calitate
de judecători. Unele dintre aceste hotărâri le erau obligatorii doar părților din acel proces, însă
puteau exista și hotărâri prin care împăratul formula o nouă regulă de drept obligatorie. Aceste
din urmă hotărâri sunt izvoare de drept în sens formal.
Þ Rescripta – rescriptele erau consultațiile juridice pe care împărați le puteau da în calitatea lor
de înalți jurisconsulți. Dacă aceste consultații le erau oferite particularilor, răspunsul
împăratului era scris chiar pe cererea primită de la aceștia, iar răspunsurile pe care împărații
le dădeau judecătorilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistule)
Alte consultații de interes general erau sistematizate și publicate (liber rescriptorum)
 Opera legislativă a lui Iustinian
Împăratul Iustinian va rămâne în istorie ca fiind cel care a încercat reformarea și uniformizarea
întregului sistem de drept roman, încercând să stopeze degradarea societății sclavagiste.
Pe lângă reformele sale, acesta a inițiat și cea mai valoroasă operă de sistematizare a dreptului
clasic și post-clasic. Pentru contemporani, această operă legislativă a lui Iustinian prezintă o
importanță cu totul aparte, întrucât, în timp, aproape toate celelalte opere juridice romane au dispărut.
Astfel noi am putut reconstitui dreptul roman, tocmai din lucrările lui Iustinian.
Corpus iuris civilis cuprinde patru lucrări: codul (codex), digestele (digesta), institutele
(institutiones) și novele (novelae).

CODUL

Codul a fost publicat în 2 ediții, prima în 529 și a doua 534 și cuprinde toate constituțiunile
imperiale date de toți împărații până la acel moment. Codul a fost elaborat de o comisie compusă din
10 persoane în frunte cu marele Tribonian, mâna dreaptă a lui Iustinina. Alături de Tribonian au lucrat
și profesorul Teofil de la Constantinopol și profesorul Leontius de la facultatea de drept din Beirut.
Doar a doua ediție a codului a supraviețuit și a ajuns până la noi.
Codul are următoarea împărțire în cărți, titluri, constituțiuni și paragrafe. Fiecare
consitituțiune conține o inscriptio și o subscritio. În inscriptio figurează numele împăratului care a
scris constituțiunea și numele destinatarului, iar în subscriptio figurează data și locul emiterii
constituțiunii.

DIGESTELE

Þ Au fost adoptate în anul 533

Þ Reprezintă o adevărată enciclopedie a lucrărilor jurisconsulților clasici
Þ Metoda de lucru a fost elaborată de către însuși Iustinian prin trei constituțiuni imperiale, care
ulterior au devenit prefețe ale digestelor
Þ Comisia a fost compusă din 15 profesori de drept și avocați, coordonați de Tribonian
Þ Din primul moment, membrii comisiei s-au izbit de o problemă: în jurisprudență multe dintre
opiniile jurisconsulților erau contrare. Având în vedere că lucrarea avea un scop practic de a fi
utilă practicienilor, Iustinian a publicat 50 de constituțiuni prin care să pună capăt controverselor
și să desființeze toate instituțiile juridice depășite.
Þ Comisia a fost la rândul ei subdivizată în alte trei subcomisii, conduse de Tofil, Constantin
Doroteu (deoarece aveau de studiat peste 200 de lucrări)
Þ Fiecare din aceste comisii a cercetat anumite lucrări din jurisprudența clasică:
§ Prima subcomisie a cercetat lucrările lui Masurius Sabinus, comentariile la adresa acestor
lucrări (libri ad sabinum), precum și digestele lui Salvius Iulianus. Fragmentele extrase
din aceste lucrări sau numit masa sabiniană
§ Cea de-a doua subcomisie a extras fragmente din lucrările prin care se comentau edictele
pretorilor – masa edictală
§ A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian, alcătuind masa papiniană.
Si tot această subcomisie a extras fragmente ale altor jurisconsulți, care au alcătuit
apendix-ul
Aceste comisii au valorificat peste 2000 de lucrări clasice considerate cele mai valoroase, iar
digestele au fost sistematizate în 50 de cărți, aceste cărți împărțite în titluri, fragmente și paragrafe.
 INSTITUTIONES

Publicate în anul 583, sub coordonarea lui Tribonian, Teofil și Drometeu, institutele
constituie un manual adresat studenților.Ele au fost elaborate pentru valorificarea institutelor clasice,
în special institutelor lui Gaius, Marcian și Florentin. Spre deosebire de institule clasice însă, care nu
erau obligate pentru judecători, institutele lui Iustinian au putere de lege.
Institutele au fost împărțite în 4 cărți subdivizate în titluri și paragrafe.

NOVELELE

Cuprind toate constituțiunile imperiale date de către împăratul Iustinian între ani 534 și 535.

Particularii, care au scris novelele, nu au făcut o selecție a lor, în sensul de a le menține doar
pe cele aplicabile, adică în vigoare. Motiv pentru care multe texte din novele se contrazic.
 Procedura civilă romană
Procedura civilă romană reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
organizarea proceselor private (procese cu privire la proprietate, moștenire, dreptul de creanță etc).

În evoluția lor, istorică romanii au cunoscut trei sisteme procedurale:

1. Procedura legisacțiunilor, în epoca veche
2. Procedura formulară, în dreptul clasic
3. Procedura extraordinară, în epoca post-clasică

1. Procedura legisacțiunilor în epoca veche

Denumirea vine de la cuvintele legis sanctio (acțiuni ale legii).

Caracterele procedurii legisacțiunilor:

Þ Caracterul legal – aceste acțiuni ale legii izvorăsc din lege. În cuprinsul legii existau 5
modele de acțiuni, numite legisacțiuni de judecată, legisacțiuni de executare.
Þ Caracter judiciar – pentru aș putea valorifica drepturile subiective părților li se punea la
dispoziție organizarea unui proces desfășurat în 2 faze: faza in iure ( în fața magistratului) și faza in
iudicio (în fața judecătorului)
Þ Caracterul formalist – procedura legisacțiunilor este caracterizată de un formalism
excesiv, în sensul că în fața magistratului – in iure – părțile sunt nevoie a rosti la perfecție formulele
solemne din legisacțiunea lor. Rostirea greșită a unui singur cuvânt din formula solemnă atrăgea
pierderea procesului în faza in iure.
Þ Caracterul consensual – în virtutea căruia faza in iure nu se poate desfășura în absența
uneia dintre părți, - în mod obligatoriu trebuiau să fie prezenți atât reclamantul, cât și pârâtul în fața
magistratului.

Procedee de citare a pârâtului în procedura legisacțiunilor:

a. In ius vocatio – pentru a-l cita pe pârât în mod valabil, reclamantul trebuia să-i rostească într-
un loc public, de față cu martori, cuvintele in ius te voco. Era un procedeu de citare primitiv, întrucât
dacă pârâtul refuza să se prezinte în fața magistratului , reclamatul îl putea aduce cu forța, punând
mâna pe el. citarea pârâtului nu se putea realiza la domiciliul acestuia, întrucât la romani, domiciliul
era considerat sacru și inviolabil, un templu. În cazul în care pârâtul se ascundea la domiciliu, pentru
a evita citarea, reclamantul se adresa magistratului care îi dădea o missio in possessionem, îl trimitea
în posesiunea sau detențiunea bunurilor pârâtului pentru a-l determina pe acesta să adopte o atitudine
procesuală.

b. Vadimonium extrajudiciar – un procedeu mult mai evoluat prin care părțile de comun acord
stabilesc ziua și ora la care se vor prezența în fața magistratului pentru a se judeca

c. Condictio – somarea pârâtului peregrin.

 a. Faza in iure – în fața magistratului

Primul care vorbește este reclamantul care în formule solemne își afirmă pretenția față de
pârât.

Față de pretențiile reclamantului, pârâtul poate adopta următoarele atitudini:

Þ să recunoască pretențiile reclamantului – se cheamă confessio in iure și duce la asimilarea
pârâtului cu cel condamnat ® pârâtul pierde procesul pe loc fără a se mai ajunge în fața judecătorului
Þ să le nege, dar fără a se apăra corespunzător – conduce la același rezultat, nu se mai ajunge
în faza a doua a procesului.

Þ să le nege, apărându-se corespunzător – singura atitudine care duce la desfășurarea integrală

a procesului, adică se duce în fața judecătorului

§ Despre magistrați

Magistrații judiciari aveau două tipuri de jurisdicții:

Þ contencioasă (competența sau aptitudinea magistratului judiciar de a organiza un proces

în adevăratul sens al cuvântului, în care cele două părți se află într-un conflict juridic având interese
contrare)
Þ voluntară/ grațioasă (aptitudinea sau competența magistratului judiciar de a organiza
procese în care părțile nu se găsesc într-un conflict, din contră urmăresc același scop și anume
încheierea unui act juridic, în general translativ de proprietate).

În faza in iure, pretorii aveau o activitate limitată la a supraveghea dacă părțile au rostit corect
formulele solemne și la a rosti după aceea, după caz, cuvintele: do, dico, addico.
Prin cuvântul do, magistratul judiciar îl confirmă pe judecătorul ales de părți. Prin cuvântul
dico, magistratul atribuie missio in possesionem (detențiunea temporară a bunului litigios) și prin
cuvântul adicco, magistratul ratifică declarația uneia sau alteia dintre părți (îi dă forță juridică).

b. Faza in iudicio – în fața judecătorului

În faza in iudicio dispar atât caracterul formalist, cât și cel consensual, adică părțile se vor
exprima în limbaj obișnuit, nu în formule solemne, în fața judecătorului, deoarece judecătorii nu erau
juriști.
Se poate judeca în lipsa unei părți, nu mai este obligatorie prezența amândurora. Astfel, dacă
una dintre cele două părți lipsește, judecătorul o va aștepta până la amiază. Dacă nici la ora amiezii
nu se va prezenta, judecătorul îi va da câștig de cauză părții prezente.

§ Despre judecători
Judecătorii din dreptul roman nu erau juriști, ci persoane particulare alese de către părți și
confirmați de magistrat prin cuvântul do. Cele mai multe procese erau judecate de judecători
unici
Aceștia se numeau iudex unus. Pe lângă aceștia existau însă, și niște tribunale specializate,
.
nepermanente și permanente.
 Tribunalele nepermanente erau compuse dintr-un număr impar de judecători, specializați în
conflictele comerciale dintre romani și peregrini.

Două tribunale permanente care judecă două litigii doar între cetățenii romani:
Þ Decemviri litibus iudicandis (cei 10 care judecă procesele cu privire la libertate)
Þ Centumviri litibus iudicandis (cei 100 care judecă procesele cu privire la proprietate și
moștenire

2. Procedura formulară din epoca clasică

Procedura legisacțiunilor le-a devenit odioasă romanilor, deoarece legisacțiunile deveniseră

o piedică în calea dezvoltării economice. Marele dezavantaj al legisacțiunilor era acelea că prin ele
erau reglementate doar 5 modele de procese.
Denumirea de procedură formulară, vine de la cuvântul formulă, adică instrumentul juridic
prin care se puteau valorifica noi drepturi subiective care nu figurau în legisacțiuni.

Rolul și structura formulei:

Formula era un mic program de judecată prin care magistratul îi arăta judecătorului din faza
in iudici, cum să soluționeze procesul. Formula era compusă din 4 părți principale și 2 părți accesorii.
Părțile principale sunt: intentio, demonstratio, adiudicatio și condemnatio.
În intentio figurau pretențiile reclamantului față de pârât. În demonstratio, avem actul sau
faptul juridic din care izvorăsc pretențiile reclamantului. Prin adiudicatio, magistratul îl
împuternicește pe judecător să facă o ieșire din indiviziune în procesul de partaj. Prin Condemnatio,
magistratul îl împuternicește pe judecător, care era civil, să pronunțe o hotărâre judecătorească fie de
absolvire, fie de condamnare al pârâtului.
Părțile accesorii care figurau în formulă, doar în măsura în care își doresc părțile, sunt
prescripțiunile și excepțiunile.
Prescripțiunile erau introduse în formulă pentru a se veni în ajutorul unei părți. Dacă acele
precizări veneau în sprijinul reclamantului, se numeau prescripțiuni pro actore, iar dacă venea în
sprijinul pârâtului se numeau prescripțiuni pro reo.
Excepțiunile erau mijloace de apărare puse la îndemâna exclusivă a pârâtului prin care
pârâtul nu neagă pretențiile reclamantului, dar aduce niște argumente menite a le paraliza efectele.
Până în epoca post-clasică, excepțiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că
judecătorului nu îi era permis să-l condamne pe pârât la mai puțin decât se cere.
Dacă reclamantul pretinde 100 de ași și pârâtul dovedește pe cale de excepțiune că-i
datorează doar 50 de ași, judecătorul va fi obligat să pronunțe o sentință de absolvire a pârâtului (adică
nu îi datorează nimic).

Litis contestatio și efectele sale:

Litis contestatio marchează momentul de trecere de la faza in iure spre faza in in iudicio a
procesului, adică este ultimul act în fața magistratului și desemnează copia de pe formulă care i se
remite pârâtului, pentru ca el să-și poată construi apărarea.

Litis contestatio produce trei efecte:

 Þ efect extinctiv – În virtutea acestui efect, dreptul real dedus de către reclamant în instanță se
stinge.
Þ efect creator – În locul dreptului real stins va lua naștere un nou drept care poartă invariabil
asupra unei sume de bani (drept de creanță). Asta, deoarece multă vreme hotărârile judecătorești aveau
un caracter pecuniar.
Þ efect fixator – Prin litis contestatio se fixează definitiv toate elementele reale(țin de
identitatea părților) și personale ale formulei (identitatea părților și a judecătorului).

Categorii de acțiuni:

1. Acțiuni in rem (reale) și acțiuni in personam (personale):

Acțiunile in rem sancționează drepturi reale, în timp ce acțiunile in personam sancționează

drepturi personale (de creanță). De aici decurge o diferență între ele, întrucât drepturile reale sunt
opozabile erga omnes, se poate întâmpla, ca în intentio a formulei reale să figureze doar numele
reclamantului, fără a avea în mod obligatoriu un pârât.
Acțiunile personale izvorăsc din contracte, deci produc efecte inter partes ® sunt opozabile
doar părților contractante ® în intentio a formulei in personam trebuie să apară un pârât determinat.

2. Acțiuni civile și acțiuni honorari/ pretoriene:

Acțiunile civile sunt cele care izvorăsc din lege (legisacțiuni), pe când acțiunile honorari sunt
formulele pe care pretorul le redactează fără ca ele să fie prevăzute în lege, sunt originale.

La rândul lor acțiunile honorari sunt de trei feluri:

– In factum – erau acțiuni scrise de la zero de către pretor, redactate pe baza faptelor expuse
® în intentio sunt indicate faptele săvârșite de pârât
– Fictici sunt un hibrid între acțiunile civile și acțiunile in factum pentru că pretorul pornește
de la o legisacțiune pe care o adaptează la speța respectivă prin introducerea unei ficțiuni ® extinde
astfel sfera de aplicare a unei acțiuni civile și la alte cazuri
– Formula cu transpozițiune - prin această formulă s-a permis obligarea lui pater familias de
către fiu. Pentru ca pater să poată răspunde pentru prejudiciul contractual produs de fiul său, pretorul
scria în intentio a formulei numele fiului și în condamnatio trecea numele lui pater.

3. Acțiuni directe și acțiuni utile

Acțiunile directe au fost create pentru a sancționa anumite cazuri, iar acțiunile utile au
sancționat cazuri similare prin extinderea sferei de aplicare. Orice acțiune directă poate deveni o
acțiune utilă prin introducerea unei ficțiuni.

4. Acțiuni populare și acțiuni private

Acțiunile populare puteau fi deschise sau intentate de oricine pentru că apărau interesele
generale ale societății, în timp ce acțiunile private puteau fi deschise doar de către reclamantul ale
cărui interese au fost lezate.
 5. Acțiuni penale și acțiuni persecutorii

Printr-o acțiune penale se urmărește condamnarea pârâtului la plătirea unei sume de bani,
prin acțiunile persecutorii se urmărește condamnarea pârâtului la restituirea bunului sau repararea
pagubei cauzate.

6. Acțiuni de drept sctrict și acțiuni de bună-credință

În acțiunile de drept strict, judecătorul trebuie să interpreteze ad literam contractul păgubitor,

în acțiunile de bună-credință, judecătorul va trebui să interpreteze conform voinței părților, nu în
conform literei actului.
În cazul acțiunilor de bună-credință, în intentio a formulei pretorul trebuia să îi scrie
judecătorului cuvinte ex fide bona (să interpreteze cu bună-credință).

7. Acțiunile arbitrarii

Acțiunile arbitrarii au fost create în scopul atenuării nemulțumirilor generate de caracterul

pecuniar al sentințelor.

Mecanismul era următorul:

Într-o primă etapă, judecătorul avea rol de arbitru. În calitatea lui de arbitru, îi putea ordona
pârâtului să-i restituie reclamantului bunul. Dacă pârâtul refuza, arbitrul își schimba calitatea în cea
de judecător și îl condamna pe pârât la plata unei sume de bani.
NB!! Reclamantul era cel care își stabilea valoarea prejudiciului ® putea cere o sumă mult
mai mare decât valoarea reală a bunului, motiv pentru care pârâtului îi convenea să fie de bună-
credință și să restituie bunul.

Efectele sentinței

Hotărârile judecătorești puteau produce două efecte:

Þ Forța juridică a sentinței

Toate sentințele, fie de absolvire, fie de condamnare, aveau această forță juridică pe care
noi, în prezent, o numim autoritate de lucru judecat ® același proces între aceiași doi oameni cu
privire la același obiect nu se poate redeschide la nesfârșit., odată judecat rămâne judecat.

Þ Forța executorie a sentinței

Acesta se produce doar în sentințele de condamnare, pentru că ea înseamnă punerea în

executare a condamnării. După ce pârâtul este condamnat la plata unei sume de bani, desigur, că va
putea plăti de bună-voie suma de bani. Dacă nu plătește de bună-voie, reclamantul va trebui să
deschidă împotriva sa o actio iudicati prin care să pretindă condamnarea executării inițiale. Dacă
pârâtul recunoaște că nu a plătit, pretorul va emite un decret de executare prin care fie îl trimite pe
reclamant în detențiunea bunului pârâtului, fie îl trimite pe pârât în închisoarea personală a
reclamantului.

NB! În acest punct, reclamantul se numește creditor, și pârâtul se numește debitor.

Dar dacă în fața pretorului, debitorul nu recunoaște condamnarea inițială, se va trece la o

nouă judecată în fața unui judecător, iar dacă debitorul pierde și acest al doilea proces, va fi condamnat
la plata dublului condamnării inițiale ® se pune în mișcare executarea silită.

Executarea silită:

Þ Venditio bonorum – producea efecte tragice pentru debitor, întrucât atrăgea infamia sa, devine
infam, iar odată devenit infam este vândut în afara Romei.
Presupunea două faze: prima fază fiind missio in possesionem – timp de 30 de zile îl avem
pe debitor închis și se pune sechestru asupra bunurilor – creditorul este trimis în detențiunea bunurilor
debitorului pentru a-l împiedica pe debitor să-și mărească insolvabilitatea. Toți creditorii vor alege de
comun acord un magister bonorum care să se ocupe de întocmirea inventarului și de organizarea
licitației. Toată averea debitorului se vinde în bloc. Dacă după trecerea unui termen de 30 de zile
debitorul nu-și plătea datoria, se trece la faza a doua.
Þ Distractio bonorum – bunurile debitorului se vindeau cu amănuntul, până la satisfacerea
cerințelor.

3. Procedura extraordinară

Procesul se desfășura de la început până la sfârșit în fața aceleiași persoane, un magistrat

judecător (un funcționar public) ® dispare diviziunea procesului în două faze, tocmai de aceea se
numește extraordinară, deoarece este extra ordinem.
Apare o ierarhie a probelor, în sensul că probele cu înscrisuri dobândesc o forță probantă
mai mare decât proba cu martori.
Toate procesele se desfășoară într-o clădire desemnată acestui scop.
Sentința, în sfârșit, nu mai are un caracter exclusiv pecuniar, adică se poate condamna în
natură (ad ipsam rem). În plus, punerea în executare a sentinței nu mai cade în sarcina reclamantului,
putându-se asigura prin forța de constrângere a statului (manu militari).
Dispărând procesul în două faze, a dispărut și formula ® excepțiunile nu mai au un caracter
absolutoriu, ci au devenit minutorii, adică judecătorul putea sa-l condamne pe pârât la mai puțin decât
s-a cerut. Astfel, dacă reclamantul pretinde de la pârât o datorie de 100 de ași, iar pârâtul dovedește
pe cale de excepțiune că datorează doar 50 de ași, judecătorul îl va putea condamna pe pârât la plata
de 50 de ași.
 Persoanele
Capacitatea juridică

Noțiunea de persoană în dreptul roman nu coincide cu noțiunea de persoană în dreptul

contemporan. Asta, deoarece spre deosebire de dreptul nostru în care toate persoanele sunt
considerate subiecte de drept, în dreptul roman nu toți oamenii aveau statutul juridic de persoană,
unii dintre ei fiind considerați bunuri.

Persoanele, la rândul lor, nu aveau aceeași capacitate juridică. ! Capacitatea de exercițiu, la

romani, se numea caput sau personalitate sau capacitate.

Singurii care aveau personalitate sau capacitate deplină (aptitudinea de a încheia acte juridice
în nume propriu) erau acele persoane care îndeplineau în mod cumulativ următoarele condiții:
Þ erau oameni liberi (status libertatis)
Þ aveau cetățenie romană (status civitatis)
Þ erau șefi de familie. (status familiae)

Limitele temporare ale personalității

Ca regulă, personalitatea începe o dată cu nașterea persoanei și încetează prin moartea acesteia.
Dar există și doua excepții de la această regulă:
§ copilul conceput se consideră născut atunci când vine în interesul său. De exemplu,
când i se recunoaște un drept, cum ar fi dreptul de moștenire.
Obligații nu se pot însă crea în sarcina unei persoane nenăscute.
§ momentul încetării personalității: prelungirea personalității defunctului până la
acceptarea moștenirii de către moștenitori. Acest artificiu juridic se datora principiului roman potrivit
căruia nu poate exista patrimoniu fără de titular.

Condiția juridică a oamenilor

cetățeni
Persoane oameni liberi latini

necetățeni
peregrini
Atât cetățenii, cât și necetățenii puteau fi: ingenui sau dezrobiți

Lucruri (res) sclavii

 Oamenii liberi

Cetățenii romani

Sunt singurii care de la început s-au bucurat de plenitudinea drepturilor.

Moduri de dobândire a cetățeniei:

Þ prin naștere – modul originar de dobândire a cetățeniei romane. Copilul născut în
interiorul unei căsătorii civile romane, dobândește condiția juridică a tatălui său de la momentul
conceperii, dar copilul născut în afara unei căsătorii civile romane, dobândește condiția juridică a
mamei sale de la momentul nașterii
Þ ca efect al dezrobirii – este un amendament, libertul are condiție juridică mixtă. Deși
devine cetățean roman, el nu va avea plenitudinea dreptului cetățenilor romani
Þ prin naturalizare – mod de dobândire a cetățeniei romane de către străini prin votarea
unei legi speciale de acordare a cetățeniei unor persoane determinate
Þ prin beneficiul legii – străinul care întrunea condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea
cetățeniei devenea cetățean roman

Drepturile cetățeanului roman:

Þ drepturi politice – erau ius suffragii (dreptul de vot), ius honorum (dreptul de a fi ales,
de a candida la magistratură), ius militae (dreptul de a se înrola legiunile romane)
Þ drepturi civile – ius connubium/connubi (dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană);
ius commercii/commercium (dreptul de a încheia acte juridice romane, reglementate de drept civil
roman prin legi; dreptul de a se folosi de legisacțiuni/de a deschide un proces.

Numele cetățeanului roman – extrem de complex (ținea loc de buletin), cuprindea toate datele
de identificare ale persoanei. Cicero se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tibru Cicero.

Numele cetățeanului roman era compus din 5 elemente:

– Praenomen (prenumele) – numele sub care cetățeanul era cunoscut în societate
– Nomen gentilicium (numele ginții din care făcea parte)
– Indicațiunea filiațiunii (numele tatălui)
– Indicațiunea tribală (din ce cartier făcea parte)
– Cognomen (porecla)

Pierderea cetățeniei:
– prin pierderea libertății
– prin exil
– ca efect al inadmisibilității dublei cetățenii
– ca sancțiune pentru delictele comise față de alte state aliate ® cetățeanul roman care
comitea o infracțiune față de un stat aliat, era predat acelui stat pentru a se exercita asupra lui dreptul
de răzbunare. Dacă statul respectiv unu își exercită dreptul de răzbunare asupra lui și îl trimit înapoi
în Roma, statul roman îi retrage cetățenia romană.
 Erau „rudele” romanilor, fiind oameni liberi cu o condiție juridică inferioară cetățenilor romani,
în sensul că nu beneficiau de toate drepturile pe care le avea un cetățean roman, ci doar de o parte din
acestea.

Latinii erau de patru feluri:

Þ latinii veteres – cei mai vechi latini și aveau doar ius commercii, ius connubii, ius suffragii
Þ latinii conoliari – erau locuitorii coloniilor fondate înainte de anul 268 î. Hr. Și aveau doar
ius commercii.
Þ Latinii fictivi – locuitori ai provinciilor romane, asimilați latinilor din colonii, deci aveau
doar ius commercii.
Þ Latinii iuniani – categorie aparte de latini, întrucât aveau o condiție juridică mixtă. Întrucât
ei reprezentau oamenii dezrobiți fără respectarea formulelor solemne, își trăiau toată viața ca oameni
liberi, dar mureau ca sclavi, în sensul că nu aveau voie să-și lase testament.

Erau cetățenii străini. Aveau o condiție juridică inferioară latinilor și erau de două feluri:
Þ Peregrinii obișnuiți – acei străini având cetățenia unor state cu care romanii aveau tratate
de alianță și cărora le era permis să vină la Roma pentru a încheia acte de comerț – ius commercii
Þ Peregrinii dediticii – acei străini aparținând unor state cu care romanii aveau relații
conflictuale/ de război. Lor nu le era permis să vină la Roma, sub sancțiunea căderii în sclavie. Nu
aveau niciun drept în statul roman.
După anul 212, aproape toți străinii și peregrinii, în afară de peregrinii dediticii, dobândesc
cetățenia romană prin edictul împăratului Caracala.

Sclavii

Aveau statut juridic de bunuri, nu de persoane.

a) Izvoarele juridice ale sclaviei

Þ nașterea – copilul născut în afara unei căsătorii civile romane, dobândește condiția juridică
a mamei. Dacă mama la momentul nașterii este sclav, se va naște sclav, chiar dacă tatăl este om liber.
Excepție: dacă pe durata sarcinii, mama fusese la un moment dat om liber, se naște liber și copilul.
Þ Războiul – prizonierii de război
Þ Căderea în sclavia ca sancțiune pentru anumite fapte – cetățenii romani erau vânduți ca
sclavi în afara Romei în următoarele situații: dacă devenea debitor insolvabil, dacă fusese prins în
flagrant, dacă dezerta regiunilor romane, dacă refuza să se înroleze în armată. Două situații aparte:

;
 b) Condiția juridică a sclavului

Dacă sclavul este considerat un bun (res), stăpânul are asupra lui drepturi absolute, inclusiv de
viață și de moarte. Asta înseamnă că sclavul nu este titular de drepturi civile, nu poate încheia o
căsătorie, să încheie acte civile în nume propriu pentru că nu e persoană.

Excepție: cu toate că ei nu pot să încheie acte juridice, sunt valabile acele acte juridic încheiate
de sclavi, dacă prin ele îl îmbogățeau pe dominus.

Sclavii aveau un peculiul. Peculiul putea consta în bani, bunuri, înalți sclavi. Acest peculiu,
care putea consta în diverse daruri de la stăpân, nu era în fapt proprietatea sclavului, ci tot proprietatea
stăpânului care îi promitea că dacă agonisește toate aceste bunuri, vor fi ale sale după ce va fi dezrobit.
În realitate, după ce îl exploata pe sclav până la bătrânețe, când nu mai era util, stăpânul îl dezrobea
în schimbul peculiul agonisit prin munca de o viață.

Dezrobiții

Se numeau liberți, iar foștii stăpâni dobândeau numirea de patroni.

Formele dezrobirii:

a) Formele solemne ale dezrobirii

– censu – dezrobirea realizată de către stăpân în momentul recensământului, iar sclavul era
trecut în coloana persoanelor, nu în cea a bunurilor. Slavul nu devine doar om liber, ci și cetățean
roman cu drepturi și obligații
– vindicta – dezrobirea prin proces fictiv, organizat de către pretori în virtutea jurisdicției
sale grațioase în fața magistratului, la finalul căruia magistratul rostește cuvântul addico, iar sclavul
este dezrobit
– Prin testamento – dezrobirea făcută prin clauză testamentară

b) Formele nesolemne ale dezrobirii

– per epistulam – scrisoare de la stăpân
– inter amicos – declarația nesolemnă, verbală, făcută de către stăpân în fața unor prieteni
– post mensam – era eliberarea sclavului de către stăpânul însuflețit de reușita unui ospăț

Deși libertul este un om liber, pe toată durata vieții lui va continua să aibă niște obligații față
de patronul său.
Aceste obligații sunt:
– Bona – prin bona se înțelege dreptul pe care patronul continuă să-l aibă asupra bunurilor
dezrobitului (patronul dobândește drept de moștenire, va avea vocație succesorală, iar dacă dezrobitul
nu are succesori, patronul va moștenii tot. Dacă are succesori, patronul va avea o cotă de 1/3 din
moștenirea libertului)
– Obsequium – se înțelege respectul/ devotamentul pe care libertul i-l datorează
patronului pe toată durata vieții. Acest respect se exprimă în trei feluri: nu are voie să-l dea vreodată
în judecată, trebuie să fie extrem de politicos de fiecare dată când îl vede în public și, în cazul în care
patronul rămânea pe drumuri, sărăcea complet, dezrobitul avea obligația de a-i asigura alimente de
bază, dar această obligație este reciprocă.
– Operae – anumite servicii pe care dezrobitul le prestează pentru patron, să-l ajute rin
servicii domestice, care se numeau operae officiales (neevaluabile în bani) și operae fabriles, acele
servicii evaluabile în bani (daruri aniversare)

În timp, pentru că fenomenul dezrobirilor a luat mare amploare, s-au adoptat două legi prin
care să fie limitate dezrobirile.
Prima lege se numește Fufia Caninia și stabilește un prag al dezrobirilor, un număr maxim de
dezrobiri pe care le poate face un stăpân. În funcție de nr sclavilor pe care îi avea un stăpân, această
lege permitea dezrobirea unui număr de sclavi cuprinși între 1/5 și 1/2.
A doua lege Aelia Sentia, impune alte limitări pe lângă cele stabilite în prima lege după cum
urmează:
Þ Stăpânii sub 20 de ani nu pot dezrobi sclavi, deoarece nu au capacitatea necesară
Þ Nu pot fi dezrobiți sclavi sub 30 de ani
Þ De la aceste reguli se puteau face excepții doar cu aprobarea unui consiliu special
 Familia romană. Status familiae

Noțiunea de familie din dreptul roman nu coincide cu noțiunea din prezent.

La romani, familia exprima puterea, stăpânirea lui pater familias, adică patrimoniul lui pater
familias era familia lui ® totalitatea bunurilor și a persoanelor aflate sub puterea lui pater familias
constituie familia lui.

Existau două tipuri de persoane: sui iuris și alieni iuris.

– erau persoane care nu se aflau sub stăpânirea unui pater familias

– persoane autonome din punct de vedere juridic
– persoane care au capacitatea de a încheia acte juridice în nume propriu
– persoane care pot să stăpânească un patrimoniu/bunuri

– sunt toate persoanele care se află sub puterea unui pater familias
– Ele nu au capacitatea de a încheia acte juridice în nume propriu
– Nu pot avea nimic pe numele lor, nu pot fi proprietari

În funcție de persoanele sau bunurile asupra cărora se exercită puterea lui pater familias
denumirea este diferită:
Þ manus – puterea bărbatului asupra soției
Þ patria potestas – puterea tatălui asupra descendenților/puterea părintească
Þ dominica potestas – puterea stăpânului asupra sclavilor
Þ dominium – puterea stăpânului asupra altor bunuri, cu excepția sclavilor
Þ mancipium – puterea unui pater asupra fiului vândut de un alt pater familias

Rudenia

La romani existau două tipuri de rudenie:

– agnațiunea = însemna rudenia civilă, rudenia juridică, adică legătura de rudenie creată
pe stăpânirea șefului de familie
– cognațiunea = este rudenia de sânge, adică nu ține de puterea cuiva

OBS: Multe secole doar rudenia civilă producea efecte juridice.

Puterea părintească – patria potestas

Înseamnă puterea pe care pater familias o exercită asupra fiilor, fiicelor și nepoților din fii,
nu și nepoților din fiice.

OBS: Exercitarea puterii părintești nu era în vreun fel condiționată de vârstă. Atât timp cât pater
familias este în viață și nu s-a realizat nici un act juridic prin care o persoană să iasă de sub puterea lui,
el își exercită puterea.
 Patria potestas are un caracter perpetuu și nelimitat.

Caracterul perpetuu se referă la întinderea în timp, ca regulă, dacă nu intervin acte juridice
prin care să se schimbe asta, de la naștere până la moarte se afla sub puterea lui pater familias.

– dacă îl vinde pe băiat altui pater

Acte de intervenție posibile:
– dacă le mărită pe fete
– dacă își pierde libertatea/cetățenia, pater este debitor insolvabil
– moduri artificiale de stingere a puterii părintești: emanciparea,
adopția, căsătoria cu manus sau pierderea personalității de către
pater familias
– moduri naturale de stingere a puterii părintești: moartea

Excepții: Simplul fapt al nașterii unui copil într-o familie romană nu înseamnă că este
recunoscu de pater familias, adică dacă îi primește sau nu sub puterea lui.
Dacă îl ia în brațe îl primește. Dacă îl lasă jos/nu îl ia în brațe, înseamnă că nu-l primește.

Caracterul nelimitat desemnează aptitudinea lui pater familias de a dispune în totul de

persoana și de bunurile aflate sub puterea lui, el are toate drepturile, el decide în toate aspectele.

În epoca veche, pater familias are drept de viață și de moarte celor aflați sub puterea lui,
pentru că în timp, în dreptul clasic (republică) s-a consacrat ideea că nu este echitabil ca fii să aibă
același statut cu sclavii.

S-au pus niște măsuri de limitare a puterii părintești:

Þ șeful de familie care-și omoară un descendent este sancționat cu deportarea
Þ pater familias care-și maltratează fiul va fi obligat să-l emancipeze, adică să-l lase să iasă de sub
puterea lui
Þ interzicerea vânzării fiilor de familie, dar îi puteau închiria.
Þ se menține dreptul șefului de familie de a-l abandona ce cel nou născut

Tot în dreptul clasic, fiilor li se cunoaște dreptul de a deține pentru sine anumite bunuri, care
sunt ale lor, nu mai sunt ale lui pater.

– peculium castrense = solda primită din armată, sunt bani câștigați cu

prețul vieții
– peculium quasi castrene = bani câștigați în cadrul curții imperiale sau
Aceste bunuri erau:
în cadrul clerului bisericesc
– bona aventicia = bunuri pe care le primește pe linia maternă (în cazul
în care mama era căsătorită fără manus cu tatăl)
 Căsătoria

Romanii aveau două forme: căsătorie cu manus și căsătorie fără manus.

Căsătoria cu manus reprezenta, în epoca veche, regula. Era căsătoria în care femeia intra sub
puterea soțului ei.
De aici decurg următoarele efecte:
– soțul îi devine femeii din punct de vedere juridic noul pater familias
– prin urmare, femeia rupe rudenia civilă cu familia de origine
– se desființează agnațiunea dintre ea și familia în care s-a născut și se înființează o nouă
rudenie civilă față de soțul ei și noua familie ® ea nu îl va mai moșteni pe tatăl inițial, ci
doar pe soț

Căsătoria cu manus se încheie în 3 forme:

– era forma solemnă de încheiere a căsătoriei accesibilă doar patricienilor

– se realiza în fața viitorilor soți, a unui pontifex maximus, erau preoții care-l
slujeau pe Jupiter, și cel puțin 10 martori
– în fața preotului se oferea lui Jupiter o pâine specială (panis farreus), ca să
atragă favorurile zeului pentru căsătorie
– nu era accesibilă plebeilor

– nu este solemnă
– este accesibilă plebeilor
– se realiza prin coabitarea unui an neîntrerupt sub același acoperiș
– daca acel cuplu a rezistat un an fără să se despartă mai mult de 3 zile, femeia
intră sub puterea bărbatului

Coemptio = era prin actul auto-vânzării fictive a femeii viitorului soț.

Căsătoria fără manus reprezintă căsătoria prin care femeia rămâne sub puterea tatălui din
familia de origine, nu intră sub puterea soțului ® rămâne agnată tatălui ei/rămâne rudă, dar din punct
de vedere juridic este o străină față de soțul ei, asta înseamnă că nu vine la moștenirea soțului el. Ea are
drepturi succesorale în familia cu care a rămas rudă.
Se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului și se organiza o petrecere.

Condiții de fond ale căsătoriei sunt connubium, consimțământul și vârsta.

Connubium
În sens obiectiv însemna aptitudinea unei persoane de a încheia o căsătorie civilă. În sens
subiectiv, înțelegem aptitudinea determinării a două persoane determinate de a se căsători.
 Existau anumite piedici:
= în linie directă era piedică la căsătorie la infinit
Þ rudenia
= în linie colaterală interdicția mergea până la rudele de gradul 4

Þ alianța = adică legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț

= în linie directă era piedică la căsătorie, nu și alianță colaterală

Þ soțul văduv = nu se va putea căsători cu fiica fostei soții, pentru că este imoral
= se poate căsători cu sora fostei soții.

= în funcție de epocă nu se puteau căsători ingenui cu dezrobiții

Þ condiția socială
= de exemplu: patricieni cu plebei

= în epoca veche consimțământul viitorilor soți se cerea doar dacă erau sui
iuris
Þ Consimțământul = dacă erau alieni iuris decideau șefii lor de familie, nu li se mai cerea
consimțământul
= în republică, din dreptul clasic, se cere consimțământul viitorilor soților,
chiar dacă erau persoane alieni iuris.

Vârsta
Vârsta minimă era de 14 ani la băieți și de 12 ani la fete.

Există și conceptul de desfacere a căsătoriei, iar această desfacere putea fi:

– voluntară
– forțată (divorț)

Þ bilaterală = amândoi își doreau asta

Desfacerea voluntară poate fi:
Þ unilaterală = o repudiere a soției de către soț.

Desfacerea forțată a căsătoriei se realizează prin: Þ decesul unuia dintre soți

Þ capitis deminutio maxima

Nu le era interzis foștilor soți să se recăsătorească, dar femeilor le era interzis să se

căsătorească într-nu termen de mai puțin 10 luni, trebuia să arate societății un fel de doliu.
Dacă se căsătorește în mai puțin de 10 luni, cade în infamie ® asta însemna că nu ai respect
față de fostul soț, de fostul stăpân.
 Adop!iunea, adroga!iunea și legitimarea
Toate cele trei instituții constituie procedee de creare a puterii părintești pe cale
artificială.

1. Adopțiunea

Adopțiunea era actul prin care o persoană alieni iuris trecea de sub puterea unui pater
familias sub puterea unui alt pater familias.

v Condiții de formă. Adopțiunea se realiza prin parcurgerea a două etape:

ø Prima etapă presupunea 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive ale fiului, încheiate între pater
familias și o persoană în care el are încredere. Vânzările și dezrobirile specifice adopțiunii aveau un
caracter fictiv, reprezentând doar o condiție de formă a actului de adopție, condiție pe care părțile o
îndeplineau în aceeași zi.
ø A doua etapă consta în deschiderea unei acțiuni fictive in iure cessio. În cadrul acestui
proces fictiv apare și adoptantul, care se va înfățișa în calitate de reclamant. El îl va aduce pe
cumpărătorul fiului ca pârât în fața magistratului, unde va pretinde că în realitate fiul este al său, iar
pârâtul în mod injust îl ține sub stăpânirea sa. Față de pretenția reclamantului că bunul (fiul) este al
său, pârâtul nu se apără. Magistratul va rosti cuvântul addico, prin care declarația reclamantului
adoptant va fi ratificată și din acel moment, alieni iurisul revendicat va dobândi statutul de fiu
adoptat al reclamantului.

v Condiții de fond

ø adoptantul să fie deja pater familias. Mai exact, cei care puteau adopta puteau fi doar
bărbații, cetățeni romani, care dețineau deja un patrimoniu;
ø între adoptant și adoptat să existe o diferență de vârstă de minim 18 ani.
ø adoptantul să își acorde consimțământul la îndeplinirea formalităților.
ø sub domnia împăratului Iustinian se solicita și neîmpotrivirea fiului la adopțiune.

v Efecte

Principalul efect al adopțiunii era intrarea adoptatului sub patria potestas a

adoptantului. Prin aceasta, între cei doi se înființa o relație de agnațiune, cei doi putându-se moșteni
unul pe celălalt în aceleași condiții în care o făceau și copiii legitimi ai lui pater familias.
Adoptatul nu devenea agnat doar cu pater familias, ci cu întreaga familie a lui. Dar
concomitent cu crearea agnațiunii dintre el și noua familie, agnațiunea cu familia de origine se
stingea, el nemaiavând drepturi succesorale în raport cu ei.
 2. Adrogațiunea

Adrogațiunea era o și reprezenta actul prin care o persoană sui

iuris, numită adrogat devenea persoană alieni iuris, prin intrarea sub patria potestas a altei
persoane, numită adrogant.
Principala diferență între adopțiune și adrogațiune constă în calitatea inițială a
persoanei care intră sub patria potestas. , adoptatul nu a încetat a fi o persoană
alieni iuris pentru niciun moment, el doar a trecut din stăpânirea unui sui iuris sub stăpânirea altui
sui iuris; adrogatul în schimb, era o persoană sui iuris, care nu se afla sub puterea nimănui și care
alegea să devină alieni iurisul altuia.

3. Legitimarea

Legitimarea era actul prin care copilul natural era asimilat copilului legitim și intra
astfel sub patria potestas a tatălui său, cu care devenea agnat. Acest mod artificial de înființare a
puterii părintești se putea realiza în 3 moduri:
v Per subsequens matrimonium, adică prin căsătoria subsecventă a părinților.
Legitimarea copilului natural prin încheierea ulterioară a unei matrimonium iustum între părinții săi
era valabilă doar dacă erau îndeplinite în mod cumulativ 3 condiții.
v Per rescriptum principis. Prin rescript imperial se putea dobândi legitimarea în acele
cazuri în care o căsătorie subsecventă era imposibilă.
v Per oblationem curiae. Era acea înființare artificială a puterii părintești obținută ca
recompensă de tatăl care își oferea fiul consiliului municipal pentru a deveni decurion.
 Emanciparea
Emanciparea era un mod specific de eliberare de sub patria potestas.
Ø Legea celor XII Table preciza că fiul vândut de 3 ori prin mancipațiune era eliberat de
sub puterea părintească a șefului de familie. Așadar, prin emancipatio fiul de familie alieni iuris
devenea persoană sui iuris.
Ø Forma actului de emancipare era aproape identică primei etape a actului de adopțiune,
care consta în 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive. Spre deosebire de acea etapă, la emancipare
, cumpărătorul nu îl păstra pe fiul de familie în puterea sa, ci îi transfera tatălui
dreptul de mancipium pe care îl avea el asupra fiului.
Ø Împăratul Iustinian a generalizat emanciparea prin simpla declarație făcută de pater
familias în fața magistratului.
Ø Efectul esențial al emancipării era desființarea rudeniei civile dintre emancipat și
familia de origine. Asta însemna pe de o parte că fiul de familie își pierdea drepturile succesorale în
cadrul familiei, dar pe de altă parte el avea capacitatea de a stăpâni pentru sine orice bunuri
dobândite ulterior emancipării.

Tutela și curatela
Incapabili de fapt erau acele persoane care deși poate întruneau toate elementele lui
caput, dintr-un motiv sau altul, nu aveau reprezentarea urmărilor acțiunilor lor, lipsindu-le
discernământul.
Pentru a-i proteja pe incapabili de efectele devastatoare pe care propriile acțiuni le
puteau avea asupra lor, dar și asupra celor din jur, romanii au creat instituția tutelei și instituția
curatelei.
Cauzele incapacității puteau ține de vârsta, sexul, sau starea mentală a persoanei.
Pe acest criteriu al cauzelor incapacității, romanii distingeau între:
– Incapacități firești – cauze naturale ale lipsei discernământului. Incapabili
firești erau considerați impuberii sui iuris și femeile sui iuris. Aceștia erau
puși sub tutelă;
– Incapacități accidentale (sau artificiale) – persoanele lovite de incapacități
accidentale erau protejate prin curatelă.
 1. Tutela

Ø Tipuri de tutelă

În funcție de modul de formare (instituire) a tutelei, aceasta era de 3 feluri:

ø Tutela testamentară – prin care pater familas hotăra în testamentul său pe cine
numește să fie tutorele impuberului și al femeii.
ø Tutela legitimă – în lipsa unui testament prin care pater să dispună cine va ocupa rolul
de tutore al femeii și impuberilor, opera tutela legitimă. Tutela acordată prin lege se supunea
regulilor stabilite pentru transmiterea patrimoniului prin succesiunea legală.
Astfel, în care ar avea dreptul de a-l moșteni pe
incapabil în cazul în care ar muri, tutori puteau fi: cei mai apropiați agnați, frații, unchii,
gentilii. Nu toate rudele civile puteau fi tutori, ci doar agnații bărbați.
Tutela dativă – era acea tutelă dată de pretor incapabililor care nici nu primiseră un
tutore prin testament și care nu aveau nici rude civile ori patroni.

Ø Exercitarea tutelei. Procedee de administrare

În funcție de vârsta pupilului, administrarea patrimoniului său de către tutore se făcea

prin unul din următoarele două procedee:

ø Negotiorum gestio – era procedeul de administrare a averii copilului cu vârstă mai mică
de 7 ani (infans). Întrucât la o vârstă atât de fragedă, infansul nu are nici cea mai vagă idee asupra a
ceea ce vine în susținerea sau împotriva intereselor sale, tutorele are libertate totală de a-i gestiona
averea. Așadar, prin negotiorum gestio, fără a se consulta cu pupilul, tutorele poate încheia după
cum consideră de cuviință orice fel de acte cu privire la patrimoniul administrat, inclusiv acte de
dispoziție (înstrăinare/vânzare). Dacă a dispus în mod abuziv de averea pupilului, la finalul tutelei,
putea fi tras la răspundere.
ø Auctoritatis interpositio – desemna procedeul prin care tutorele administra patrimoniul
pupilului cu vârstă cuprinsă între 7 și 14 ani. Întrucât se presupunea că la acea vârstă copilul se
putea exprima corect, tutorele nu mai dispunea de patrimoniul lui, ci coopera cu el, asistându-l la
încheierea actelor de administrare.
 2. Curatela

Curatela era cel de-al doilea instrument de protejare a incapabililor de fapt. Deși servea
aceluiași scop, curatela se diferenția de tutelă prin cauza incapacității persoanei ocrotite. Astfel, în
timp ce prin tutelă erau puși la adăpost cei loviți de incapacități firești, curatela îi viza pe cei loviți
de incapacități accidentale, adică pe acei oameni care în mod normal ar fi trebuit să aibă
discernământ pentru că erau de sex masculin și aveau peste 14 ani, dar, din diverse motive, totuși nu
aveau reprezentarea consecințelor acțiunilor lor.
Spre deosebire de tutelă, curatela se putea înființa doar prin lege și autoritatea publică
(legitimă și dativă), nu și prin testament.
Procedeul de administrare a curatelei era doar negotiorum gestio, nu și auctoritatis
interpositio.

– Curatela nebunului (furiosus) – curatorul nebunului (indiferent de cauza

alienării mintale sau de gradul ei) nu avea doar îndatorirea de a-i
administra patrimoniul, dar trebuia să se ocupe și de supravegherea lui.
– Curatela prodigului (risipitorului) – prodigul era acea persoană, care
Tipuri de curatelă: fără a fi nebună, își risipea averea în mod irațional.
– Curatela minorului de 25 de ani – minorul de 25 de ani era tânărul care
deși avea vârsta de la care se considera că are suficient discernământ
pentru a decide pentru propria persoană, datorită naivității ori a lipsei de
experiență, se lăsa ușor păcălit de alte persoane și încheia acte extrem de
păgubitoare pentru sine.
 Bunuri
1. Clasificarea bunurilor

Cu toate că nu le numeau bunuri, ci lucruri, totuși romanii le categoriseau în: lucruri

asupra cărora nu își pot exercita dreptul de proprietate și lucruri care pot fi stăpânite sub forma
proprietății. Astfel, cele dintâi, care nu puteau constitui obiectul unui patrimoniu se numeau res
extra patrimonium iar cele care puteau intra în patrimoniul cuiva se numeau res in patrimonio.

Ø Res extra patrimonium – toate bunurile care nu puteau fi supuse unei stăpâniri individual.
Ele erau extrapatrimoniale fie prin natura lor, fie prin destinația lor. Astfel, romanii distingeau între
lucruri divine pe care nu le poate stăpâni nimeni și lucruri umane, laice pe care nu le poate stăpâni
niciun particular.
– Lucrurile de drept divin pe care nu le putea stăpâni nimeni erau: lucrurile
consacrate zeilor superiori, lucrurile consacrate zeilor inferiori, adică persoanelor
decedate (locurile de veci) și lucrurile sacrosancte precum legile, domiciliul,
porțile și zidurile cetăților etc.
– Lucrurile de drept uman pe care nu le puteau stăpâni persoanele particulare
erau acele lucruri care trebuie să rămână la dispoziția tuturor (precum: aerul,
apele curgătoare, marea, țărmul) și lucrurile care alcătuiesc proprietatea publică.

Ø Res in patrimonio – lucruri care puteau face obiectul proprietății private erau, la rândul
lor, de mai multe feluri:
Þ Res mancipi și res nec mancipi. Cele dintâi erau bunurile considerate a fi cele mai de
preț, a căror stăpânire se transmitea prin mancipațiune (sau in iure cessio). Bunurile nec mancipi
erau cele mai puțin valoroase, care se puteau transmite și prin alte acte juridice. Cele mai prețioase
lucruri ale vremii erau cele legate asigurarea supraviețuirii prin valorificarea pământului (pământ,
case, sclavi, animalele de muncă). Banii intrau în categoria lucrurilor mai puțin prețioase (nec
mancipi).
Þ Res corporales și res incorporales – acele bunuri care pot fi atinse cu mâna și acelea
care nu pot fi atinse, deci cele care îmbracă forma unor drepturi.
Þ Res mobiles și res soli. Mobile erau bunurile care se puteau deplasa sau care puteau fi
transportate fără a-și pierde din valoare, precum: sclavii, animalele și majoritatea obiectelor, iar
imobile erau acele bunuri fixe, netransportabile. În această categorie se regăsesc pământurile precum
și tot ceea ce se edifică ori se plantează pe acestea.
Þ Bunuri fungibile și bunuri nefungibile (genera și species) - Bunurile fungibile sunt
cele care fac parte dintr-un gen. Ele nefiind individual determinate, se pot înlocui prin altele de
aceeași cantitate și calitate. Nefungibile (species) erau acele bunuri individualizate, care în caz de
dispariție nu mai puteau fi înlocuite prin altele. Spre exemplu: sclavul Flavius.
Þ Fructe și producte – adesea bunurile produceau la rândul lor alte bunuri. Atât fructele
cât și productele constituiau bunuri rezultate din alte asemenea bunuri. Diferența principală dintre
cele două categorii de produse ale unui bun era dată de caracterul periodicității. Astfel, în timp ce
fructele erau produse directe și periodice ale unui bun, rezultate fără diminuarea substanței
respectivului bun, productelor le lipsea trăsătura periodicității.

Fructele erau și ele de 3 feluri:

ü fructe naturale se numeau acele produse ale unui bun rezultate din forța
naturii, precum sporul animalelor ori roadele pământului neobținute prin
intervenția omului.
ü fructe industriale – roadele pământului datorate intervenției umane (prin
munci agricole).
ü fructe civile se numeau foloasele obținute dintr-un bun ca urmare a unor
raporturi juridice, precum arenda, chiria ori plata serviciilor unui sclav.

2. Posesiunea
NOȚIUNE. Posesiunea desemnează stăpânirea de fapt a unui bun. Deși această
stăpânire materială a unui bun constituie mijlocul manifestării exterioare a dreptului de proprietate,
totuși cele două titluri juridice nu trebuie confundate, chiar și romanii distingeau între posesie și
proprietate, recunoscând că în timp ce prima este un fapt, cea de a doua este un drept.

2.1. Elementele posesiunii

Existența posesiunii este dependentă de cele două elemente care o compun: animus și
corpus. Așa cum ea se dobândește prin întrunirea lor, tot așa se poate stinge prin pierderea unuia
dintre elemente.
– Animus era elementul volițional al posesiunii și desemna intenția de a păstra un bun
pentru sine. Această intenție de a stăpâni un bun pentru propria persoană se exprima
prin faptul că posesorul se comportă față de bun întocmai ca un proprietar.
– Corpus constituia elementul material al posesiunii întrucât desemna totalitatea
actelor materiale prin care posesorul se folosea de un bun. Așadar, prin corpus nu se
înțelegea numai luarea în posesie a bunului, ci și stabilirea faptelor în virtutea cărora
posesorul era îndreptățit a se comporta ca un proprietar față de acel lucru.

Romanii numeau posesiunea care întrunea cele două elemente possessio civilis și se
refereau la ea ca fiind adevărata posesiune. Dar pe lângă posesiunea civilă exista și posesiunea
naturală (possessio naturalis), cunoscută ca detențiune. Deși similară posesiunii civile, întrucât și
ea desemna o stare de fapt compusă din animus și corpus, detențiunea se diferenția de posesiunea
adevărată prin faptul că animus desemna intenția de a păstra un lucru nu pentru sine, ci pentru altul.
Principalul efect care decurge din acest gen de stăpânire este cel al imposibilității
detentorului de a uzucapa bunul aflat în păstrarea sa. Astfel, indiferent de durata păstrării unui
bun, nu curgea un termen de prescripție achizitivă în favoarea detentorului, care era obligat a returna
bunul la scadență. în schimb, putea duce cu ușurință la dobândirea proprietății
prin uzucapiune.

2.2. Categorii de posesiune

Posesiunea este de mai multe feluri:

– Possessio ad uzucapionem ducea la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
– Possessio ad interdicta este posesiunea protejată juridic prin interdictele posesorii.
– Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei erau
violența, clandestinitatea şi precaritatea. Acela care dobândea un lucru prin violenţă sau
îl poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecție posesorie.
– Possessio iuris (posesiunea unui drept) sau quasipossessio desemna posesiunea
unui drept subiectiv.

2.3. Efectele posesiunii

Posesiunea produce aceleași efecte juridice, indiferent dacă posesorul este sau nu
proprietar:
– posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor
– posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune
– , posesorul are calitatea avantajoasă de pârât,
pentru că onus probandi incubit actor (sarcina probei apasă asupra reclamantului),
pe când pârâtul, în ipoteza noastră, se va apăra spunând possisdeo, quia possideo
(posed, fiindcă posed).
, trebuia să facă dovada faptului că este proprietar. Prin urmare, persoana
poate fi deposedată de lucru numai dacă reclamantul dovedeşte în justiţie că este
adevăratul proprietar al lucrului, altel deposedarea nefiind posibilă.

2.4. Interdictele posesorii

Mijloacele juridice prin care posesiunea ca stare de fapt era ocrotită se numeau
interdicte posesorii.

În funcție de scopul urmărit, interdictele posesorii erau de 3 feluri: de a obține, a

reține sau a redobândi o posesiune.
 Ø Interdictele retinendae possessionis causa – prin care se urmărea conservarea unei posesiuni
existente.
Acestea erau de două feluri:
ø Interdictul uti possidetis (după cum posedați)
Utilizat în materie imobiliară, prin interdictul uti possidetis se ordona părților
menținerea stării posesiunii de la momentul acordării lui. Astfel, cel care posedă un bun la
momentul la care pretorul dă interdictul își conservă posesiunea, iar cel care nu posedă continuă
(până la soluționarea procesului în revendicare) să nu aibă în posesie bunul.
ø Interdictul utrubi
Spre deosebire de interdictul uti possidetis, interdictul utrubi proteja posesiunea
exercitată asupra bunurilor mobile. O altă diferență între cele două interdicte era momentul la care
se raporta posesiunea. Astfel, deși în ambele interdicte se menține condiția posesiei neviciate,
interdictul utrubi nu ocrotește neapărat posesorul de la momentul emiterii interdictului, ci pe acela
care a avut în posesiunea sa bunul pentru cea mai lungă perioadă în anul anterior eliberării
interdictului. În acest context, bunul putea fi atribuit atât celui care poseda bunul la momentul
eliberării interdictului (ultimului posesor), cât și posesorului anterior.

Ø Interdictele recuperandae possessionis causa – prin care se urmărea recuperarea unei

posesiuni pierdute. Se eliberau în cazurile în care posesia era una viciată (obținută prin violență, cu
titlu precar, sau în mod clandestin).
Din acest motiv ele erau de 3 feluri:
ø Interdictele unde vi – erau instrumentele juridice prin care cel care fusese deposedat de
bun prin violență urmărea redobândirea imobilului din care fusese alungat, precum și a accesoriilor
sale.
În funcție de natura actelor de violență prin care s-a înfăptuit deposedarea, interdictele
unde vi erau de 2 feluri:
ü Unde vi cottidiana – utilizate atunci când deposedarea se realizase prin mijloace
obișnuite de violență.
ü Unde vi armata – interdicte prin care cel deposedat de bun solicita redobândirea
posesiei pierdute ca urmare a actelor de violență săvârșite de o bandă de oameni
înarmați.
ø Interdictul de precario era interdictul prin care proprietarul recupera posesia bunului său
de la detentorul precar.
Detentorul precar era acela care primise de la proprietar cu titlu de împrumut, un
anume bun. Specific detențiunii precare este că detentorul are obligația de a-i returna proprietarului
bunul de îndată ce acesta i-l cere. În cazul în care detentorul precar refuză să îi restituie bunul,
proprietarul are la îndemână interdictul de precario, prin care pretorul îi ordonă celui dintâi să
predea bunul.
 ø Interdictul de clandestina possessione sancționa posesiunea clandestină, adică acea
posesiune dobândită pe ascuns, fără ca proprietarul să știe.

Ø Interdictele adipiscendae possessionis causa – prin care se dorea dobândirea unei posesiuni.
ø Principalul interdict adipiscendae era interdictul quorum bonorum prin care
moștenitorul pretorian intra în posesiunea bunurilor succesorale corporale.
ø Alte asemenea interdicte erau interdictul sectorium, pus la dispoziția cumpărătorului unor
bunuri publice supuse confiscării și interdictul Salvianum, cu ajutorul căruia proprietarul unei moșii
putea dobândi posesiunea lucrurilor lăsate de colon drept gaj pentru plata arendei.

3. Proprietatea

Romanii priveau dreptul de proprietate ca fiind stăpânirea completă și exclusivă a unei

persoane asupra unui lucru corporal. Deplina stăpânire pe care o exercita proprietarul (plenum
dominium, plena in re potestas) se exprima și atunci prin drepturile care o alcătuiau, și anume: ius
utendi, ius fruendi și ius abutendi.
– Ius utendi (usus) desemna dreptul, respectiv prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a întrebuința, uza, folosi bunul aflat în stăpânirea sa.
– Ius fruendi (fructus) desemna dreptul de a culege fructele respectivului bun.
– Ius abutendi (abusus) conferă proprietarului dreptul de a dispune de bun așa cum
consideră de cuviință (îl poate înstrăina, transforma, distruge etc.). Dreptul de
dispoziție reprezintă prerogativa cea mai importantă dintre cele trei, prerogativă prin
care dreptului de proprietate i se garantează supremația în rândul drepturilor reale.

3.1. Dobândirea proprietății

A. Moduri naturale de dobândire a proprietății

Ø Tradițiunea - mod neformal de transmitere a proprietății, tradițiunea desemna simplul

act al remiterii materiale a unui lucru, însoțită de intenția de a transfera proprietatea.

Din definiție reies cele două elemente care alcătuiesc tradițiunea ca mod de transmitere
a proprietății: predarea efectivă a bunului și intenția de a realiza un transfer al proprietății (iusta
causa).
ø Remiterea materială a unui bun mobil nu ridica probleme, realizându-se prin
transferul obiectului din mâinile înstrăinătorului (tradens) în mâinile dobânditorului (accipiens).
Remiterea materială a bunurilor imobile consta fie în parcurgerea, la pas, a întregului
fond care urma să fie transmis (în cazul transferului proprietății terenurilor), fie vizitarea tuturor
încăperilor imobilului. În timp, s-a admis, în anumite cazuri, simplificarea acestei etape.
 ø Iusta causa. Intenția de a transmite dreptul de proprietate prin tradițiune îmbrăca de
regulă forma actului prin care se realiza înstrăinarea.

Ø Ocupațiunea – luarea în stăpânire a acelor lucruri fără de stăpân.

Fie că erau bunuri care nu aparținuseră niciodată cuiva (precum pietrele de pe litoral sau
chiar o bucată de pământ care ia forma unei insule în mare și care nu poate fi dobândită prin
accesiune), fie că erau bunuri abandonate, toate puteau fi dobândite prin simpla luare în posesiune
de către cel care intenționa să le devină proprietar.

Romanii distingeau între mai multe feluri de asemenea res nullius (lucruri fără stăpân).

Þ Res hostiles se numeau lucrurile luate în stăpânire de la dușmani, ca pradă de război.

– Res derelictae erau acele lucruri pe care fostul stăpân le abandonase și care puteau fi
luate în stăpânire de primul venit care își manifesta intenția de apropriere.
– Thesaurus desemna comoara ascunsă în general prin îngropare. Cel care o
descoperea, având în vedere că nu se mai putea cunoaște identitatea celui care o
ascunsese, dobândea prin ocupațiune proprietatea ei. Dacă această comoară era găsită
pe fondul unei alte persoane, proprietarul terenului și cel care descoperise comoara o
împărțeau în regim de coproprietate, fiecare dobândind câte o jumătate din ea.

Ø Specificațiunea – transformarea unei materii străine într-un obiect nou.

Exemple de asemenea lucruri noi obținute din materia primă a altei persoane erau: vinul
produs din strugurii altcuiva, făina produsă de cineva din grâul altei persoane, construirea unei bărci
cu scândurile altuia și alte asemenea.
Au existat multe controverse cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra
bunului astfel obținut (proprietarul materialelor, sau cel care a confecționat bunul - specificantul). În
vremea împăratului Iustinian s-a decis că în anumite situații proprietar va fi specificantul (dacă
bunul nu mai putea fi readus în starea anterioară), iar în altele proprietarul materialelor.

Ø Accesiunea – dobândirea proprietății prin încorporarea unui bun accesoriu într-un alt
bun, numit bun principal.

Principal era acel bun care și după absorbție își păstra individualitatea. Bunul
încorporat în cel principal se numea bun accesoriu și urma soarta juridică a bunului principal.
 Þ Accesiunea imobiliară. În materie imobiliară, accesiunea putea fi atât rezultatul unor
fenomene independente de activitatea umană, cât și rezultatul intervenției omului. Cea dintâi se
numește accesiune imobiliară naturală, iar cea din urmă poartă denumirea de accesiune imobiliară
artificială.
Þ Accesiunea mobiliară. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune nu privea
în mod exclusiv bunurile imobile, ea fiind la fel de posibilă și în cazul joncțiunii dintre două res
mobile. Regula potrivit căreia bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal se
menține și în cazul accesiunii mobiliare. Calitatea de bun principal nu este determinată de valoarea
acestuia, ci tot de păstrarea individualității posterioară încorporării. În situația în care între
bunurile supuse contopirii nu se poate stabili caracterul de bun principal sau bun accesoriu,
proprietarii lucrurilor care alcătuiesc produsul final îl vor deține în regim de coproprietate.

B. Moduri civile de dobândire a proprietății

Ø Mancipațiunea (vânzarea prin balanță și aramă) – principal mod civil de dobândire a

proprietății, mancipațiunea a reprezentat, în funcție de epocă, forma de exprimare a mai multor
operațiuni juridice.

Astfel, , în vremea în care romanii nu admiteau ideea de transmitere a

proprietății, prin mancipațiune se înțelegea principalul mod de creare a puterii (stăpânirii în sens de
proprietate). Apoi, ea s-a transformat în operațiunea juridică prin care se transmit lucrurile mancipi
(de valoare), devenind în timp cel mai cunoscut mod de a încheia o vânzare. În dreptul clasic,
mancipațiunea a cunoscut numeroase aplicațiuni, prin intermediul cărora se puteau realiza operațiuni
juridice distincte, în varii domenii, ajungând a fi cunoscută în vremea lui Gaius ca o vânzare
oarecum simbolică.

Ø Uzucapiunea. Romanii au definit uzucapiunea ca fiind dobândirea dreptului de

proprietate printr-o posesiune exercitată în timpul și condițiile prevăzute de lege.

Îndelunga folosință care conduce la dobândirea proprietății trebuie să fie exercitată cu

respectarea anumitor condiții legale.
Aceste condiții erau:
Þ lucrul să fie susceptibil de a fi uzucapat (res habilis) – nu erau susceptibile de
dobândire prin uzucapiune lucrurile extra patrimonium, bunurile inalienabile, lucrurile furate sau
obținute prin violență.
Þ posesiunea lucrului (possessio) – uzucapantul trebuie să exercite asupra bunului o
posesie efectivă și neîntreruptă pe toată durata termenului de prescripție achizitivă.
 Þ iusta cauză (titulus, iusta causa) – posesiunea neîntreruptă a bunului trebuia să se
întemeieze pe un titlu juridic legitim. Asemănător justei cauze a tradițiunii, intenția de a dobândi
dreptul de proprietate prin uzucapiune îmbrăca de regulă forma actului juridic din care izvora.
Þ buna-credință (bona fides) – pe lângă condiția caracterului efectiv și neîntrerupt,
posesiunea întemeiată pe o justă cauză trebuia să respecte și condiția bunei-credințe a
uzucapantului. Prin aceasta se înțelegea convingerea uzucapantului că bunul aflat în posesiunea sa a
fost primit cu iustus titulus de la un proprietar real.
Þ termenul (tempus) – termenul achizitive (uzucapiunii) desemna intervalul de timp pe
durata căruia trebuia exercitată posesiunea neîntreruptă asupra bunului dobândit cu bună-credință în
temeiul unui just titlu. Legea celor XII Table prevedea un termen de 1 an pentru bunurile mobile și
un termen de 2 ani pentru imobile. Aceste termene legale priveau exclusiv uzucapiunea ca mod de
dobândire a proprietății, nu și excepțiunile posesiunii de îndelungă durată, care aveau cu totul alte
termene.

Ø In iure cessio – mod de dobândire a proprietății pe cale procesuală, înaintea magistratului

judiciar.

Procesul fictiv translativ de proprietate se desfășura în felul următor: vânzătorul și

cumpărătorul se prezentau în fața magistratului în calitatea simulată de pârât și
reclamant. Reclamantul pretindea că imobilul este proprietatea sa iar pârâtul nu îl contrazicea. În
final, constatând activitatea părților, magistratul pronunța cuvântul addico, prin care ratifica
declarația reclamantului și din acel moment, cumpărătorul reclamant dobândea dreptul de
proprietate asupra imobilului.

Ø Adiudicatio – dobândirea dreptului de proprietate prin autoritatea magistratului

judiciar. Ea era partea formulei prin care magistratul îl împuternicea pe judecător să se pronunțe în
cauzele de partaj, care presupuneau atribuirea dreptului de proprietate asupra părților rezultate în
urma unei ieșiri din indiviziune.

Ø Lex – proprietatea se mai putea dobândi și prin puterea legii, nu doar prin acte translative
de proprietate.

3.2. Formele de proprietate

Þ Proprietatea în epoca gentilică (prestatală)

Vreme de mai multe secole romanii au cunoscut numai proprietatea colectivă, fie sub
forma proprietății colective a ginții, fie sub forma proprietății familiale. Proprietatea privată a
apărut abia în epoca veche, ulterior întemeierii statului roman.
 În epoca gentilică singurele forme de proprietate au fost:

v Proprietatea colectivă a ginții

În perioada în care societatea romană era împărțită în triburi, curii și ginți, ideea stăpânirii
individuale a unui pământ era de neconceput. Pământul a fost prin excelență, principala resursă a
societății, iar sporirea nivelului de trai al întregii societății presupunea un efort colectiv de
valorificare a pământului.

v Proprietatea familială

Singura stăpânire (mai) restrânsă era cea exercitată de membrii unei familii asupra
locuinței și grădinii. Nici această formă de proprietate nu poate fi numită proprietate privată, întrucât
nu era deținută de o singură persoană, ci de toate persoanele care trăiau în aceeași casă.
Proprietatea familială era inalienabilă și indivizibilă. Asta însemna că ea nu se putea înstrăina și nici
divide. Singurul mod de transmitere a proprietății familiale era prin moștenire

Þ Proprietatea în epoca veche

v Proprietatea colectivă a statului

Bunurile care intrau în proprietatea statului se numeau res extrapatrimonium, deoarece

nu puteau forma obiectul proprietății private.

v Proprietatea quiritară

Inițial, ea purta numai asupra lucrurilor mobile, dovadă că mancipațiunea, modul

originar de dobândire a proprietății, presupunea aducerea lucrului în fața martorilor, condiție de
formă care nu se putea aplica la imobile.
Începând din epoca Legii celor XII Table, romanii au cunoscut și proprietatea privată
asupra imobilelor, căci o parte din ager publicus se atribuia cetățenilor. Însă, o parte din pământurile
dobândite de la cei învinși a rămas în proprietatea statului, care le atribuia în folosință patricienilor,
în schimbul unei redevențe. Către sfârșitul republicii, simpla folosință s-a transformat în proprietate
privată, și astfel s-au format latifundiile și s-au declanșat conflictele care au dus la instaurarea
imperiului.
 Caracterele proprietății quiritare erau:
ü Caracterul exclusiv – proprietatea quiritară era accesibilă numai cetățenilor
romani, purta numai asupra unor lucruri romane, se transmitea numai prin acte de
drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile.
ü Caracterul absolut – proprietarul quiritar putea dispune de lucru fără vreo
îngrădire, având inclusiv dreptul de a-l distruge.
ü caracterul perpetuu – proprietatea nu se putea stinge prin trecerea timpului și nu
putea fi revocată.

Þ Proprietatea în epoca clasică

v Proprietatea pretoriană – denumită in bonis, proprietatea pretoriană a fost creată pe

cale procedurală.

a fost cel al transmiterii unui lucru mancipi prin

tradițiune. Dar, întrucât multă vreme lucrurile mancipi nu puteau fi transmise prin tradițiune, dacă
tradens era de rea credință, îl putea chema în justiție pe accipiens și câștiga procesul, deposedându-l
de lucru, cu toate că accipiens fusese de bună-credință și plătise prețul. O asemenea relație venea în
conflict cu spiritul juridic al epocii, care promova ideile de echitate și de bună credință. Acționând în
acest spirit, pretorul a pus la dispoziția lui accipiens două mijloace procedurale: acțiunea publiciană
și excepțiunea lucrului vândut și transmis. Astfel, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea,
întrucât era de bună credință, accipiens câștiga întotdeauna procesul, rămânând în posesia lucrului.

v Proprietatea provincială și proprietatea peregrină

Tot prin utilizarea unor mijloace procedurale au fost create proprietatea provincială și
proprietatea peregrină. În această perioadă puterea proprietate s-a desprins din sfera lui manus, și
a fost denumită dominium. Prin mijloace procedurale (proprietatea provincială a fost sancționată
printr-o acțiune in rem specială, prin care se putea redobândi posesiunea, iar proprietatea peregrină a
fost sancționată printr-o acțiune în revendicare cu ficțiune) locuitorilor din provincii
iar peregrinilor, recunoscându-li-se meritele de parteneri în dezvoltarea
economiei de schimb,
. Așa au apărut proprietatea provincială și proprietatea peregrină. Apariția proprietății
provinciale și a proprietății peregrine a fost o reacție împotriva exclusivismului. Prin fizionomia lor,
noile forme de proprietate au marcat trecerea la o reglementare juridică evoluată, în care proprietatea
era accesibilă tuturor persoanelor.
 Þ Proprietatea în epoca postclasică

Spre sfârșitul epocii clasice și în epoca postclasică, asistăm la unificarea regimului

juridic al proprietății. Primul pas în această direcție s-a făcut cu ocazia generalizării cetățeniei
romane, când a dispărut proprietatea peregrină. Ceva mai târziu, solul italic a fost și el supus
impozitării, iar din acel moment a dispărut criteriul de distincție dintre proprietatea quiritară și
proprietatea provincială. În fine, împăratul Justinian a unificat proprietatea quiritară cu proprietatea
pretoriană și astfel a luat naștere o formă unică de proprietate, denumită dominium sau proprietas.

4. Drepturi reale asupra lucrului altuia

Drepturile reale asupra bunului altuia erau: servituțile, emfiteoza și superficia.

4.1. Servituțile

Prin servituți romanii înțelegeau acele sarcini care grevau bunul altuia dar care
concomitent semnificau drepturi reale ale persoanei în folosul căreia se constituiau.

Se disting două categorii de servituți:

Þ Prediale – se constituiau în folosul oricărei persoane care are calitatea de proprietar
al unui anumit bun imobil.
Þ Personale – atunci când servitutea se constituia în folosul unei persoane determinate.

A. Servituțile prediale

Aceste sarcini se constituiau în folosul oricărui proprietar al unui imobil, neimportând

altă calitate a persoanei în afară de cea de proprietar al acelui bun.
Condiții:
– existența a două fonduri învecinate, deținute de proprietari diferiți
– din cele două bunuri, unul poartă denumirea de fond dominant, iar celălalt de fond
aservit. Fondul dominant este cel în folosul căruia se constituie servitutea, iar
fondul aservit este cel asupra căruia grevează o sarcină.
– servitutea trebuie să fie utilă fondului dominant (prin ea fondul dominant își
conservă sau chiar sporește destinația economică).
– servitutea să corespundă unei nevoi continue a fondului dominant, întru îndeplinirea
destinației sale economice.
 Servituțile prediale se subdivid în:

Þ servituți prediale urbane – constituite asupra unei clădiri, indiferent de locul în care se
află. Exemple: dreptul de trecere al proprietarului fondului dominant, fie pe jos fie călare, pe fondul
aservit, dreptul proprietarului fondului dominant de a-și duce vitele la păscut pe proprietatea
aservită, dreptul proprietarului fondului dominant de a adăpa animalele sale pe terenul aservit, etc.

Þ servituți prediale rustice – constituite asupra unui teren (fond), chiar dacă acesta se
situează în interiorul ori în exteriorul unui oraș. Exemple: servituți prin care proprietarului fondului
dominant îi este permis a-și sprijini un o greutate pe zidul vecinului, dreptul proprietarului fondului
dominant de a permite scurgerea apelor menajere proprii printr-un canal situat sub fondul aservit sau
servituți cu un caracter prohibitiv, care creează niște sarcini negative asupra proprietarului fondului
aservit, cum ar fi interdicția de a construi pe propriul fond clădiri peste o anumită înălțime.

B. Servituțile personale

Personale erau servituțile prin care sarcina care grevează bunul altuia vine în folosul
unei anumite persoane, nu a proprietarului unui imobil vecin. Fiind indisolubil legate de persoana în
folosul căreia erau constituite, servituțile personale aveau un caracter cel mult viager și totodată
erau netransmisibile.

v Uzufructul = dreptul unei persoane de a se folosi de lucrul altuia și de a-i culege fructele,
fără a-i altera ori modifica substanța.

– Titularul dreptului de uzufruct se numește uzufructuar, iar proprietarul bunului

asupra căruia grevează sarcina este denumit nud proprietar.
– Inițial, uzufructul se putea constitui doar cu privire la bunurile corporale care nu se
consumă prin unică întrebuințare. În timp însă, romanii au extins sfera de aplicare a uzufructului și
asupra altor bunuri, fiind astfel create:
ø uzufructul universal sau cu titlu universal – purtau fie asupra unui întreg
patrimoniu, fie asupra unei fracțiuni dintr-un patrimoniu;
ø quasi-usufructus – purta asupra bunurilor consumptibile;
ø usufructus nominus – constituit asupra creanțelor. Drepturile de creanță
produceau și ele fructe civile care să poată fi culese de uzufructuar – dobânzile.

• Obligațiile uzufructuarului și ale nudului proprietar:

– Singura obligație a nudului proprietar era de a se abține de la orice acțiuni prin care să
îi tulbure/împiedice uzufructuarului exercitarea servituții
 – Uzufructuarul era obligat, potrivit dreptului pretorian, să promită solemn că se va
îngriji de lucru ca un bun proprietar și că îi va restitui nudului proprietar tot ce e de restituit la finalul
uzufructului. Promisiunea trebuia să fie întărită prin garanți care să răspundă pecuniar în cazul în
care nudului proprietar îi va fi imposibil să obțină de la uzufructuar despăgubiri pentru
neîndeplinirea obligațiilor.

v Usus = dreptul de folosință exercitat asupra bunului altcuiva, dar fără posibilitatea de a-i
culege fructele.

În timp, interpretarea interdicției de a culege fructele bunului a căpătat nuanțe mai

permisive, usuarul căpătând dreptul de a culege fructe, însă doar în măsura trebuinței sale (și a
familiei sale). Obligațiile uzufructuarului îi sunt aplicabile și titularului servituții de uz.

v Habitatio = dreptul de abitație (dreptul unei persoane de a locui în casa altcuiva fără a plăti
chirie).

La origine, dreptul de abitație se instituia pe termen de 1 an.

v Operae servorum sive animalium = dreptul (primit în general prin testament) beneficiarului
de a se folosi de serviciile sclavilor sau de animalele altei persoane.

4.2. Emfiteoza

Emfiteoza era dreptul de a exploata o suprafață de pământ, în schimbul unei redevențe

(canon). A fost rezultatul contopirii de către împăratul Iustinian a două instituții juridice distincte:
contractul emphyteusis (prin care împăratul putea constitui în favoarea unui particular o arendă
perpetuă asupra unor fonduri imperiale, în schimbul unei plăți anuale) și ius in agro vectigali (agri
vectigales erau acele pământuri din proprietatea statului care puteau fi arendate pe termen
îndelungat, în schimbul unei sume de bani).
Emfiteoza nu era supusă vreunui termen, având un caracter perpetuu și era un drept
alienabil care putea fi atât înstrăinat prin acte inter vivos (vânzare donație etc.), cât și transmis
moștenitorilor.
– avea atât dreptul de a folosi bunul cât și dreptul de a-i culege fructele
– avea calitatea de posesor civil, putându-și apăra dreptul prin
Emfiteotul: interdictele posesorii
– avea drepturi aproape nelimitate, putând chiar să dea terenul în
uzufruct altei persoane
 – are dreptul de a primi anual canonul de la emfiteot;
– poate rezilia emfiteoza în caz de neplată a canonului de către emfiteot;
Nudul proprietar: – avea un drept de preempțiune asupra fondului. Ca urmare, dacă
emfiteotul dorea să își vândă dreptul, avea obligația de a-l întreba
prima dată pe proprietar dacă dorește să îl cumpere.

4.3. Superficia

Prin superficie se înțelegea dreptul unei persoane de a construi și folosi o clădire pe

terenul altuia, în schimbul unei sume de bani periodice, numită solarium. Mai exact, superficiarul
închiria un teren străin pe care să își ridice o locuință.

– putea să dispună de superficia sa după cum dorea: prin vânzare, donație,

testament, ipotecare, constituire de servituți, etc.
– se bucura de toate mijloacele de protecție juridică specifice unui
Superfiarul:
proprietar (acțiunile utile și un interdict special de împiedicare a
tulburării exercitării dreptului de superficie, care putea îi putea fi opus
chiar și proprietarului terenului).
 Succesiunile în dreptul roman

Prin succesiuni înțelegem totalitatea normelor juridice prin care este reglementată
transmiterea moștenirii defunctului către moștenitorii săi.

Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale:

- succesiune legală (ab intestat)
- succesiunea testamentară
- moștenirea deferită contra testamentului

Regula este următoare: dacă există un testament, și acela este valabil încheiat,
patrimoniul se transmite conform voinței testatorului; Dacă însă nu există un testament sau
testamentul este nul, transmiterea patrimoniului se va realiza conform dispozițiilor legii.

Observație: Patrimoniu = Activ + Pasiv

Þ exprimarea „avere” este improprie, succesorii moștenind atât activele, cât și
datoriile!

Succesiunea legală
Succesiunea legală a cunoscut trei faze:
- Legea celor XII Table
- Reformele pretorilor – pretorii reformează sistemul succesoral în încercarea
de a estompa anumite aspecte inechitabile din Legea celor XII Table
- Reformele imperiale – prin acestea se desființează demersurile pretorilor și
sistemul succesiunii legale se armonizează

a) categorii de moștenitori legali prevăzute în Legea celor XII Table

Potrivit Legii celor XII Table, unicul temei al vocației succesorale este agnațiunea,
rudenia civilă.
Pe acest criteriu al rudeniei civile, Legea celor XII Table stabilește trei categorii
de moștenitori:
ø sui heredes
ø adgantus proximus
ø gentiles

- Sunt acele persoane care devin sui iuris prin moartea lui pater familias.
- sunt cei care se află sub puterea lui (deci îi sunt până la momentul decesului,
Sui heredes alieni iuris). Aceștia se mai numesc și succesori în linie dreaptă.
 - cei mari apropiați colaterali
- vin la moștenire în absența sui heredes-ilor.
- este o categorie mobilă: Frați ® veri 1 ® veri 2 ® veri 3
Adgnatus proxinus - Legea celor 12 table nu admite reprezentarea în linie colaterală.
- dacă un agnat repudiază moștenirea, ea nu trece mai departe la
următorul agnat, ci devine vacantă (moștenirea nepreluată de
nimeni merge la stat)

- membrii ginții din care făcea parte defunctul.

Gentiles - constituiau o a treia categorie de moștenitori legali
- ei dobândeau moștenirea și o împărțeau în mod egal, când de cujus nu
avea moștenitori din primele două categorii

b) Reformele pretorilor

Pretorii au inițiat o serie de reforme prin care să vină în ajutorul ignaților, care au
fost ignorați de Legea celor XII Table.
Întemeindu-se pe posesiunea lor de bună credință (bonorum possesio) s-au
configurat 4 noi categorii de moștenitori, numiți moștenitori pretorieni:

ü Bonorum possessio unde liberi: sui heredes + persoanele care au devenit sui iuris
în timpul vieții lui pater, nu prin moartea lui (fii emancipați)
ü Bonorum possessio unde legitimi: adgantus proximus + gentiles. Astfel încât
dacă un adgnat repudiază moștenirea, ea nu mai devine vacantă, ci trece la
bonorum possesio unde cognati
ü Bonorum possessio unde cognati – mama și copii rezultați din căsătoria fără
manus dobândesc vocație succesorală. Existența unui singur agnat îi elimină însă
de la moștenire.
ü Bonorum possessio unde vir et uxor – bărbatul și femeia căsătoriți fără manus
dobândesc vocație succesorală reciprocă

c) Reformele imperiale

v Senatusconsultul Tertullian (Hadrian)

Prin acest senatusconsult, mama căsătorită fără manus este urcată de pe a treia
poziție pe a doua. Nu mai este înlăturată de la moștenire de către agnați. Dacă Legea celor 12
table a admis venirea la succesiune exclusiv pe linie paternă, pretorii ocrotesc interesele
succesorale reciproce ale mamei și copiilor;
 v Senatusconsultul Orfitian (Marcus Aurelius)

Copiii din căsătoria fără manus urcă de pe a treia poziție pe prima, puteau veni la
moștenirea mamei lor, chiar dacă se aflau sub puterea tatălui

v Reforma împăratul Iustinian

Acesta desființează agnațiunea și stabilește 4 categorii de moștenitori legali pe

criteriul de sânge (am păstrat doar trei, doar una diferă la noi)
Aceste categorii sunt:
1. Descendenții
2. Ascendenții + frații/surorile (copii lor în cazul în care sunt decedați)
3. Frații și surorile consangvini sau uterini (+copii lor)
4. Ceilalți colaterali (verișori, unchi, mătuși etc)

Succesiunea testamentară
Testamentul era un act solemn, prin care testatorul instituie unul sau mai mulți
moștenitori care să îi execute ultima voință.

Formele de testament în vechiul drept roman:

Þ Calatis comitiis – testament făcut în fața Comitiei Curiata, îmbrăca forma unei legi
votate de popor

Prezenta două mari inconveniente:

• era accesibil doar patricienilor
• avea 2 ședințe pe an (24 martie și 24 mai)

Þ In procintu – testamentul făcut în fața armatei gata de luptă.

– relativ mai accesibil decât Calatis comitiis, deoarece era accesibil și plebeilor și
patricienilor
– însă, în continuare nu este accesibilă tuturor cetățenilor, ci doar acelor soldați cu
vârste cuprinse între 17 și 46 de ani.

Þ Per aes es libra – testament prin balanță și aramă.

– a fost prima formă testamentară accesibilă tuturor cetățenilor romani
– a fost o aplicațiune a mancipațiunii fiduciare și se realiza prin 2 operațiuni juridice
distincte: o mancipațiune fiduciară (contract de vânzare) și pacte fiduciare.
= operațiune juridică prin care se transmit lucrurile mancipi
(de valoare), fiind cel mai cunoscut mod de a încheia o vânzare.
 = promisiuni de bună credință

Testamentul per aes et libram a evoluat în trei faze:

1. Mancipatio familiae – o vânzare cu caracter fiduciar, în care testatorul îi încredința

unui executor testamentar, numit emptor familiae, printr-o mancipațiune fictivă, întregul
patrimoniu, și concomitent cu acest lucru, cei doi încheiau și pacte fiduciare prin care testatorul
îi preciza executorului voințele sale referitoare la distribuirea patrimoniului său, după ce va
muri. Partea rea, în cazul acestei modalități testamentare, era îndeplinirea voinței testatorului,
care depindea de buna-credință a lui emptor familiae, doar mancipațiunea avea forță obligatorie
inter partes.
! Dacă emptor familiae, care dobândise prin actul mancipațiunii drept de proprietate
asupra patrimoniului decidea să nu mai respecte pactul fiduciar, moștenitorul instituit nu avea
nicio cale juridică de a-l obliga să îi predea ceea ce i s-ar fi cuvenit.

2. Per aes et libram public

- această fază a apărut tocmai pentru ca situațiile neplăcute descrise anterior, din
cadrul pactului fiduciar, să nu se mai petreacă
- se păstrează forma unei vânzări prin mancipațiune, iar această fază asigura
transmiterea patrimoniului către moștenitori fără a exista vreun risc, întrucât emptor familiae
nu mai devenea proprietar, ci un simplu detentor

3. Per aes et libram secret

- adaptarea testamentului prin balanță și aramă ca urmare a pericolului care plana

asupra testatorului
- nu se mai cunoștea conținutul testamentului
- voința testatorului se exprima în scris, de către el, într-un act sigilat

Testamenti factio – desemnează capacitate testamentară

Era de două feluri:

– testamenti factiao activa
– testamenti factio pasiva.
 Testamenti factio activa
– desemnează capacitatea unei persoane de a-și face un testament, precum și de
a veni ca martor la întocmirea testamentului cuiva.
– Ca regulă, aveau capacitate cetățenii romani persoane sui iuris ( incapabili de
fapt și de drept). Incapabilii de fapt erau oamenii lipsiți de discernământ, iar incapabilii de
drept erau cei care aveau discernământ, dar nu au capacitate de exercițiu pentru că sunt
persoane alieni iuris (se află sub puterea cuiva)
– Excepții:
ø – cei care se află sub puterea lui pater, dar primesc
peculium castrense (incapabili de drept) și pot dispune de acești bani
chiar dacă nu sunt persoane sui iuris
ø , au un peculium, dar ei pot dispune doar de jumătate din
peculiu prin testament
ø Doar în epoca post clasică s-a admis că doar care au ius liberorum
(scoase de sub tutela) dispuneau de patrimoniul lor în mod liber.

Testamenti factio pasiva

– capacitatea de a veni la moștenire printr-un testament, de a primi prin

testament o moștenire.
– pentru a moșteni se impunea condiția capacității de fapt
– două excepții:
ø în ceea ce o privește pe , putea veni la moștenire cu condiția ca
moștenirea să nu fie mai mare de 100.000 de ași.
ø altă situație îl vizează pe , care nu poate moșteni. Pentru toate
acestea, s-a admis că el poate fi instituit drept moștenitor doar dacă se
urmăreau interesele stăpânului

Succesiunea deferită contra testamentului

Instituirea și substituirea de moștenitori

A. Instituirea de moștenitori
Instituirea de moștenitori este clauză de numire a acestora în testament.
Clauzele de instituire a moștenitorilor sunt supuse unor condiții de formă și unor
condiții de fond.

Condițiile de formă :
ü Clauza de instituire trebuie să figureze în fruntea testamentului și sa fie făcută
în termeni imperativi și solemni. : fiica mea X să fie instituită moștenitor.
 Condițiile de fond:
ü „Nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament” ® in
dreptul roman nu se admite deschiderea concomitentă atât a succesiunii legale, cât și a
succesiunii testamentare. Ori se transmite întreg patrimoniu prin testament ori prin succesiunea
legală.
ü „O data moștenitor, pentru totdeauna moștenitor” ® acest principiu decurge
din trăsăturile dreptului de proprietate.

În dreptul roman, nu se admitea deschiderea concomitentă atât a succesiunii legale,

cât și a succesiunii testamentare. ® ori se transmite întreg patrimoniul prin testament ori se
transmite prin succesiune legală.

B. Substituirea de moștenitori

Substituirea de moștenitori apare ca o instituire de gradul doi sau condițională,

întrucât reprezintă înlocuirea moștenitorilor instituită în cazul în care cel dintâi nu dorește și
nu acceptă moștenirea.

In funcție de cauza imposibilități celui instituit de a accepta, erau de trei forme:

v Substituirea vulgară:
– este cea obișnuită
– clauza de înlocuire a celui instituit moștenitor în care nu sunt prevăzute
motivele pentru care nu poate și nu dorește sa accepte ci doar numele celui
care îl va înlocui

v Substituirea pupilară:
– clauza prin care este substituit moștenitorul care moare înainte de a împlini
vârsta de 14 ani.

v Substituirea quasi-pupilar:
– clauza prin care este substituit moștenitorul lipsit de discernământ

Moștenire deferită contra testamentului (dezmoștenirea)

Dezmoștenirea directă nu se realiza prin încheierea unui act juridic distinct de

testament, ci îmbracă forma unei clauze testamentare. Așa cum proprietarul unui patrimoniu
poate dispune mortis cauza de la el, alegând cui să i-l transmită, el are libertatea de a înlătura
de la moștenirea sa pe acei oameni pe care, deși legea îi recunoștea ca titulari principali ai
drepturilor succesorale, îi considera nevrednici a-i dobândi patrimoniul.
 Regulile în materia dezmoștenirii erau diferite în funcție de persoanele care urmau
a fi dezmoștenite:
- dezmoștenirea fiilor era valabilă doar dacă se realiza prin clauză nominală li
imperativă sub sancțiunea nulității testamentului
- fiicele și ceilalți moștenitori puteau fi dezmoșteniți în bloc fără a fi supuși
nulității testamentului

Aceeași era sancțiunea și în cazul omisiunii unuia dintre fii.

Testamentul inoficios este văzut ca o limitare a libertății testatorului de a-și

dezmoștenii rudele.
Rudele care considerau că au fost dezmoștenite pe nedrept, în mod abuziv, atacau
în instanță testamentul, urmărind a-l declara testament inoficios.
Denumirea vine de la cuvântul officium care desemna obligația juridică de ați iubi
familia.
Acest proces se numea querela inofficiosi testamenti.

Aceeptarea moștenirii

Clasificarea moștenitorilor din punct de vedere al dobândirii moștenirii

Pe criteriul obligativității de a accepta moștenirea, existau 3 categorii:

- heredes sui et necesarii – categoria de moșteniri sui heredes, adică cei dintâi
moștenitori legali. Se numesc necesarii, deoarece nu au dreptul de a repudia
moștenirea
- heredes necesarii (sclavii) – nu aveau dreptul să repudieze moștenitori
- heredes extranei (voluntarii) – aveau dreptul de a repudia moștenirea. Erau
străini de familia defunctului, în sensul de a nu se fi aflat sub puterea lui

Condițiile acceptării moștenirii

ü moștenitorul trebuia să aibă testamenti factio pasiva

ü trebuie să aibă ius capiendi (dreptul de a culege o moștenire); a fost creată
pentru de împăratul Augustus prin legile caducare. Aceste legi prevedeau că pentru a putea
accepta moștenirea, atât femeile cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani, cât și bărbații cu vârste
cuprinse între 25 și 60 de ani, trebuiau să fie căsătoriți și să aibă copii.
Dacă la deschiderea succesiunii, moștenirii din acele categorii de vârstă erau
, nu mai primeau nimic din ce li se cuvenea conform testamentului sau legii. Dacă
erau , primeau jumătate din ce li se transmisese și cealaltă
jumătate devenea caducă.
 Formele acceptării moștenirii

Þ cretio – mod expres și solemn de acceptare a moștenirii; se realiza printr-o

declarație solemnă
Þ pro herede gestio – acceptarea implicită și nesolemnă care rezulta din actele
pe care le încheie moștenitorul cu patrimoniul dobândit. Este o acceptare tacită, implicită
Þ nuda voluntas – acceptarea expresă, dar nesolemnă. Se realizează printr-o
declarație (scrisă sau orală) nesupusă vreunei condiții de formă

Efectele acceptări moștenirii

• confuziunea patrimoniilor – contopirea patrimoniului preexistent al moștenitorului

cu cel dobândit prin moștenire. De aici rezultă niște probleme:
- prin contopirea patrimoniilor, moștenitorul putea fi prejudiciat, deoarece putea
răspunde peste limita activului succesoral. Pentru a veni în ajutorul moștenitorului, pretorii au
crea ius abstinenti (dreptul moștenitorului de a se abține de la a plăti moștenirii peste limita
activului succesoral). Tot în același scop, împăratul Iustinian a creat beneficiul de inventar,
adică la momentul dobândirii se face un inventar al tuturor bunurilor succesorale
- putea afecta și pe creditorii defunctului în situația în care și moștenitorul avea
proprii creditori ® acești creditori intră în concurs, iar ceilalți creditori vor rămâne cu creanța
neplătită. Pentru a evita această situație, pretorii au creat separatio bonorum, adică separarea
bunurilor defunctului de cele ale moștenitorului.

• dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale – moștenitorii care

au acceptat moștenirea devin proprietari. Acești comoștenitori vor împărți în cote și activul și
pasivul (sunt moștenitori cu titlu universal). În ceea ce privește bunurile corporale, puteau
deschide o actio familiae herciscundae.

• Collatio bonorum – raportul bunurilor. La cadrul mesei succesorale, moștenitorii

vor aduce toate bunurile pe care le-au primit cadou în timpul vieții de la pater.

OBS: fiul emancipat care dorea să vină la moștenirea descendentului său, era obligat de
a aduce la calculul mesei succesorale bunurile pe care le-a dobândit ulterior emancipării.

Legatele
Legatul desemna o clauză testamentară prin care testatorul îl grevează pe cel instituit
moștenitor în timp ce gratifică o altă persoană, numită legatar, prin acordarea de bunuri individual
determinate.

Fiind o clauză testamentară, trebuia să îndeplinească niște condiții de formă și de fond.

 Condițiile de formă sunt identice cu condițiile de formă ale instituirii de
moștenitori, adică legatul să fie exprimat în termeni imperativi și solemni.

Condițiile de fond:
– legatarul (cel care primește prin legat) trebuie să aibă și el testamenti factio
passiva, așa cum trebuie să aibă și moștenitori
– persoana grevată cu sarcina executării legatului putea fi doar moștenitorul
instituit
– regula catoniană conform căreia legatul este valabil doar dacă ar putea fi
executat chiar în clipa întocmirii testamentului ® nu se pot constitui legate
pentru lucruri viitoare, ci doar pentru bunurile pe care le deține în acel moment
testatorul

Există mai multe feluri de legate:

• Legatul per vindicationem – legatul prin care testamentarul îl gratifică în mod
direct pe legatar, fără ca moștenitorului instituit să îi incumbe vreo obligație
• Legatul per damnationem – clauza prin care testatorul îl obligă pe moștenitorul
instituit să îi transmită legatarului bunul individual determinat
• Legatul per praeceptionem – clauza prin care testatorul îi putea favoriza pe unii
dintre moștenitorii instituiți. Unii dintre moștenitori au , unii moștenitori au
calitatea și de legatari ® primesc și cotă parte și bunuri individuale

! legatele se execută primele. Ele ies din masa succesorală primele

• Legatul sinendi modo – clauza prin care testatorul îl obligă pe moștenitorul
instituit la o inacțiune/abținere. Legatarul are obligația de nu a împiedeca executarea legatului

! În vreme ce moștenitorii instituiți preiau și activ și pasiv datorii, legatarii preiau bunuri
individuale determinate, activ patrimoniale.
! Întrucât testatorul putea oferi prin legate toate bunurile sale de valoare unor străini, se
spunea despre legate că sunt o formă indirectă de dezmoștenire a rudelor.

Pentru a-i ocroti pe moștenitori, de asemenea dezmoșteniri indirecte, au fost

promulgate trei legi succesive de limitare a libertății testatorului de a lăsa legate:
ø lex furia testamentaria – prevedea că bunul individual transmis prin legat nu
poate avea ca obiect un lucru în valoare mai mare de 1000 de ași

ø legea voconia – prevedea că ceea ce primește legatarul nu poate depăși partea

pe care o primește moștenitorul instituit
 ø legea falcidia – a fost adoptată, deoarece dispozițiile primelor două legi puteau
fi ușor ocolite prin constituirea de multe legate cu valoare mică. Moștenitorului i se va asigura
o rezervă succesorală de ¼ din ceea ce i s-ar fi cuvenit conform legii ® indiferent de numărul
legatelor și de valoarea lor, cumulate ele nu îl vor putea lipsi pe moștenitor de acel sfert care îi
este rezervat. Dacă testatorul încălca această condiție și lăsa legate care să depășească rezerva
succesorală a moștenitorului, legatele erau reduse de drept, se anulau rând pe rând și reintrau
în masa succesorală până la reîntregirea rezervei succesorale. Acest mecanism se numește
reducțiunea liberalităților excesive.

Obligațiile

În prezent, Codul civil român definește obligația ca fiind legătura de drept în

virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să
obțină prestația datorată.

De aici rezultă două sensuri ale obligației:

ø lato sensu: obligația juridică desemnează atât dreptul creditorului de a-i pretinde
debitorului executarea prestației datorate, cât și îndatorirea debitorului de a-i executa față de
creditor prestația la care s-a angajat, în caz contrar putând fii constrâns prin forța coercitivă a
statului
ø stricto sensu: obligația juridică exprimă doar îndatorirea debitorului de a executa
prestația la care s-a angajat față de creditor

În dreptul roman, s-au enunțat multiple definiții ale obligației juridice, dintre care
cea pe care a preluat-o doctrina juridică modernă, este cea dată de Împăratul Iustinian. Potrivit
acestei definiții, obligația desemnează legătura juridică prin care suntem constrânși a plăti
ceva conform dreptului cetății noastre ® Observăm că definiția lui Iustinian reflectă sensul
restrâns al noțiunii de obligație, adică datoria debitorului de executa o prestație față de debitor

- subiectele obligației
Elementele obligației juridice : - obiectul obligației
- sancțiunea

v Subiectele obligației:
– orice obligație presupune existența unui (creditorul), persoana care
are dreptul de a pretinde de la debitor executarea prestației și unui
debitor), persoana care este obligată să efectueze plata față de creditor.
– creditorului i se recunoaște aptitudinea de a-l constrânge pe debitor să își ducă
la îndeplinire angajamentul

! multă vreme, în dreptul roman, era interzisă intervenția altor persoane în obligația năsută
între creditor și debitor efectele unei obligații se răsfrâng asupra părților, nu și a terților.
 v Obiectul obligației (plată):
- plata nu însemna remiterea unei sume de bani, ci prestațiunea în sine la care s-
a obligat debitorul față de creditor.

Acesta prestațiune avea trei sensuri: dare, facere, prestare.

– transmiterea proprietății unui bun, constituirea unui drept real, precum și

plata unei sume de bani.
Facere – termenul prin care romanii desemnau orice prestațiune la care se angajează
debitorul față de debitor. Prestațiunea putea avea un sens pozitiv, să implice o acțiune din partea
debitorului, dar și un sens negativ, constând într-o abține din partea debitorului ® în prezent o
numim obligația de a face sau a nu face ceva.
Prestare – obligația debitorului de a procura pentru creditor folosința unui bun fără
a se constitui un drept real (predarea posesiunii unui bun)

Condițiile obiectului:
ü să fie ilicit și moral. Obligația nu poate avea un conținut contrar legii și bunelor
moravuri
ü să constea într-o prestațiune a debitorului pentru creditor
ü să fie posibil. Sub sancțiunea nulității, prestațiunea la care se obligă debitorul
față de creditor trebuie să fie posibilă atât din punct de vedere fizic, cât și juridic.
Imposibilitatea juridică vizează acele lucruri extrapatrimoniale
ü să prezinte interes pentru creditor. Așa cum obiectul obligației cade în sarcina
debitorului, el trebuie să se constituie în favoarea creditorului. De aici decurg două aspecte:
• creditorului i se cuvine procurarea unei utilități economice (debitorul
nu se poate angaja să-l procure creditorului un bun pe care acesta deja
îl are)
• doar creditorul poate profita de pe urma obligației, nu și o terță persoană
(dacă obiectul obligației nu ar prezenta interes, creditorul nici nu ar
avea cum să pretindă ceva de la debitor pe cale procesuală)
ü să fie determinat sau cel puțin determinabil. Debitorul trebuie să știe de la bun
început în ce constă obligația pe care și-o asumă față de creditor, chiar și în cazul în care
debitorul trebuie să fie îi transmită creditorului niște bunuri fungibile (cantitatea, calitatea
trebuie să fie cunoscute de la început)

v Sancțiunea obligației
- specifică unei obligații juridice este atitudinea creditorului de a-l constrânge pe
debitor în vederea îndeplinirii prestației asumate ® în caz de nerespectare a
obligației, creditorul va urmări valorificarea dreptului său pe o cale procesuală
 Efectele obligațiilor

al oricărei obligații este executarea ei și, desigur,

este neexecutarea obligației.

Executarea obligațiilor

În materie contractuală, executarea obligațiilor este guvernată de principiul

relativității efectelor contractului, potrivit căruia efectele oricărui act juridic se produc doar
între părțile contractante. ® străinii de contract (terții) nu pot fi nici avantajați, nici prejudiciați
prin actele juridice încheiate între alte persoane (contractul încheiat între unii nici nu vatămă,
nici nu ajută altora)

În noțiunea de părți contractante intră:

– subiectele (creditorul și debitorul)
– succesorii lor
– creditorii lor chirografari (acei creditori care nu au o garanție reală, ci
numai un drept de gaj general asupra debitorilor lor)

Acei debitori chirografari se numesc în prezent avânzi cauză, sunt persoane care,
deși nu au participat propriu-zis la încheierea contractului, datorită legăturii juridice pe care o
au cu una dintre cele două părți, vor putea profita sau vor fi nevoiți să suporte consecințele
acelui act juridic.

Din acest principiu al relativității, decurg alte trei principii: nulitatea stipulațiunii
pentru altul, nulitatea promisiunii pentru fapta altuia și nereprezentarea în contracte.

A. Nulitatea stipulațiunii pentru altul

Prin stipulațiune, romanii înțelegeau acel mod formal de a încheia un contract sub
forma unei întrebări pe care creditorul o adresează debitorului, la care debitorul răspunde în
mod simetric (ex: creditorul întreabă „promiți că...?”, debitorul răspunde „promit!”)

Printr-o stipulațiune pentru altul, se urmărește nașterea unei creanțe în profitul unei
persoane care nu a patriciat la încheierea contratului.

Exemplu: A creditorul îl întreabă pe B debitor „promiți că îi dai lui C 1000 de ași?”,

debitorul B răspunde „promit!”. ® Nu este valabilă, ci este lovită de nulitate, întrucât C,
fiind terț, nu îl poate da în judecată pe B pentru neexecutare, pentru că C este străin în
contract, iar A nu îl poate da în judecată pe B pentru că A nu are interes.

Dezvoltarea economiei de schimb a impus însă căutarea unor instrumente juridice

prin care o asemenea stipulațiune să îmbrace o formă valabilă. Soluția găsită de romani poartă
denumirea de stipulatio poneae (stipulația unei despăgubiri prin introducerea unei
despăgubiri).
 Reformulăm întrebarea din „promiți că îi dai lui c 1000 de ași?” în „promiți că
dacă nu îi dai lui C 1000 de ași, îmi dai mie 2000 de ași?”. Această reformulare este
valabilă, întrucât dacă B nu îi dă lui C 1000 de ași, trebuie să ii dea lui A 2000 de ași, iar
dacă nu își execută acest lucru, creditorul A îl poate da în judecată (dar ,desigur, B va dori
să plătească suma mai mică, cea din stipulațiunea nulă, cea de 1000 de ași)

B. Nulitatea promisiunii pt fapta altuia

Similară stipulațiunii pentru altul, și promisiunea pentru fapta altuia este lovită de
nulitate.

A îi spune lui C „promit că B îți va da 1000 de ași”. Reformularea valabilă a

promisiunii pentru fapta altuia, ca să fie promisiune pentru faptă proprie, sună „promit că
îl voi determina pe B să îți dea 1000 de ași”, iar dacă B nu îi va da lui A 1000 de ași,
creditorul va putea să îl dea în judecată pe cel care a avut obligația de a-l determina pe B
să dea acei bani.

C. Principiul nereprezentării în contracte

Până la crearea acțiunilor cu caracter alăturat de către pretori (prin formule cu

transpozițiune) nu era admisă încheierea de contrate de către o persoană sui iuris în numele
altei persoane sui iuris, prin împuternicire.
Până dreptul clasic nu s-a admis reprezentarea. S-a deschis calea către reprezentare
prin acțiunile cu caracter alăturat, puteau fi chemați în judecata, atât fiul care a săvârșit un act
păgubitor, cât și tatăl (răspunderea civilă contractuală = pater familias răspunde civil pentru
prejudiciul creat de fiu)

Sistemul noxalității și sistemul acțiunilor noxale

Sistemul noxalității reprezintă răspunderea civilă delictuală, adică răspunderea lui

pater familias pentru pagubele pricinuite de persoana aflată sub puterea sa prin delict.

În cazul în care cel aflat sub puterea lui pater familias produce cuiva o pagubă
printr-o faptă delictuală, pater familias va răspunde față de victima delictului astfel: fie îl va
despăgubi plătind niște daune, fie îl va abandona noxal pe cel aflat sub puterea sa.

Sistemul acțiunilor noxale a fost creat cu scopul de a-i oferi lui pater familias
șansa de a demonstra nevinovăția celui aflat sub puterea lui. Această acțiune noxală este
intentată de victimă pentru a se vedea dacă pater intenționează sau nu să-l apere pe delicvent.
Dacă pater acceptă să se judece și câștigă procesul, desigur, scapă de orice răspundere, dacă
însă pater pierde procesul, va avea la dispoziție aceleași două modalități din sistemul
noxalității, fie plătește daunele, fie abandonul noxal.
 Pentru a putea fi deschisă o asemenea deschierea noxală era necesară îndeplinirea
cumulativă a trei condiții:
– delictul să fie unul privat, nu public, pentru că numai în cazul unui delict privat
există o persoană determinată păgubită și se poate estima valoarea prejudiciului
– în intervalul de timp cuprins între momentul în care s-a comis delictul și
momentul deschiderii judecății, fiul să nu fi trecut sub puterea altui stăpân
! delictul îl urmărește pe delicvent, îl poate da în judecată doar pe acel pater pe
care îl are sub puterea lui
– de la începerea delictului, până la momentul judecății, victima sa nu îl fi avut
sub puterea sa pe delicvent

Neexecutarea obligațiilor

În cazul neexecutării obligației de către debitor se ridică anumite probleme în

legătură cu răspunderea lui și pentru a se stabili limitele acestei răspunderi trebuie cercetate
atât împrejurările care au dus la neexecutare, cât și atitudinea subiectivă a debitorului (forma
de nevinovăție). Dacă neexecutarea se datorează vinei debitorului, el va trebui să plătească
daune interese (judecătorești sau convenționale).

Circumstanțele care duc la neexecutarea obligației se numesc cauze de neexecutare

a obligațiilor și sunt prevăzute în mod limitativ: cazul fortuit, forța majoră, culpa, dolul, mora,
custodia.

Cazul fortuit este un eveniment neprevăzut exterior voinței debitorului diligent

care duce la imposibilitatea de executare a obligației.

Forța majoră este ușor de cufundat cu cazul fortuit, desemnând evenimentul

nerăzbătut și nestăvilit, care independent de eforturile debitorului va duce la pierirea bunului
datorat.

Comparație caz fortuit-forța majoră:

® ambele sunt evenimente neprevăzute
® sunt independente de voința debitorului
® duc la pieirea bunului sau la imposibilitatea executării obligației de către debitor
® forța majoră este un eveniment nestăvilit, căruia niciun om nu i se poate opune, astfel
încât indiferent ce dimensiuni de pază ar fi luat debitorul, efectele sale tot s-ar produce,
în timp ce la cazul fortuit pieirea bunului datorat ar putea fi evitată, dacă debitorul ar fi
luat măsuri excepționale de pază. Dar în general, debitorii nu sunt obligați să ia aceste
măsuri excepționale de pază, ci doar măsurile obișnuite. În asemenea situații, de regulă,
debitorul este dezonorat de obligație

Excepție! Dacă bunul datorat este un bun fungibil, debitorul nu se va afla în

imposibilitate de executare, putând să înlocuiască bunul pierdut cu un bun din altă
categorie ® GENERAM BUNUM NON PIEREM (bunurile de gen nu pier)
 Culpa (din greșeală, din coincidență) este o formă de vinovăție a debitorului, care
se poate manifesta prin neglijență, neîndemânare.
Este de două feluri:
– culpa contractuală ® este neglijența celui care s-a obligat printr-un contract ®
atitudinea culpabilă a debitorului este ulterioară nașterii raportului juridic obligațional.
Neglijența debitorului poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o inacțiune.
– Culpa delictuală ® este o acțiune, un fapt comis fie din greșeală, fie printr-o
neglijență; dar atitudinea culpabilă neglijentă este anterioară nașterii raportului juridic
obligațional din această atitudine ia naștere contractul

Exemplu: fără să vrem, din neglijență, punem un ghiveci de flori pe pervaz și cade pe
mașina vecinului. Atitudinea noastră culpabilă este anterioară, noi trebuind să îl despăgubim

În epoca împăratului Iustinian, se va face distincție între culpa lata și culpa levis.
Culpa lata este o vină grosolană, o neglijență, iar culpa levis este o vină ușoară

La rândul său, culpa levis poate fi, în funcție de interpretarea judecătorului, de două
feluri:

Þ Culpa levis in abstracto

Comportamentul debitorului față de bunul datorat se compară cu cel al unui bun
administrator ® comparând atitudinea propriu-zisă a unei persoane față de un bun cu ceea ce
teoria prevede a fi comportamentul unui bun administrator, debitorul neglijent va fi
întotdeauna găsit în culpă.

Þ Culpa levis in concreto

Judecătorul va interpreta vinovăția debitorului, comparând două atitudini concrete
ale acestui debitor: Comportamentul lui față de bunul datorat, comportamentul lui față de
bunurile proprii ® debitorul are o șansă de a fi exonerat de răspundere, în cazul în care cele
două atitudini ale sale sunt identice, având același comportament atât față de bunul datorat, cât
și de propriile bunuri.

Dolul este acțiunea sau abținerea intenționată a debitorului de natură să

provoace pieirea bunului datorat.
Spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăției debitorului manifestată cu
intenție. ® debitorul distruge cu bună-știință bunul datorat. Ca urmare, debitorul va răspunde
pentru dol în toate contractele, și în cele în care are un interes, și în cele în care nu are un
interes. În schimb, debitorul care a distrus din culpă bunul datorat, va răspunde numai în
contractele în care are un interes.
 Mora este întârzierea vinovată.

Poate fi de două feluri:

Þ mora debitorului – presupune îndeplinirea a două condiții:
• întârzierea vinovată a debitorului
• să existe o somație de plată din partea creditorului

Þ mora creditorului – refuzul nemotivat al creditorului de a primi plata care i se oferă de

către debitor
Cel mai bun exemplu este situația creditorului de rea-credință, care amână să primească
plata tocmai pentru a-l pune pe debitor în întârziere și astfel să primească de la el penalități de întârziere
(daune). Pentru a împiedica asemenea comportamente de rea-credință, romanii au admis ca debitorul
să aibă dreptul de a abandona bunul datorat după ce refuzul creditorului a fost constat cu martori.

Custodia este o formă specială de răspundere caracterizată prin faptul că nu se ține cont
de atitudinea subiectivă a debitorului ® debitorul ținut să răspundă pentru custodie va plăti daune
interese chiar dacă bunul nu a pierit din vina sa, adică a intervenit un caz fortuit ® debitorul nu va
răspunde pentru forță majoră, dar va răspunde pentru cazul fortuit
Exemplu: răspunderea corăbienii – transport de marfă pe mare, nu pot împiedica anumite
furtuni, și se distrug mărfurile