SEMINAR 1

1.1. ETAPELE FORMĂRII ŞI EVOLUŢIEI

ŞTIINŢEI ECONOMICE

În evoluţia ştiinţei economice se disting patru faze mai

importante:
➢ faza preştiinţifică (din antichitate şi până în sec. XVIII);
➢ faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (anii 1750 -
1870);
➢ faza descoperirii şi elaborării principiilor sale teoretice
fundamentale (anii 1870 - 1930);
➢ faza contemporană (de adâncire şi extindere a teoriei economice
- anii 1930 până în prezent).
Aceasta faza cuprinde două perioade :
1. intervalul cuprins între anii ’30 si anii ’70 ai secolului XX,
perioadă marcată de afirmarea lui J.M. Keynes, care a
fundamentat o nouă gândire şi acţiune economică; în această
perioadă s-au format şi afirmat economia mondială, istoria
doctrinelor economice, econometria;
2. intervalul după anii’70 până în prezent- perioadă în care
economiştii s-au confruntat cu numeroase dezechilibre
economico-sociale în cadrul mai multor economii dar şi pe plan
internaţional, cărora au fost nevoiţi să le găsească soluţii de
stopare.

Principalii reprezentanţi ai economiei politice ca ştiinţă.

Principala întrebare pe care trebuie să o punem pentru a înţelege

cum economia politică a ajuns la stadiul de ştiinţă este: Cum au ajuns
oamenii să gândească economic?
Încă din antichitate oamenii au început să reflecteze asupra
modului de organizare a populaţiei şi al activităţilor.
Filosofii antici au făcut în scrierile lor referire şi la aspecte legate
de activităţile economice din acele vremuri. Cei mai importanţi filosofi ai
antichităţi au fost:
❑ Xenofon(430-355–i. e.n.); cele mai importante lucrări economice
au fost “Veniturile Aticei” şi “Oeconomicus”;
❑ Aristotel(384-322 i.e.n.) - a elaborat două lucrări importante
“Politica“ (8 volume) şi “Etica nicomahica”, unde a analizat
procesul de apariţie a banilor;

1
 ❑ Platon (427-347 i.e.n.) a scris două lucrări care fac referire la
activităţile economice - “Statul” şi “Legile”. El a analizat munca,
diviziunea muncii, fiind un susţinător al economiei naturale.
❑ În China a apărut un curent de gândire – confucianismul, de la
întemeietorul său Confucius (551-479 i.e.n.); el a analizat
problemele legate de monopolul statului, preţuri, comerţ;
❑ În Babilon elemente de gândire economică s-au conturat în
Codul lui Hammurapi (1792-1750 i.e.n.), cod care a înfiinţat
sclavia dar a fixat şi îngrădiri privind drepturile proprietarilor de
sclavi;
❑ Alte preocupări privind viaţa economică în acea perioadă le
găsim în Egipt, Palestina, India etc.
În evul mediu - normele economice au fost subordonate celor
de natură religioasă. Principalul reprezentant al gândirii economice din
acea perioadă a fost Toma d’Aquino (1225-1274), cel mai important
gânditor al acelei etape, episcop; A elaborat lucrarea “Suma teologica”,
unde s-a ocupat de problema circulaţiei mărfurilor, banilor, dobânzii. Cea
mai importantă contribuţie a sa în acest domeniu este “teoria preţului
just”; alt reprezentant al gândirii economice din acea perioadă este
Thomas Munzer(1490-1525).
Mercantilismul - se suprapune cu epoca de descompunere a
feudalismului şi de trecere la capitalism; acest curent de gândire
considera metalele preţioase drept forma supremă a bogăţiei, punea
accent pe dezvoltarea intensivă a agriculturii, a vânatului, pescuitului
dezvoltarea industriei miniere, transportului şi comerţului.
Acest curent de gândire reprezenta burghezia; aici apare pentru
prima data noţiunea de “profit” care se considera însă că se creează în
sfera circulaţiei (comerţ) nu în cea a producţiei.
Principalii săi reprezentanţi au fost: Thomas Mun (1571-1641),
Gregory King (1648-1712) William Stafford (reprezentanţi ai
mercantilismului în Anglia, numit şi”comercialism”), Antoine de
Montchrestien, J.B. Colbert, Jean Bodin, (mercantilişti francezi)
Botero, Serra, Scaruffi (reprezentanţi ai mercantilismului italian).
Fiziocraţii - acest curent a apărut la mijlocul secolului al XVIII,
au fost primii care s-au ocupat de descoperirea esenţei fenomenelor
economice; acum putem vorbi de apariţia economiei ca ştiinţă.
Reprezentantul cel mai de seamă al acestui curent a fost Fr.
Quesnay (1694-1774), medic la curtea regelui Ludovic al XV. Cele mai
importante lucrări ale sale sunt considerate „Tabloul economic” (1758) şi
„Analiza tabloului economic”. Quesnay a analizat circulaţia mărfurilor, a
împărţit societatea în trei clase şi a analizat actele de
vânzare/cumpărare din interiorul fiecărei clase:
1. a proprietarilor de pământ (care obţin renta funciară);

2
 2. clasa productivă (fermierii);
3. clasa sterilă (industriaşii, meseriaşii).
Concepţia de bază a fiziocraţilor se baza pe respectul faţă de
proprietatea privată, libertatea schimbului de mărfuri, adoptarea unui
impozit unic perceput de la proprietarii funciari etc.
Liberalismul economic clasic este o doctrină la a cărei
dezvoltare a avut cea mai mare contribuţie şcoala economică clasică.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au fost:
Jacques Turgot (1727-1781) - care a extins sfera muncii
productive şi la activitatea industrială, la cea manufacturieră şi
comercială, dar a considerat agricultura ramura cu
productivitatea cea mai mare; a fost şi controlor general al
finanţelor Franţei în timpul lui Ludovic al XVI-lea.
William Petty (1623-1687), a elaborat lucrările “Tratat asupra
impozitelor şi contribuţiilor (1662), “Anatomia politică a Irlandei”
(1672); “Aritmetică politică” (1671), unde analizează teoria valorii
şi plusvalorii, “Câte ceva despre bani” (1682);
Adam Smith (1723-1790)- s-a născut în Scoţia şi şi-a început
studiile la Universitatea din Glasgow, le-a terminat la Oxford.
Cele mai importante lucrări sunt: “Teoria sentimentelor morale”,
“Avuţia naţiunilor, o cercetare a naturii şi cauzelor ei”; el a fost cel
care a formulat celebru principiu al liberalismului “lasses faire,
laissez passer”(“lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc”-
fiind opozantul intervenţiei statului în economie; expresia ideilor
sale este “teoria mâinii invizibile”.
David Ricardo -(1772-1823)- s-a născu la Londra. Primele
contribuţii în domeniul economic le aduce prin articolele ”Preţul
aurului” (1809), “Preţul ridicat al aurului” (1810). Lucrarea s-a
principală a fost ”Principiile economiei politice şi ale impunerii”
(1817), care conţine 32 de capitole. Ricardo a analizat munca
productivă, circulaţia monetară, preţul muncii, plusvaloarea,
profitul suplimentar.
Robert Thomas Malthus (1736-1834) - lucrarea principală
“Eseu asupra principiului populaţiei” (1789), “Principii de
economie politică”(1820); a analizat diviziunea muncii, sporul
populaţiei, acumularea şi creşterea economică, valoarea, profitul,
renta. Cea mai importantă contribuţie este cea adusă la
formularea principiului cererii efective.
Jean Baptiste Say (1767- 1832) s-a remarcat prin două lucrări:
”Tratat de economie politică” (1803) şi “Curs complet de
economie politică”(1829); el a introdus în economia politică
conceptul de ”întreprinzător”, a elaborat teoria factorilor de
producţie şi pe cea a utilităţii. Influenţat de ideile lui A. Smith a

3
 reformulat o serie de concepte economice şi a definit altele noi:
factori de producţie, piaţa, repartiţia.
Principala sa contribuţie a fost “legea debuşeelor”, care
generează şi în prezent numeroase discuţii între specialişti. Această
lege poate fi rezumată astfel:
✓ Produsele se schimbă contra altor produse şi orice ofertă
îşi creează propria cerere. Astfel, un produs oarecare
devine ofertă, şi implicit debuşeu pentru alte produse,
realizându-se astfel un circuit neîntrerupt între
producătorii şi posesorii de venituri. Producătorii la rândul
lor cumpără bunuri de consum , iar partea pe care o
economisesc din venituri o folosesc pentru investiţii
conform relaţiei V= Cheltuieli + investiţii;
✓ Fiecare vânzător doreşte să-şi vândă produsul, pentru că
valoarea acestuia nu trebuie stocată;
✓ Fiecare producător este şi cumpărător şi fiecare
cumpărător la rândul său este producător, rezultă că
producerea unui bun creează aproape instantaneu
desfacere pentru alte produse;
✓ In economia de piaţă oferta are rol determinant; cererea
nu poate creşte fără sporirea corespunzătoare a ofertei.
John Stuart Mill (1806-1873) a fost ultimul exponent al Şcolii
Clasice Engleze. Lucrarea cea mai importantă “ Principii de
economie politică” (1848), face distincţia între producţie şi
repartiţie.
Coordonatele fundamentale ale liberalismului economic sunt
considerate:
✓ Libertatea de acţiune a oamenilor ca agenţi economici;
✓ Indivizii au comportamente raţionale, fondate pe
maximizarea raportului avantaje/dezavantaje (sau
profit/costuri);
✓ Piaţa este motorul reglării economiei, acea “mână
invizibilă” care ghidează alegerile indivizilor;
✓ Responsabilitatea individului - omul este liber în actele şi
alegerile sale dar este singurul responsabil pentru
consecinţele acestor acte.
Un al curent de gândire economică a fost socialismul utopic.
Principalii săi reprezentanţi au fost: Thomas Morus, Tomas
Campanella (vechii socialişti utopici), Saint Simon, Charles
Fourier, Robert Owen (noii socialişti).
Saint Simon este cunoscut prin două lucrări foarte importante:
“Catehismul industriaşilor”(1824) şi “Noul creştinism” (1825); el a privit

4
capitalismul ca o treaptă de tranziţie spre sistemul industrial; el a criticat
proprietatea privată fiind susţinătorul proletariatului.
Charles Fourier (1772-1836) este cunoscut prin lucrarea “Tratat
despre asociaţia casnică şi agricolă”(1822) . Teoria s-a se bazează pe o
comunitate utopică, falansterul, o organizaţie socială, constituită dintr-
un număr de 1500-2000 de persoane, bazată pe principiul muncii
atractive, oamenii efectuând în fiecare zi 20 de munci diferite; deoarece
munca se baza pe atracţie şi înclinaţie naturală, nu era nevoie de nici o
formă de organizare politică deoarece societatea funcţiona spontan.
Robert Owen (1771-1858) are două lucrări importante: “Cartea
noii lumi morale” (1844) şi “Oraşele cooperatiste” (1817) în care
preconizează o organizaţie de tip cooperatist.
Alt curent important de gândire este cel marxist şi post-marxist,
el este un curent post-socialist. Reprezentantul său principal a fost Karl
Marx (1818-1893); cele mai importante lucrări ale sale sunt considerate:
”Mizeria filozofiei”(1847),“Manifestul Partidului Comunist”(1848), seria
mare a lucrării “Manuscrisele capitalului“ (1857-1858), seria mică a
lucrării “Manuscrisele capitalului” (1861-1863), a cărui rezultat a fost
lucrarea “Contribuţii la critica economiei politice“ şi “Capitalul” (IV
volume), din care doar volumul I a apărut în timpul vieţii autorului (1867);
celelalte volume au apărut cu contribuţia lui Fr. Engels, care a corectat
manuscrisele dar a introdus şi noi idei.
In volumul I, Marx a analizat marfa, banii şi capitalul. El şi-a dat
seama că forţa de muncă este marfă; a introdus noţiunea de valoare de
întrebuinţare, valoarea de schimb - ca formă de manifestare a valorii, a
împărţit capitalul în constant şi variabil, a explicat cele cinci funcţii ale
banilor şi noţiunea de ”bani-marfă”, timpul de muncă socialmente
necesar pentru producerea unei mărfi, teoria reproducţiei capitalului
social etc.
În celelalte volume a analizat problema crizelor economice de
supraproducţie, profitul, dobânda, renta.
Alt curent este cel al romantismului economic (economia mic-
burgheză). Acest curent a fost interesat de disfuncţionalităţile care apar
într-o economie de piaţă, de intervenţia statului pentru a le rezolva, de
polarizarea societăţi în bogaţi şi săraci etc.
Principalul său reprezentant este Jean Charles Leonard
Simonde de Sismondi (1773-1842); acesta a analizat obiectul ştiinţei
economice, originea crizelor economice, strategia dezvoltării economico-
sociale. Principalele sale lucrări: “Noile principii ale economiei politice”
(1817), “Studii de economie politică” (1837-1838) în care redefineşte o
serie de aspecte legate de obiectul şi metoda economiei politice.

5
 1.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Mercantilismul susţinea că bogăţia constă în cantitatea de metale

preţioase de care dispune individul.
2. Autorul lucrării “Despre principiile economiei politice şi ale
impunerii” este un reprezentant al şcolii economice clasice.
3. În evoluţia cunoaşterii economice se pot distinge patru faze.
4. În concepţia neoclasică obiectul de studiu al economiei politice
este formarea, distribuirea şi consumarea bogăţiei.
5. Cel ce a definit pentru prima dată conceptul de “economie politică”
a fost Aristotel.

1.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Reprezentanţii şcolii economice clasice sunt:

a. A. Smith
b. D. Ricardo
c. Th. Malthus
d. J.S. Mill
e. Toate raspunsurile sunt corecte
2. Conceptul de “economie politică” a apărut pentru prima dată în:
a. Grecia antică
b. România
c. Franţa
d. Anglia
e. Germania
f. Rusia
3. Cine este autorul lucrării “Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor”?
a. J.M. Keynes
b. D. Ricardo
c. J.N. Keynes
d. J.S. Mill
e. J.B. Say
4. Autorul lucrarii “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei” este:
a. A. Smith
b. D. Ricardo
c. Th. Malthus
d. J.S. Mill
e. J.B. Say
5. Fondatorul curentului monetarist este:
a. P. Monnaie

6
 b. M. Friedman
c. I. Fisher
d. A. Smith
e. P. Samuelson
6. Teoria monetaristă susţine:
a. neutralitatea monedei pe termen lung
b. necesitatea intervenţiei statului în economie prin intermediul
masei monetare
c. necesitatea creşterii cheltuielilor publice în recesiune prin
creşterea masei monetare.
d. posibilitatea reducerii şomajului prin creşterea inflaţiei
e. faptul că producţia reală a unei ţări depinde în principal de nivelul
preţurilor
7. Care este cel mai important curent de gândire economică care s-
a fundamentat în secolul al XX-lea:
a. mercantilismul
b. scolastica
c. keynesismul
d. curentul fiziocraţilor
e. marxismul
8. Teoria aşteptărilor raţionale este reprezentată de:
a. R. Lucas
b. M. Allais
c. G. Becker
d. M. Didier
e. J.K. Galbraith
9. Problema cametei şi teoria preţului just au stat în centrul gândirii
economice a:
a. mercantiliştilor
b. anticilor
c. scolasticilor
d. fiziocraţilor
10. Printre laureaţii premiului Nobel pentru economie se numără:
a. P. Samuelson
b. A.Smith
c. D. Ricardo
d. Th. Malthus
e. Toate răspunsurile sunt corecte

7
 SEMINAR 2

2.1.ECONOMIA FAPTICĂ ŞI ECONOMIA TEORETICĂ

Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună

percepţie trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale
economiei, Economia teoretică şi Economia faptică, care sunt
esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei
economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării
sistematice şi permanente,
efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod
înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine
stătătoare.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie,
de repartiţie, de schimb şi de consum;
- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile
şi procesele respective;
- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea
activităţilor şi proceselor producătoare de bunuri şi servicii;
- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii
economici.
Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor
englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii
părinţi ai economiei politice ca ştiinţă. Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă
în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază
pentru a fi socotită ca atare:
1. obiect de studiu propriu;
2. metodă de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii şi legi economice
Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca
Economia să fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic
metoda reprezintă calea, mijlocul, modul sistematic de cercetare şi
expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite în scopul
descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele
metode sau procedee ştiinţifice.
➢ metoda comparării
➢ abstractizarea
➢ analiza
➢ sinteza

8
 ➢ unitatea inducţie-deducţie
➢ Inducţia
➢ Principiul ―cateris paribus
➢ metoda analogiei - metoda logică
➢ metoda matematică
➢ metodele statistice
- metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal
folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea
necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
- abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la
concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
-analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a
obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi
separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;
-sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu
alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută
analiza în faza sa finală;
-Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică
şi de expunere a rezultatelor cercetării care implică multe din celelalte
tehnici şi instrumente.
-. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza
cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale, a
principiilor la analiza fenomenelor, proceselor particulare;
-Principiul ―cateris paribus- pleacă de la premisa că unele elemente
ale analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile.
Acesta este o aplicare a principiului logicii, conform căruia “interpretarea
evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui punct stabil de
referinţă”. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi
cuantificate matematic.
- metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor
însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării.
Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt
certe;
- metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la
simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi
consecventă;
- metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi
teoretic. Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de
folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se
realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi
clasificate astfel:
• din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:

9
 modele deterministe;
modele probabilistice;
• din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:
modele statice;
modele dinamice;
• din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:
modele microeconomice;
modele macroeconomice;
• din punct de vedere al construcţiei lor distingem:
modele numerice;
modele grafice;
modele analitice.
-metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii
statistico-matematici care reprezintă numere ce caracterizează
trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.
Orice teorie economică autentică se formează, se dezvoltă şi
poate să dispară într-un proces complex în cadrul căruia se operează
cu:
➢ Variabilele economice
➢ Ipotezele, presupunerile
➢ Predicţiile
➢ Testele (testarea)
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune
problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub
denumirea de regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea
economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în
permanenţă în timpul şi spaţiul realităţii.
LEGEA ECONOMICA –expresie a relaţiilor esenţiale, necesare,
relativ stabile şi repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală în şi
între fenomenele şi procesele economice.
FENOMENUL ECONOMIC reprezintă forma exterioară a
activităţii economice, respectiv acele elemente, aspecte şi/sau acte ale
vieţii conomice care apar şi se manifestă la suprafaţa aceteia, putând fi
cunoscute de către oameni direct, pe bază de experienţă.
Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate
pentru a satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că
fenomenele şi procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt

10
izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele. Ele se
exprimă cu ajutorul unor variabile, care sunt mărimi ce pot fi măsurate
şi se află într-o schimbare continuă. Economiştii doresc să stabilească
dacă între aceste variabile sunt corelaţii întâmplătoare sau acestea sunt
sistematice, cauzale, funcţionale, etc.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între
fenomenele economice:
✓ legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază
şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
✓ legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care
un anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor
fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor,
modificându-se, vor determina schimbarea preţului.
✓ legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi
neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui
anumit fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau
altor fenomene.
Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au
pus problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu
caracter de lege.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se
pune problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub
denumirea de regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea
economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în
permanenţă în timpul şi spaţiul realităţii.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu
înţelegerea modului în care există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se
află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi
conexiuni.
Putem avea o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea
preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea
cererii, ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta,
salariul real sunt considerate variabile dependente sau endogene, iar
preţul, variabilă independentă sau exogenă.
Sau o cauzalitate multiplă. De exemplu, modificarea populaţiei,
a numărului de cumpărători, a preţului, veniturilor etc., determină
schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz, populaţia, numărul de
cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile independente,
iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă)
şi o variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de

11
relaţie cauză-efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de
interdependenţe din economie, o variabilă poate fi exogenă sau
endogenă, în funcţie de modul în care este analizată în cadrul modelului.
În raport cu sensul modificărilor, o relaţie dintre fenomene poate
fi directă (pozitivă) - atunci când variabila dependentă se schimbă în
acelaşi sens cu mişcarea variabilei independente, sau indirectă
(negativă) - atunci când modificarea variabilei independente este
însoţită de o schimbare în sens opus a variabilei dependente. Între
modificarea preţului şi ofertei există o relaţie directă, pozitivă, iar între
modificarea preţului şi cerere există o relaţie indirectă, negativă.
Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza
fenomenelor, ci şi despre relaţiile funcţionale dintre ele, în ultimă
instanţă, cea care se impune este relaţia funcţională, şi nu relaţia
cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate şi ca o
funcţie de preţ, după cum producţia obţinută este o funcţie determinată
de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale şi
calitative ale factorilor de producţie - natura, munca, capitalul etc.
Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile
ştiinţei economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-
funcţională, existenţa acestor legături, în ceea ce au ele comun şi
repetabil.
În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi
procesele economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt
expresia unor necesităţi care se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei
noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă socială. Aceste legături sunt un
produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt expresia nevoii de a fi
natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea economică
de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o
relaţie om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile
cu caracter de lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa
omului, ele se manifestă aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create
condiţiile care le-au generat.
Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care
jalonează activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi
pentru a ne asigura cele necesare vieţii, în condiţiile unor resurse
limitate.
Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin
comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un
ansamblu de relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica
timpului şi spaţiului nostru comun, legăturile cu caracter de lege
existente se manifestă numai ca tendinţă şi în medie.
Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai
bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o
reprezintă. Pe măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în

12
explicarea complexităţii vieţii economice, se creează condiţiile ca omul
să înţeleagă mai bine (corect) realitatea în care trăieşte, să o exprime
mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi verifice mai riguros
descoperirile realizate în timp.
Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele
democratice ale vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii
umane, în ansamblul ei şi a subsistemelor sale sunt norme juridice, cu
caracter subiectiv. Acestea reflectă gradul de maturizare şi umanizare a
democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele.
ECONOMIA POLITICĂ studiază producţia, distribuţia si
consumul bogăţiei în societatea umană.
ECONOMIA POLITICĂ studiază modul în care societatea
foloseşteresursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate.
Obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale
b) ştiinţa schimbului mărfar
c) viaţa economică abordată ca întreg
d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în
procesele de producţie,repartiţie, schimb şi consum;
Microeconomia studiaza comportamentul unitatii economice
individuale, in timp ce macroeconomia studiaza economia in ansamblul
sau, sau mari segmente ale acesteia. Mondoeconomia studiaza relatiile
economice dintre tarile lumii.
La nivel microeconomic, economia politică studiază
comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării,
firme) precum şi relaţiile dintre ele, în cadrul producţiei, schimbului,
distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii.
La nivel macroeconomic, economia politică studiază
comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economici, evoluţia,
cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia
naţională (şomaj, inflaţie, etc). precum şi cu raporturile dintre ele.

2.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICAREDE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Economia este o stiinta fundamentala, iar teoriile sale nu se pot

aplica vietii economice.
2. Microeconomia include studiul comportamentului economic al
consumatorului.
3. Macroeconomia include studierea infaltiei si a somajului.
4. In economie conceptul e “lege economica” este sinonim cu cel de
“lege juridica”.
5. În teoria economică termenul de “lege economică” este sinonim cu
conceptul de “principiu economic”.

13
 2.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Importanţa studierii economiei politice derivă din aceea că:

a. contribuie la cunoaşterea realităţilor economice şi pe acestă bază
la elaborarea politicii economice;
b. asigură formarea unei culturi de natură economică şi ecologică în
rândul oamenilor;
c. oferă soluţii legate de optimizarea proceselor de producţie;
d. dezvoltă un comportament raţional în rândul oamenilor;
e. oferă orientarea necesară agenţilor economici.
2. Economia politică în calitate de ştiinţă, studiază:
a. modalităţile de formare a comportamentului uman;
b. modul de alocare a resurselor limitate pentru protecţia mediului;
c. comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor
limitate;
d. formele pe care le îmbracă libertatea economică;
e. conţinutul şi tehnicile de utilizare a proprietăţii.
3. Microeconomia se ocupă cu studiul:
a. politicilor de combatere a şomajului;
b. politicilor de combatere a inflaţiei;
c. actele şi comportamentele participanţilor;
d. individuali la activitatea economică;
e. soldului balanţei comerciale;
f. dezvoltării economice a statelor lumii.
4. Metoda de cercetare prin care, pornind de la analiza faptelor
economice concrete, ajungem la fomarea principiilor economice,
poartă numele de:
a. metoda deductivă;
b. metoda inductivă;
c. abstractizare;
d. metoda analogiei;
e. metoda “ceteris paribus”.
5. Obiectul ştiinţei economice se referă la:
a. studirea celor mai bune căi de optimizare a raportului dintre
resursele limitate şi nevoile nelimitate;
b. studierea comportamentului oamenilor în societate;
c. studierea posibilităţilor de protejare a mediului înconjurător;
d. studierea unor politici specifice diferitelor state ale lumii;
e. studierea unor soluţii concrete pentru rezolvarea problemelor cu
care se confruntă agenţii economici dintr-o ţară.
6. Ştiinţa economică are ca rezultat:
a. noi descoperiri tehnico-ştiinţifice;
b. realizarea unor bunuri inexistente în trecut;

14
 c. administrarea mai eficientă a resurselor limitate;
d. creşterea şi diversificarea trebuinţelor;
e. dezvoltarea unor tehnologii noi.
7. Manifestările conştientizate ale nevoilor umane care determină
comportamente în vederea obţinerii bunurilor poartă denumirea de:
a. resurse economice;
b. dorinţe;
c. interese economice;
d. raritate;
e. bunuri economice.
8. Activitatea economică are la baza desfăşurării ei:
a. dorinţa organică a omului de a munci;
b. spiritul de aventură;
c. plăcerea de a face ceva pentru binele personal şi al semenilor;
d. interesul de satisfacere a trebuinţelor;
e. obligaţia impusă de normle juridice.
9. Economia ca ştiinţă studiază:
a. schimburile de bunuri şi bani dintre agenţii rezidenţi într-o ţară;
b. comerţul exterior;
c. individul în viaţa sa profesională;
d. producţia şi consumul bunurilor publice;
e. sursele bogăţiei ţărilor lumii;
f. alocarea resurselor limitate în vederea satisfacerii cât mai bune a
nevoilor umane.
10. În economie problemele se pun în mod deosebit în funcţie de:
a. orientarea către profit;
b. mecanismul preţurilor;
c. raritate;
d. interesele de moment;
e. mecanismul de funcţionare a pieţelor.

15
 SEMINAR 3

3.1. NEVOILE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

NEVOILE (trebuinţele) reprezintă necesităţile pe care oamenii

trebuie să le satisfacă pentru a putea exista. Nevoile sunt legate de
dorinţele, aspiraţiile şi idealurile umane.
Nevoile şi obţinerea mijloacelor pentru satisfacerea lor reprezintă
elementul central al relaţiilor dintre om şi mediul în care trăieşte.
Multitudinea de trebuinţe ale oamenilor alcătuiesc un sistem al
nevoilor care pot fi grupate astfel:
❖ Nevoi
materiale-individuale (biologice-naturale)
sociale, legate de existenţa omului în societate
❖ Nevoi
elementare (de bază, primare sau fundamentale)
superioare (complexe şi elevate)
Caracteristicile sistemului de nevoi este reprezentat de caracterul
lor dinamic şi nelimitat, datorat faptului că în decusul timpului nevoile
nu rămân aceleaşi, ci se diversifică şi sporesc odata cu dezvoltarea
societăţii.
Nevoile au o dublă condiţionare:
✓ obiectivă, determinată de nivelul de dezvoltare a societăţii
✓ subiectivă, determinată de nivelul de dezvoltare al individului
Activitatea economică sau de producţie prin care omul
transformă natura creându-şi astfel bunurile şi serviciile necesare traiului
este generată de necesitatea satisfacerii nevoilor sale, dar în acelaşi
timp activitatea umană crează noi nevoi.
Forma fundamentală a activităţii umane este munca, care-l
defineşte pe om; omul fiind singura fiinţă raţională care îşi reprezintă, în
conştiinţa sa, scopul acţiunilor sale.
Raporturile dintre oameni în procesul activităţii lor sunt raporturi
de interese ce devin mobiluri ale activităţii lor.
În concluzie, activitatea umană are un caracter funcţional, fiind
îndreptată spre satisfacerea unor nevoi şi un caracter de finalitate,
deoarece prin ea se urmăseşte realizarea unor scopuri, reieşite din
necesitatea satisfacerii nevoilor individuale şi sociale.
RESURSELE – elemente sau combinaţii de elemente pe care
omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele,
resursele sunt suportul consumului.
Cantitatea şi calitatea resurselor determină gradul în care omul
îşi satisface nevoile la nivel:

16
 ➢ individual
➢ social
Resursele de care dispune societatea se împart în:
❖ resurse primare formate din:
potenţialul demografic (uman)
potenţialul natural sau de resurse naturale
❖ resurse derivate, formate pe baza resurselor
primare:
maşini, utilaje
cunoştinţe
experienţa ştiinţifică
O deosebită importanţă o au resursele naturale făra de care
nu este posibilă nici o activitate.
➢ După durata folosirii lor în timp resursele naturale pot fi:
▪ neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de
combustibili fosili, minereuri)
▪ regenerabile (pământul, apa, aerul)
➢ După posibilitatea recuperării lor resursele naturale pot fi:
▪ recuperabile (o parte din materiile prime)
▪ parţial recuperabile (resurse biologice)
▪ nerecuperabile (energia, combustibilii)
Caracterul limitat al resurselor este o problemă principală a
omenirii datorită multiplicării şi diversificării nevoilor şi pentru că:
- solicită o cantitate mare de resurse, dar
- nu poate fi însoţit de o creştere corespunzătoare a resurselor.
Satisfacerea unor nevoi în creştere şi diversificare presupune
folosirea raţională a resurselor, iar dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii va face
posibilă acestă situaţie.

3.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. La baza procesului de transformare a naturii se află nevoile

(trebuinţele) umane.
2. Condiţia existenţei umane o reprezintă relaţiile umane.
3. Resursele derivate sunt formate pe baza celor primare
(potenţialul uman şi natural).
4. Resursele naturale sunt considerate ca fiind nelimitate.
5. Satisfacerea nevoilor nelimitate presupune o folosire raţională a
resurselor limitate.

17
 3.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Care din următoarele trăsături sunt proprii nevoilor?

a. creşterea volumului;
b. diversificarea;
c. diminuarea unora şi creşterea altora, astfel încât au
tendinţa de a rămâne constante;
d. apariţia unora noi care le înlocuiesc pe cele vechi.
2. Care din următoarele clasificări ale nevoilor sunt corecte?
a. regenerabile şi neregenerabile;
b. biologice şi sociale;
c. elementare şi complexe;
d. de bază şi superioare;
e. naturale şi biologice;
f. biologice şi personale;
g. naturale şi spirituale;
h. biologico-naturale şi social-spirituale.
3. Care din clasificările resurselor prezentate mai jos sunt
corecte?
a. epuizabile şi derivate;
b. naturale şi primare;
c. epuizabile şi regenerabile;
d. recuperabile şi inepuizabile;
e. recuperabile şi nerecuperabile;
f. limitate şi nelimitate;
g. utilizabile şi neutilizabile.
4. Care din trăsăturile de mai jos se referă la nevoi şi care la
resurse?
a. dinamice;
b. limitate;
c. nelimitate;
d. regenerabile;
e. biologice;
f. elevate;
g. sociale;
h. primare;
i. derivate;
j. recuperabile.
5. Resursele sunt:
a. abundente;
b. rare;
c. epuizabile;
d. regenerabile;
e. nerecuperabile.

18
6. Resursele naturale pot fi:
a. primare;
b. derivate;
c. epuizabile;
d. regenerabile;
e. nerecuperabile.
7. Care din activităţile de mai jos nu pot fi atribuite activităţilor
economice:
a. funcţionalitate;
b. finalitate;
c. evolutivă;
d. complexă;
e. transformatoare;
f. creativă;
g. poluantă;
h. risipitoare;
i. nestimulativă;
j. fluctuantă.
8. Enumeraţi din lista următoare motivaţiile posibile stabilite în
raporturile dintre oameni care participă la activitatea
economică:
a. dorinţă;
b. voinţă;
c. simpatie;
d. antipatie;
e. interese (acoperirea nevoilor).
9. Marcaţi răspunsul pe care îl consideraţi corect pentru a
defini resursele:
a. resursele sunt ceea ce serveşte pentru consum;
b. resursele sunt factori de producţie;
c. resursele sunt bunurile necesare existenţei şi progresului
societăţii;
d. resursele sunt elemente sau combinaţii de elemente naturale
sau create de oameni care pot fi folosite în activitatea
economică;
e. ceea ce se găseşte în natură şi este utilizat de către oameni.
10. De ce este necesară utilizarea raţională a resurselor?
a. pentru că resursele sunt nelimitate;
b. pentru că resursele sunt limitate şi rare;
c. pentru că resursele se ieftinesc;
d. pentru că resursele se scumpesc;
e. pentru că resursele cresc odata cu nevoile.
11. Care din afirmaţiile de mai jos arată obiectul de studiu al
ştiinţei economice?

19
 a. raporturile dintre oameni;
b. interesele economice;
c. modul de alocare a resurselor limitate în vederea satisfacerii
cât mai depline a nevoilor nelimitate.
12. Ştiinţa economică ne învaţă:
a. să cunoaştem piaţa;
b. să cunoaştem domeniul economic;
c. să cunoaştem ce se întâmplă în activitatea oamenilor;
d. cum să ne comportăm ca agenţi economici în vederea
satisfacerii nevoilor.
13. Pentru care din motivele de mai jos se justifică
raţionalitatea utilizării resurselor:
a. pentru că resursele sunt limitate;
b. pentru că resursele sunt abundente;
c. pentru că nevoile cresc mai repede decât resursele;
d. pentru că resursele se scumpesc;
e. pentru că sporesc exigenţele faţă de calitatea bunurilor
economice;
f. pentru că resursele se dobândesc în condiţii tot mai grele.
g. pentru că omenirea trebuie să depăşească epoca risipei.
14. Ce înseamnă că resursele sunt limitate?
a. scad permanent;
b. sunt insuficiente în raport cu nevoile;
c. cresc mai incet decât nevoile;
d. sunt neregenerabile.
15. Diversificarea nevoilor umane este influenţată în mod
hotărâtor de:
a. factori obiectivi;
b. factori subiectivi;
c. factori aleatori.
16. Care din elementele de mai jos consideraţi că au caracter
obiectiv în formarea nevoilor:
a. dorinţele indivizilor;
b. idealurile indivizilor;
c. aspiraţiile societăţii în anamblul său;
d. nivelul de dezvoltare al societăţii;
e. nivelul de dezvoltare al individului;
f. cerinţele diferitelor grupuri sociale;
g. politica economică.
17. Care din următoarele resurse sunt considerate primare?
a. oţelul brut,neprelucrat;
b. energia electrică furnizată de o centrală nucleară;
c. minereul de fier;
d. făina;

20
 e. lâna;
f. firele sintetice;
g. grâul.
18. Care din următoarele bunuri le consideraţi finale?
a. fonta;
b. oţelul;
c. stofa;
d. încălţămintea;
e. mobila;
f. cimentul;
g. strungul.

21
 SEMINAR 4

4.1. RARITATE, BUNURILE LIBERE ŞI ECONOMICE, UTILITATE

Legea rarităţii resurselor: volumul, structurile şi calitatea

resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul,
structurile şi intensitatea nevoilor umane.
Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic
să însemne în acelaşi timp. sacrificarea unor şanse potenţiale. De
exemplu, dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care
dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, atunci, în mod
obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor
spirituale.
Raritatea resurselor este o problema centrala. Ea apare in legatura cu
nevoile nelimitate, care nu pot fi satisfacute in intregime.Apare astfel
problema alegerii.

Costul de oportunitate semnalează valoarea completă a celei mai

bune alternative.
Ex : costul acţiunii de a participa la un meci este format din :
- preţul biletului (care exprimă volumul de bunuri şi servicii
care ar fi putut fi procurate cu aceeaşi sumă) ;
- cea mai bună alternativă de a utiliza cele trei ore (ex.
învatarea pentru un test la bazele economiei pe care îl
aveţi a doua zi) ;
În acest caz costul de oportunitate al meciului constă în ambele
costuri :
1. al biletului ;
2. al diferenţei de nota pe care o să o obtineţi la test; deci avem de
ales între trei ore pentru recreeere şi trei ore pentru învăţat.
Putem spune că, costul de oportunitate reprezintă valoarea
unei alternative cedate (la care s-a renunţat) în scopul de a procura un
alt bun sau serviciu. În cazul a două produse-alegerea (preferinţa pentru
un produs) sacrifică achiziţionarea celuilalt produs.
SAU:Costul de oportunitate are ca punct de plecare
necesitatea alegerii dintre mai bune variante posibile cu care se
confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante implică
renunţarea la celelalte posibilităţi: prin urmare, costul de oportunitate
este costul renunţării.
Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie.
Din perspectiva economiei, ca întreg, alegerea nu reprezintă modul
cum se cheltuieşte venitul între alternative, ci cum se alocă resursele
utile, pentru producerea diferitelor bunuri şi servicii necesare societăţii.

22
 Curba posibilităţilor de producţie- arată diferite combinaţii de
outputuri necesare producerii a două bunuri.
Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o
reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe
care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau
serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului
bun. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi
produsă, ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie
(FPP).
De exemplu, o economie are de ales între a produce două bunuri
X şi Y (automobile şi pâine). Dacă toate resursele ar fi folosite pentru
producerea bunului X, ar rezulta o cantitate totală de 1000 automobile.
Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului Y.
cantitatea maximă rezultată ar fi 12 mii tone pâine. Curba posibilităţilor
de producţie va fi dată de totalitatea combinaţiilor posibile dintre cele
două bunuri. Fiecare dintre acesle combinaţii va fi un punct pe frontiera
posibilităţilor de producţie.
O economie eficientă va avea o infinitate de posibilităţi de
producţie, corespunzătoare combinaţiilor posibile dintre cele două
bunuri, combinaţii care se vor regăsi toate pe CPP. Orice punct aliat în
interiorul acestei curbe reprezintă o sub ulilizare a resurselor, în timp ce
toate punctele situate în afara ei reprezintă o imposibilitate, datorită
faptului că nu există suficiente resurse pentru realizarea combinaţiilor
respective.
Utilizarea conceptului de cost de oportunitate presupune
compararea punctelor de pe frontiera posibilităţilor de producţie pentru a
calcula efectele economice ale unei decizii.
Bunurile - ansamblul elementelor materiale identificabile şi
măsurabile, luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi al serviciilor
de orice fel, care pot satisface o anumită trebuinţă umană.
Bunurile pot fi: libere – cele care există în natură în cantităţi relativ
nelimitate (aerul, lumina şi căldura solară); economice – rezultat al
activităţii umane.
Bunul economic - produs material sau serviciu, realizat prin
activitatea economică, care este capabil să servească nevoilor omului, a
cărui producere necesită un consum de factori de producţie.
Clasificarea bunurilor :
1. după forma materială – produse materială cu existenţă independentă,
servicii, informaţii;
2. după modul de provenienţă: naturale şi create de om;

23
3. după gradul de prelucrare: primare (grâu, lână, minereuri etc.);
intermediare (făină, ţesături, fibre naturale şi sintetice etc.); finale (pâine
şi produse de panificaţie, confecţii, încălţăminte etc.);
4. după destinaţia lor: pentru producţie şi pentru consum;
5.după modul în care circulă în economie: mărfuri şi nemărfuri (destinate
autoconsumului şi nu schimbului de piaţă).
Utilitatea -exprimă proprietăţile reale sau presupuse ale unui bun
economic, de a satisface, prin folosire, o nevoie umană oarecare, de a
servii la întreţinerea vieţii sau la sporirea bunăstării oamenilor, ceea ce
presupune şi existenţa capacităţii omului, a societăţii umane în
ansamblul ei, de a folosii utilitatea potenţială a acestui bun.
Se poate vorbii de o utilitate individuală şi de una totală:
Ut = Ui * x
unde: Ut – utilitatea economică totală;
Ui – utilitatea economică individuală;
x – numărul de unităţi ce alcătuiesc mulţimea.
Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia unităţii totale (Ut)
care rezultă prin creşterea (Δx) cu o unitate a cantităţii dintr-un bun
economic (consumul celorlalte bunuri fiind dat şi acelaşi):
Um = ΔUt/ Δx
De aici decurge „legea utilităţii marginale descrescânde” (Legea
lui Gossen), care arată: „când cantitatea consumată dintr-un produs (bun
economic) creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea
suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde sa se diminueze.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrând acelaşi
nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) se numeşte rată marginală de
substituire (RMS)”:
RMSyx = -Δy/Δx

4.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Existenţa omului ca fiinţă valorizatoare are ca principală motivaţie

producţia de bunuri economice.
2. Un peisaj dintr-o zonă montană este un bun liber.
3. Bunurile economice au drept caractreristică definitorie raritatea în
anumite condiţii de spaţiu şi timp.
4. Satisfacerea nevoilor umane se face numai prin apelarea la
produsele altora prin intermediul schimbului.
5. În economia naturală nevoile de consum sunt satisfăcute din
rezultatele propriei activităţi.

24
 4.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Bunurile economice sunt bunuri rare pentru că:

a. sunt de foarte bună calitate ;
b. sunt produse numai în întreprinderi care obtin profit ;
c.nu sunt disponibile în cantităţi suficiente pentru a acoperii orice
nevoie ;
d. sunt importate ;
e. sunt limitate.
2.Intr-o economie raritatea se defineşte în raport cu :
a. monopolizarea pieţelor de desfacere ;
b. monopolizarea ofertei de bunuri de către stat ;
c. perioada tranziţiei la economia de piaţă ;
d. perioadele de foamete ;
e. nici una dintre soluţii nu este corectă ;
3.Pentru a construi curba posibilităţilor de producţie a unei
economii este suficient să se cunoască :
a. funcţiile de producţie ;
b. cantităţile de resurse disponibile în economie ;
c. preţurile bunurilor de consum ;
d. preţurile factorilor de productie ;
e. alegerile agenţilor economici ;
f. toate răspunsurile sunt corecte ;
g. nici un răspuns nu este corect.
4.Într-o economie alocarea eficientă a resurselor se realizează
atunci când :
a. există o planificare riguroasă, la nivel central a utilizării
fiecărei resurse ;
b. în guvern sunt persoane competente ;
c. pieţele sunt concurentiale ;
d. pieţele bunurilor de consum sunt libere ;
e. guvernul subvenţioneaza sectoarele rentabile ale
economiei.
5.Costul de oportunitate a unui factor de producţie reprezintă:
a. costul achiziţionării unei unităţi din acest factor de
producţie ;
b. valoarea celei mai bune utilizări alternative la care acest
factor poate fi întrebuinţat ;
c. valoarea utilizarii acestui factor ;
d. costul inlocuirii unei unitati din acest factor de productie ;

25
 e. costul la care este achizitionat acest factor.
6.Curba frontierei posibilităţilor de producţie ne arată :
a. preţurile la care pot fi produse diferite bunuri ;
b. ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care
permit realizarea unei cantităţi date de bunuri ;
c. ansamblul combinaţiilor de bunuri economice care pot fi
realizate în cadrul unei ţări ;
d. ansamblul combinaţiilor de bunuri economice care pot fi
realizate în condiţiile utilizării resurselor disponibile ;
e. ansamblul combinaţiilor de bunuri economice care pot fi
realizate în condiţiile utilizării complete şi cu maximum de
eficienţă a resurselor disponibile.
7.Spre deosebire de bunurile economice, bunurile libere sunt
caracterizate de :
a. abundenţă;
b. existenţa anumitor costuri;
c. limitare în ofertă;
d. costuri zero;
e. alocare după necesităţi .
8.O alegere maxim eficientă este întotdeauna :
a. raţională;
b. optimă;
c. cea mai avantajoasă;
d. cu costul de oportunitate cel mai scăzut.
9.Conceptul frontierei posibilităţilor de producţie este
reflectat de una din următoarele afirmaţii. Care este aceasta?
a. la această casa s-a folosit beton sub necesar ;
b. prin economiile de stofa pentru fiecare cămaţă realizată s-
a obtinut o producţie mai mare ;
c. utilizând toată cantitatea de făina s-a putut obţine pâinea
de calitatea necesară în condiţiile unei cantităţi maxim
posibile ;
d. prin retehnologizare cantitatea totală de biscuiţi produsă a
crescut ;
e. diminuarea productiei se poate realiza in conditiile
aceluiasi consum de factori de productie.
10.Obiectul acţiunii economice îl constituie :
a. proprietatea particulară ;
b. proprietatea publică ;
c. proprietatea mixtă ;

26
 d. relaţia resurse - nevoi ;
e. volumul, structura şi dinamica resurselor ;
f. combinarea factorilor de producţie.
11.Subiectul acţiunii economice îl constituie :
a. natura activităţii desfasurate ;
b. producţia de bunuri şi servicii ;
c. o formă sau alta de proprietate ;
d. obţinerea de profit ;
e. agentul economic, omul, privit individual şi colectiv ;
f. eficienţa activităţii ;
g. satisfacerea nevoilor ;
h. folosirea resurselor.
12.Bunurile economice se deosebesc esenţial de cele libere
prin aceea că :
a. îmbracă forma de marfă ;
b. satisfac nevoile vitale ;
c. se află în proprietate privată ;
d. sunt insuficiente în raport cu nevoile, în condiţii date de
loc şi timp ;
13.În raport cu bunurile libere bunurile economice sunt :
a. nelimitate;
b. limitate;
c. rezultat al activităţii economice.
14.Care din următoarele categorii de bunuri economice sunt
mărfuri:
a. bunurile produse în vederea autoconsumului;
b. bunurile produse prin utilizarea factorilor de producţie;
c. bunurile care satisfac o nevoie socială;
d. orice bun util;
e. bunurile care ajung la consummator (beneficiar) prin
intermediul schimbului (vânzare-cumparare).
15.În categoria “mărfuri” se includ:
a. toate bunurile utile;
b. orice bun rar;
c. numai bunurile economice destinate vânzării.
16.Din enumerarea de mai jos, delimitaţi bunurile economice
(be) de cele libere(bl)) :
a. apa mărilor şi oceanelor ;
b. apa de mare folosită într-o localitate nelitorală ;

27
 c. informaţia ştiinţifică accesibilă prin intermediul
manualelor, de care dispun marile biblioteci ;
d. informaţiile conţinute în orice lucrare aflată la dispoziţia
publicului prin librării ;
e. informaţiile furnizate prin intermediul mijloacelor de
informare în masă (radio TV, presă) ;
f. apa râurilor, lacurilor, utilizată pentru irigaţii şi
piscicultură;
g. peisajul montan pentru un localnic ;
h. peisajul montan pentru un nelocalnic ;
i. alimentele de care beneficiază gratuit persoanele din
sistemul de asistenţă socială şi ocrotire.
17.Bunurile libere sunt acelea care :
a. după ce şi le-a procurat omul le consumă cum doreşte;
b. pot fi consumate numai după ce omul a scăpat de grija
procupării lor ;
c. în funcţie de loc şi timp sunt accesibile oricui, după
nevoie şi fără nici o contraprestaţie.
18.Caracteristica principală a bunurilor economice este
raritatea, atunci când :
a. nu sunt niciodată produse în cantităţile solicitate pe
piaţă ;
b. nu pot fi găsite pe piaţă atunci când este nevoie de ele ;
c. accesul la ele presupune întotdeauna o anumită
oboseală, un anumit cost, o contraprestaţie, ceea ce le
condiţionează.
19.Bunurile economice sunt considerate rare atunci când :
a. nu există de-a gata în natură, ci numai în măsura în care
sunt produse;
b. sunt produse întotdeauna în cantităţi limitate;
c. cantitatea şi calitatea lor nu sunt determinate direct de
necesităţile societăţii ci de cererea exprimată pe piaţă;
d. pot fi procurate numai la preţuri foarte mari ;
e. pot fi obţinute de cei care au nevoie de ele numai cu un
anumit efort.
20.În cadrul circuitului economic, bunurile economice pot fi :
a. primare ;
b. intermediare ;
c. finale ;
d. marfare.

28
21.Bunurile economice marfare pot fi :
a. bunuri libere;
b. bunuri abundente;
c. bunuri finale;
d. bunuri destinate autoconsumului;
e. bunuri obţinute cu un cost total egal cu “o”.
22.Odată cu creşterea căntităţii consumate dintr-un bun,
nevoia descreşte, ceea ce înseamna că:
a. satisfacţia se reduce ;
b. utilitatea marginală se reduce ;
c. sporul utilităţii totale este din ce în ce mai mic ;
d. satisfactia totală creşte ;
e. sporul utilităţii totale este din ce în ce mai mare.
23.Bunurile economice se deosebesc esenţial de cele libere
prin accea că :
a. satisfac nevoi vitale ;
b. se află în proprietate privată ;
c. sunt relativ limitate ;
d. sunt bunuri de consum ;
e. sunt numai factori de producţie.
24.Bunurile intermediare sunt acelea care :
a. sunt destinate consumului oamenilor;
b. mai trec prin stadii de prelucrare;
c. nu îmbracă forma marfară ;
d. sunt nelimitate ;
e. au o elasticitate subunitară.
25.Arătaţi care din bunurile de mai jos sunt primare,
intermediare şi finale :
a. minereul de fier ;
b. strungul ;
c. fonta ;
d. tractorul
e. cheresteaua ;
f. firele de lână ;
g. cărbunele ;
h. făina.
26.Aprecierea utilităţii economice a unui bun (ex : carnea)
are :
a. un caracter obiectiv ;
b. un caracter subiectiv ;

29
 c. atât un caracter obiectiv cât şi subiectiv ;
d. însuşire intrisecă.
27.Aprecierea utilităţii unui bun economic depinde de :
a. faza ciclului economic ;
b. munca ce a contribuit la obţinerea bunului respectiv ;
c. intensitatea cu care se manifestă nevoia pentru acel bun
economic ;
d. importanţa pe care fiecare persoană o acordă bunului
respectiv ;
e. cantitatea în care bunul este oferit şi intensitatea nevoii
cumpărătorilor ;
f. disponibilităţile fiecaruia de a consuma, sau nu, bunul
respectiv.
28.Ce utilitate poate avea un bun economic care nu este cerut
de consumatori :
a. zero ;
b. negativă ;
c. pozitivă.
29.Utilitatea economică se realizează dacă :
a. un bun este produs într-o ţară cu economie de piaţă şi i
se face o reclamă onestă;
b. un bun are capacitatea de a satisface o trebuinţă şi este
oferit la un preţ redus ;
c. cumpărătorul este convins că un bun îi satisface o
nevoie , chiar bizară şi îl cumpără ;
d. orice bun are utilitate economică ;
30.Aprecierea utilităţii unui bun economic depinde de:
a. munca înmagazinată în bunul respectiv ;
b. raportul pe care individul îl stabileşte între bun şi nevoile
sale ;
c. calitatea bunului respectiv.
31.Pentru un consumator dat , utilitatea economică totală
resimţită de pe urma creşterii cantităţii consumate dintr-un
bun este descrescătoare atunci când :
a. bunul respectiv este cumpărat pe credit ;
b. când unităţile consumate peste un anumit nivel nu-i mai
sunt necesare, producându-i o insatisfacţie.
32.În condiţiile în care utilitatea marginală este zero, utilitatea
totală este:
a. egală cu zero;

30
 b. pozitivă, dar nu maximă;
c. maximă ;
d. egală cu 1 ;
e. negativă.
33.Utilitatea în sens economic este dată de :
a. munca omenească;
b. progresul tehnic;
c. concurenţa;
d. aprecierea subiectivă a oamenilor;
e. caracteristicile bunului respectiv.
34.Abstracţia ştiinţifică presupune:
a. eliminarea din analiza economică a unor componente
necunoscute şi neinteresante;
b. analiza comerţului cu operă de artă abstracte;
c. ştiinţa care se ocupă cu studiul componentelor abstracte
din economie;
d. analiza unui fenomen economic care se concentrează
asupra unui aspect , facând abstracţie de alte elemente
considerate cunoscute.
35.Care din aprecierile de mai jos exprimă obiectul economiei
politice?
a. studiază comportamentul economic al oamenilor în
intreaga lor existenţă;
b. fundamentează soluţii pentru politica guvernului;
c. fundamentează administrarea resurselor limitate pentru
a obţine bunuri de valoare;
d. dă soluţii pentru problemele concrete cu care se
confruntă fiecare agent economic;
e. dă soluţii pentru problemele cu care se confruntă
economia naţională.
36.Care din aprecierile de mai jos referitoare la obiectul
economiei sunt adevarate?
a. studiază modul în care trebuie protejat mediul
înconjurător;
b. studiaza modul de optimizare a raportului nevoi/ resurse
în viitor;
c. studiază fenomenul poluării.
37.Legea economică:
a. este adoptată de guvern;
b. este adoptată de parlament;

31
 c. este adoptată prin ordonanţă de urgenţă;
d. exista si actioneaza independent de vointa guvernului.
38. Legea economică:
a. limitează libertatea de acţiune a agenţilor economici;
b. nu are nici o legatură cu această limitare;
c. îi conduce cu autoritate pe indivizi.

32
 SEMINAR 5

5.1. PROPRIETATEA. AGENŢII ECONOMICI

PROPRIETATEA reprezintă o relaţie între oameni, un contract

social cu privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură,
existente în societate, sau obţinute prin activitate economică.
Structura internă a raportului economic actual de proprietate
cuprinde:
- apropierea ca posesiune;
- utilizarea obiectului;
- dreptul de gospodărire administrare şi gestiune;
- dreptul de culegere al fructelor (uzufruct);
-dreptul de dispoziţie asupra obiectului proprietăţii.
Obiectul proprietăţii - se referă la bunurile existente sau create.
Subiectul proprietăţii – vizează indivizii, sociogrupurile şi organizaţiile
economice (naţionale sau internaţionale).
Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind
coexistenţa în
cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în
interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie. Pluralismul
generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere şi
afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:
• reducerea cheltuielilor de producţie;
• ridicarea calităţii bunurilor;
• sportirea volumului producţie;
• promovarea progresului tehnic.

AGENŢII ECONOMICI:
➢ Gospodăriile familiale;
➢ Întreprinderile (firmele);
➢ Administraţiile (publice sau private);
➢ Instituţiile de credit şi companiile de asigurări (private, publice şi
mixte),
➢ Exteriorul (restul lumii)

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul

agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar
în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.
Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul
agenţilor economici:
- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;
- de a se manifesta ca întreprinzători;

33
- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;
- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu
caracter economic.
Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile
proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru
proprietar şi pentru societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau
eliminată, încetând să mai fie sursă de eficienţă şi rentabilitate:
- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:
• existenţa unor monopoluri;
• măsuri dictatoriale;
- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.
În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile
sunt inegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici,
determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu:
capacitatea intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile, etc.).
SECTOARELE ECONOMICE
Sectorul primar – este format din agricultură, pescuit, vânătoare
şi silvicultură;
Sectorul secundar – este legat de apariţia şi dezvoltarea
industriei şi în primul rând a celei prelucrătoare, dar mai cuprinde şi:
construcţiile; producerea şi distribuirea apei, energiei şi gazelor.
Sectorul terţiar – exprimă un anumit nivel de dezvoltare
economică şi este format din toate activitatile care nu intra in primele
categorii, cunoscute sub denumirea de servicii.

5.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Agentii economici se identifica cu subiectii de proprietate.

2. Producatorii si consumatorii se incadreaza in categoria agentilor
economici nonfinanciari.
3. Sub aspect macroeconomic intreprinderea constituie celula de baza a
economiei nationale.
4. Sectorul tertiar este legat de servicii si este dezvoltat in tarile bogate.
5. In conditiile proprietatii private si liberei initiative, veniturile sunt egal
distribuite.

5.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1.Pluralismul formelor de proprietate este:

a. anomalie temporară pentru anumite ţări ;
b. trasatură a economiei de piaţă;

34
 c. expresia menţinerii în economie a unor elemente ale
trecutului, depăşite din punct de vedere economic şi social ;
d. un lucru normal, firesc într-o economie, ce trebuie menţinut şi
încurajat printr-o concurenţă deschisă între diferitele forme de
proprietate ;
2.Obiectul proprietăţii este limitat la :
a. bunurile materiale ;
b. bunurile marfare ;
c. bunurile finale, de consum de investiţii, marfare şi
nonmarfare ;
d. orice bun, expresie a realităţii economico-sociale ;
e. bunurile materiale şi serviciile rezultate dintr-o activitate
economică prezentă sau trecută;
3. Instrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc prin :
a. donaţie ;
b. arendare ;
c. vânzare-cumpărare ;
d. concesionare ;
e. moştenire ;
f. închiriere ;
g. ipotecare.
4. Pentru a definii corect şi complet conţinutul proprietăţii este
necesar şi suficient să analizăm :
a. numai subiectul proprietăţii ;
b. numai obiectul proprietăţii ;
c. atributele raportului economic de proprietate ;
d. atât subiectul cât şi obiectul proprietăţii ;
e. formele sub care poate să apară proprietatea ;
f. pluralismul formelor de proprietate.
5. În perioada contemporană formele de proprietate :
a. coexistă în cadrul aceleiaşi ţări ;
b. sunt total independente una faţă de alta ;
c. îşi manifestă mobilitatea prin libera initiativă şi libertatea
agenţilor economici ;
d. se manifestă în funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei ;
e. exprimă modalităţi de combinare a proprietăţii private cu cea
publică.
6. Unitatea economică, sau agentul economic reprezintă acea
componentă a universului economiei, care poate fi caracterizată
după cum urmează
a. veriga sau diviziunea acestui univers în care se poate realiza
activitatea economică pe baza dreptului de a decide
independent, autonom,
b. este diviziunea în care se regăseşte tot ceea ce este necesar

35
 pentru ca activitatea economică să aibă loc într-o formă
oarecare,
c. fiecare unitate economică se specializează în realizarea unui
anumit gen de activitate, sau a mai multora,
d. orice unitate economică are autonomie,
e. este componentă a universului economic, în care bunurile se
consumă numai pentru satisfacerea trebuintelor primare,
f. este componenta universului economic în care fiecare face
ce doreşte
7. Actele sau faptele economice reprezintă în esenţă
a. relaţiile interumane în procesul muncii,
b. totalitatea iniţiativelor pe care le au agenţii economici în
activitatea economică
c. tot ceea ce fac unitaţile economice în cadrul relaţiilor dintre
ele,
d. tot ceea ce concepe şi realizează factorul muncă în
activitatea economică;
e. toate relaţiile care apar în cadrul activităţilor economice între
agenţi sau unităţi şi bunuri economice:
f. acţiunile agenţilor economici menite să le asigure
aprovizionarea cu factori de producţie şi vânzarea produselor.
8. Operaţiunile economice reprezintă
a. un mod de a comunica între agernţii economici cu privire la
activitatea lor
b. iniţiativele agenţilor economici promovate în faza de fabricaţie
şi distribuţie din activitatea lor,
c. modul în care sunt însuţite şi consumate bunurile economice
de către oameni,
d. ceea ce fac agenţii economici, în ce constă rolul lor în
activitatea pe care o exercită,
e. participarea la activitatea economică a factorului muncă, în
condiţii salariale.

36
 SEMINAR 6

6.1. FACTORII DE PRODUCŢIE.

MUNCA, NATURA ŞI CAPITALUL

Factori de producţie, reprezintă resurse productive atrase şi

utilizate în activitatea economică.
Pe primele trepte ale evoluţiei societăţii umane, au existat numai
doi factori de producţie: munca şi pământul (natura), prin unirea cărora
se asigura producţia. Ulterior, a apărut un al treilea factor de producţie:
capitalul, reprezentând totalitatea bunurilor produse de om, care nu
sunt consumate direct de el, ci sunt utilizate într-o activitate de producţie
viitoare, care permite creşterea producţiei; in prezent la acestia se
alatura neofactorii.
Natura include:
- pământul;
- resursele minerale neproductibile;
- resursele naturale reproductibile.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau
intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele
şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente
corespunzătoare, scopul ei fiind asigurarea bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca are două laturi: fizică şi intelectuală.
În activitatea economică munca poate fi:
- de execuţie;
- de conducere;
- de creaţie.

Resursele de munca ale unei tari se determina pe baza

urmatoarei scheme:
populaţia totală – populaţia tânără + populaţia în vârstă = populaţia
adultă (cu vârstă legală de muncă) – inapţi adulţi = populaţia activă –
persoane casnice, elevi, studenţi cu vârstă legală de muncă = populaţia
activă disponibilă – şomerii = populaţia ocupată – cei care lucrează în
gospodăriile şi unităţile proprii = populaţia ocupată salariată

Capitalul exprimă totalitatea resurselor materiale acumulate şi

reproductibile care, prin asocierea cu ceilalţi factori de producţie,
participă la producerea de bunuri economice şi servicii, în scopul
obţinerii unui profit (câştig).
Capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului real formată din
bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument al muncii oamenilor,

37
participând în procesul de muncă la mai multe cicluri de producţie; se
uzează treptat şi ca urmare îşi transmite valoarea asupra produsului
creat nu dintr-o dată ci treptat, parte cu parte; se înlocuieşte după mai
mulţi ani de utilizare şi pe parcursul acestei utilizări nu îşi modifică forma
fizică iniţială.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a
proprietăţilor lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi
a acţiunii agenţilor naturali (coroziune, îmbătrânire etc.).
Prin uzura morală a capitalului fix (uzură involuntară) înţelegem
pierderea de capital fix din motive care scapă controlului
întreprinzătorului: deprecierea tehnică ca urmare a progresului tehnic,
schimbarea preţului acestor bunuri pe piaţă etc.
Capitalul circulant – reprezintă acea parte a capitalului productiv
care se consumă în întregime pe parcursul unui singur ciclu de producţie
şi care trebuie înlocuit cu fiecare ciclu economic nou.

6.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Într-o economie principalii factori de producţie sunt: natura,

munca şi capitalul.
2. Pământul este singurul factor de producţie cu caracter nelimitat.
3. Capitalul circulant este acea parte a capitalului tehnic care
participă la mai multe cicluri de producţie.
4. Atât capitalul fix, cât şi cel circulant, suferă în timp procesul
uzării.
5. Amortizarea reprezintă recuperarea sub o formă bănească a
valorii capitalului fix.

6.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Care din afirmaţiile de mai jos definesc factorii de producţie:

a. sunt resurse naturale;
b. sunt resurse primare;
c. sunt resurse atrase şi consumate în producţie;
d. sunt forţele naturii.
2. Care din elementele de mai jos sunt factori de producţie:
a. pele;
b. zăcămintele minerale;
c. munca;
d. animalele de tracţiune;
e. strungul;

38
 f. pământul arabil;
g. vagoanele de tren;
h. licenţele şi brevetele.
3. Care din următoarele resurse consideraţi că sunt factori de
producţie:
a. populaţia unei ţări;
b. capitalul tehnic utilizat;
c. echipamentul de producţie - masini, utilaje, instalaţii ale unei
fabrici care se află în activitate;
d. economiile băneşti existente la populaţie;
e. fondul funciar utilizat al unei ţări;
f. rezervele prospectate de gaz metan ale unei ţări;
g. salariul.
4. În care din situaţiile de mai jos reducerea duratei muncii este un
factor de progres şi bunăstare:
a. când are la bază creşterea productivităţii;
b. când este însoţită de scăderea corespunzătoare a veniturilor;
c. când are ca rezultat săderea producţiei, a ofertei de mărfuri
pe piaţă;
d. când generează o creştere a timpului liber, care poate fi
folosit pentru satisfacerea la un nivel superior a nevoilor
spirituale şi sociale ale individului;
e. când este rezultatul restrîngerii activităţii economice şi
creşterii şomajului;
f. când este o măsură de ocupare a unui număr mare de
salariaţi şi de reducere a şomajului.
5. Capitalul ca factor de producţie se referă la:
a. bunurile reproductibile în general;
b. bunuri produse şi destinate producerii altor bunuri materiale
sau servicii;
c. bunuri economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă;
d. banii investiţi în afacerile unei firme;
e. banii luaţi cu împrumut de la bancă de către un întreprinzător.
6. Capitalul circulant al unei întreprinderi cuprinde:
a. mijloacele de transport public;
b. resursele băneşti ale unei instituţii de învăţămînt;
c. grâul pentru însămănţat;
d. calculatoarele deţinute de către instituţiile de învăţămînt
public;
e. materiile prime, combustibilul şi apa consumate de societăţile
comerciale.
7. În capitalul fix al unei firme industriale nu intră:
a. clădiriile secţiilor de producţie;
b. maşinile şi uneltele;

39
 c. Suprafaţa de teren pe care se găseşte firma;
d. magazinele şi depozitele;
e. clădirile administrative ale firmei.
8. Care din elementele de mai jos sunt capital fix şi care circulant:
a. clădirile fabricilor;
b. blocurile de locuit;
c. energia electrică;
d. calculatoarele fabricii;
e. materiile prime;
f. maşinile unelte;
g. mijloacele de transport ale fabricii;
h. combustibilii;
i. animalele de tracţiune;
j. grâul pentru sămânţă.
9. Care din elementele de mai jos se constituie în factorul de
producţie activ şi determinant al activităţii economice:
a. munca;
b. natura;
c. informaţia;
d. progresul tehnic;
e. capitalul tehnic;
f. unitatea dintre muncă, natură şi capital.
10. Factorii de producţie sunt:
a. munca, capitalul şi natura;
b. munca, natura, capitalul tehnic şi banii;
c. munca, natura, capitalul şi proprietatea;
d. munca, natura, capitalul şi rezervele valutare;
e. pământul, munca fizică, instalaţiile automate şi energia.
11. Care din elementele de mai jos, aparţinând unei firme, fac parte
din capitalul tehnic:
a. materia primă;
b. maşini, utilaje, instalaţii, implicate în obţinerea unor bunuri
economice;
c. materiale, servicii, informaţii, destinate vînzării;
d. combustibilul;
e. materialele auxiliare;
f. salariile;
g. clădirile tehnico- administrative aparţinând unei fabrici;
h. clădirile în care se desfăşoară activitatea de producţie a unei
fabrici;
i. clădirile în care se desfac produsele unei fabrici şi care
aparţin acesteia.
12. Care din componentele de mai jos fac parte din capitalul fix:
a. banii încasaţi din vânzarea bunurilor economice;

40
 b. utilajele, instrumentele de muncă, maşinile unelte produse în
cursul anului şi aflate în stoc ca produse finite;
c. clădirile destinate activităţilor de producţie, comercializare,
administraţie;
d. clădirile instituţiilor publice;
e. animalele de îngrăşat;
f. animalele de tracţiune;
g. locomotivele şi vagoanele aparţinând căilor ferate;
h. energia electrică, combustibilul şi apa consumate de o
societate comercială;
i. locuinţele de care dispune populaţia.
13. Care din elementele de mai jos nu se includ în capitalul fix al
unei firme:
a. mijloacele de transport de care dispune;
b. programele de calculator;
c. magaziile şi antrepozitele;
d. maşinile şi utilajele pe care le-a produs şi care se află în stoc
ca produse finite destinate vânzării;
e. materii prime.
14. Care din elementele de mai jos fac parte din capitalul fix al unei
ferme agricole:
a. animalele de tracţiune;
b. banii pentru plata salariilor;
c. grâul folosit la însămânţat;
d. banii obţinuţi din vânzarea bunurilor produse;
e. autoturismul care deserveşte managerul general;
f. licenţele cumpărate şi aplicate în producţie.
15. Care din criteriile de mai jos stau la baza împărţirii capitalului în
fix şi circulant:
a. modul în care participă la activitatea economică;
b. modul în care se consumă;
c. modul în care se înlocuiesc;
d. forma materială;
e. gradul de mobilitate.
16 . În care din situaţiile de mai jos avem efectele uzurii morale a
capitalului fix:
a. când apar maşini şi utilaje cu randamente superioare, dar
care sunt mai scumpe;
b. cînd randamentele noilor maşini şi utilaje sunt aceleaşi dar
acestea sunt mai ieftine;
c. cînd performanţele noilor tehnologii sunt superioare celor
vechi, atât sub aspect tehnic cât şi economic.
17. Uzura fizică se datorează:
a. intemperiilor naturii;

41
 b. folosirii lor;
c. nereparării la timp a utilajelor.
18. Uzura morală se datorează:
a. progresului tehnic;
b. scumpirii utilajelor;
c. ieftinirii lor;
d. apariţiei de utilaje superioare.
19. Într-o întreprindere unde se realizează o folosire
corespunzătoare a maşinilor şi utilajelor:
a. uzura fizică este inevitabilă;
b. uzura fizică poate fi preîntâmpinată;
c. uzura fizică este parţial înlăturată.
20. La baza combinării factorilor de producţie stau:
a. adaptabilitatea;
b. diviziunea muncii;
c. divizibilitatea;
d. complementaritatea;
e. integrarea pe verticală;
f. specializarea;
g. substituibilitatea;
h. toate cele de mai sus.
21. Combinarea eficientă a factorilor de producţie presupune
pentru întreprinzător:
a. abilitate;
b. pregătire profesională;
c. pregătire managerială;
d. toate.
22. În calitate de operaţiune tehnico-economică, combinarea
factorilor de producţie depinde de:
a. natura activităţii;
b. cerinţele pieţei;
c. abilitatea întreprinzătorului;
d. numărul agenţilor economici;
e. viteza de rotaţie a banilor.
23. Care din relaţiile de mai jos exprimă rata marginală de
substituţie a factorilor de producţie?
a. productivitatea marginală a factorului de substituit raportată
la productivitatea marginală a factorului ce substituie;
b. numarul de unităţi din factorul de substituire ce revin la o
unitate din factorul substituit;
c. creşterea producţiei raportată la creşerea volumului factorilor
de producţie.
24. Combinarea factorilor de producţie este expresia iniţiativei:
a. proprietarului;

42
 b. întreprinzătorului;
c. oamenilor de ştiinţă;
d. a celor care utilizează obiectul proprietăţii
e. nu se poate da un răspuns precis.
25. În ansamblul elementelor care influenţează eficienţa combinării
factorilor de producţie, esenţiale sunt:
a. abilitatea întreprinzătorului;
b. managementul şi marketingul activităţii;
c. dimensiunea firmei;
d. domeniul de activitate.
26. Combinarea factorilor de producţie este influenţată în mod
determinant de:
a. structura tehnică şi tehnologică a producţiei;
b. structura cereii şi ofertei pe piaţa bunurilor economice
produse;
c. eficienţa activităţii agentului economic producător;
d. participarea la circuitul economic mondial;
e. nivelul şomajului;
f. soldul balanţei comerciale;
g. structura proprietăţii;
h. raporturile dintre muncitori şi patroni;
i. raportul cerere / ofertă factori de producţie.
27. Progresul tehnic reprezintă:
a. ansamblul realizărilor ştiintei şi tehnicii;
b. orice realizare a cunoaşterii umane care, aplicabilă în
economie asigură creşterea eficienţei şi/sau îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă;
c. numai realizările cunoaşterii umane care, aplicate în
producţia materială asigură creţterea eficienţei şi/sau
uşurarea muncii;
d. numai realizările ştiinţifico-tehnice materializate în
perfecţionarea elementelor capitalului tehnic şi protecţia
mediului natural.
28.Care din următoarele răspunsuri definesc conţinutul inovării?
a. procesul de alocare a unor resurse cât mai mari pentru
realizarea si promovarea progresului ştiinţifico-tehnic;
b. creşterea numărului de persoane care se ocupă de realizarea
şi promovarea progresului ştiinţifico-tehnic;
c. procesul specific uman prin care se transmit cunoştiinţele
tehnico-ştiintifice de la o generatţe la alta;
d. procesul, activitatea creatoare, exclusiv umană prin care este
generat progresul tehnic;
e. recrutarea şi folosirea în activitatea de cercetare a celor mai
buni specialişti.

43
29. În care din situaţiile de mai jos progresul tehnic reprezintă şi
progres economic?
a. când are la bază creşterea productivităţii muncii;
b. când se reduc costurile de producţie;
c. când se îmbunătăţeşte calitatea bunurilor economice;
d. când se asigură dezvoltarea intensivă a economiei.
30. Piaţa este cea care asigură reglarea progresului tehnic
deoarece:
a. compară diferitele performanţe tehnice şi economice;
b. reţine performanţele ce permit realizarea unor costuri mai
mici;
c. evidenţiaza compatibilitatea criteriilor economice cu cele de
ordin social şi ecologic;
31. Progresul tehnic este contestat în mod direct şi puternic atunci
când:
a. este însoţit de formarea şi/sau creşterea şomajului;
b. este însoţit de anumite riscuri, proprii oricarei activităţi
economice;
c. este însoţit de efectul poluării;
d. este promovat rapid.
32. Ţinând seama de ceea ce reprezintă progresul tehnic, dar şi de
eventualele consecinţe negative, care din următoarele atitudini faţă
de progresul tehnic ar trebui adoptate:
a. încurajare;
b. stimulare;
c. frânare;
d. accelerare;
e. descurajare;
f. blocare;
g. sprijinire;
h. indiferenţă;
i. controlul de către stat.
33. Rezistenţa sau opoziţia faţă de progresul tehnic are multiple
explicaţii. Marcaţi care din explicaţiile de mai jos ar putea justifica
aceste poziţii faţă de progresul tehnic:
a. inovaţiile sunt surprinzatoare pentru cea mai mare parte a
populaţiei;
b. afectează negativ interesele unor agenţi economici;
c. nu este înteles de către toţi cei care sunt afectaţi de el;
d. poate conduce la creşterea poluării;
e. este generator de somaj, în anumite domenii;
f. pentru anumite segmente ale forţei de muncă impune
recalificare şi reorientare profesională;
g. atrage transferul unor salariaţi către alte locuri de muncă

44
 SEMINAR 7

7.1. NEOFACTORII.
COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
APLICAŢII FACTORII DE PRODUCŢIE

Neofactorii sunt reprezentaţi de:

a. Progresul tehnic – mecanizare, automatizare, robotizare, chimizare,
utilizare a biotehnologiilor etc.;
b. Abilitatea întreprinzătorilor – constă în capacitatea omului de a
combina eficient factorii de producţie utilizaţi, de a-şi asuma riscul în
activitatea economică, de a se adapta rapid la cerinţele pieţei;
c. Invenţia şi inovaţia:
Invenţia reprezintă o creaţie ştiinţifică sau tehnică, aplicabilă în
domeniile vieţii economico-sociale, cultură, sănătate etc., care se
caracterizează printr-o noutate tehnică, tehnologică sau în producerea
de bunuri economice cu însuşiri ce se deosebesc esenţial de cele
existente şi nu au fost brevetate sau făcute publice în ţară sau
străinătate.
Inovaţia este o realizare tehnică, tehnologică sau organizatorică,
reprezentând o noutate pentru firmă, iar prin aplicarea ei are loc
perfecţionarea procesului de muncă.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie se face în funcţie de natura
activităţii economice. Producătorul ia decizia de a produce unul sau altul
din bunurile pe care este abilitat să le producă, în funcţie de factorii de
producţie disponibili. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un
mor specific de unire a acestora, îndeosebi unirea factorului muncă cu
capitalul, în vederea producerii de bunuri şi vânzării lor cu scopul de a
obţine profit. Oricât de complexă ar fi combinarea factorilor de producţie,
în caracterizarea combinării trebuie să se ţină seama de două aspecte:
divizibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie.
Divizibilitatea – constă în proprietatea acestora de a fi împărţite
în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea
respectivului factor de producţie; cel care hotărăşte cât de mici sunt
aceste diviziuni, este întreprinzătorul.
Pentru unele bunuri (ex.: grâu, benzină, energie electrică),
divizibilitatea este perfectă, în sensul că, respectivul factor poate fi
obţinut şi utilizat în unităţi atât de mici, încât şă corespundă nevoilor
pieţei. Pentru alte bunuri, divizibilitatea este foarte dificilă sau chiar
imposibilă (ex.: centrala nucleară, vaca cu lapte etc.).

45
 Adaptabilitatea – este acea proprietate a unui factor de producţie
de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un alt
factor de producţie şi combinarea lor (complementaritate). Pe baza celor
două caracteristici ale factorilor de producţie, s-a impus operaţiunea de
substituire.
Substituirea exprimă posibilitatea, respectiv realitatea înlocuirii
unei cantităţi date dintr-un factor de producţie, printr-o cantitate dată
dintr-un alt factor de producţie, păstrându-se astfel neschimbată
producţia realizată.
Măsura în care poate fi menţinută producţia, când un factor este
înlocuit cu un altul, este evidenţiată de elasticitatea substituirii – aceasta
exprimă creşterea sau descreşterea unui factor, în comparaţie cu altul.
Ea variază de la 0 la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care un factor îl
poate înlocui pe altul, producţia rămânând aceeaşi. Astfel, rezultă două
tipuri de substituiri: substituire perfectă şi substituire imperfectă.
Complementaritatea (combinarea) – reprezintă procesul prin care
se stabilesc raporturi cantitative, calitative, structurale, ale factorilor de
producţie care participă la producerea unui anumit bun economic şi are
în vedere latura tehnică a combinării factorilor de producţie.

FORMULE

Suma anuală a amortizării se determină prin formula:

unde: V – preţul de achiziţionare a capitalului fix;

Ca – cota de amortizare.

unde: AT – amortizarea totală;

T – durata de amortizare a capitalului.

unde: V – valoarea de inventar;

Cd(d) – cheltuieli de demnitare;
Vr – valoarea reziduală;
T – durata de funcţionare normată în ani.
Amortizarea se caracterizează în fondul de amortizare, a cărui rol
constă în asigurarea înlocuirii elementelor de capital fix uzat fizic şi/sau
moral.

46
 Starea capitalului fix se poate determina la un moment dat cu
ajutorul unui indicator:
a. coeficientul uzurii capitalului fix:

unde: Uk – uzura capitalului fix;

Kt – stocul de capital fix la valoarea iniţială.
b. coeficientul stării fizice a capitalului fix:

unde: Kr – valoarea rămasă a capitalului fix.

c. coeficientul intrărilor (punerilor în funcţiune a capitalului fix):

unde: Pkt – volumul punerilor în funcţiune a capitalului fix.

Există trei metode de amortizare a capitalului fix:
- amortizare liniară – când cota anuală de amortizare este
identică dealungul întregului interval de timp în care produsul se
amortizează;
- amortizare progresivă – când cota creşte anual contra
practicilor economice;
- amortizare regresivă – când cota scade.
În majoritatea ţărilor, inclusiv în ţara noastră, se aplică metoda
amortizării liniare. În unele ţări (inclusiv în România) se admite o
amortizare accelerată, adică o recuperare a capitalului fix înainte de
termen, stabilit prin normativele de funcţionare, permiţându-se o cotă
sporită de amortizare, al cărui scop îl constituie evitarea uzurii morale;
rezultă de aici scoaterea din funcţiune înainte de termenul stabilit, dar cu
recuperarea valorii iniţiale
d. coeficientul ieşirilor (scoaterilor din funcţiune a capitalului fix)

unde: Skt – volumul scoaterilor din funcţiune a capitalului fix.

Utilizarea capitalului fix trebuie să se realizeze la un anumit nivel
de eficienţă, care se determină cu ajutorul unui sistem de indicatori:
a. coeficientul marginal al capitalului fix (K`):

K` =
unde: K – creşterea capitalului în perioada +1 – +0;
Y – creşterea producţiei în aceeaşi perioadă.
b. productivitatea sau eficienţa capitalului (e):

47
unde: Y – rezultatele obţinute;
K – capitalul utilizat.
c. eficienţa marginală a capitalului (e`):

e` =

Eficienţa economică a combinării şi substituirii se determină pe

baza unui sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- productivitatea marginală a factorului de producţie;
- rata marginală de substituţie;
- randamentul extrem al factorului de producţie;
- elasticitatea producţiei.
Productivitatea marginală – exprimă relaţia dintre creşterea
producţiei (ΔQ) şi creşterea unui factor de producţie (ΔF), până la limita
permisă de combinarea cu ceilalţi factori, al căror consum rămâne
constant.

Coeficientul de elasticitate al producţiei (Kc) – arată cu câte

procente poate sporii producţia, ca urmare a creşterii cu un procent a
unui factor de producţie.

Rata marginală de substituţie (RMS)

unde: Δx – scăderea factorului x;

Äy – creşterea factorului y;
fx, fy – producţiile marginale ale factorilor x şi y.
RMS – evidenţiază numărul de unităţi din factorul de producţie y,
care poate înlocui o unitate din factorul x, în condiţiile obţinerii aceluiaşi
volum de producţie.
Randamentul extrem al factorilor de producţie – evidenţiază
limita superioară până la care poate sporii un anumit factor de producţie,
în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi, pentru a atinge
nivelul maxim al producţiei (ex.: limita folosirii îngrăşămintelor chimice în
agricultură)

48
 7.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Uzura morală este determinată de acţiunea progresului tehnic şi

tehnologic.
2. Progresul tehnic şi tehnologic determină, pe termen scurt, şomajul.
3. Orice inovaţie dintr-un domeniu de activitate va determina progresul
tehnic şi tehnologic.
4. Combinarea factorilor de producţie, la nivelul agentului economic se
realizează, de obicei, în proporţie egală.
5. Randamentul marginal al unui factor de producţie se referă la
producţia maximă ce se poate obţine pe baza sporirii unui factor de
producţie, ceilalţi rămânând constanţi.

7.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Progresul tehnic reprezintă:

e. ansamblul realizărilor ştiinţei şi tehnicii;
f. orice realizare a cunoaşterii umane care, aplicabilă în
economie asigură creşterea eficientei şi/sau îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă;
g. numai realizările cunoaşterii umane care, aplicate în
producţia materială asigură creşterea eficienţei şi/sau
uşurarea muncii;
h. numai realizările ştiinţifico-tehnice materializate în
perfecţionarea elementelor capitalului tehnic şi protecţia
mediului natural.
2. Care din următoarele răspunsuri definesc conţinutul inovării?
a. procesul de alocare a unor resurse cât mai mari pentru
realizarea şi promovarea progresului ştiinţifico-tehnic;
b. creşterea numărului de persoane care se ocupă de realizarea
şi promovarea progresului ştiinţifico-tehnic;
c. procesul specific uman prin care se transmit cunoştiintele
tehnico-ştiinţifice de la o generaţie la alta;
d. procesul, activitatea creatoare, exclusiv umană prin care este
generat progresul tehnic;
e. recrutarea şi folosirea în activitatea de cercetare a celor mai
buni specialişti.
3. În care din situaţiile de mai jos progresul tehnic reprezintă şi
progres economic?
a. când are la bază creşterea productivităţii muncii;
b. când se reduc costurile de producţie;
c. când se îmbunătăţeste calitatea bunurilor economice;

49
 d. când se asigură dezvoltarea intensivă a economiei.
4. Piaţa este cea care asigură reglarea progresului tehnic
deoarece:
a. compară diferitele performanţe tehnice şi economice;
b. reţine performanţele ce permit realizarea unor costuri mai
mici;
c. evidenţiaza compatibilitatea criteriilor economice cu cele de
ordin social şi ecologic;
5. Progresul tehnic este contestat în mod direct şi puternic atunci
când:
a. este însoţit de formarea şi/sau creşterea şomajului;
b. este însoţit de anumite riscuri, proprii oricărei activităţi
economice;
c. este însoţit de efectul poluării;
d. este promovat rapid.
6. Ţinând seama de ceea ce reprezintă progresul tehnic, dar şi de
eventualele consecinţe negative, care din următoarele atitudini faţă
de progresul tehnic ar trebui adoptate:
a. încurajare;
b. stimulare;
c. frânare;
d. accelerare;
e. descurajare;
f. blocare;
g. sprijinire;
h. indiferenţă;
i. controlul de către stat.
7. Rezistenţa sau opoziţia faţă de progresul tehnic are multiple
explicaţii. Marcaţi care din explicaţiile de mai jos ar putea justifica
aceste poziţii faţă de progresul tehnic:
a. inovaţiile sunt surprinzătoare pentru cea mai mare parte a
populaţiei;
b. afectează negativ interesele unor agenţi economici;
c. nu este înţeles de catre toţi cei care sunt afectati de el;
d. poate conduce la creşterea poluării;
e. este generator de şomaj, în anumite domenii;
f. pentru anumite segmente ale forţei de muncă impune
recalificare şi reorientare profesională;
g. atrage transferul unor salariaţi către alte locuri de muncă.

50
 APLICAŢII

Aplicaţia 1
La 31 decembrie în evidenţa contabilă a unei societăţi comerciale
este prezentată următoarea situaţie:
➢ sume în contul bancar .............................1 mil.um
➢ sume în casierie ....................................10.mil um
➢ maşini şi utilaje......................................19 mil.um
➢ materii prime, materiale, combustibil.......8 mil. um
➢ tehnică de calcul şi programe corespunzatoare
.................................................................2 mil.um
➢ produse finite aflate în stoc......................3 mil um
Care din sumele de mai jos reflectă corect expresia monetară a
capitalului tehnic:
a. 29 mil.um;
b. 21 mil um;
c. 24 mil um;
d. 23 mil um ;

Aplicaţia 2
Capitalul fix al unei întreprinderi este de 120 mil.um. Dacă ponderea
capitalului circulant în totalul capitalului este de 25% înseamnă că
mărimea capitalului circulant este de :
a. 46 mil um;
b. 40 mil um;
c. 35 mil um;
d. 30 mil um;
e. 20 mil um.

Aplicaţia 3
Capitalul total a unei întreprinderi este de 84 mil um. Cunoscând ca
la 1 milion capital fix revin 400.000 um capital circulant, să se determine
capitalul fix total şi capitalul circulant al întreprinderii.

Aplicaţia 4
Un întreprinzător achiziţionează la începutul activităţii sale ,
echipamente de producţie în valoare de 500 mil um. Estimează durata
de folosire a echipamentelor la 5 ani. După 5 ani recuperează 150 mil.
Um din valoarea iniţială a echipamentelor de producţie şi cheltuieşte
pentru dezafectarea lor suma de 50 mil um. Rata anuală a amortizării
(ra) a fost:
a. 100 mil um;

51
 b. 30 mil um;
c. 160%;
d. 16%;
e. 26%.

Aplicaţia 5
După 4 ani de funcţionare, valoarea rămasă de amortizat a unui
echipament de producţie este de 20 mil. um, iar rata anuală de
amortizare este de 12,5%. Valoarea iniţială a echipamentului a fost:
a. 20 milioane lei;
b. 40 milioane lei;
c. 10 milioane lei;
d. 60 milioane lei.

Aplicaţia 6
O întreprindere producătoare de maşini unelte dispune, potrivit
bilanţului contabil încheiat la finele anului, de următoarele active:
- numerar în caseria întreprinderii reprezentând salarii neridicate
..........................................................50 mil. lei
- disponibil în contul curent la bancă ................75 mil. lei
- stocuri de materii prime şi materiale................65 mil. lei
- clădiri .............................................................235 mil lei
- stocuri de combustibil ......................................15 mil lei
- echipamente de producţie (instalaţii, utilaje, maşini –unelte)
............................................................ 410 mil. lei
-stoc de semifabricate achiziţionate ..................45 mil lei
- stoc de produse finite (în curs de expediţie) ....25 mil lei
Stabiliţi valoarea capitalului fix (Kf), capitalului circulant (Kc) şi a
celui total(Kt).

Aplicaţia 7
O întreprindere dispune de următoarele active, cu caracter de capital
fix:
- o instalaţie de 100 milioane lei, achiziţionată cu 2 ani în urmă, cu o
durată normată de funcţionare de 8 ani;
- o clădire cu o valoare de inventar de 140 milioane lei, construită cu
4 ani în urmă, cu o durată de funcţionare de 20 ani;
- 5 maşini – unelte, cu o valoare de inventar de 3 milioane lei fiecare,
toate amortizate integral .
Să se determine ;
a. rata anuală de amortizare pentru primele 2 active;
b. volumul amortizării în anul în curs;
c. stocul de capital fix al întreprinderii la valoarea iniţiala şi la
valoarea rămasă neamortizată.

52
 Aplicaţia 8
O fabrică de bere achiziţionează o instalaţie de îmbuteliere în
valoare totală de 240 milioane lei. Care este amortizarea anuală a
instalaţiei, dacă durata de funcţionare ar fi stabilită la 10 ani. Aceeaşi
întrebare, dacă firma ar opta pentru o politică de amortizare accelerată
în 8 ani .

Aplicaţia 9
Se cunosc următoarele date cu privire la starea capitalului fix, la un
moment dat, într-o ramură a industriei:
- STOCUL DE CAPITAL FIX (Kt) la valoarea iniţială -1.000
miliarde lei, din care 900 miliarde lei capital fix supus amortizării
(Ka) şi 100 miliarde lei capital fix amortizat integral (Kai);
- Valoarea rămasă a capitalului fix supus amortizării (Kr) este de
400 miliarde lei;
- Uzura totală a capitalului fix (Uk) este de 600 miliarde lei (100
miliarde capital fix amortizat integral + 500 miliarde lei uzură
capital fix supus amortizării);
Să se determine coeficientul uzurii (Cuf) şi stocul de capital fix la
valoarea iniţială (Suf).

Aplicaţia 10.
Valoarea iniţială a capitalului fix a întreprinderii era, în anul to de
2.650.000 um; acesta se compunea din clădiri, construcţii şi
echipamente de producţie, din care echipamentele valorau 2.050.000
um.
Să se calculeze coeficientul de uzură a capitalului fix după 10 ani de
funcţionare, ştiind că valoarea clădirilor şi construcţiilor este de 10%, iar
cea a echipamentelor de 15%.

Aplicaţia 11
Valoarea iniţiala a clădirilor şi construcţiilor este de 25 miliarde um,
iar valoarea echipamentelor reprezintă 85% din valoarea cladirilor şi
construcţiilor; după 10 ani de funcţionare valoarea clădirilor şi
construcţiilor era de 22 miliarde um, iar cea a echipamentelor de 18
miliarde um.
Să se determine coeficientul stării fizice a capitalului acelei
întreprinderi.

53
 SEMINAR 8

8.1. PIAŢA, COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI, CEREREA

De ce există teoria consumatorului?

Ce studiază ea?
Teoria comportamentului economic al consumatorului ne
arată cum alege consumatorul cea mai bună combinaţie de bunuri pe
care şi-o permite. Cele mai importante elemente teoretice ale acestui
capitol sunt:
1. Teoria utilităţii cardinale - consumatorii îşi exprimă utilitatea
printr-un număr - cantitatea de utilitate decurge din consumul
unui volum determinat dintr-un bun; teoria cardinală presupune o
măsura - buc, kg;
Teoria utilităţii ordinale - presupune ordonarea raţională a
preferinţelor (curbele de indiferenţă); Teoria ordinală - presupune
ierarhizarea, clasamentul în funcţie de preferinţe.
2. Curba de indiferenţă exprimă ansamblul programelor de
consum între care consumatorul este indiferent (resimte aceeaşi
utilitate economică agregată);
3. Linia (dreapta) bugetului - exprimă combinaţiile dintre două
bunuri de consum, x şi y, pentru care consumatorul i-şi
cheltuieşte întregul venit; Pentru două bunuri ecuaţia bugetară
este de forma:

V=Px*X+Py*Y
unde:Px Py= preţurile celor două bunuri Xsi Y
X, Y= cantităţile consummate din cele două bunuri
dacă X=0 Y= V/Py
dacă Y=0 X=V/Px

4. Utilitatea marginală = Sporul de utilitate resimţit de un

consumator prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun;
5. Legea lui Gossen - intensitatea unei nevoi descreşte până la
saturare, pe măsura consumului de unităţi (doze) dintr-un bun; cu
fiecare unitate consumată intensitatea nevoi se reduce.
6. Optimul consumatorului este dat de punctul de tangenţă a
curbei de indiferenţă la dreapta bugetului, deoarece presupune
ca întotdeauna, consumatorul va alege cea mai bună combinaţie
de bunuri pe care şi-o poate permite (la un anumit nivel al
venitului);
7. Modificarea optimului consumatorului în funcţie de venit =
curba lui Engel;

54
 Legea lui Engel = cu cât venitul este mai ridicat, cu atât este mai
mare proporţia cheltuielilor inutile în bugetul familiei; ierarhia nevoilor
se face pornind de la acele urgenţe (de prima necesitate,
elementare) spre cele de mica importanţă - inutile;
Sau:
Cu cât o familie este mai săracă cu atât proporţia din
cheltuielile totale alocată hranei este mai mare.
În funcţie de nivelul consumului se evaluează si se stabileşte
nivelul de trai (= totalitatea bunurilor şi serviciilor de care dispune o
persoană pentru a-şi acoperii nevoile). Nivelul de trai depinde de venit.
8. Modificarea optimului consumatorului în funcţie de preţ
depinde de categoria în care se încadrează bunul consumat
(bunuri normale, inferioare). În cazul primelor două consumul
creşte când preţul scade, iar în cazul bunurilor Giffen consumul
scade odată cu preţul.
9. Bunuri normale - sunt considerate acele bunuri pentru care
cererea creşte pe măsura sporirii veniturilor; acestea se clasifică
la rândul lor în bunuri prioritare şi bunuri de lux.
10. Bunuri inferioare = bunuri ieftine, sub nivelul calitativ considerat
normal; ieftinirea lor determină o scădere a cererii din partea
consumatorilor; aceştia se vor bucura de un venit mai mare în
termini reali, se vor orienta către produse superioare calitativ.
11. Un bun Giffen (sunt bunuri inferioare) (după numele celui care a
studiat astfel de bunuri - Robert Giffen) este un bun pentru care
o creştere a preţului acestuia va determina oamenii să cumpere
chiar mai mult din acel produs. Pentru majoritatea produselor
preţul şi oferta sunt orientate în direcţii opuse; dacă preţul creşte,
cantitatea cerută scade şi invers, dacă preţul scade, cantitatea
cerută creşte. Bunurile Giffen sunt o excepţie de la această
regulă. Elasticitatea preţului cererii în cazul acestora este
pozitivă. Când preţul creşte, cantitatea cerută creşte şi invers,
când preţul scade, cantitatea cerută scade. Pentru a fi într-
adevăr un bun Giffen, preţul trebuie să fie singurul care să se
modifice, pentru a provoca o schimbare în cantitatea cerută şi nu
consumul excesiv.
12. Paradoxul Giffen – când are loc creşterea generalizată a
preţurilor, menajele aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul
din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi
achiziţiile din bunurile cu valoare nutritivă redusă;
Familiile sărace alocă cea mai mare parte din venit pentru
achiziţionarea alimentelor de bază, creşterea preţurilor la aceste
produse determina şi creşterea cererii pentru ele.
13. Cererea = cantităţile de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate la
anumite nivele ale preţurilor.

55
 14. Legea cererii - relaţia inversă între preţ şi cantitatea cerută;
este expresia cererii tipice, normale;
15. Comportamentul atipic al cererii apare în următoarele situaţii:
- efectul de anticipare
- efectul de snobism
- efectul de informare incompletă (calitatea produselor este
apreciată dupa preţ);
- bunurile Giffen
16. Pentru bunurile normale între veniturile consumatorilor şi
cerere există o relaţie pozitivă; pentru bunurile inferioare relaţia
este nagativă;
17. Două bunuri A si B sunt substituibile dacă creşterea preţului
bunului A determină o creştere a cererii pentru bunul B; dacă
cele două bunuri sunt complementare, creşterea preţului lui A
determină reducerea cererii pentru B;
18. Elasticitatea cererii = modificarea cererii în funcţie de
modificarea unor condiţii; cele mai importante forme ale
elasticitatii sunt: la preţ, la venit, încrucişată;
19. Elasticitatea cererii funcţie de preţ - reacţia modificării cererii
pentru un bun în funcţie de modificarea preţului acestuia.
20. În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la
preţ, cererea poate fi:
- perfect elastică - Ec/p – infinit - cantităţile cerute se modifică foarte mult
la o schimbare nesemnificativă a preţului;
- perfect inelastică - Ec/p=0 - cantităţile cerute nu reacţioneaza în nici un
fel la modificarea preţurilor;
- inelastică - 0<Ec/p<1 - cantităţile se modifică în sens contrar preţului,
dar într-o proporţie mai mică;
- cu elasticitate unitară - Ec/p=1 cantităţile cerute se modifică în sens
contrar preţului dar cu aceaşi intensitate;
- elastică - Ec/p>1 cantităţile cerute se modifică în sens contrar preţului,
dar mai intens.
21. Elasticitatea cererii în funcţie de venit :
- Ec/v>1 - cerere elastică - cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens
cu venitul, dar mai intens (bunuri de lux, servicii de instruire, unele
bunuri de folosinţă îndelungată);
- Ec/v=1 – cerere de elasticitate unitară - cantităţile cerute se modifică în
acelaşi sens cu venitul şi cu aceeaşi intensitate (bunuri de uz personal şi
folosinţă curentă)
- 0<Ec/v<1 - cerere inelastică - cantităţile cerute se modifică în acelaşi
sens cu venitul, dar într-o proporţie mai mică (bunuri de consum
current).
22. Calculul coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de venit
ne permite să clasificăm bunurile astfel:

56
 O<,Ec/v<1= bunuri normale;
Ec/v>1 = bunuri superioare
Ec/v<o = bunuri inferioare
23. Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă modificarea cantităţii
cerute dintr-un bun în funcţie de modificarea preţului altui bun.
Pentru bunurile substituibile ea este pozitivă, pentru cele
complementare este negativă.
24. Tipologia bunurilor şi a funcţiilor de utilitate:
- substituibilitate imperfectă – ex. ceai/cafea;
- substituibilitate perfectă – ex. două mărci de benzină
- complementaritate strictă - ex. cauciuc-roată
- indiferenţa faţă de un bun – ex. tutunul pentru un
nefumator
25. Factorii principali care influenţează cererea sunt: nevoia
socială; preţul bunului analizat, veniturile consumatorilor, numărul
consumatorilor şi structura acestora, gusturile şi preferinţele
consumatorilor, preţul şi disponibilitatea bunurilor substituibile
(ex- unt şi margarină, zahăr şi miere sau zaharina, lâna şi
bumbacul), anticipaţiile privind dinamica preturilor, preţul altor
bunuri etc.
26.

Oferta
(vânzătorul
sau
producătorul)
→ UNUL CÂŢIVA NUMEROŞI
(Mono) (Oligo) (Infinit)

Cerea
(cumparatorul)
↓

UNUL Monopson
Monopol
Contrariat Monopson
(Mono) Bilateral
(disputabil)

57
 Monopol
CÂŢIVA Oligopol
Contrariat Oligopson
(Oligo) Bilateral
(disputabil)

NUMEROŞI
Monopol Oligopol Concurența
(Infinit)

27.Echilibrul cerere = ofertă

Pentru ca o economie să funcţioneze normal adică să favorizeze
reluarea ciclului activităţilor economice trebuie ca oferta să se egalizeze
cu cererea adică producţia să fie vândută şi cumpărătorii să cumpere
ceea ce au nevoie. Aceste lucruri sunt posibile prin oscilarea preţurilor
Echilibrul microeconomic = egalizarea cantităţii oferite cu
cantitatea vândută
28.- efectul de venit – se manifestă atunci când preţul unui bun scade,
antrenând sporirea indirectă a venitului, întrucât aceeaşi sumă de bani
permite consumatorului să îşi mărească cantităţile achiziţionate, ceea ce
echivalează cu o creştere a venitului.
Prima consecinţă a reducerii unui preţ este creşterea cererii
pentru produsul în cauză, iar cea de a doua este reprezentată de
formarea unui spor de venit pentru consumatorul ce beneficiază de
reducerea preţului. Venitul suplimentar nu este absorbit în întregime de
creşterea cererii pentru bunul a cărui produs s-a redus, ci sporeşte
cererea pentru alt produs cu preţ neschimbat, sau generează economii;
-efectul de substituţie apare în cazul în care preţul unui bun creste,
ceea ce diminuează puterea de cumpărare a consumatorului şi
determină orientarea acestuia spre un bun al cărui preţ s-a redus sau a
rămas constant.
-efectul de substituţie datorat efectului de venit, se manifestă atunci
când are loc creşterea preţului pentru un bun considerat esenţial
(exemplu: produse alimentare de bază), ceea ce antrenează
deprecierea venitului şi impune orientarea cumpărătorului pentru
achiziţionarea acestui bun, în detrimentul altor bunuri.

58
 8.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Piaţa reprezintă ansamblul coerent, dar şi contradictoriu al relaţiilor

de vânzare-cumpărare dintre agenţii economici.
2. Cererea pentru un bun economic reprezintă o forma de manifestare a
nevoii sociale.
3. Creşterea preţului unitar al unui bun economic determină creşterea
cererii cerute din acel bun.
4. De regulă bunurile de lux au o cerere inelastică.
5. În condiţii normale, pe măsură ce venitul consumatorilor creşte,
ponderea produselor de lux au o cerere inelastică.

8.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Dreapta bugetului ne arată:

a. combinaţia dintre două bunuri X şi Y pentru care este cheltuit
întregul profit;
b. combinaţia dintre două bunuri X şi Y pentru care este cheltuit
întregul salariu;
c. combinaţia dintre două bunuri X şi Y pentru care este cheltuit
întregul venit.
2. Panta dreptei bugetului se modifică în funcţie de:
a. venit;
b. preţ;
c. taxe şi subvenţii.
3. Efectul de substituţie ne arată:
a. modificarea consumului ca urmare a modificării venitului;
b. modificarea consumului ca urmare a modificării preţului;
c. modificarea consumului ca urmare a modificării venitului şi a
preţului;
d. modificarea consumului ca urmare a modificării venitului real;
e. o modificare de-a lungul curbei iniţiale de indiferenţă;
f. o trecere de la curba de indiferenţă iniţială la o altă curbă care
ilustrează o utilitate mai mare sau mai redusă.
4. Curba preţ-consum ne arată modificarea optimului
consumatorului în funcţie de:
a. preţ;

59
 b. economii;
c. venit;
d. investiţii
5. Curba lui Engel ne arată modificarea optimului consumatorului în
funcţie de:
a. venit;
b. preţ;
c. preţ şi venit;
d. cheltuielile pentru consum;
e. economii.
6. Bunurile inferioare:
a. sunt cele pentru care elasticitatea consumului în raport de
modificarea venitului este supraunitară;
b. se caracterizează prin faptul că o creştere a venitului
antrenează o creştere a consumului;
c. ieftinirea lor determina o scădere a cererii din partea
consumatorilor
d. sunt considerate a fi bunuri de lux.
7. Pantofii sunt un bun normal. Creşterea venitului va determina
pentru acest bun:
a. creşterea cantităţii cerute;
b. reducerea cantităţii cerute ;
c. creşterea preţului;
8. Cererea poate înregistra o creştere în următoarele situaţii:
a. când are loc o scădere a veniturilor consumatorilor;
b. când scade numărul cumpărătorilor;
c. când are loc o scădere a preţului bunurilor substituibile;
d. în situaţia în care se anticipează o creştere a preţului,
e. în situaţia în care se anticipează a venitului
f. se anticipează o penurie de bunuri.
9. Atunci când Ec/p=0, cererea este:
a. elastică;
b. perfect elastică;
c. de elasticitate unitară;
d. perfect inelastică

10. Efectul de snobism şi ostentaţie:

a. este un efect întâlnit pe piaţa muncii;

60
 b. este un efect al cererii atipice;
c. se manifestă prin faptul că, în perioadele inflaţioniste, se
poate anticipa creşterea preţurilor;
d. acţionează numai pentru bunurile perisabile.
11. Cerere individuală exprimă relaţia dintre:
a. cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator
doreşte să o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp;
b. cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator
doreşte şi poate să oachiziţioneze într-o anumită perioadă de
timp;
c. cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator
doreşte să o achiziţioneze şi preţul acelui bun într-o anumită
perioadă de timp;
d. cantitatea din-un bun economic pe care un consumator
doreşte şi poate să o achiziţioneze într-o anumită perioadă
de timp şi preţul acelui bun.
12. Cantitatea cerută dintr-un anumit bun depinde de:
a. venit;
b. preţul acelui bun;
c. preferinţele consumatorilor;
d. previziunile consumatorilor;
e. numărul de consumatori;
f. nici un răspuns nueste corect;
g. toate răspunsurile sunt corecte.
13. Legea cererii se explică cu ajutorul:
a. legii utilităţii marginale descrescătoare;
b. efectului de substituţie;
c. efectului de venit.
14. Care din următoarele afirmaţii ilustrează legea( generala) a
cererii?
a. dacă preţul unui bun scade, cererea din acel bun va creşte;
b. dacă preţul unui bun creşte, vânzătorii vor oferi spre vânzare
o cantitate mai mare;
c. dacă preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun va
scădea;
d. dacă cererea pe piaţa muncii scade, are loc o creştere a
şomajului.

61
15. Avem de-a face cu două bunuri x şi y ,substituibile. Dacă preţul
bunului x va creşte, ce se va întâmpla cu cantitatea cerută din cele
două bunuri?
a. cantitatea cerută din bunul x va creşte, iar cea din bunul y va
scădea;
b. cantitatea cerută din bunul x va scădea, iar cea din bunul y
va creşte;
c. cantitatea cerută din cele două bunuri va creşte;
d. cantitatea cerută din cele două bunuri va scădea.
16. Avem de-a face cu două bunuri x şi y, complementare. Dacă
preţul bunului x va creşte, ce se va întâmpla cu cantitatea cerută
din cele două bunuri?
a. cantitatea cerută din bunul x va creşte, iar cea din bunul y va
scădea;
b. cantitatea cerută din bunul x va scădea, iar cea din bunul y
va creşte;
c. cantitatea cerută din cele două bunuri va creşte;
d. cantitatea cerută din cele două bunuri va scădea.
17.Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ sunt:
a. gradul de substituire a bunurilor;
b. venitul consumatorilor;
c. natura bunului;
d. numărul consumatorilor.
18.Din punct de vedere al elasticităţii cererii la venit bunurile pot fi:
a. normale;
b. inferioare;
c. substituibile;
d. complementare
19. Din punct de vedere al coeficientului elasticităţii încrucişate a
cererii, bunurile pot fi:
a. normale;
b. inferioare;
c. substituibile;
d. complementare.
20. Principalele abateri de la legea cererii sunt:
a. bunurile Giffen;
b. bunurile normale;
c. efectul de snobism şi de ostentaţie;

62
 d. efectul de informare incompleta;
e. efectul de anticipaţie.
21. Să presupunem că preţul bunului X creşte. Acest lucru
determină o crestere a cererii pentru produsul Y. Produsele X şi Y
sunt:
a. substituibile;
b. complementare;
c. inferioare;
d. Giffen.
22. În condiţiile actuale piaţa reprezintă:
a. un spaţiu economic în care acţioneaza agenţii economici;
b. locul de întâlnire a cumpărătorului cu vânzătorul de bunuri
economice, titluri de valoare şi valute;
c. expresia reală a modului de manifestare a raportului cerere/
oferta, în toate segmentele;
d. cadru de formare a preţurilor;
e. mijlocul de reglare a activităţii agenţilor economici în raport cu
criteriile de competenţă şi eficienţă impuse de concurenţă;
f. oglinda activităţii agenţilor economici.
23.Care din următoarele caracteristici, luate împreună pot constitui
definiţia pieţii:
a. este un spaţiu economic şi fizico geografic;
b. reprezintă locul de întâlnire a cumpărătorului cu vânzătorul;
c. este locul confruntării cererii cu oferta;
d. este un loc special amenajat, cu instalaţii, unde oamenii pot
vinde şi cumpăra mărfuri;
e. este cadrul unde se formează preţul unui bun economic;
f. este procesul prin care cumpărătorii unei mărfi încearcă să
impună vânzătorilor preţuri cât mai mici;
g. reglează concurenţa;
h. este modalitatea prin care vânzătorii impun preţurile celor
interesaţi să cumpere.

63
 SEMINAR 9

9.1. PIAŢA CONCURENŢIALĂ. TEORIA PRODUCĂTORULUI.

OFERTA

Pentru a putea fi cumpărate şi consumate, bunurile economice

trebuie să ajungă sub forma ofertei pe piaţă, ele trebuie produse. Teoria
producătorului (raţional) se bazează pe următoarele idei:
1. Comportamentul producătorului se studiază pe două perioade
de timp distincte:
- pe termen scurt, când există un singur factor de producţie
variabil (de regulă factorul muncă);
- pe termen lung, timp în care firma realizează investiţii,
prin care extinde capacităţile de producţie.
2. Legea randamentelor neproporţionale - pe măsură ce se
asociază unităţi succesive dintr-un factor de producţie variabil, la
o cantitate dată de factor fix, la un moment dat productivitatea
începe să scadă.
3. Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător
doreşte şi poate să o vânda dintr-un bun şi preţul acelui bun, pe
o perioadă de timp determinată.
4. Legea ofertei exprimă relaţia directă dintre preţul unui bun
economic şi cantitatea oferită din respectivul bun; are la bază
comportamentul producătorului raţional.
5. Oferta poate fi clasificată după mai multe criterii:
a.Din punctul vedere al ofertantului:
➢ Oferta individuală (a firmei)
➢ Oferta totală (a ramurii, a pieţei)
b.Din punctul de vedere al restricţiei impuse de caracterul
limitat al factorilor de producţie:
➢ oferta fixă
➢ oferta flexibilă
c.După timpul de reacţie la modificarea cererii:
➢ Oferta instantanee
➢ Oferta pe termen scurt
➢ Oferta pe termen lung.
6. Oferta creşte când:
➢ Scade costul producţiei;
➢ Se descoperă tehnologii mai performante;
➢ Creşte numărul ofertanţilor;

64
 ➢ Scad taxele şi/sau cresc subvenţiile.
7.Oferta mai este influenţată de preţul produselor substituibile, a
celor complementare, politica comercială, comportamentul agenţilor
economici.
8.Elasticitatea ofertei la preţ - modificarea cantităţilor oferite în funcţie
de modificarea preţului. Eo/p=( Q/Qo):( P/Po)=( Q/ P)*(Po/Qo)
9.În funcţie de valoare oferta poate fi :
1)Normală - Eo/p<0 - intensitatea reacţiei ofertei la modificarea preţului
este diferită de la un produs la altul.
Se disting:
- oferta inelastică (rigidă) Eo/p<1
- oferta cu elasticitate unitară Eo/p=1
- oferta elastică sau elasticitate ridicată Eo/p>1
2) particulară
- perfect rigidă (inelasticitate perfectă) - Eo/p=0
- infinit elastică (elasticitate infinită) Eo/p= ∞

10. Piaţa = spaţiul economic în care se manifestă un sistem de relaţii

generate de comportamentul agenţilor economici participanţi la actele de
vânzare-cumpărare, fiecare urmărindu-şi propriul interes.
11.Concurenţa = ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici generate
de dorinţa acestora de a obţine un loc cât mai bun pe piaţă şi un preţ cât
mai avantajos.
Scopul concurenţei:
- producătorii urmăresc creşterea vânzărilor şi obţinerea
unor noi segmente de piaţă; preţul cel mai avantajos este
cel mai ridicat;
- cumpărătorii doresc achiziţionarea unor cantităţi cât mai
mari de bunuri, la cel mai mic preş posibil.
12. Piaţa cu concurenţă perfectă şi monopolul sunt două modele
extreme de piaţă.
Cunoaşterea mecanismului lor de funcţionare este însă
indispensabil pentru cunoaşterea pieţei reale.
13. Pe o piaţă perfect concurentială preţul este unul de echilibru; firma
este ”primitoare de preţ”; monopolul este forma de piaţă în care
întreaga ofertă a unui bun este asigurată de o singură firmă.
14. Discriminarea perfectă = monopolul vinde fiecare unitate dintr-un bun
la care preţul maxim pe care consumatorul este dispus să-l plătească.
Discriminarea de gradul doi = preţul fiecărei unităti vândute
depinde de cât de mult este dispus consumatorul să cumpere.
Discriminarea de gradul trei = monopolul vinde aceleaşi produse
la preţuri diferite pe pieţe diferite; este cel mai întâlnit tip de discriminare
în practică.

65
15 Taxa globală aplicată monopolului modifică profitul; profitul scade cu
o sumă egală cu valoarea taxei.
Taxa unitară aplicată monopolului determină reducerea ofertei de
monopol şi creşterea preţului cu o sumă care, de regulă, depaşeşte
nivelul taxei.
Legile antitrust urmăresc împiedicarea formării de monopoluri şi
diminuarea puterii acestora.
16. Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin
atomicitate, intrare şi iesire libera în şi de pe piaţă, independenţa
firmelor, diferenţierea produselor; se caracterizează prin multitudinea de
agenţi economici şi diferenţierea bunurilor; se apropie cel mai mult de
concurenţa perfectă.
17.Oligopolul- piaţa pe care oferta este asigurată de un număr redus de
firme interdependente care oferă produse omogene sau diferenţiate dar
substituibile. Studiul comportamentului oligopolurilor se realizează cu
ajutorul teoriei jocurilor.
18.Tipologia bunurilor şi a funcţiilor de utilitate:
- substituibilitate imperfectă - ex- ceai/cafea;
- substituibilitate perfectă - ex două mărci de benzină;
- complementaritate strictă – ex - cauciuc-roată;
- indiferenţa faţă de un bun – ex - tutunul pentru un
nefumător

9.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Oferta reprezintă cantitatea minimă dintr-un anume bun ce urmeză a

fi vândut la un anumit preţ.
2. Când preţul este mai mic decât preţul de echilibru, există un exces de
ofertă.
3. Pe piaţă, se realizează întotdeauna egalizarea cererii cu oferta.
4. Preţul scade atunci când cererea este mai mică decât oferta.
5. Oferta mixtă apare în situaţia în care mai multe bunuri oferite satisfac
aceeaşi nevoie.

9.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt corecte în cazul în care

oferta este perfect inelastică?
a. o creştere a cererii va provoca o creştere a preţului şi
menţinerea cantităţii de echilibru;

66
 b. o creştere a ofertei, dacă cererea nu se modifică, va
determina o creştere a preţului de echilibru şi o reducere a
cantităţii de echilibru;
c. dacă oferta creşte şi cererea scade, cantitatea de echilibru
scade, dar preţul creşte.
2.Oferta exprimă relaţia dintre:
a. cantitatea pe care un producător doreşte să o ofere dintr-un
anumit bun şi preţul acelui bun;
b. cantitatea pe care un producător doreşte şi poate să o ofere
dintr-un anumit bun şi preţul acelui bun;
c. cantitatea pe care un producător doreşte şi poate să o ofere
dintr-un anumit bun şi preţul acelui bun de-a lungul unei
perioade de timp determinate.
3. Când preţul bunurilor complementare în ofertă creşte, oferta
poate să:
a. crească;
b. scadă;
c. rămână constantă.
4. Când preţul bunurilor substituibile în ofertă scade, oferta poate
să:
a. crească;
b. scadă;
c. rămână constantă.
5. Care sunt mijloacele prin care statul poate interveni indirect pe
piaţă?
a. preţuri maxime;
b. preţuri minime;
c. politica bugetară.
6. Legatura pozitivă dintre preţ şi cantitatea oferită formează
conţinutul:
a. legii cererii;
b. legii utilităţii marginale;
c. legii lui King;
d. legii ofertei.
7. Printre factorii care determină creşterea ofertei se pot include:
a. creşterea costurilor;
b. creşterea numărului ofertanţilor;
c. scăderea subvenţiilor şi creşterea taxelor;
d. scăderea numărului de ofertanţi.
8. O creştere a cererii, în condiţiile aceleiaţi oferte, va avea drept
consecinţă:
a. reducerea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;
b. creşterea preţului şi reducerea cantităţii de echilibru;
c. creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;

67
 d. reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru.
9. Preţul maxim, stabilit de stat (sub preţul de echilibru), poate
avea ca efect;
a. scăderea inflaţiei;
b. accentuarea inflaţiei;
c. dezvoltarea pieţei negre;
d. oferta în creştere.
10.Care din următoarele caracteristici nu constituie o trăsătură a
pieţei cu concurenţă perfectă?
a. libertatea de a intra şi de a ieşi de pe piaţă;
b. transparenţa perfectă;
c. atomicitate perfectă;
d. perfecta mobilitate a factorilor de producţie;
e. produse uşor diferenţiate.
11. Care din următoarele pieţe este mai apropiată de cea cu
concurenţă perfectă:
a. piaţa telefoniei mobile;
b. piaţa detergenţilor;
c. piaţa autoturismelor;
d. piaţa produselor agricole;
e. nici un răspuns nu este corect.
12. În cazul unei taxe globale aplicate monopolului, profitul
înregistrează următoarea situaţie:
a. scade cu valoarea taxei;
b. scade cu mai puţin de jumătate din valoarea taxei;
c. nu se modifică;
d. scade cu mai mult de jumătate din valoarea taxei.
13. În cazul unei taxe unitare aplicate monopolului, preţul
înregistrează următoarea situaţie:
a. creşte cu valoarea taxei;
b. creşte cu o valoare mai mică decât taxa;
c. creşte cu o valoare mai mare decât taxa.
14. Preţurile administrative impuse monopolistului duc la:
a. scăderea ofertei şi a preţului;
b. creşterea ofertei şi a preţului;
c. creşterea ofertei şi scăderea preţului.
15. Forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui bun este asigurată
de o singură firmă reprezintă:
a. oligopol;
b. piaţă cu concurenţă de monopol;
c. piaţă monopolistică.

68
16. Dacă taxa aferentă firmei monopoliste se aplică global, atunci
ea reprezintă:
a. cost variabil;
b. cost fix;
c. cost marginal;
d. cost contabil.
17. Dacă pe piaţa ţigărilor există 3 firme producătoare de ţigări care
achiziţionează tutun de la foarte mulţi fermieri, această piaţă este:
a. oligopol;
b. monopol;
c. ilegală;
d. concurenţă monopolistică.
18. Piaţa telefoniei mobile din România reprezintă un exemplu de:
a. monopol;
b. monopson;
c. oligopol;
d. oligopson;
e. concurenţă monopolistică.
19.Atunci când firmele aflate în condiţii de oligopol decid să
coopereze, rezultatul este:
a. producţie mai mare, un preţ mai mic şi un profit mai mic;
b. producţie mai mică şi un preţ mai mare;
c. producţie şi un preţ mai mari;
d. producţie şi un preţ mai mici;
e. producţie mai mare, un preţ mai mic şi un profit mai mare.
20. Se caracterizează prin eficienţă alocativă:
a. concurenţa perfectă;
b. monopolul;
c. oligopolul;
d. monopsonul;
e. concurenţa monopolistică pe termen scurt
21.Cunoaşterea elasticităţii cererii prezintă o importanţă deosebită
pentru producător deoarece:
a. are posibilitatea să se adapteze din timp la exigenţele pieţei;
b. poate să adopte cele mai bune căi de luptă concurenţială;
c. poate să reducă riscurile care apar pe piaţă.

Aplicaţii:
A1. Maria şi Andrei obişnuiesc să consume la micul dejun pâine
şi dulceaţă. Ei au acelaşi venit. Pentru Maria pânea şi dulceaţa sunt
bunuri imperfect substituibile în timp ce pentru Andrei sunt perfect
complementare. Ei consumă aceleaşi cantităţi de pâine şi dulceaţă la
micul dejun.

69
 Dacă preţul pentru dulceata scade, care dintre cei 2 vor consuma
mai multa dulceaţă?

A2. Ioana consumă zilnic cafea şi covrigi. Preţul unui pahar de

cafea este de 0,80 lei, iar al unui covrig de 0,20 lei. Venitul zilnic al
Ioanei este de 30 lei. Care este costul de oportunitate al unui pahar de
cafea?

A3. Individul X are nevoie de un calculator de birou. El dispune pt

această achiziţie de 20 de lei. Constată însă că îl poate achiziţiona cu 15
lei. Cu banii rămaşi cumpără 2 creioane a câte 2 lei . Calculaţi surplusul
consumatorului.

A4. Fie următoarea situaţie:

Pret X Y Z Cererea
10 13 20 20
15 10 17 14
20 7 12 10

Să se calculeze cererea totală;

A5. În decursul unei luni, cererea pentru bunul X a cunoscut

următoarea evoluţie:

Pret Cantitate Venit total Vmg

10 110

30 90

50 70

70 50

90 30

110 10

Completaţi tabelul.

70
 SEMINAR 10

10.1. COSTUL DE PRODUCŢIE

Costul de producţie constă în totalitatea cheltuielilor efectuate

şi/sau care urmează să fie făcute, toate în exprimare bănească, de către
o întreprindere, pentru producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi
necorporale.
Cost de productie= expresia băneasca a tuturor cheltuielilor
efectuate de o firma pentru producerea si vinzarea de bunuri materiale
sau pentru prestarea de servicii.
Costul explicit - exprimă acele cheltuieli necesare făcute cu
procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii şi pe care
aceasta le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Acest cost se
mai numeşte şi "cost de buzunar".
Costul implicit - se referă la acele cheltuieli inerente producţiei,
care nu presupun plăţi către terţi, ele făcându-se pe baza resurselor
proprii ale unităţii în cauză (amortizarea, munca proprietarului, dobânda
la capitalul propriu etc.).
Costul contabil - cuprinde costul explicit şi amortizarea (aceasta
din urmă făcând parte din costul implicit).

CLASIFICAREA COSTURILOR:
a. În funcţie de procesul tehnologic, elementele de cost se
grupează în:
- costuri de bază, tehnologice (materiile prime, salariile
personalului productiv, amortizarea, combustibilul, energia, apa etc.);
- costurile de regie, de organizare şi de conducere (salariile
personalului de conducere şi de administraţie, cheltuieli generale de
birou etc.).
b. După gradul de omogenitate şi complexitate a diferitelor
elemente componente:
- costuri simple, care pot fi urmărite pe elemente primare (materii
prime, salarii plătite pentru un anumit produs);
- costuri complexe - care grupează mai multe costuri simple, fără
ca acestea să devină operaţionale (ex.: reparaţii capitale);
c. În funcţie de purtătorul de cost, de repartizarea şi includerea
acestora pe unitatea de produs:
- costuri directe - identificabile şi măsurate în momentul efectuării
lor pe fiecare unitate de produs;
- costuri indirecte - ocazionate de fabricarea întregii producţii.
d. În funcţie de momentul consumului factorilor şi de cel al
efectuării cheltuielilor:

71
 - costuri curente - aferente perioadei în care are loc producerea
şi desfacerea bunului;
- costuri preliminare - care se efectuează în viitor, dar care se
prelimină asupra producţiei curente (concediile de odihnă);
- costuri anticipate - care nu aparţin perioadei în care se fac
cheltuielile.
e. După natura activităţii economice desfăşurate:
- costuri productive;
- costuri neproductive.
f. În funcţie de volumul fizic al producţiei:
- costuri variabile;
- costuri fixe.
În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii
de costuri, în care se regăsesc, într-o formă sau alta, costul întregii
producţii sau costul pe unitatea de produs. Există mai multe tipuri de
costuri.
1. Costurile totale (Ct) - sunt formate din ansambluri de costuri ce
corespund unui volum de producţie dat.
2. Costuri fixe totale (Cf) - reprezintă volumul de cheltuieli
independente de volumul producţiei, concretizat în amortizări, chirii,
dobânzi, cheltuieli de întreţinere etc. Asemenea cheltuieli au loc
indiferent de volumul producţiei, purtând numele de cost global fix.
3. Costurile variabile totale (Cv) - reprezintă volumul total al
acelor cheltuieli a căror volum se schimbă în funcţie de cantităţile de
producţie (Q). Unele dintre aceste costuri sunt, pe termen scurt, direct
proporţionale cu producţia fizică (ex.: salariile directe), altele au acelaşi
sens cu producţia, ambele putând creşte sau descreşte. Acest cost mai
poartă numele de cost global variabil.

Cv = f(Q)
Ct = Cf + Cv = Cf + f(Q)
4. Costul mediu total (Ctm) - reprezintă raportul dintre costul total
(Ct) şi cantitatea totală de producţie (Q):

Ctm = Ct/Q
CT=CF/Q+CV/Q
CFmediu + CVmediu
5. Costul mediu fix (Cfm) - reprezintă raportul dintre costul global
fix şi cantitatea obţinută. Este variabil în raport cu cantitatea produsă.
6. Costul mediu variabil (Cvm) - reprezintă raportul dintre costul
global variabil şi producţia fizică obţinută. Exprimă costul variabil pe un
bun (produs sau serviciu).
7. Costul marginal - reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat
de obţinerea unei cantităţi suplimentare de produs şi/sau serviciu.

72
 Cmg = ΔCT/ ΔQ
Dacă ΔQ = 0: Cmg = ΔCT

Dependenţa funcţională a costurilor faţă de producţie se exprimă

specific în orizonturile de timp scurte şi în cele lungi. Din punct de
vedere al costului, timp scurt înseamnă intervalul în care un producător
poate spori producţia numai în limitele capacităţilor de producţie
existente. În această perioadă nu se poate schimba proporţia dintre
factorii de producţie sau tipul de tehnologie. Volumul producţiei poate fi
doar ajustat prin modificarea cantităţii de muncă şi/sau materii prime
Perioada lungă - reprezintă timpul (orizontul) în care sunt posibile
modificări în scara producţiei. Pe termen lung, evoluţia costurilor este
determinată de concentrarea producţiei.

Costuri Defin Termen Componente

iţie scurt

Costul CF+
total CV

Include -Nu depinde -Amortizarea

cheltuielile de de capitalului fix
Costul fix producţie volumul - Chirii,
(CF) corespunzăto producţiei -Încălzirea
are (Q) unităţii,
consumului de -Rămâne -Iluminarul
capital fix relativ unităţii ;
(care se neschimbat -Salariile
consumă în personalului
mai multe administrativ
procese de -Dobânzi
producţie)
Include acele Evoluează în -Materii prime
cheltuieli de acelaşi -Materiale
Costul producţie sens cu -Combustibil,
variabil corespunzătoa modificarea -Energie
(CV) re producţiei -Salarii directe
consumului de (Q) ale
factori variabili lucratorilor din
(care se producţie
consuma intr-

73
 un singur
proces de
producţie)
Sporul costului
total
Costul (∆CT)
marginal
determinat
Cm=∆CT/A
Q de
creşterea
cu o unitate
a volumului de
producţie (∆Q)

10.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le face

un agent economic pentru realizarea unui bun economic.
2. Dacă volumul producţiei creşte, mărimea costurilor variabile scade.
3. Costul marginal este influenţat de volumul producţiei şi de costurile
variabile totale.
4. Dacă volumul producţiei creşte, costul fix mediu scade.
5. Costul marginal ne arată cheltuielile suplimentare ce trebuie făcute
pentru obţinerea unei doze suplimentare dintr-un produs.

10.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ

1. Care din enunţurile de mai jos definesc costul marginal:

a. sporul de producţie obţinut la o cantitate de cheltuială?
b. cantitatea dintr-un factor de producţie necesar pentru a
asigura creşterea producţiei cu o unitate?
c. cantitatea dintr-un factor de producţie exprimată în unităţi
naturale, necesară obţinerii unui bun sau serviciu?
d. sporul de cheltuieli necesare pentru creşterea producţiei cu o
unitate?
e. consumul suplimentar de energie şi materii prime, impus de
nivelul redus al tehnologiilor de fabricaţie.

74
2.. Decizia de sporire a volumului producţiei este avantajoasă
atunci când:
a. creşterea costului marginal este mai mare decât creşterea
venitului marginal;
b. preţurile de achiziţionare a factorilor de producţie materiali se
măresc mai accentuat, decât cresc consumurile
tehnologice;
c. sporirea volumului producţiei este însoţit de o creştere mai
accentuată a venitului suplimentar faţă de creşterea costului
suplimentar.

3. Care din caracteristicile de mai jos sunt specifice:

1) costurilor fixe; 2) costurilor variabile; 3) costului de producţie:
a. paticipă la mai multe cicluri de producţie,
consumându-se treptat;
b. reflectă consumurile de factori de producţie care rămân
relativ neschimbaţi, indiferent de creşterea sau descreşterea
volumului producţiei,
c. se consumă integral în cadrul unui singur ciclu de producţie;
d. constituie unul din termenii formulei de calcul al ratei
profitului;
e. include consumurile de factori de producţie care se modifică
în acelaşi sens cu evoluţia volumului producţiei.
4. La formarea costurilor variabile participă:
a. cheltuielile cu chiria unităţii economice;
b. cheltuielile cu materia primă;
c. cheltuielile, cu iluminatul unităţii economice;
d. cheltuielile cu încălzitul unităţii economice;
e. cheltuielile, cu combustibilul utilizat în fabricaţie;
f. cheltuielile cu salariile personalului administrativ.
5. Care din elementele de mai jos influenţează costul unitar?
a. costurile fixe totale;
b. costurile variabile totale;
c. volumul producţiei.
6. Consumul capitalului circulant este urmărit în analiza costului de
producţie:
a. numai în expresie fizică (materială);
b. numai în expresie monetară;
c. atât în expresie fizică cât şi în monetară.
7. Care din elementele de mai jos influenţează costul marginal:
a. costurile fixe,
b. costurile variabile totale;
c. volumul producţiei.

75
8. Criteriile care stau la baza împărţirii costurilor de producţie în
fixe şi variabile de referă la:
a. natura activităţii economice;
b. relaţia dintre consumul factorului (factorilor) de producţie şi
volumul producţiei,
c. dimensiunile activităţii economice;
d. gradul de eficienţă şi renabilitate a activităţii respective.
9. Care din elementele de mai jos influenţează costul unui
produs (mediu pe produs)?
a. volumul costurilor fixe;
b. volumul costurilor variabile;
c. volumul producţiei,
d. modul de combinare a factorilor de producţie;
e. cursul acţiunilor cotate la bursă.
10. Costurile fixe sunt acelea care:
a. nu se modifică în timp;
b. sunt independente de evoluţia preţurilor cu care sunt
cumpăraţi factorii de producţie;
c. rămân relativ neschimbate atunci când se modifică volumul
producţiei;
d. sunt subvenţionate de la buget şi de aceea ele nu se modifică
(sunt fixe).
11. Costurile variabile sunt acelea care:
a. se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie a
factorilor de producţie;
b. se modifica în timp, de la o lună la alta;
c. se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;
d. cresc sau scad o dată cu volumul producţiei;
e. diferă de la o societate comercială la alta.
12. Nivelul costului de producţie constituie un element:
a. fix;
b. variabil;
c. care depinde de nivelul preţurilor factorilor de producţie;
d. hotărâtor în dimensionarea profitului;
e. care influenţează mărimea impozitului pe profit;
f. care orientează cumpărătorul în alegerea sa;
g. oferă informaţii producătorului privind cerinţele pieţei.
13. Costul producţiei este important într-o economie de
piaţă deoarece influenţează:
a. capacitatea de concurenţă;
b. gradul de profitabilitate,
c. productivitatea muncii.
14. Costul marginal depinde, în principal, de:
a. volumul costurilor fixe;

76
 b. evoluţia costurilor variabile;
c. volumul producţiei,
d. utilitatea marginală a bunurilor produse.
15. Care din elementele de mai jos pot fi specificate în categoria de
costuri variabile:
a. salariile lucrătorilor din producţie;
b. energia consumată pentru producţie;
c. chiria;
d. materiile prime de bază

APLICAŢII

Aplicaţia 1
Firma A a produs în anul 2007 un număr de 800 buc produse
finite, având următoarele cheltuieli de producţie:
➢ Materii prime………………………….……200.000 um
➢ Materii auxiliare…………………………………..…10.000 um
➢ Combustibil, energie, apă……………..…..30.000 um
➢ Salarii, din care 10% fixe…………….........50.000 um
➢ Amortizare cap. Fix ...................................15.000 um
➢ Cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire.........20.000 um
În anul 2008 firma dublează producţia, în condiţiile în care
costurile variabile cresc direct proportional cu producţia.
Se cere:
- costul producţiei în cei 2 ani;
- costul unitar în fiecare din cei 2 ani.

Aplicaţia 2
Pentru a obţine zilnic 1.000 buc din bunul “X” un agent economic
cheltuieşte:
- materii prime...............................................50.000 um
- materii auxiliare..........................................11.000 um
- amortizare capital fix....................................4.000 um
- salarii, din care
10% personal administrativ........................20.000 um
- alte ch. materiale..........................................5.000 um
Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 150 um bucata se cere:
a. valoarea producţiei zilnice
b. costul producţiei(CT)
c. Costul unitar( mediu)(CTM)
d. Profitul

77
 Aplicaţia 3
Care este ponderea cheltuielilor salariale (CS) în totalul costului
de producţie (CT) care are următoarea structură:
▪ Materii prime.......................................800.000 um
▪ Materii auxiliare.....................................20.000 um
▪ Energie................................................100.000 um
▪ Salarii...................................................150.000um
▪ Amortizare..............................................45.000um
▪ C AS şi somaj.......................................30.000 um

Aplicaţia 4
Pe baza datelor cunoscute completaţi tabelul:

Volumul Costurile Costul variabil (um) Costul Costul Costul

producţiei fixe(um) Cv total unitar marginal
(buc) Cf (um) (um/buc) (um)
Q Ct Cmt Cmg

5 10.000 90.000
10 10.000 150.000
15 10.000 220.000

20 10.000 300.000
25 10.000 370.000
30 10.000 470.000

Aplicaţia 5
Se dau următoarele date:

Producţia(Q)(buc) Cost fix(Cf)(um) Cost

variabil(Cv)(um)
1 200
3 400 350
9 500
15 750

78
 Pentru Q=9 costul total mediu(CTM) va fi:
a. 200
b. 100
c. -100
d. 400
e. 500

Aplicaţia 6
Se dau urmatoarele date:
Producţia(Q)(buc) Cost fix(Cf)(um) Cost
variabil(Cv)(um)
1 200
3 400 350
9 500
15 750

Pentru Q=9 costul marginal este:

a. mai mic decât costul mediu total (Cmt)
b. egal cu Cmt
c. mai mare decât Cmt
d. nu se poate calcula
e. nu se pot compara cele 2 costuri

Aplicaţia 7
Pentru o producţie de 200 buc. O firmă înregistrează costuri fixe
de 300 milioane um şi costuri variabile de 800 mil um .
Să se determine costul total pe unitatea de produs dacă
producţia a crescut cu 10% şi să se compare acest cost cu cel anterior.

Aplicaţia 8
Se dau următoarele mărimi cu privire la activitatea unei
întreprinderi:

Producţia(bu 0 5 10 15
c)
Costul 20.000 30.000 50.000 75.000
global(in lei)

79
 Costul mediu fix pentru 15 buc. este:
a. 1333.3 lei
b. 3333,3 lei
c. 2000,0 lei
d. 50,00 lei
e. 5333,3 lei

Aplicaţia 9
Costul fix deţine 25% din costul total, în condiţiile în care costul
variabil reprezintă 30 milioane lei.
Care va fi costul total al producţiei în anul următor, dacă indicele
său de creştere va fi de 250%?
a. 75 milioane lei
b. 175 milioane lei
c. 100 milioane lei
d. 125 milioane lei
e. 150 milioane lei

80
 SEMINAR 11

11.1. SALARIUL

Piaţa muncii - spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă

şi se negociază, în mod liber, cererea şi oferta de forţă de muncă.
Cererea provine din partea deţinătorilor de capital, în calitate de
cumpărători, iar oferta din partea posesorilor de forţă de muncă.

Ocuparea deplină poate fi caracterizată prin raportul:

populaţie activă efectiva/populaţie activă potenţială = 1

Ocuparea poate fi exprimată în două moduri:

- ocupare absolută - prin numărul celor care lucrează în orice
activitate utilă societăţii;
- ocupare relativă - prin gradul de ocupare al forţei de muncă,
calculat cu ajutorul ratei ocupării (RO), determinată în două moduri:

rO = (PAO/PA)x 100
sau
rS = (S/PA)x 100
unde: PAO - populaţia ocupată;
PA - populaţia aptă de muncă;
Rs= rata somajului, S= numarul de someri
Salariul nominal (efectiv) - este cel definitivat şi plătit dupa
depunerea muncii; reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte
de la unitatea la care lucrează.
Salariul real - reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care
individul o poate procura la un moment dat cu salariul nominal. El este
direct proporţional cu mărimea salariului nominal (net) şi invers
proporţional cu nivelul preţurilor şi tarifelor pentru bunurile şi serviciile de
consum.

Isr = (Isn/Ip)x100

sau

Sr =Sn/Cv

81
 11.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Salariul este o formă de venit ce revine posesorului factorului forţă de

muncă.
2. Salariul real este întotdeauna mai mare decât salariul nominal.
3. Salariul nominal reprezintă suma de bani primită de salariat pentru
munca depusă.
4. Indicele salariului real este egal cu raportul procentual dintre indicele
salariului nominal şi indicele preţurilor.
5. Creşterea preţurilor va determina creşterea salariului real.

11.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ ŞI APLICAŢII

1. Mărimea salariului şi diferenţele dintre salarii trebuie să

asigure:
a. incitaţia la muncă;
b. aspiraţia la ridicarea calificării,
c. sporirea eficienţei muncii.
2. Forma de salarizare care relevă cel mai bine legătura dintre
mărimea salariului şi efortul făcut de salariat este:
a. salarizarea în acord;
b. salarizarea în regie;
c. ambele.
3. Într-o economie unde salariul real nu corespunde aspiraţiilor:
a. se va renunţa la o parte a timpului liber în favoarea unei
munci suplimentare;
b. se vor intensifica acţiunile de majorare a salariilor;
c. se vor intensifica actele de schimbare a locului de muncă,
4. În cazul unei pieţe a muncii perfect concurenţiale, salariul este
determinat de aciunea:
a. guvernului;
b. sindicatelor;
c. cererii şi ofertei de muncă;
d. patronatului;
e. nici unuia din elementele sus menţionate.
5 Care din elementele de mai jos se află la baza diferenţierii
salariului:
a. calificarea;
b. caracterul muncii;
c. eficienţa muncii;
d. răspunderea.

82
6. Presupunem că în timpul unui an preţurile tuturor bunurilor de
consum cresc în medie cu 10%. Salariul nominal este constant.
Aceasta înseamnă că:
a. salariul real creşte;
b. valoarea banilor scade;
c. are loc creşterea economiilor;
d. salariul real scade;
e. se măreşte cererea de credite pentru investiţii;
f. creşte valoarea banilor
Arătaţi care din combinaţiile de mai jos sunt corecte: A - a + b; B =b+d; C
= d +f
7. Într-o ţară, salariile nominale şi preţurile la bunurile de consum si
serviciilor s-au dublat într-un anumit interval de timp. Salariul real:
a. a crescut cu 100%,
b. a crescut cu o cifră nedeterminată;
c. s-a redus,
d. a rămas neschimbat
8. Care din aprecierile de mai jos referitoare la salarii
sunt adevărate?
a. este un venit;
b. este un cost,
c. este o componentă a preţului bunului economic.
9.În care din situaţiile de mai jos are loc o creştere a salariului real:
a.când salariul nominal, creşte, iar preţurile bunurilor de
consum sunt constante,
b. când salariul nominal creşte mai repede decât preţurile
bunurilor de consum;
c. când salariul nominal creşte , iar preţurile bunurior de
consum scad;
d. când salariul nominal este constant, iar preţurile cresc
e. când salariul nominal este constant, iar preţurile sunt
constante,
f. când salariul nominal este constant, iar preţurile bunurilor de
consum scad;
g. când salariul nominal scade, iar preţurile sunt constante;
h. când salariul nominal scade mai repede decât preţurile;
i. când salariul nominal scade mai încet decât preţurile
bunurilor de consum.
10. Salariul real depinde de foarte mulţi factori, printre care , sunt
menţionaţi:
a. salariul nominal;
b. nivelul preţurilor de consum;
c. nivelul chiriei;
d. tarifele de transport;

83
 e. preţul electricităţii, combustibililor, apei calde şi reci;
f. preţul materiilor prime;
g. amortizarea capitalului fix din uzinele unde lucrează;
h. salariul personalului de serviciu
Marcaţi factorii pe care îi consideraţi corecţi.

11. La întrebarea "pentru ce este remunerat posesorul muncii

(salariatul) ? ", se dau numeroase răspunsuri, printre care:
a. pentru cantitatea de munca depusă,
b. pemru volumul bunurilor economice produse;
c. pentru cantitatea d bunuri economice consumate;
d. pentru modul cum munceşte;
e. pentru volumul de bunuri economice vândute;
f. în raport cu eficienţa pe care o are la locul de muncă;
g. după numărul membrilor de familie pe care angajatul îi are în
întreţinere,
h. după mărimea cheltuielilor de transport până la serviciu şi
înapoi;
i. după vârsta salariatului;
j. după buna dispoziţie a agentului economic care angajează
salariatul;
k. după calitatea muncii depuse,
l. pentru hotărârea de a. muncii,
m. pentru pregătirea, priceperea, îndemânarea si rezultatele din
procesul muncii,
Precizaţi care din aceste răspunsuri sunt corecte.
12. Care din următoarele particularităţi ce pot fi atribuite ofertei de
pe piaţa muncii consideraţi că sunt adecvate (corecte)?
a. creşte sau se restrânge într-un termen scurt în funcţie de
buna dispoziţie a oamenilor de a muncii sau nu;
b. este rezultatul modului cum sunt crescuţi copii în familie,
astfel încât să se comporte ca orice alta marfă pe piaţă;
c. se formează numai atunci când oamenii pot ocupa funcţia
care asigură cel mai mare salariu şi au un număr de salariaţi
în subordine suficient de mare în raport cu orgoliul lor;
d. oamenii acceptă să lucreze ca salariaţi numai dacă sunt
angajaţi de agenţi economici cunoştinţe personale care le
sunt îndatoraţi;
e. munca nu se poate conserva;
f. oamenii îşi oferă munca numai dacă agenţii economici la care
se vor angaja le sunt moralmente recunoscători că nu se
angajează la alţii

84
13. Care din următoarele forme posibile de exprimare a ofertei pe
piaţa de muncă le (o) consideraţi adecvate (ă):
a. numărul populaţiei apte de muncă (şi în vârstă de muncă);
b. numărul populaţiei apte de muncă şi aflată în căutarea unui
loc de muncă salariat,
c. numărul şomerilor,
d. numărul populaţiei apte de muncă, indiferent că lucrează sau
este în căutarea unui loc de muncă în condiţii salariate;
e. numărul celor care au depus cereri de încadrare ca salariaţi
la diferiţi agenţi economici;
f. numărul celor care au depus cereri de angajare la oficiile de
plasare a forţei de muncă;
g. numărul locurilor de muncă libere oferite, de diferiţi agenţi
economici,
h. numărul celor ce caută un loc de muncă in condiţii de salariat;
i. numărul cererilor de loc de muncă înregistrate la diferiţi
agenţi economici cu potenţial de angajare a unui număr mare
de salariaţi.
14. Care din următoarele forme posibile de exprimare a cererii pe
piaţa muncii le consideraţi adecvate:
a. numărul de locuri de muncă rămase neocupate la un moment
dat;
b. numărul total de locuri de muncă ce se satisfac prin
remunerarea salariată existentă într-o ţară, ramură, firmă;
c. numărul de locuri de muncă pentru care s-au depus cereri de
angajare din partea celor în căutare de serviciu;
d. numărul şomerilor (care doresc să se angajeze),
e. numărul celor care sunt salariaţi, dar doresc să-şi schimbe
locul de muncă;
f. numărul tuturor locurilor de muncă existente într-o economie
(ţară), indiferent dacă acestea sunt ocupate sau nu şi dacă
suni salariaţi sau nu.
15. Care din următoarele modalităţi de a defini oferta pe piaţa
muncii o consideraţi corecta?
a. Munca pe care oricine se oferă să o execute contra unei
remuneraţii, sub jormă de salariu;
b. locurile de muncă pe care diferiţi agenţi economici le oferă
salariaţilor lor;
c. munca pe care salariaţii şi persoanele casnice o pot depune,
în cadrul familiei pentru funcţionare, a gospodăriilor lor;
d. locurile de muncă remunerate cu salarii şi rămase
disponibile, neocupate la un moment dat,
e. munca pe care se oferă sa o presteze casalariat orice
persoană neocupată;

85
 f. munca pe care esie dispus să o presteze contra salariu orice
persoană aflată în situaţie de şomaj.
16. Într-o discuţie, mai mulţi dintre participanţi au afirmat că in
economia de piaţa factorul muncă, propriu oricărei activităţi, se
asigură prin:
a. cererea şi oferta de. munca pe piaţa muncii sau forţei de
muncă;
b. migraţia celor în căutare de muncă dintr-o ţară în alta,
c. realizarea obiectivelor economice numai în zonele unde
există forţa de muncă disponibilă,
d. plecarea unui număr mare de salariaţi dintr-o unitate
economică şi angajarea lor în altele;
e. acorduri între sindicate şi patronat (sau stat) la nivelul
fiecărei întreprinderi;
f. prin acorduri între sindicate şi patronat (sau stal)la nivelul ţării
în care sindicatele se angajează să furnizeze forţă de muncă,
iar patronatul (sau statul) să o angajeze;
g. prin stabilirea salariului de către sindicate;
h. prin negocierea salariului de către sindicate,
i. prin impunerea de către patron a salariului pentru orice
angajat;
j. formarea cererii şi a ofertei de jorţă de muncă se face pe
domenii de activitate şi calificare întrucât munca nu este
substituibilă indiferent de calificare sau grad de calificare în
domeniul de activitate (nu se poate înlocui un specialist cu un
necalificat, un electronist cu un mecanic, un chimist cu un
fizician eîc);
k. mecanizarea şi automatizarea acliviiăţilor economice care
diminuează astfel nevoia de muncă.
Care din afirmaţiile de mai sus le consideraţi corecte?
17. Pentru comportamentul salariatului în muncă cea mai mare
importanţă o are:
a. salariul real pentru că acesta determină direct standardul său
de viaţă (gradul de satisfacere a aspiraţiilor);
b. salariul nominal pentru că acesta influenţează salariul real;
c. relaţia dintre patroni şi salariaţi ca indivizi,
d. negocierea salariului individual la un nivel cât mai ridicat
indiferent de evoluţia preţurilor;
e. existenţa unor preţuri scăzute în stare să asigure un grad
normal de satisfacere a aspiraţiilor salariaţilor independent de
mărimea salariului.
18. Salariul este o formă de venit care revine:
a. unui întreprinzător privat;
b. proprietarului funciar;

86
 c. unui angajat într-o intreprindere de stat sau particulară;
d. unui acţionar la o societate comercială;
e. unui funcţionar de la o bancă.
19. Salariul reprezintă:
a. o componentă a valorii nou create;
b. un venit fix al posesorului factorului muncă;
c. diferenţa dintre costul de producţie şi cheltuielile materiale;
d. un profit obţinut din muncă.
e. un venit obţinut de populaţia ocupată
20. Salariul real poate fi exprimat prin:
a. salariul de bază;
b. totalitatea câştigurilor dintr-o lună;
c. cantitatea de mărfuri ce poate fi cumpărată cu ajutorul
salariului nominal;
d. salariul net lunar, după achitarea către stat a impozitului şi a
celorlalte contribuţii;
e. câştigul obţinut pentru orele suplimentare şi alte activităţi în
afara celei de bază.
Alegeţi răspunsul complet, corect.

Aplicaţii - Salariu

A1. Salariaţii unei firme se întreabă ce salariu nominal al trebui să

solicite ei patronului la începutul lunii ianuarie, cînd creşterea generală a
preţurilor de consum în luna respectivă va fi de15 %. Salariul nominal pe
luna decembrie a anului precedent era de 10.000 um, iar ei vor să-şi
menţina salariul real.

A2. În decursul unui an preţurile bunurilor au crescut cu 20% iar salariul

nominal cu 10% faţă de anul precedent, când reprezenta 10.000
um/luna. Să se determine:
- salariul nominal lunar în anul curent;
- cât ar fi trebuit să reprezinte salariul nominal pentru ca cel real să
rămână constant.

A3. Care va fi evoluţia previzibilă a salariului real, dacă, în decursul unei

anumite perioade de referinţă, preţurile s-au dublat, iar salariile nominale
au sporit de 1,3 ori? Să se calculeze cu cât a crescut salariul real.
Pentru a pune în evidenţă dinamica salariului real, să se determine
indicele salariului real(Isr).

87
 SEMINAR 12

12.1. PROFITUL

Profit:
- venit ce revine întreprinzătorului. Profit= VENITURI -
CHELTUIELI
- denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul
obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi
costul lor, considerată ca expresie a eficienţei economice.
Profit admis – formă a profitului ce rămâne la dispoziţia celui ce
la obţinut, după plata impozitului aferent şi de care poate dispune cum
consideră ca e mai bine;
Profit legitim – formă a profitului obţinut în condiţiile respectării
prevederilor legale existente în acest sens;
Profit nelegitim – formă a profitului obţinut în condiţiile
nerespectării reglementărilor existente în acest sens;
Profit normal – denumire dată profitului considerat suficient de
către cel ce şi-l însuşeşte pentru a-şi continua activitate;
Profitabilitate – indicator de rentabilitate egal cu diferenţa dintre
rentabilitatea financiară şi rata reală a dobânzii;
Rata profitului – indicator relevant pentru mărimea şi dinamica
profitului care se calculează ca un raport procentual între masa profitului
şi costuri, volumul capitalului sau cifra de afaceri.
Modalităţile de calcul a ratei profitului (Rp)sunt:
a. Rata economică a profitului - raportul procentual dintre masa
profitului (MP) şi totalul activelor (proprii şi împrumutate) agenţilor
economici (AT):

Rp = (MP/AT) x 100 sau Rp = (P/AT) x 100

b. Rata comercială a profitului - raportul procentual între masa

profitului (MP) şi totalul încasărilor la preţul pieţei din actele de comerţ
efectuate într-o perioadă de timp de un agent economic, adică cifra de
afaceri (CA):
Rp = (MP/CA) x 100 sau Rp = (P/CA) x 100

c. Rata financiară a profitului - raportul procentual între masa

profitului (MP) şi activele proprii ale firmei (AP):

Rp = (MP/AP) x 100 sau Rp = (P/AP) x 100

88
 d. Rata rentabilităţii (Rr)- raportul procentual între masa profitului
(MP) şi costul de producţie corespunzător (Cp):
Rr = (P/ Cp) x 100

12.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Profitul este forma de venit ce revine posesorului factorului de

producţie capital.
2. Masa profitului se determină ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile totale ale unei întreprinderi.
3. Profitul normal este acelaşi pentru toţi agenţii economci.
4. Rata profitului unei întreprinderi poate fi calculată în funcţie de cifra
de afaceri, costul de producţie şi de capitalul utilizat.
5. Profitul repreyintă cifra de afaceri a unui agent economic.

12.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ ŞI APLICAŢII

1. În condiţiile economiei de piaţă profitul poale fi interpretat ca:

a. venit fundamentai;
b. dovada utilităţii unei activităţi;
c. motivaţia obiectivă a acţiunii economice,
d. expresie a raţionalităţii economice.
2. Profitul este compatibil cu raţionalitatea socială şi ecologică
atunci când:
a. devine o sursă pentru susţinerea activităţilor sociale;
b. se obţine dintr-o activitate care nu poluează mediul
înconjurător;
c. devine o sursă de investiţii pentru crearea de noi locuri de
muncă.
3. Rata profitului calculată în funcţie de costuri este în raport cu
rata profitului calculată în funcţie de capitalul utilizat:
a. egală;
b. mai mică;
c. mai mare;
d. direct proporţională;
e. invers proporţională;
f. nu se poate stabili cu exactitate.
4. Profitul se aseamănă cu dobânda şi renta prin aceea că:
a. au aceeaşi mărime,
b. este un venit;
c. este obţinut de toţi agenţii.

89
5. Diferenţa dintre profitul contabil şi profitul economic este dată
de:
a. profitul normal;
b. costul economic;
c. costul contabil;
d. încasările producătorului;
e. costurile explicite.
6. Elementul cheie aflat la baza deciziei investitorului de a investi îl
reprezintă:
a. preţul;
b. banii;
c. reputaţia şi imaginea în afaceri;
d. profitul.
7. Atunci când masa profitului creşte, gradul de rentabilitate la
nivelul unui agent economic poate să:
a. crească;
b. scadă;
c. să rămână constant
8. Formele concrete ale venitului în economia de piaţă sunt:
a. dobânda;
b. preţul;
c. capitalul,
d. salariul,
e. profitul;
f. economiile,
g. impozitele,
h. renta.
9. Dintre elementele de mai jos, alegeţi pe acel care influenţează în
mod direct proporţional mărimea profitului:
a. costul mărfii;
b. volumul producţiei;
c. nivelul preţului,
d. mărimea impozitului;
e. viteza de rotaţie;
f. structura producţiei;
g. calitatea superioară a produselor sau serviciilor:
h. mărimea salariului;
i. nivelul dobânzii,
j. nivelul rentei
10. Rata profitului relevă:
a. gradul de rentabilitate cu care este folosii (utilizat) capitalul,
b. diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);
c. proporţia în care venitul se împarte între posesorul
capitalului şi posesorii altor factori de producţie;

90
 d. gradul de rentabilitate cu care au fost consumaţi factorii de
producţie (consum exprimat informă monetară);
e. capacitatea de concurenţă a unei societăţi
comerciale,aceasta fund direct proporţională cu rata profitului.
11. Profilul suplimentar (supra profitul, profitul de monopol) este:
a. profitul total obţinut de către un monopol,
b. profitul obţinut doar de către monopoluri,
c. profitul obţinut de către orice agent economic care apelează
la practicile concurenţei incorecte;
d. profitul care depăşeşte profitul normal;
e. profitul care excede exigenţele minime ale întreprinzătorului
(de a-şi continua afacerea).
12. Salariul se deosebeşte de profit prin aceea că:
a. salariul este mai mic decât profitul;
b. profitul este un venit;
c. sunt două forme de venit care revin unor posesori de factori
de producţie diferiţi;
d. salariul este folosii pentru consum, iar profitul este folosit
pentru economisire, (investiţii, autofinanţare);
13. Salariul şi profitul sunt forme de venit care revin posesorilor
unor factori de producţie specifici, profitul se deosebeşte de salariu
şi prin faptul că:
a. est întotdeauna mai mare decât salariul,
b. profitul esle folosit pentru autofinanţare, iar salariul pentru
consum și economii;
c. profilul poate fi şi negativ
14. În cazul când preţul de piaţă (unitar) - p - şi costul unitar – Cu –
pentru un bun economic sunt date, determinaţi ce influenţă vor
avea asupra masei şi ratei profitului dublarea producţiei şi a
vânzărilor:
a. masa profilului (Pr) şi rata profitului (Rp) rămân
neschimbate;
b. ambele se dublează;
c. se dublează masa profitului şi rămâne constantă rata
profitului;
d. masa profitului ramâne constantă şi se dublează rata
profitului,
e. alte alternative
15. O societate comercială la care încasările (veniturile ) sunt egale
cu cheltuielile (costurile):
a. îşi încetează activitatea imediat,
b. va da faliment,
c. nu obţine profit,
d. nu obţine profit deci va da faliment.

91
16. Mărimea profitului este variabilă:
a. în funcţie de masa profitului;
b. în funcţie de rata profitului;
c. în funcţie de numărul de muncitori ce lucrează în
intreprindere;
d. în cadrul aceleaşi activităţi la un moment dat;
e. în spaţiu şi timp.
17. Profitul este obţinut de titularul factorului de producţie:
a. capital de producţie;
b. muncă;
c. capital financiar;
d. natură;
e. informaţie economică.
18. Dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate, rata profitului
creşte, când:
a. productivitatea medie parţială creşte mai rapid decât venitul
factorului,
b. creşte costul mediu,
c. scade productivitatea medie parţială;
d. scade costul mediu
19. Mărimea profitului se află în raport direct proporţional (relaţie
pozitivă) cu:
a. preţul de vânzare şi timpul care se scurge din momentul
avansării capitalului într-o activitate şi cel al obţinerii
profitului;
b. volumul bunurilor vândute şi nivelul costului unitar;
c. preţul de vânzare şi ponderea bunurilor cu profit ridicat în
ansamblul bunurilor produse şi vândute.
20. Profitul nelegitim provine din:
a. creşterea productivităţii muncii;
b. economia de cheltuieli pentru protecţia mediului înconjurător;
c. organizarea superioară a producţiei;
d. practicarea concurenţei neloiale;
e. practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate decât cele
stabilite pe piaţă.
21. După ce a fost însuşit, profitul este folosit în exclusivitate
pentru:
a. consum;
b. autofinanţare totală,
c. lărgirea şi modernizarea activităţii precum şi pentru consum;
d. autofinanţare parţială,
e. autofinanţare parţială şi totală.
22. Existenţa profitului este legată de aceea a unui subiect
denumit:

92
 a. ţăran, mic producător pentru consum,
b. şeful menajului
c. salariatul unităţii economice;
d. întreprinzător,
e. consumator.
23. Preţul şi costul cresc cu acelaşi procent. Masa profitului pe
produs:
a. creşte;
b. scade;
c. rămâne neschimbată;
d. creşte cu acelaşi procent;
e. scade cu acelaşi procent.
24. Profitul legitim este o formă de profit care:
a. se obţine în condiţiile respectării prevederilor legale existente;
b. se obţine din orice activitate economică;
c. se obţine doar în condiţii de concurenţă perfectă;
d. se obţine în condiţii de concurenţă imperfectă;
e. se obţine numai din activităţi de producţie.
25. Din punct de vedere cantitativ, în raport cu profitul normal,
supraprofitul poate fi:
a. mai mare;
b. egal;
c. mai mic;
d. nu se pot compara cantitativ;
e. mai mare, egal sau mai mic
26. Masa profitului este influenţată direct proporţional de viteza de
rotaţie a capitalului atunci când:
a. ponderea capitalului fix creşte;
b. numărul de rotaţii creşte;
c. durata unei rotaţii creşte;
d. numărul de rotaţii scade;
e. în nici unul din cazurile de mai sus.

Aplicaţii- Profit

A1. Un agent economic a înregistrat un profit anual total în

valoare de 35 milioane um. Costul său fix de fabricatie a fost de 100
milioane um, iar cel variabil mediu de 130.000um. Preţul unitar (pe
produs) este de 220.000 um.
Care a fost nivelul producţiei (Q), care a asigurat obţinerea
acestui profit?

93
 A2. Cifra de afaceri a unei firme este de 12 mil. um, iar rata
profitului este de 18%. Ce tendinţă va înregistra costul de producţie
pentru ca rata profitului să se dubleze (la aceeaşi CA – cifră de afaceri)?

A3. O firmă a obţinut un profit anual total de 25 milioane um, la

un cost fix de 100 milioane um, un cost variabil mediu de 125.000 um şi
la un preţ unitar de 250.000 um. Producţia care a asigurat acest profit a
fost de:
a) 500 buc;
b) 1.000 buc;
c) 850 buc;
d) 1.500 buc
e) 350 buc

94
 SEMINAR 13

13.1. DOBÂNDA

Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a

compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi
economici şi de a regla cantitatea de monedă din economie.
Dobânda – în sens larg, venitul sau remunerarea unui capital; în
sens restrâns venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat.
Dobânda simplă – venitul sau remuneraţia plătită sau primită
pentru serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu se
capitalizează;
Dobânda compusă - venitul sau remuneraţia plătită sau primită
pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale.
Dobâda reală - venitul sau remunerarea unui capital calculată
prin deducerea inflaţiei din dobâda nominală;
Dobânda nominală – remunerarea efectivă a unui capital în
expresie monetară la preţul pieţei;
Rata dobânzii – remunerarea ce revine pentru serviciul adus de
un capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual fată de
mărimea capitalului avansat.
Dobânda este cunoscută sub două forme:
1. Dobânda simplă (Ds) se calculează ca produs între mărimea
creditului (C), rata dobânzii (d’)şi numărul de ani (n).
2.
Ds = C x d’x n
Această formulă se utilizează rar; este plata pentru un serviciu
adus de un capital, atunci când dobânda nu este capitalizată.
3. Atunci când dobânda se capitalizează, alături de dobânda la
capital apare dobânda la dobândă, adică dobânda compusă:

Dc = (1 + d’)n

unde: d – rata dobânzii anuale

n – numărul de ani
sau
Dc = Sn – C Sn = S0(1 + d’)n
unde: Sn – suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a
capitalului şi care este formată din capitalul avansat + dobânda compusă
Dobânda compusă se aplică în activitatea băncilor, caselor de economii
şi a altor instituţii financiare.

95
În cazul în care utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, aceasta se
acoperă prin plăţi suplimentare, care măresc suma încasată de
proprietar.
Rata dobânzii, ca mărime relativă a dobânzii, este raportul procentual
între masa dobânzii şi capitalul utilizat în condiţii normale.

Rd = x 100

13.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Dobânda în sens restrâns reprezintă un excedent ce revine

proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
2. Dobânda reprezintă un venit pentru creditor şi o cost pentru debitor.
3. Creşterea cererii de capital determină o sădere a ratei dobânzii.
4. În situaţia în care rata infaţiei depăşeşte rata dobânzii, dobânzile sunt
real pozitive.
5. Dobânda se deosebeşte de profit prin faptul că ea se obţine prin
aplicarea unui procent fix la capital.

13.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ ŞI APLICAŢII

1. Rata dobânzii în economie reprezintă:

a. un preţ,
b. o părghi e conomico-financiară,
c. o mărime variabilă.
2. Rata dobânzii este influenţată de:
a. populaţia unei ţări,
b. raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa creditului:
c. starea economiei;
d. riscul pe care îl presupune operaţiunea.
3. Profitul bancar este dependent de:
a. dobânda încasată,
b. dobânda plătită;
c. cheltuielile de funcţionare ale băncii;
d. eficienţa operaţiunilor de creditare;
e. raportul dintre rata dobânzii şi rata rentabilităţii agenţilor
economici.
4. Într-o economie, rata dobânzii poate să:
a. crească;
b. scadă;
c. să rămână constantă

96
5. Pentru a stimula investiţiile, rata dobânzii trebuie să fie:
a. superioară ratei medii de rentabilitate,
b. inferioară ratei medii de rentabilitate,
c. egală cu rata medie de rentabilitate.
6. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:
a. mărimea creditului;
b. capacitatea şi puterea economică a băncii care a acordat
creditul;
c. raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea
economiei;
d. amploarea operaţiunilor speculative şi evoluţia cursului
acţiunilor la bursă.
7. Care din factorii de mai jos influenţează direct proporţional rata
dobânzii:
a. oferta de credit mai mare decât cererea de credit;
b. creşterea inflaţiei;
c. înrăutăţirea stării economiei naţionale;
d. cererea de credit mai mare decât oferta de credit.
8. Care din relaţiile de mai jos exprima rata anuală a dobânzii?
a. (Capitalul împrumutat /Capitalul utilizat) x 100;
b. (Dobânda plătită/Suma împrumutată) x 100;
c. (Dobânda plătită / Profitul obţinut) x 100;
d. (Profitul obţinut / Creditul folosit) x 100.
9. Dobânda plătită pentru creditul obţinut este influenţată de:
a. rata dobânzii;
b. timpul de acordare a creditului,
c. creşterea salariilor;
d. riscul pe care şi-l asumă creditorul;
e. soldul balanţei comerciale.
10. Care din elementele de mai jos constituie surse ale creditului în
economia de piaţă?
a. economiile reţinute de populaţie asupra sa,
b. economiile populaţiei aflate la casele de economii şi în
conturile bancare;
c. veniturile agenţilor economici aflate în conturi bancare
până la folosirea lor de către aceştia;
d. amortizarea capitalului fix aflat în conturile bancare;
e. excedentul bugetului de stat.
11. În ce raport trebuie să se afle rata dobânzii faţă de rata profitului
(calculată în funcţie de capitalul utilizat) pentru a stimula cererea de
credite?
a. să fie egală,
b. să fie mai mare;
c. să fie mai mică.

97
12. Care din aprecierile de mai jos suni corecte pentru a caracteriza
rata dobânzii:
a. este un preţ;
b. este o bază de calcul;
c. este o mărime variabilă în timp;
d. este costul creditului;
e. se formează pe o piaţă de tip monopson;
f. se formează pe o piaţă de. tip oligopol.
13. Consumatorii devin debitori atunci când:
a. cumpăra marfă,
b. apelează la credite;
c. depun economiile la bancă;
d. vând factori de producţie firmelor,
e. câştigă la loto.

14.Mărimea ratei dobânzii influenţează nemijlocit:

a. creşterea cererii de credite;
b. masa monetară aflată în circulaţie,
c. nivelul productivităţii;
d. cursul obligaţiunilor;
e. scăderea cererii de credite.
Alegeţi răspunsul corect:
A(b, d); B(a, b, e); C(a, b, c, d);
D(a, b, d, e), E(b, c, d).

15. Dobânda este:

a. o cheltuială de bani;
b. este preţul creditului;
c. este o formă de venit;
d. este suma de bani plătită de debitor creditorului pentru
capitalul bănesc împrumutat.
16. Când rata dobânzii creşte excedentul de disponibilităţi
ale băncilor comerciale:
a. creşte;
b. scade;
c. rămâne neschimbat;
d. pot fi adevărate oricare din a, b, c,
e. între ele nu există nici o legătură.
17. La operaţiunile de refinanţare, pentru ca acestea să fie
"interesante" pentru solicitanţi, rata dobânzii este:
a. crescătoare;
b. descrescătoare;
c. constantă (fixă) în orice condiţii,
d. inferioară ratei profilului;

98
 e. inferioară cotei rezervelor obligatorii ale. băncilor.
18. Pentru creditor, dobânda reprezintă:
a. datorie de plătit;
b. un cost,
c. un venit,
d. un avantaj nejustificat;
e. un efect de substituţie
19. Dobânda care rămâne după plata taxelor şi impozitelor către
bugetul de stat poartă denumirea de:
a. dobândă nominală;
b. dobândă reală;
c. dobândă simplă;
d. dobândă netă;
e. dobândă compusă.
20. Rata dobânzii reprezintă:
a. preţul capitalului;
b. suma de bani plătită de bancă în contul creditelor acordate;
c. suma încasată de la deponenţi de pe urma disponibilului în
conturile bancare;
d. un procent fix aplicat la capital la un moment dat;
e. o mărime variabilă în timp
21. Câştigul băncii este faţa de dobânda încasată:
a. mai mare;
b. mai mic,
c. egal;
d. pot fi adevărate oricare din a, b, c;
e. nu sunt comparabile.
22. În economia de piaţă, rata dobânzii este influenţată de:
a. capacitatea de plată a debitorului;
b. mărimea creditului;
c. prestigiul băncii creditoare;
d. raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea economiei.
23. Rata dobânzii este mai mare când creşte:
a. oferta de credite;
b. cererea de credite;
c. durata creditului.
24. Profitul bancar net este:
a. diferenţa dintre dobânda încasată şi dobâda plătită;
b. dobânda încasată;
c. diferenţa dintre dobânda încasată şi dobâda plătită din care
se scad cheltuielile de administrare ale băncii.

99
 Aplicaţii – Dobândă
A1. Se efectuează un depozit bancar la termen, pe trei ani, în sumă de
100.000 u.m. cu o rată anuală a dobânzii (d’)de 20%. Care va fi mărimea
acestui depozit peste trei ani?

A2. Un individ î-şi propune ca peste 4 ani să dispună de un depozit

bancar în suma de 100.000 u.m. Ce depunere trebuie să facă în
prezent, pentru ca, în condiţiile unei rate a dobânzii de 25% să dispună
peste 4 ani de suma dorită?

A3. O bancă acordă unei firme un credit de 5.000.000 um cu o rată a

dobânzii de 50%, rambursabilă integral peste trei ani. Să se calculeze ce
sumă va trebui să plătească firma, la scadenţă, băncii care ia acordat
împrumutul.

A4. O persoană doreşte să aibă peste 4 ani un depozit bancar de 10

mil. u.m. Cunoscând că pentru depunerile la termen băncile acordă o
rată anuală a dobânzii de 10%, să se calculeze suma ce va trebui
depusă în prezent.

A5. La o dobândă plătită de 1 milion um, pe trei luni, corespunzator unei

rate a dobânzii de 20%, creditul obţinut este:
a) 10 mil. u.m.;
b) 20 mil. u.m.;
c) 15 mil. u.m.;
d) 18 mil. u.m.;
e) 16 mil. u.m.

A6. O banca acorda un credit unui ag. ec. în valoare de100.000 um, cu
termen de rambursare peste 2 ani si o rata anuala a dobinzii de 20%
Să se determine care va fi suma ce trebuie platită de debitor peste 2
ani?

100
 SEMINAR 14

14.1. RENTA

Renta este un venit relativ stabil realizat de posesorul unui bun

imobiliar (teren, clădiri, construcţii) sau mobiliar (hârtii de valoare).
Renta de abilitate – veniturile suplimentare scontate a se putea
obţine ca urmare a aptitudinilor speciale pe care le are un individ.
Renta de monopol – formă a rentei încasată de înreprinzătorii
care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari
şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
Renta de raritate – este renta ce se poate obţine în acele situaţii
şi împrejurări care provoacă un deficit de ofertă.
Renta funciară – formă a rentei care este incasată de proprietarii
funciari.
Rentier – persoaă care încasează sistematic un venit sub formă
de rentă pentru a-şi asigura existenţa pe care o acceptă.
Noţiunea de rentă a căpătat numeroase interpretări,
- renta în înţelesul uzual – venit fără muncă;
- renta în înţelesul economiei clasice – venit plătit pentru folosirea
unui factor rar (pământul);
- rentă în sensul modern şi contemporan – venit ce revine
posesorului oricărui factor de producţie, a cărui ofertă este rigidă sau
foarte puţin elastică. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este
altă persoană decât deţinătorul acestuia), renta constituie plata pentru
folosirea temporară a acestuia.

14.2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

DE TIPUL ADEVARAT / FALS

1. Renta poate avea caracter de venit stabil sau de venit temporar în

funcţie de complexul de factori ce stau la baza formării ei.
2. La baza formării rentei se află legea randamentelor neproporţionale.
3. Pentru arendaş renta constiutie un element al costului de producţie.
4. Renta difernţială I rezultă din difernţa de fertilitate a ternurilor, fiind
caracteristică agriculturii de tip extensiv.
5. Renta este o urmare a exceului de oferă în raport cu cererea unor
bunuri economice.

101
 14.3. ÎNTREBĂRI TIP GRILĂ ŞI APLICAŢII

1. Renta este:
a. o cheltuială pentru proprietarul unui factor de producţie;
b. o plată pentru folosirea unui factor de producţie deficitar în
raport cu cererea;
c. un venit al întreprinzătorului;
d. un element al costului de producţie.
2. Renta este un venit ce poate fi însuşit:
a. de către toti agenţii economici;
b. numai de întreprinzători;
c. doar de către proprietarii funciari;
d. de întreprinzători şi proprietarii funciari;
e. numai de consumatori
3. Renta este o cheltuială pentru:
a. proprietarul unui factor de producţie,
b. manager;
c. salariat;
d. arendaş;
e. utilizatorul unui factor de producţie cu însuşiri speciale, rar, cu
ofertă rigida la preţ.
4. Renta este un venit pe care îl pot realiza:
a. toţi agenţii economici:
b. posesorul forţei de muncă,
c. firmele monopoliste;
d. bancherii,
e. consumatorii.
5. Renta este o consecinţă a:
a. excesului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri,
b. deficitul de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri,
c. preţurilor ridicate de monopol;
d. creşterii puterii de cumpărare a populaţiei;
e. preţurilor scăzute
6. Pentru arendaşi renta funciară reprezintă:
a. un venit;
b. un element al costului de producţie;
c. o plată pentru folosirea terenului agricol;
d. preţul pământului.
7. Randamentele neproporţionale sunt marcate de:
a. obţinerea unei producţii suplimentare crescătoare,în urma
folosirii unor cantităţi adiţionale egale dintr-un factor de
producţie variabil ceilalţi fiind constanţi;
b. modificarea producţiei suplimentare, obţinute în urma folosirii
unor cantităţi inegale din factorul variabil;

102
 c. scăderea producţiei suplimentare obţinute în urma folosirii
unor cantităţi adiţionale egale din factorul variabil;
d. modificarea egală şi în acelaşi sens a producţiei
e. suplimentare şi a cantităţii adiţionale din factorul variabil.
8. Decizia unui agent economic de a cumpăra sau arenda o
suprafaţa de teren în scopul exploatării agricole depinde de:
a. preţul pământului;
b. mărimea arendez şi durata contractului de arendare.;
c. rata dobânzii la depunerile la termen;
d. tehnologiile de cultură aplicate.
9. Preţul pământului depinde direct de:
a. cererea şi oferta de produse agricole,
b. nivelul ratei dobânzii;
c. preţul celorlalţi factori de producţie;
d. proporţiile inflaţiei,
e. mărimea arendei.
10. Controlul puterii publice asupra preţurilor agricole are ca scop:
a. echilibrarea ofertei cu cererea de produse agroalimentare,
b. protecţia socială a producătorilor agricoli,
c. securitatea alimentară a ţării,
d. creşterea populaţiei agricole;
e. protecţia mediului natural.
11. Renta rezultată prin diferenţa de fertilitate naturală a
terenurilor poartă denumirea de:
a. rentă de raritate;
b. rentă diferenţială I;
c. rentă diferenţială II;
d. rentă de monopol;
e. rentă de transfer.
12. Renta consumatorului este:
a. când preţul pieţei este mai mic decât preţul aşteptat de
consumator;
b. când preţul pieţei este mai mare decât preţul aşteptat de
consumator;
c. când preţul pieţei este egal cu preţul aşteptat de consumator;
d. în nici una din aceste situaţii.
13. În urma modificării folosinţei unui factor de producţie se poate
obţine:
a. rentă de abilitate;
b. rentă absolută;
c. rentă de transfer;
d. rentă de raritate.

103