CURS 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI.

ECONOMIA DE PIAŢĂ. AGENŢII ECONOMICI

Obiectul economiei
Istoria constituirii economiei demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre
"profesionişti" ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc.
În cadrul istoriei gândirii economice se disting câteva etape importante:
1) faza preştiinţifică;
2) faza constituirii ştiinţei economice;
3) faza gândirii marginaliste;
4) faza contemporană.
1. Faza preştiinţifică începe din antichitate si durează până în secolul al XVIII-lea. Ea este marcată
de gândirea economică a lui Aristotel, Platon şi Epicur, care în studiile lor politice au abordat si probleme
ale vietii economice. În Evul Mediu, gândirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor
cu privire la existenţă si etică. În Europa de Vest, spre sfârşitul Evului Mediu (sec. XV şi XVI), comerţul
cunoaşte o dezvoltare însemnată, dând naştere primei doctrine economice numită mercantilism (de la
„mercator”, care în limba latină înseamnă negustor), care, fixând comerţul în centrul activităţii economice,
arată că „banii adevaraţi” (de aur şi argint) constituie forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa comercială
activă contribuie la creşterea acestei bogăţii. Cel mai de seamă reprezentant al mercantilismului a fost
Antoine de Montchrestien (1575-1621).
2. Faza apariţiei şi constituirii ştiinţei economice (1700-1870), a fost inaugurată de doctrina
fiziocrată şi continuată de şcoala clasică engleză şi franceză. Doctrina fiziocrată a mutat analiza bogăţiei
din sfera circulaţiei în sfera producţiei din agricultură, prin aceasta susţinându-se că nu aurul sau argintul
obţinut prin comerţ sau chiar producţie (W. Petty) reprezintă cauza (izvorul) bogăţiei, ci producţia de
bunuri. Fiziocraţii reduceau însă această producţie la agricultură, deoarece, susţineau ei, era singura
activitate capabilă să dea „produs-net” ca urmare a unei „ordini naturale”. Reprezentantul de seamă al
fiziocraţilor a fost Francois Quesnay (1694-1774), medic şi economist francez, care, prin „Tabloul
economic”, argumenta interdependenţele dintre ramurile economice, de fapt o primă schiţă a reproducţiei
economice.
Spre sfârşitul perioadei manufacturiere şi începutul dezvoltării industriale a apărut Şcoala clasică a
economiei, care a pus bazele curentului de gândire economică denumit liberalismul economic. Şcoala
clasică este în deplin acord cu şcoala fiziocrată în critica pe care o exercită faţă de mercantilism, dar este
în dezacord cu teoria potrivit căreia singura activitate creatoare de bogătie ar fi agricultura şi socoteşte că
izvorul de bogătie îl constituie munca. Unul dintre cei mai mari fondatori ai teoriei economice clasice sau
ai economiei este Adam Smith (1723-1790), profesor la Universitatea din Edimburgh, care prin lucrarea
sa „Avuţia naţiunilor”, apăruta în anul 1776, demonstrează că originea valorii (deci a bogăţiei) rezidă în
munca socială, el analizând în mod special modul de organizare a acesteia pe baza principiului diviziunii
muncii. De asemenea, a fost primul gânditor care a studiat în profunzime eficienţa activităţilor de comerţ
internaţional, formulând principiul avantajului absolut în schimburile economice internaţionale.
Un alt reprezentant de seamă al şcolii clasice burgheze a fost David Ricardo (1772-1823), economist
englez, care prin lucrarea „Despre principiile economiei politice şi impunerii”, apărută în anul 1817, şi
altele, a dezvoltat ideile fiziocraţilor şi predecesorului său, aducând un plus de claritate în tot ceea ce se
gândise până atunci. Principalele componente ale gândirii sale economice sunt considerate a fi: teoria
valorii - munca; teoria rentei diferenţiale; ideile privitoare la profit sesizând raportul direct proporţional al
acestuia cu productivitatea muncii şi invers proporţional cu salariul; teoria avantajului comparativ (şi nu
absolut, aşa cum gândise Smith) în schimburile economice internaţionale.
Thomas Robert Malthus (1776-1834) abordează probleme de bază ale liberalismului economic şi
rentei, motivând crizele economice prin subconsum. Dar el este cunoscut mai ales prin lucrarea „Eseu
asupra principiului populaţiei” (1798), în care sustinând că populaţia creşte mai rapid în raport cu producţia
bunurilor de subzistenţă, explică sărăcia, în epoca sa, prin suprapopulaţie.
3. În cadrul celei de-a treia faze (1870-1930), reprezentată de gândirea economică neoclasică
(marginalismul), ştiinţa economică s-a format şi dezvoltat în cadrul a trei şcoli de gândire, care se disting
prin domeniul de aplicare a metodei respective:
1
 ►şcoala de la Viena sau şcoala utilităţii finale, al cărui întemeietor este considerat Carl Menger
(1840-1921), a fundamentat pe larg teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor,
teorie opusă teoriei clasice a valorii munca. De asemenea, C. Menger a dezvoltat ideea lui J.B. Say, potrivit
căreia veniturile care se formează în societatea bazată pe economia de piaţă (salariul, renta, profitul,
dobânda) reprezintă preţul serviciilor aduse de factorii de producţie (munca, pământul, capital);
►şcoala de la Lausanne (Elveţia), reprezentată prin Leon Walras şi Vilfredo Pareto (1848-1923), are
ca principală contribuţie teoria echilibrului general (static şi dinamic) fundamentat pe interdependenţa
preţurilor;
►şcoala de la Cambridge (Anglia), de sub conducerea lui W.S. Jevons (1835-1882). Această şcoală
se mai numeşte şcoala echilibrului parţial, având drept reprezentant pe Alfred Marshall (1842-1924), care
prin lucrările sale s-a referit la teoria economică generală, la istoria economică, la comerţul internaţional
s.a. Elaborarea echilibrului parţial se aplică în majoritatea cazurilor firmelor industriale de dimensiuni
medii.
Aceste trei şcoli se constituie în creatorii doctrinei marginaliste, doctrină care s-a impus prin analiza
pe care o face mecanismului de funcţionare a pieţei. Dar, întregul orizont al activităţii economice este
analizat prin prisma agentului economic (la nivel microeconomic). Marginaliştii sunt consideraţi apologeţi
ai economiei de piată libere care a dominat gândirea economică din ultima treime a secolului al XIX-lea.
Ei au asigurat continuitatea economiei clasice şi s-au situat pe poziţii antagoniste faţă de noile idei ale
gândirii socialiste, promovate de K. Marx şi Fr. Engels.
Cea de-a patra fază a evoluţiei ştiinţei economice este specifică epocii contemporane, care a început
în anul 1930. Ştiinţa economică contemporană nu respinge nimic din contribuţiile marilor economişti,
dezvoltând şi completând cu elemente noi analiza economică. Ca o caracteristică a acestei faze este
trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică şi mondoeconomică, precum şi analiza
concurenţei imperfecte, caracteristici ale perioadei de dupa anul 1930, determinate, în mare măsură, de
criza economică mondială din anii 1929-1933, care a scos la iveală limitele reprezentărilor
microeconomice ale marginalismului şi a readus în actualitate, într-o nouă viziune, cercetările
macroeconomice.
Keynes-ismul este un important curent de gândire economică ce poartă numele fondatorului său,
economistul şi lordul englez John Maynard Keynes ( 1883-1946). În cadrul acestui curent, analiza se face
la nivel macroeconomic pe baza unor categorii economice globale precum: venit, economii, investiţii,
cerere globală, ofertă globală şi folosind o serie de ecuaţii de echilibru precum: venitul este egal cu
consumul plus investiţiile; economiile sunt egale cu venitul mai puţin consumul; investiţiile sunt egale cu
economiile.
Neokeynes-ismul este un curent de gândire economică specific perioadei de după cel de-al doilea
război mondial. Unii dintre reprezentanţii acestui curent sunt continuatorii direcţi ai concepţiei lui Keynes,
alţii au contribuit la regândirea unor postulate formulate de Keynes (ex: Roy Harrod - Anglia; J. K.
Galbraith - S.U.A.; Gunar Myrdal - Suedia; L. Stoleru - Franţa etc.). Spre deosebire de Keynes, care
susţinea intervenţia statului în economie, ca factor de echilibru prin reglementarea creditului şi a dobânzii,
precum şi controlul acestuia asupra întreprinderilor particulare, neokeynesiştii acordă o mare atenţie
investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat, utilizării politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor,
preţurilor şi pieţei de stat. În această optică, bugetul de stat ar reprezenta un „stabilizator organic al
economiei”.
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile perioadei contemporane o reprezintă teoria despre
economia mixtă, denumită de către autorul ei - P. A. Samuelson - ca „sinteza neoclasica”. Economia
mixtă implică, pe lângă îmbinarea analizei microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomică
Keynesistă şi împletirea pieţei cu măsuri de intervenţie statală. În cadrul acestei forme de echilibru sunt
cuprinse, pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi cheltuielile publice, precum şi influenţa
progresului tehnic.
În condiţiile economiei postbelice un curent de gândire ce se bazează pe teoria clasică a
liberalismului economic este neoliberalismul. Acesta se opune colectivismului, sub orice formă s-ar
manifesta, proclamând credinţa în mecanismul preţurilor, concurenţa şi proprietatea privată. În gândirea
neoliberală concurentă liberă nu este un act spontan, ci trebuie să se sprijine pe o ordine legal realizată,
lucru ce implică intervenţia statului, care însă trebuie să creeze doar cadrul juridic al manifestării
concurenţei, funcţionării armonioase a preţurilor şi limitarea rolului marilor monopoluri. Unii
reprezentanti ai acestui curent (Milton Friedman - S.U.A.; Henry Lapage - Franţa ş.a), care sunt adepţi ai

2
 ofertei sau „noii economişti” explică disfuncţionalităţile din economiile occidentale, nu prin mecanismele
economiei de piaţă şi prin liberalismul economic, ci prin insuficienţa pieţei şi a libertăţii acesteia, prin
intervenţia excesivă a statului şi prin manipularea permanentă a masei monetare şi a bugetului.
Spre deosebire de curentul de gândire Keynes-ist, care pune accentul pe cerere, neoliberalismul mută
accentul pe ofertă, solicitând reducerea substanţială a intervenţiei statului în economie. Ei accentuează
spontaneitatea şi puterea indivizilor raţionali care îşi bazează deciziile pe calcule privind raportul
costuri/avantaje, urmărind maximizarea satisfacţiilor pe baza informaţiilor obţinute.
Gândirea economică în România, înscriindu-se în principalele orientări doctrinare economice
europene, a reflectat ansamblul de idei, concepţii, teze referitoare la procesele economice care au avut loc
pe teritoriul ţării noastre. Primele scrieri economice (sec. XVIII -XIX) au aparţinut lui Dimitrie Cantemir,
Teodor Diamant şi Nicolae Bălcescu. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, G. Bariţiu, B. P.
Haşdeu, A. Xenopol, C. D. Gherea, au pus în centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa
independenţei economice a ţării. În prima jumătate a secolului al XX-lea, gândirea economică a beneficiat
de contribuţia unor mari personalităţi precum: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu ş.a.
Un alt mare economist de origine română, acum stabilit în S.U.A., este prof. Anghel M. Rugină, în a cărui
lucrare „Principia economica, Baze vechi şi noi ale analizei economice”, ajunge la concluzia că ştiinţa
economică actuală se află în faţa unei a treia revoluţii. În acest scop, el introduce un nou program de
cercetare denumit „Abordarea simultană a echilibrului şi dezechilibrului” .
Termenul de economie apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani
înainte, în titlul lucrării sale "Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei - mamă".
Cuvântului economie folosit până atunci i s-a adăugat cel de politica, cu semnificaţia de organizare
socială (de la polis = cetate). De fapt "economie politică" - "oikos" (economie, în sens de organizare),
"nomos" (principii), "polis" (cetate), în greaca veche.
Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia. Odată cu creşterea complexităţii vieţii
economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în
cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia rămâne axul în jurul
căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există
în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale, economia, istoria gândirii economice şi istoria economică,
statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico - aplicative, economia ramurilor de producţie (comerţului, turismului etc.),
marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, etc.
- În ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate
largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale ~ aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpătâi a lui Adam
Smith, părinte al economiei moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului mărfar - potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor, ale diferitelor
tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;
c) viaţa economică abordată ca întreg - după Virgil Madgearu (1887-1940) unitatea de analiză în
economia îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente, începând cu gospodăria
individuală până la economia mondială;
d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie, repartiţie, schimb şi
consum.
Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic. La
nivel microeconomic, economia studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici
(gospodării, firme, industrii) precum şi relaţiile dintre ele, în cadrul producţiei, schimbului, distribuţiei şi
consumului de bunuri şi servicii. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să
producă bunul X? Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv, nivelul preţului
practicat de concurenţi, cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X,
preţurile acestora etc. Toate sunt probleme microeconomice.
La nivel macroeconomic, economia studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale
economiei, evoluţia, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj,
inflaţie, dezvoltare ciclică, etc.), precum şi ev, raporturile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări
de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi

3
structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum şi investiţii, volumul şi structura resurselor
disponibile, etc.
Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei este următoarea: economia studiază producţia,
distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană (Graham Bannock, Dictionary of Economics).
Sintetizând, putem spune că: Economia studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate
pentru a satisface nevoi nelimitate.
Prin urmare, în analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune se porneşte
de la om şi trebuinţele sale.
Nevoile umane constau în dorinţele, aşteptările, aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate
acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat,
precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. Omul se prezintă ca fiinţă
tridimensională: biologică, socială şi raţională. In funcţie de aceste trei dimensiuni, nevoile se grupează în:
> fiziologice (somatice);
> de grup;
> spiritual - psihologice.
În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi:
> de bază sau inferioare;
> complexe sau superioare.
Nevoile reprezintă un sistem cu numeroase subsisteme componente, care se modifică în principal prin
acţiunea următoarelor legi :
a. interacţiunea trebuinţelor - este expresia pluridimensiunii vieţii umane care aşaza scopul şi
mijloacele acţiunii umane într-un ansamblu coerent;
b. elasticitatea trebuinţelor - exprimă forma evoluţiei trebuinţelor în raport de factorii care le determină;
c. substituirea trebuinţelor - o nevoie poate suprima manifestarea alteia sau o poate înlocui;
d. creşterea şi diversificarea trebuinţelor - este tendinţa majoră a sistemului de nevoi, tendinţă care
reprezintă în fapt motorul dezvoltării economico - sociale.
Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici:
- sunt nelimitate ca număr;
-sunt limitate în capacitate - satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi
date dintr-un bun material sau serviciu;
-sunt concurente - unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc între ele;
-sunt complementare - există nevoi ce evoluează în sensuri identice;
-orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate
adecvată.
Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare, ce pot fi folosite
direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane.
Resursele se clasifică astfel:
l resurse primare şi derivate;
2. resurse materiale şi umane.
În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane, care în această calitate sunt
sinonime cu factorul demografic, contând pentru numărul persoanelor apte de muncă, structura populaţiei
active pe sexe, vârste, pe ramuri şi subramuri de activitate, ca şi de calitatea forţei de muncă.
Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente, cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ
şi ştiinţă, potenţialul inovaţional, etc.
Analizând resursele naturale, economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile;
regenerabile şi neregenerabile. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de
externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. O marfă este denumită utilizabilă
atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. Pentru resursele
epuizabile, ca petrolul şi gazele naturale, problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu;
pentru cele regenerabile, utilizarea prudentă este obiectivul principal, care permite maximizarea valorii lor.

Se consideră neregenerabilă o resursă care, în principiu, există în cantităţi limitate şi care nu se

regenerează suficient de rapid pentru a fi relevantă din punct de vedere economic. Exemplele tipice de resurse
neregenerabile sunt combustibilii fosili şi resursele minerale.

4
 Legea rarităţii resurselor: volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se
modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.
Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea
unor şanse potenţiale. De exemplu, dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune
pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, atunci, în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru
satisfacerea nevoilor spirituale. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate
pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai
bune alternative sacrificate.
Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu
care se confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi; prin
urmare, costul de oportunitate este costul renunţării. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de
producţie.
Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un
bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind
resursele economisite pentru producţia primului bun. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce
poate fi produsă, ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP).
Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. în cadrul ei, fiecare consumator
individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale.
Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se
produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi
tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru
cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul
acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.
În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială,
separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului.
Alţi, economişti consideră că banii sunt elementul - cheie al economiei de schimb, monetare: În evoluţia lor
istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.
Funcţiile banilor: a) mijloc de măsurare a activităţii economice; mijloc de schimb; mijloc de plată;
mijloc de rezervă de valoare.

Metoda economiei
Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul
de studiu al ştiinţei respective, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice.
Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică, majoritatea specialiştilor includ:
- inducţia şi deducţia;
- abstracţia;
- analiza şi sinteza;
- modelarea economico – matematică;
- metoda istorică;
- metoda logică;
- metoda statică şi cea dinamică;
- experimentul ş.a
- Inducţia şi deducţia. Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general, de la
fapte la generalizări teoretice. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la
principiul, legea sau esenţa acestora; în acest caz se pleacă de la general la particular, în cercetarea economică
specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă, fie de metoda deductivă (fig.1.2). Schema redă legăturile
dintre economia reală, teoria (ştiinţa) economică. Prin folosirea deducţiei, specialiştii pleacă de la anumite
legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită, fie la formularea altor legi economice
generale.
- Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia
asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen, făcând abstracţie de celelalte laturi, a căror
existenţă le este cunoscută. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant, neesenţial
şi întâmplător, pentru a fi desprinse concluzii general valabile.
- Analiza şi sinteza. Analiza reprezintă descompunerea, dezmembrarea fenomenului studiat în
elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune elaborarea unor

5
 concluzii cu caracter general, în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate
separat.
- Modelarea economico-matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub
forma unui sistem liber sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real.
Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează
fenomenul sau procesul cercetat.
- Metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în
timp. Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret, preluând numai ce este esenţial; ea reflectă
procesul istoric real într-o formă esenţializată.
- Metoda statică şi metoda dinamică. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se
prezintă el la un moment dat, în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi
proceselor economice în timp.
- Experimentul în economie are anumite elemente particulare:
- viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă;
- la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing;
- la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil, datorită amplorii în timp şi spaţiu. Se
pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Se susţine
că "o minte instruită şi inspirată, care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă".
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane
fizice sau juridice. contrapartidă un alt bun de la partenerul său. Schimburile sunt efectul direct al specializării
funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza
schimburilor.
Gospodăriile (menaj ele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de
bunuri şi servicii.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a
veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Administraţiile private sunt organizaţii private fără
scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se
realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private
sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse
economice, disponibilităţi băneşti etc, între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală
sau de piaţă este formată din două fluxuri economice: fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi
ajung la consumator; fluxurile monetare, care au sens opus.