ECONOMIE GENERALĂ

Curs sinteză Nr.5

COSTUL DE PRODUCŢIE. CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

5.1. Costul de producţie

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi

suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care
rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde
şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli,
spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului,
atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi
costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi
înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul
efectiv plătit de către acesta.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul
sacrificiului sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a
resurselor.
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi
desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile
materiale de producţie şi cheltuielile salariale. corespunzătoare consumului de resurse materiale şi
de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în
domeniul contabilităţii.
Mărimea costului poate fi calculată: pe unitatea de produs; pe întreaga producţie omogenă,
pe care o realizează o firmă sau alta; pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către
întreprindere.
• Tipuri de cost: costul global; costul fix; costul variabil; costul total, costul mediu; costul
mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total.
Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze
costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut.
• Actualitatea minimizării costurilor
În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice,
în general, acţionează restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în
alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea,
fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile în care costul
unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin
aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea
unor materiale de calitate superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.
În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea
profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine
creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat
costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea profitului
obţinut.

1
 În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate relaţia dintre costul de
producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului
de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri
competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopolurilor) n-au
posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe
care-i cumpără şi nici asupra preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri, raportul dintre cerere
şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. De aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea sporirii
profitului, producătorii trebuie să acţioneze asupra costului, în sensul reducerii (ei trebuie să
aibă avantaj de cost); prin aceasta se asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.
În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea unor
încasări mai mari şi a creşterii profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre
anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţează
oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece ele călăuzesc
reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al
producţiei la care profitul este cel mai ridicat.
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află
în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se
micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce
când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea
marginală scade.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică,
conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze
producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se
are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să
aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu, este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim
al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină
cu costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit
cadru de mişcare. Optimul producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, in
acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,
întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează
profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă
între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară
cunoaşterea atât a costurilor, cat şi a încasărilor.
Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde
variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul
mediu total este minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al
costului.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale,
medii şi marginale.

2
5.2. Concurenţa şi formarea preţurilor

Concurenţa este o trăsătură esenţială a economiei de piaţă ce reprezintă confruntarea între

agenţii economici pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai
convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale şi serviciilor în vederea obţinerii unor
profituri cât mai mari. Ea exprimă comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de
proprietate în condiţiile economiei de piaţă.
Instrumentele luptei de concurenţă sunt: economice; extraeconomice:
Concurenţa este influenţată de următorii factori: numărul şi puterea economică a
vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în una sau alta dintre ramuri; gradul de
diferenţiere a produselor; facilităţile sau limitările posibilităţilor noilor producători de a intra într-
o ramură sau alta; gradul de transparenţă al pieţei; mobilizarea sau rigiditatea preţurilor; nivelul
dezvoltării economice; conjunctura politică internă şi internaţională; cultura economică a
populaţiei, a diferiţilor agenţi economici.
Concurenţa are următoarele efecte economice: stimulează progresul general prin emulaţia
şi competiţia pe care o ţine între agenţii economici; duce la reducerea preţurilor de vânzare, ea fiind
potrivnică scumpetei; contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condiţiilor de viaţă; pentru
unii dintre agenţii economici concurenţa se transformă în contrariul ei.
Tipuri de concurenţă: concurenţa perfectă; concurenţa monopolistă; concurenţa imperfectă.
Intervenţia statului pe piaţa concurenţială se face prin: măsuri de elaborare a regulilor
jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi
concurenţa; măsuri de ordin juridic îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea
concurenţei, a abuzului monopolului; măsuri de limitare a excesului de concurenţă.
Preţul este o sumă de bani pe care o primeşte vânzătorul în schimbul unui bun economic,
expresie bănească a valorii recunoscute a bunului respectiv; este rezultatul confruntării
intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei.
Factorii de care depinde preţul pe piaţă:
a. Factori specifici cererii: utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de consumator;
capacitatea de plată a cumpărătorului; costul cumpărării din altă parte a bunului respectiv; puterea
de cumpărare a banilor.
b. Factori specifici ofertei: costul de producţie, respectiv consumul de factori necesari
producerii bunului oferit; preţurile bunului respectiv practicate pe alte pieţe; calitatea bunurilor
respective; modul de servire a cumpărătorilor; modul de prezentare a bunurilor; durata şi calitatea
asistenţei tehnice prestate clienţilor, după vânzarea bunului; durata livrării.
Formarea preţurilor în condiţiile diferitelor tipuri de concurenţe are în vedere mecanismul
tipurilor de concurenţă respective.
Fixarea de preţuri maxime vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale
populaţiei; atrage consecinţe ca: producţia nu creşte, oferta nu revine la o stare normală; apariţia
unor pieţe subterane, ilicite; apariţia unui surplus de cerere.
Garantarea preţurilor se face la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor; preţul
garantat poate avea drept consecinţe: apariţia de suprastocuri; apariţia de venituri inegale.