PIAȚA, PREȚUL ȘI CONCURENȚA

PIAȚA. PREŢUL ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

De reţinut:
Piaţa este, în general, locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea
cumpărătorilor, prima reprezentând forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei
de piaţă, iar cererea cumpărătorilor reprezentând nevoia umană solvabilă (nevoia însoţită de
capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile
pentru ei).
Funcţiile pieţei:
- funcţia de verificare a concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi
calitatea ofertei şi volumul, structura şi calitatea cererii ca formă de manifestare a nevoii
sociale;
- piaţa oferă informaţii tuturor agenţilor economici participanţi la ea cu privire la
utilitatea activităţii, eficienţă, tendinţele ce se manifestă în nevoia socială şi în ce priveşte
perspectivele activităţii economice;
- funcţia de confruntare între producători şi consumatori, între ofertanţi şi beneficiari, ca
şi între diferitele categorii ale acestora.

De reţinut:
Preţul constituie expresia bănească a valorii unui bun material sau serviciu. El este un
instrument complex de măsurare monetară, care reflectă, în mărimea lui, atât cheltuielile de
muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea
precum şi alţi factori.
Funcţiile preţului:
- funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor – constă în aceea că prin
intermediul preţurilor sunt evidenţiate dimensiunile cantitative şi structural - calitative ale
evoluţiei diverselor activităţi;
- funcţia de informare - preţul exprimă şi măsoară raritatea bunurilor şi serviciilor, cât
şi a factorilor de producţie;
- funcţia de stimulare a producătorilor - preţul constituie componenta motivaţională
principală a acţiunilor întreprinzătorilor pe linia perfecţionării continue a condiţiilor de
producţie şi a opţiunilor consumatorilor.
- funcţia de distribuire a veniturilor. Aceasta presupune, în primul rând, ca prin nivelul
lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit
profit.

Strategii de preţuri:
- strategia bazată pe costuri şi pe un anumit nivel al preţului existent pe piaţă (strategia
japoneză). Utilizând această strategie, firma poate practica preţuri joase şi preţuri înalte.
- strategia preţurilor psihologice. În cadrul acesteia, stabilirea preţului se face apelându-se la
psihicul cumpărătorului. În cadrul acestei strategii se pot practica preţuri de prestigiu, preţuri de lider,
preţuri de momeală şi preţuri magice.
- strategia preţurilor diferenţiate. În cadrul acestei strategii, preţurile sunt diferenţiate în funcţie de
volumul tranzacţiei, de termenul tranzacţiei sau al livrării, precum şi de modul de plată. Utilizarea acestei
strategii permite folosirea următoarelor tipuri de preţuri: preţuri cu bonificaţie, preţuri negociate în funcţie
de termenul de livrare preţuri negociate în funcţie de forma de plată, preţuri cu bonificaţie şi preţuri
indexate în funcţie de rata inflaţiei
 PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

De reţinut:
Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici vânzători (ofertanţi)
pentru a atrage de partea lor cumpărătorii (clienţii), fiind modul specific de comportament al
proprietarilor în condiţiile economiei de piaţă.

Instrumente şi metode economice utilizate în lupta de concurenţă :

- reducerea costului bunurilor sub cele ale concurenţilor;
- reducerea preţului de vânzare;
- creşterea calităţii şi, în general, a competitivităţii produsului atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă;
- acordarea unor facilităţi consumatorilor (ex. vânzarea în rate);
- asigurarea de asistenţă în funcţionarea unor bunuri sau pregătirea de personal pentru utilizarea
bunurilor complexe.
Instrumente şi metode extraeconomice utilizate în lupta de concurenţă:
- furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii;
- sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
- presiuni morale sau religioase;
- specularea situaţiilor critice (ex. războaie, crize);
- eludarea legilor prin evaziune fiscală şi vamală.
Concurenţa loială se bazează exclusiv pe instrumente şi pârghii economice.
Concurenţa neloială constă în mărirea artificială a cererii pentru propriile produse prin măsuri
extraeconomice.
Strategii concurenţiale:
- strategia efortului concentrat care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte să obţină supremaţia
asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă;
- strategia elitei care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un produs de excepţie, de
calitate superioară produselor substituibile;
- strategia costurilor care exprimă acţiunile firmei de a promova un produs pe piaţă la preţuri
scăzute, justificate de cheltuieli de producţie mici.
Concurenţa imperfectă este acea formă de concurenţă care se caracterizează prin inexistenţa
oricăreia dintre particularităţile concurenţei perfecte.
Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de forţe pe piaţă încât, pe de o parte, toţi
ofertanţii (vânzătorii) să-şi vândă întreaga cantitate de marfă la preţul pieţei fără ca vreunul din ei să poată
influenţa hotărâtor acest preţ şi, pe de altă parte, toţi cumpărătorii (consumatorii) să-şi poată procura
întreaga cantitate de bunuri dorite la preţul pieţei fără a putea influenţa în mod hotărâtor acest preţ.

De reţinut:
Particularităţile piaţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitate perfectă - acea situaţie în care consumatorii şi producătorii sunt de puteri
aproximativ egale şi în număr mare, de obicei număr mare şi putere mică;
- transparenţa perfectă - ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi toţi consumatorii
dispun de o cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs
sau cel mai bun preţ;
- omogenitatea produsului – ceea ce înseamnă că pe piaţă există produse echivalente,
identice (de exemplu, un autoturism ar trebui să aibă exact aceleaşi calităţi indiferent de firma
care îl produce);
- intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă - prin aceasta se înţelege situaţia de
determinare a eficienţei producătorului exclusiv prin mijloacele economice de piaţă.
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie – ceea ce presupune ca toţi
întreprinzătorii-producători şi consumatori să poată găsi liber şi nelimitat capitalul şi forţa de
muncă de care au nevoie la un moment dat.
 CONCURENŢA IMPERFECTĂ

De reţinut:
Piata cu concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte,
cu excepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produselor. Într-o
asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-
o anumită categorie), iar vânzătorii au posibilitatea să impună preţul şi chiar cantitatea prin
politica noilor sortimente de produse, deosebit de cele vechi.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă monopolistică:
- numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât nu este posibilă
subordonarea reciprocă a firmelor;
- diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii;
- inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme.
De reţinut:
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este o piaţă cu concurenţă imperfectă, dominată de
câţiva producători – vânzători de talie mare. Este cea mai răspândită formă de piaţă în ţările
cu economie de piaţă.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă oligopolistică sunt:
- existenţa unui număr redus de producători – vânzători, care deţin o parte importantă
din piaţă;
- diferenţierea sau nu a produselor;
- dificultăţi la intrarea în ramură;
- un anumit grad de control al preţurilor.

Tipuri de comportament oligopolist:

- cooperant: se realizează înţelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la împărţirea pieţelor;
- necooperant: este efectul manifestării unui comportament de dominare a unor firme de către altele.
În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două moduri:
1. Strategia cantităţii – se defineşte prin aceea că fiecare firmă porneşte de la volumul producţiei
celorlalţi şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi stabileşte propria cantitate de produse la acel nivel
care îi maximizează profitul urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.
2. Strategia preţului – firma porneşte de la preţurile practicate de firmele rivale şi de la premisa că
ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea îşi stabileşte preţul care îi maximizează profitul, urmând ca volumul
producţiei să fie determinat de piaţă .
Particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste:
- când preţul creşte peste un anumit nivel, cererea devine foarte elastică;
- când preţul scade cererea devine mai puţin elastică, deoarece cumpărătorii se aşteaptă ca şi
celelalte firme să recurgă la reduceri, poate şi mai importante de preţuri.
În situaţia în care firmele apelează la strategia preţului, reducerea acestuia are loc până la punctul în
care preţul devine egal cu costul marginal.

De reţinut:
Piaţa cu concurenţă de monopol - în acest caz oferta pentru un anumit produs este
concentrată în puterea unui singur producător, ceea ce îi asigură posibilitatea controlării pieţei.
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
- raritatea unor resurse care pot fi exploatate dintr-un singur loc;
- existenţa unor licenţe, care pentru anumite produse sunt deţinute de către o singură firmă;
- în anumite domenii existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
- concentrarea şi centralizarea capitalului şi, deci şi a producţiei.

Apariţia unui monopol într-o economie de piaţă poate avea diverse explicaţii. În anumite sectoare,
tehnologia prezintă randamente de scară crescătoare oricât de mare ar fi volumul activităţii. În acest
context, dacă o firmă unică ocupă întreaga piaţă, ea va produce cu un cost mediu mai mic decât dacă
cererea totală s-ar fi împărţit între două sau mai multe firme. Această situaţie, numită monopol natural, se
regăseşte în special în activităţi bazate pe reţele, precum telecomunicaţiile, transporturile sau distribuţia de
apă şi energie. Aceste activităţi se caracterizează prin costuri fixe de infrastructură deosebit de ridicate şi
un cost marginal suplimentar.
Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau de
oligopol. Din acest motiv se apreciază că monopolul nu dezvoltă o piaţă capabilă să asigure maximum de
satisfacţie cumpărătorului care obţine cu aceeaşi cheltuială o acoperire a consumului într-o mai mică
măsură.
Preţul de monopol este o categorie de preţuri fixate şi, de obicei, el este mai ridicat decât cel care
rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale.
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta firmei
monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul
marginal adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.
Profitul maxim (p.max) este, în aceste condiţii, egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q*)
corespunzătoare egalităţii Cmg = Vmg şi diferenţa dintre preţ şi costul mediu, adică p.max = Q * (P - CTM ).
Desigur, dacă aceeaşi cantitate ar putea fi comercializată la un preţ mai ridicat, profitul ar fi superior, însă
o asemenea creştere ar trebui acceptată de piaţă şi de limita maximă legal admisă.

De reţinut:
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin faptul că însuşi cumpărătorul
poate exercita o influenţă asupra preţului produsului, deoarece pot fi puţini la număr
(oligopson) sau poate fi numai un singur cumpărător (monopson).