8.

COSTUL DE PRODUCȚIE

8.1. Costul de producţie

8.2. Obiectivele activităţii întreprinderii.
Comportamentul producătorului
8.3. Revoluţia tehnologică

1
 8.1. Costul de producţie
Pentru obţinerea bunurilor economice şi a serviciilor, agenţii
economici fac cheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în
preţurile bunurilor sau serviciilor realizate. Costul de producţie
numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel
microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza
deciziei producătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri
sau servicii.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le
face întreprinderea sau întreprinzătorul pentru producerea unui
bun dat sau a tuturor bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe
piaţă.
Dacă la acestea se adaugă costurile de distribuţie sau de
comercializare (ambalare, sortare, depozitare, transport, cercetarea
pieţei) se obţine costul total (complet) al întreprinderii, căruia i se
mai spune şi costul sau preţul de revenire

2
Clasificarea costurilor are în vedere următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al structurii costurilor se evidenţiază
elementele componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă
fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele
manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli. În funcţie
de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde
următoarele elemente:

cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite

costuri materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor
de capital fix şi circulant;
cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri salariale;
cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.

3
2. Din punct de vedere al nivelului costului ce exprimă însumarea mărimii
absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, se determină:
costul pe unitatea de produs sau costul mediu (CTM);
costul pe întreaga producţie realizată sau cost total (CT).
3. Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producţie cunoaşte
două forme:
costul real, suma cantităţilor fizice de bunuri (materii prime, materiale auxiliare,
combustibili etc.) şi de muncă necesare pentru producerea bunurilor;
costul monetar: suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai sus
menţionate (preţurile de achiziţie ale factorilor materiali şi salariile lucrătorilor).

4. Din punct de vedere al conţinutului sau modului şi locului de calcul distingem:

costul contabil, totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în contabilitatea
întreprinderii privind consumurile materiale, amortizarea, salariile ş.a;
costul de oportunitate, reprezintă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor
putea fi produse atunci când întreprinzătorul optează pentru producerea unui
bun, renunţând la alte soluţii sau produse (alternative sacrificate)

4
Modalităţile după care se analizează costurile la nivelul agenţilor economici
au în vedere următoarele principii:

a) principiul integralităţii, după care în calcularea costului nu trebuie omisă

nici o cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării produsului
respectiv;

b) principiul cauzalităţii, conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie

cuprinsă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea produsului,

c) principiul omogenizării, după care toate cheltuielile care formează costul

trebuie aduse la acelaşi grad de intensitate, de complexitate etc., pe baza
reducerii lor la un numitor comun;

d) principiul actualizării, care impune ca toate cheltuielile care se includ în

cost trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă. Actualizarea este
necesară, deoarece o sumă de bani determinată nu are aceeaşi valoare
economică în momente diferite de timp.

5
 Se numeşte funcţia costului relaţia existentă între costul total al
unei producţii date şi cantitatea de bunuri produse.
Dacă C este costul total şi Q cantitatea de bunuri, funcţia se
reprezintă astfel:
C = f (Q)
Modificările survenite în structura cheltuielilor de fabricaţie sunt
condiţionate de modificarea factorilor de producţie, manifestată într-
un anumit interval de timp. Acest fapt determină ca evoluţia
costurilor să se realizeze pe perioade scurte şi lungi de timp.
Perioada scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul
căruia un producător poate să crească producţia numai în măsura în
care capacitatea de producţie existentă îi permite. Ea este perioada în
care întreprinderea nu poate să schimbe proporţia sau tipul de
instalaţii tehnice şi echipamente, acestea fiind consecinţa deciziilor
de investiţii anterioare.

6
 Perioada lungă de timp se defineşte ca aceea care permite modificări în
scara producţiei şi în volumul utilajului, al echipamentului folosit.
În analiza economică se operează cu trei indicatori de costuri: costul
global, costul mediu şi costul marginal.
A. Costul global al producţiei cuprinde ansamblul cheltuielilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat. El poate fi: fix, variabil şi total.
a) Costurile fixe (CF) sunt formate din cheltuielile făcute de unitatea
economică independent de volumul producţiei. În această categorie se includ:
cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, salariile personalului administrativ
etc.
b) Costurile variabile (CV) cuprind cheltuielile care se modifică proporţional cu
volumul producţiei. În această categorie se includ: consumurile de materii
prime, combustibilul, energia şi apa, salariile personalului care lucrează în
secţiile de fabricaţie, de producţie.
c) Costul total (CT) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor variabile. El
se calculează prin însumarea costurilor fixe cu cele variabile, pe total
producţie, pe o anumită perioadă de timp.
CT = CF + CV

7
8
 8.2. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului

Fiecare producător este interesat, în activitatea desfăşurată, să obţină

producţia sa cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest
deziderat poate fi atins ţinând cont de următoarele aspecte:
1. resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
2. costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat;
3. costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte numărul
cumpărătorilor;
4. firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe piaţă
crescând competitivitatea produselor.
Căi de reducere a costurilor
- cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
- reducerea stocurilor;
- economisirea consumului de materii prime şi materiale;
reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea mai rapidă
a productivităţii faţă de salarii;
- micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
- scăderea cheltuielilor administrative;
- reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
- economii la cheltuielile de dezvoltare.

9
 Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu
trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii produselor
ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Pragurile de rentabilitate, exprimă acel nivel al
producţiei în care încasările totale sunt egale cu costurile
totale, iar profitul este nul, ceea ce înseamnă că
activitatea întreprinderii se află în punctul mort. Pragul de
rentabilitate exprimă situaţia producătorului pe termen
scurt. În cazul menţinerii pragului de rentabilitate pe
termen lung, producătorul este constrâns să iasă din
afaceri

10
Graficul pragului de rentabilitate

11
 În condiţiile concurenţei perfecte se consideră preţul constant. Astfel
graficul pragului de rentabilitate din punct de vedere al venitului mediu şi
al costului mediu se interpretează astfel: trasând dreapta preţului (venit
mediu) ca o dreaptă paralelă cu axa ox şi curba costului mediu sub forma
unei parabole se observă două puncte de intersecţie A şi B. Înainte de A
costul mediu < venitul mediu firma lucrează în pierdere. În A costul mediu =
venitul mediu punct de prag în care profitul este zero. De la nivelul de
producţie QA (proiecţia punctului A pe ox) firma obţine profit la
fiecare bucată produsă şi vândută până la nivelul producţiei QB.
Pe porţiunea respectivă profitul există şi este maxim în punctul cel
mai scăzut al costului mediu(punctul M). Prin acest punct va trece curba
costului marginal. Se deduce ipoteza conform căreia profitul este maxim
când costul marginal = venitul marginal (preţul).
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul
de vânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic
decât costul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi.

12
 Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor
economici producători prin prisma intereselor acestora: profituri
maxime cu costuri minime, modificarea nivelului producţiei prin
combinarea factorilor de producţie sau substituirea acestora etc.
Comportamentul producătorului este influenţat direct de progresul
tehnic şi de comportamentul consumatorului.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale
întreprinzătorului :
alegerea optimală pentru un volum de comportament ale
întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de
producţie;
schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire
de factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin
variaţii ale factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi
proporţie;
schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori,
modificând raportul capital / muncă

13
 8.3. Revoluţia tehnologică
În sens larg, progresul tehnologic desemnează totalitatea
realizărilor cunoaşterii şi creaţiei umane, care schimbă calitatea
factorilor de producţie şi fac activitatea economică mai eficientă.
Într-un sens mai concentrat, progresul tehnologic reprezintă
ansamblul schimbărilor şi perfecţionărilor tehnicii şi tehnologiilor de
producţie, precum şi ale celor din natura bunurilor produse în
economie.
Tehnica şi tehnologiile, ca rezultat şi concretizare a
progresului tehnic, pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. Din
punct de vedere al nivelului calitativ, se disting tehnici şi tehnologii
principial noi şi tehnologii modernizate; în funcţie de raportul dintre
intervenţia omului şi contribuţia maşinilor la efectuarea
operaţiunilor se vorbeşte de tehnici manuale, mecanizate şi
automatizate.

14
 Drumul de la descoperirea ştiinţifică la creaţia tehnică şi tehnologică şi
până la producţie şi lansarea pe piaţă este lung şi complicat. Foarte schematic,
el ar putea fi reprezentat astfel:
a) cercetare fundamentală (când se concretizează în legi şi teorii de bază);
b) cercetare aplicativă, rezultate tehnologice;
c) prototipuri, uzină pilot, know-how;
d) investiţii, producţie comercială.
Inovaţia, în sens economic, este aplicarea comercială a unei idei noi sau a
invenţiei, ca implicând mai întâi evaluarea tehnică şi comercială şi apoi
efectuarea tuturor lucrărilor şi cheltuielilor legate de realizarea prototipurilor,
încercările şi verificările necesare şi prealabile lansării în producţie, precum şi
evaluarea financiară.
Inovaţiile pot fi clasificate în două categorii – inovaţii de proces şi inovaţii
de produs, deşi, aşa cum se relevă în literatura economică, deosebirea dintre
acestea este puţin artificială, întrucât „introducerea procesului de reducere a
costului este uneori însoţită de o schimbare a amestecului de produse, în timp
ce noile produse solicită în mod frecvent dezvoltarea de noi echipamente”.

15