271 Management Public 2016 Fin PDF

prof. univ. dr.
Sica STANCIU
lect. univ. dr. Carmen RADU
lect. univ. dr. Liviu RADU
MANAGEMENT
PUBLIC
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

2016
1
Contents
Introducere ......................................................................................................................................... 6
Obiectivele cursului ........................................................................................................................... 7
Competenţe conferite ......................................................................................................................... 7
Structura cursului .............................................................................................................................. 8
Evaluarea studenților...................................................................................................................... 9
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INSTITUȚIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ ........................................................................................................................ 10
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 10
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 10
1.3. Conceptul de instituție publică............................................................................................... 10
1.4. Caracteristicile instituţiilor publice ........................................................................................ 13
1.5. Tipologia instituţiilor publice ................................................................................................ 16
1.6. Domeniile de activitate ale instituţiilor publice ..................................................................... 19
1.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ................................................................ 20
1.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor ...................................................................................... 21
1.9. Rezumat ................................................................................................................................. 23
1.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. COORDONATELE MANAGEMENTULI INSTITUTIILOR
PUBLICE............................................................................................................................................ 24
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 24
2.3. Fundamentele managementului instituțiilor publice .............................................................. 24
2.4. Principiile managementului public ........................................................................................ 29
2.5. Tendinţe actuale în domeniul managementului public .......................................................... 31
2.8. Rezumat ................................................................................................................................. 35
2.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 36
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. PARTICULARITĂŢIILE PROCESULUI DE MANAGEMENT
ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE ........................................................................................................ 37
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 37
3.3. Conţinutul procesului de management în instituţiile publice ................................................ 37
3.4. Funcţia de previziune ............................................................................................................ 38
3.5. Funcţia de organizare ............................................................................................................. 40
3.8. Rezumat ................................................................................................................................. 45
2
3.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 45
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. SPECIFICUL FUNCŢIILOR PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE ....................................................................... 46
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 46
4.3. Funcţia de coordonare ........................................................................................................... 46
4.4. Funcţia de antrenare ............................................................................................................... 47
4.5. Funcţia de evaluare şi control ................................................................................................ 48
4.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor ..................................................................................... 50
4.8. Rezumat ................................................................................................................................. 53
4.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ORGANIZAREA MANAGERIALĂ A INSTITUȚIEI
PUBLICE .......................................................................................................................................... 54
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 54
5.3. Sistemul de management al instituției publice...................................................................... 54
5.4. Particularitățile organizării în instituțiile publice ................................................................. 54
5.5. Sistemul de organizare în administrația publică .................................................................... 56
5.6. Structura organizatorică a instituțiilor publice ....................................................................... 58
5.9. Rezumat ................................................................................................................................. 62
5.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 62
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI DECIZIONAL ÎN
INSTITUŢIILE PUBLICE ............................................................................................................. 63
6.1. Obiective ................................................................................................................................ 63
6.3. Particularităţile sistemului informaţional din instituţiile publice........................................... 63
6.4. Decizia administrativă – fundament al conducerii instituţiilor publice ................................. 66
6.5. Tipologia deciziilor administrative ........................................................................................ 68
6.6 Fundamentele deciziilor administrative .................................................................................. 70
6.9. Teme de control ..................................................................................................................... 74
6.10. Rezumat ............................................................................................................................... 74
6.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 74
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. METODE ȘI TEHNICI DE CONDUCERE ÎN
INSTITUȚIILE PUBLICE ............................................................................................................. 75
7.1. Obiective ................................................................................................................................ 75
3
7.3. Conținutul și tipologia metodelor de conducere în instituțiile publice .................................. 75
7.4. Metode generale de conducere în instituțiile publice ............................................................ 77
7.5. Metode specifice de conducere în instituțiile publice ............................................................ 79
7.6. Metode de stimulare a creativității ......................................................................................... 81
7.7. Metode de executare .............................................................................................................. 82
7.8. Tehnici de management utilizate în instituțiile publice ......................................................... 83
7.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................... 84
7.11. Rezumat ............................................................................................................................... 86
7.12. Bibliografie .......................................................................................................................... 86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN
INSTITUȚIA PUBLICĂ ................................................................................................................. 87
8.1. Obiective ................................................................................................................................ 87
8.3. Rolul resurselor umane în instituția publică .......................................................................... 87
8.4. Elementele specific managementului resurselor umane în instituțiile publice ...................... 88
8.5. Funcţionarul public ................................................................................................................ 91
8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 95
8.8. Rezumat ................................................................................................................................. 98
8.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 99
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. POLITICI DE PERSONAL ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE100
9.1. Obiective .............................................................................................................................. 100
9.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 100
9.3. Conţinutul politicii de personal în instituţiile publice.......................................................... 100
9.4. Formarea funcţionarilor publici ........................................................................................... 101
9.5. Recrutarea funcţionarilor publici ......................................................................................... 102
9.6. Numirea funcţionarilor publici ............................................................................................ 102
9.7. Motivarea funcţionarilor publici .......................................................................................... 103
9.8. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici .......................................................................... 105
9.9. Promovarea funcţionarilor publici ....................................................................................... 106
9.10. Întreruperea activităţii şi încetarea raportului de muncă.................................................... 107
9.11. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................ 108
9.12. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................. 108
9.13. Rezumat ............................................................................................................................. 110
9.14. Bibliografie ........................................................................................................................ 110
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ........................ 111
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 111
4
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 111
10.3. Conţinutul şi semnificaţia comunicării organizaţionale .................................................... 111
10.4. Bazele comunicării organizaţionale ................................................................................... 113
10.5. Îmbunătățirea comunicării organizaționale........................................................................ 117
10.8. Rezumat ............................................................................................................................. 121
10.9. Bibliografie ........................................................................................................................ 121
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. CULTURA MANAGERIALĂ ............................................. 122
11.1. Obiective ............................................................................................................................ 122
11.3. Conţinutul şi caracteristicile culturii manageriale ............................................................. 122
11.4. Tipurile de culturi manageriale și evoluția lor ................................................................... 126
11.7. Rezumat ............................................................................................................................. 129
11.8. Bibliografie ........................................................................................................................ 130
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12. MANAGEMENT STRATEGIC. STRATEGIA DE
DEZVOLTARE A ORGANIZAŢIEI .......................................................................................... 131
12.1. Obiective ............................................................................................................................ 131
12.3. Raportul politică – strategie – tactică................................................................................. 131
12.4. Strategia de dezvoltare a organizaţiei – management strategic ......................................... 132
12.5. Tipologia strategiei organizaţiei ........................................................................................ 133
12.6. Factorii ce determină strategia de dezvoltare..................................................................... 134
12.9. Teme de control ................................................................................................................. 137
12.10. Rezumat ........................................................................................................................... 137
12.11. Bibliografie ...................................................................................................................... 138
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................................... 139
5
Introducere
Modulul „Management public” se adresează studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi
Administrative, specializarea Administraţie Publică forma de învăţământ la distanţă, anul I, semestrul
II de studiu.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze
interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la
rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de învăţare. Fiecare dintre unităţile de învăţare
reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din
punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei
disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional
respectiv. Unitatea de învăţare reprezintă o componentă omogenă din punct de vedere al
conţinutului, caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite
printr-un efort continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de
învăţare. Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii, astfel că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul
apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul
se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a
unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai,
sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii
cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
g) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau
lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme sau referate pentru studii de caz.
6
Obiectivele cursului
Acest modul are ca obiectiv familiarizarea studenţilor de la învăţământul la distanţă cu
conceptele, principiile şi funcţiile managementului resurselor umane
Prin însuşirea conţinutului modulului, studenţii vor dobândi următoarele competenţe
generale şi specifice:
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
 Însuşirea noţiunilor de bază, a fondului principal de cunoştinţe care constituie
conţinutul managementului modern;
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi modelelor specifice managementului
contemporan şi înţelegerea conceptelor manageriale;
 Explicarea unor situaţii concrete la nivel organizaţional;
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii;
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale diverse şi
încurajarea unor comportamente morale;
 Desprinderea unor concluzii teoretico-metodologice aplicabile mai ales în
organizaţiile economice;
 Exemplificarea cunoştinţelor teoretice cu aplicabilităţi practice referitoare la
comportamentele de bază ale sistemului de management al organizaţiei;
 Pregătirea premiselor pentru rezolvarea unor studii de caz în semestru următor.
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice instituțiilor publice;
 Înţelegerea contextelor diverselor tipuri de instituții publice;
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme).
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicarea unor situaţii concrete la nivelul diverselor instituții publice;
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii;
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare):
 Evaluarea performanţei la nivelul instituțiilor publice – metode;
 Evaluarea calităţii la nivelul instituțiilor publice; standardele de calitate;
 Instrumente de investigare a eficienţei sociale.
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate;
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate;
 Promovarea uni sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.)
7
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

precum şi de material publicat pe platform E-lis sub formă de sinteze, teste de
autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi
teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt
folosite toate mijloacele şimetodele interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi abordarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Acest modul este structurat în 12 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
Unitatea de învăţare 1 - INSTITUȚIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ - în care vă veţi familiariza cu locul și rolul instituțiilor publice
în societate, cu trăsăturile specifice instituțiilor publice și veţi înţelege necesitatea
diversității instituțiilor publice.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 - COORDONATELE MANAGEMENTULI
INSTITUTIILOR PUBLICE în care veţi înţelege fundamentele managementului
institutiilor publice, vă veţi familiariza cu principiile managementului public şi cu
tendinţele actuale in domeniul managementului public.
Unitatea de învăţare 3 - PARTICULARITĂŢIILE PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE după care veţi putea înţelege
specificul desfăşurării procesului de management în instituţiile publice, cât şi locul şi
rolul principalelor instrumente de previziune şi de organizare.
Unitatea de învăţare 4 - SPECIFICUL FUNCŢIILOR PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE În care veţi putea evidenţia rolul
coordonării în activitatea de conducere a instituţiilor publice; modalităţiile de motivare
a angajaţiilor şi particularităţiile exercitării controlului în instituţiile publice.
Unitatea de învăţare 5 - ORGANIZAREA MANAGERIALĂ A INSTITUȚIEI
PUBLICE în care veți putea: explica specificului sistemului de management în
instituția publică; evidenția caracteristicile organizării în instituțiile publice; înțelege
specificului organizării în administrația publică.
Unitatea de învăţare 6 - SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI DECIZIONAL ÎN
INSTITUŢIILE PUBLICE pe parcursul căreia veţi putea reflecta elementele specific
ale sistemului informaţional în instituţiile publice; veţi evidenţia particularităţile
deciziei administrative şi veţi veţi prezenta puncte de vedere cu privire la
fundamentarea deciziilor administrative.
Unitatea de învăţare 7 - METODE ȘI TEHNICI DE CONDUCERE ÎN
INSTITUȚIILE PUBLICE în care veţi avea în vedere cunoașterea conținutului și
caracteristicilor metodelor de management folosite în instituțiile publice; prezentarea
principalelor categorii de metode ce se pot utiliza în instituțiile publice.
Unitatea de învăţare 8 Managementul resurselor umane în instituția publică. În
urma studierii acestei unități veți evidenția rolul deosebit al resurselor umane în
instituțiile publice; delimita elementele specific managementului resurselor umane în
instituțiile publice; aprecia rolul și locul funcționarului public în instituțiile publice.
Unitatea de învăţare 9 POLITICI DE PERSONAL ÎN INSTITUŢIILE
PUBLICE în care veţi descoperi care sunt caracteristicile specifice politicii de
personal dar şi componentele acestora în cadrul înstutuţiilor publice.
Unitatea de învăţare 10 COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ - ca urmare a
parcurgerii acestei unităţi veţi putea să înţelegeţi rolul comunicării, conţinutul
8
procesului, formele, tipurile şi modalităţile prin care se face comunicarea
organizaţională.
Unitatea de învăţare 11 CULTURA MANAGERIALĂ - parcurgerea acestei unități
de învățare permite înţelegerea semnificaţiei culturii manageriale, cunoaşterea
elementelor definitorii ale culturii organizaţionale, analizarea factorilor ce influenţează
cultura managerială și caracterizarea principalelor tipuri de cultură organizaţională.
Unitatea de învăţare 12 MANAGEMENTUL STRATEGIC. STRATEGIA DE
DEZVOLTARE A ORGANIZAŢIEI – parcurgerea acestei unități de învățare
permite: delimitarea conceptelor de politică, strategie, management strategic;
înţelegerea relaţiei strategie de dezvoltare – management strategic; cunoaşterea
factorilor ce influenţează strategia organizaţiei.
Cerinţe preliminare
Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de micro

și macroeconomie, cât și de management general și introducere în stiintele juridice
(teoria generala a dreptului).
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

urmeze cursurile aprofundate de management instituțiilor publice.
Durata medie de studiu individual
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
 ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
 ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.
9
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INSTITUȚIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conceptul de instituție publică
1.4. Caracteristicile instituţiilor publice
1.5. Tipologia instituţiilor publice
1.6. Domeniile de activitate ale instituţiilor publice
1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.9. Rezumat
1.10. Bibliografie
1.1. Obiective
Unitatea de învăţare 1 - INSTITUȚIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ - în care vă veţi familiariza cu locul și rolul instituțiilor
publice în societate, cu trăsăturile specifice instituțiilor publice și veţi înţelege
necesitatea diversității instituțiilor publice.
Studierea acestei unităţi vă permite să răspundeţi la întrebările următoare:
 Ce reprezintă instituțiile publice în societate?
 Prin ce se delimitează instituțiile publice față de celelalte organizații ce
activează în societatea contemporană?
 Care sunt formele concrete în care se prezintă instituțiile publice?
 În ce domenii ale activității își desfășoară acțiunile instituțiile publice?
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
1.3. Conceptul de instituție publică
Instituţia publică (organizaţia publică) este o entitate organizatorică ce

dispune de autonomie decizională în executarea funcţiei sale principale (producţie,
00:00 consum, asigurare, finanţare etc.) acţionând într-un cadru specific asupra resurselor
de care dispune pentru satisfacerea unor nevoi sociale.
Orice instituţie publică:
 se prezintă ca un ansamblu organizat ce gestionează în nume propriu şi prin
asumarea responsabilităţii, o parte a trebuinţelor publice în interesul
colectivităţilor pe care le reprezintă;
 finalitatea esenţială a acţiunilor ei este asigurarea unor servicii publice conform
interesului general al populaţiei fără a urmări obţinerea de profit, ci satisfacerea
unor nevoi sociale prin efort de grup, a cetăţenilor;
 în general, exercită funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării de
servicii non-marfare (care nu se vând);
 trebuie privită ca un sistem deschis cu autoreglare care îşi îndeplineşte
atribuţiile ce i-au fost stabilite prin acte normative de înfiinţare, organizare şi
funcţionare;
10
 reprezintă suportul pentru exercitarea puterii politice;
 constituie cel mai puternic instrument pentru efectuarea schimbărilor din viaţa politică1.
Conform Constituţiei României, conceptul de instituţie publică este similar
cu cel de autoritate publică – care desemnează un organism public ce exercită
prerogative de putere publică într-o activitate statală la nivel central sau local.
Înţelegerea locului şi rolului instituţiei publice în societatea modernă,
presupune clarificarea noţiunilor de:
 interes public;
 putere publică;
 serviciu public;
Interesul public – este expresia unei nevoi sociale care face obiectul unui act
normativ prin care se stabileşte şi autoritatea ce urmează să o satisfacă, precum şi
cadrul organizatoric corespunzător.
Se caracterizează prin faptul că:
 reflectă o nevoie socială susţinută de puterea politică, nevoie ce nu poate fi
satisfăcută de iniţiativa particulară;
 presupune un cadru legislativ ce precizează limitele de acţiune a funcţionarilor
publici care urmează să satisfacă nevoile sociale respective;
 constituie obiectul de activitate al unei autorităţi publice;
 prezintă un anumit grad de generalitate;
2
 îşi poate modifica conţinutul în timp .
În concluzie, numai nevoile sociale cu o minimă reglementare legală
constituie suportul interesului public. Acreditarea unei nevoi sociale la rangul de
interes public implică în mod obligatoriu o constrângere legislativă3.
Puterea publică – reprezintă ansamblul prerogativelor cu care este înzestrată
autoritatea publică în scopul de a reprezenta şi apăra interesul public (general), care
trebuie să prevaleze interesului individual.
Aceste prerogative fundamentează capacitatea de drept public a instituţiei
care:
 adoptă în mod unilateral acte (decizii) administrative cu caracter executoriu din
oficiu;
 aplică direct măsuri de constrângere cu caracter preventiv, de sancţiune, de
execuţie silită;
 pune în aplicare şi sancţiunile penale stabilite de instanţele judecătoreşti prin
hotărâri definitive.
Acţiunea de îndeplinire a legii presupune activităţi de:
 organizare şi pregătire a executării prin adoptarea de acte normative;
 executarea în concret a legii prin acte administrative cu caracter individual şi
efectuarea de operaţiuni tehnico-materiale.
Toate aceste acţiuni se realizează într-un cadru general de bază care
delimitează domeniul de aplicabilitate.
Ce legătură este între puterea publică și interesul public?

-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
1
Eugene Lewis – Public Entrepreneurship: Toward a Theory of Birocratic Political Power, 1984.
2
L. Popescu – Management instituţional şi administrativ, Ed. Academica, Bucureşti, 2002, pag. 45.
3
Iordan Nicola – Managementul serviciilor publice locale, Ed.All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 80.
11
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----.
Serviciul public este activitatea organizată, reglementată sau autorizată de o
autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unei nevoi sociale de interes
public.
Se caracterizează prin faptul că:
 oferă bunuri şi/sau servicii care satisfac interesele societăţii în ansamblu sau
doar ale unor colectivităţi;
 se supune regimului juridic reglementat de principii de drept public;
 presupune existenţa unui cadru legislativ corespunzător;
 îmbracă o mare varietate de forme deoarece serviciile publice sunt destinate să
satisfacă nevoi sociale de:
 apărare, justiţie, poliţie
 infrastructură, locuinţe, transport
 asistenţă socială şi sănătate
 educaţie, cultură, sport, petrecerea timpului liber etc.
În funcţie de maniera în care contribuie la satisfacerea interesului public,
distingem trei categorii de servicii:4
1. servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane din afară şi au ca
scop satisfacerea în mod direct şi individual a intereselor la nivel de persoană:
 ele satisfac cerinţe personale şi cetăţeanul intră în raport cu ele
 astfel, persoana are calitatea fie de beneficiar, fie de client
 cetăţenii se află într-o situaţie pur statutară
 se realizează prin stabilimente publice (CEC, Camera de Comerţ,
Academia României, spitale, universităţi)
2. servicii publice la realizarea cărora participă indirect şi alte persoane (ex.,
întreţinerea reţelei de drumuri), iar clientul este doar utilizator nu şi beneficiar
3. servicii publice la realizarea cărora participă unii cetăţeni, sunt destinate întregii
colectivităţi, fără ca indivizii să cunoască în mod individual rezultatul (ex., apărare
naţională, diplomaţie).
În practică ați întâlnit și alte tipuri de servicii publice?

----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------.
4
L. Popescu – op. cit., pag. 46.
12
Serviciul public este condus de instituţia publică ce l-a înfiinţat cu care
rămâne permanent în raport public.
Este oferit de către sectorul – public sau privat.
În concluzie, serviciul public reprezintă doar acele activităţi care sunt
necesare satisfacerii unor nevoi sociale apreciate de puterea politică, de interes
public.
Ansamblul instituţiilor (organizaţiilor) publice cu caracteradministrativ, care
acţionează atât la nivel central, cât şi local, desemnează administraţia publică care
trebuie privită sub aspect:
 formal-organic – ca totalitate a organelor ce desfăşoară activitate;
 material-funcţional – ca acte şi operaţiuni de elaborare şi executare a
legislaţiei.
Ea reuneşte complexul serviciilor publice destinate satisfacerii anumitor
interese generale la toate nivelurile, la nivel:
 macrosocial prin politici publice;
 microsocial prin satisfacerea nevoilor cetăţenilor
Apare ca o „masă enormă şi complexă alcătuită dintr-un ansamblu complex
de funcţiuni, obiective, ierarhii, reguli, tradiţii”5, ca un organism impenetrabil pentru
cei din exterior, şi ca un angrenaj de rotiţe şi uzanţe pentru cei din interior, în care
fiecare cunoaşte şi ocupă doar un segment.
Funcţionarea administraţiei publice presupune acte juridice şi operaţiuni
materiale prin care se execută legea prin: - emiterea de norme subsecvente
 organizare
 prestare directă de servicii publice6.
1.4. Caracteristicile instituţiilor publice
Instituţiile publice:
1 - sunt persoane juridice de drept public create de stat sau autorităţile
00:50 administraţiei publice cu scopul de a satisface un anumit interes general;
2 - ca persoane juridice au iniţiativă, răspundere şi capacitatea de a emite acte de
putere politică, ce pot fi puse în executare chiar şi prin forţa de constrângere a
statului;
3 - reprezintă verigi ale structurii organizaţionale care, conform Constituţiei,
acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea de servicii publice în
limite legale, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului;
4 - puterea şi responsabilitatea lor este de natură politică:
 la nivel central – instituţiile publice au responsabilitatea politică a
performanţelor guvernamentale;
 la nivel local – responsabilitatea constă în furnizarea serviciilor publice care
să asigure în măsură cât mai mare satisfacerea intereselor publice ale
colectivităţilor.
5 - dispun de un patrimoniu propriu, dar statul le alocă resurse financiare pe care
trebuie să le utilizeze cât mai eficient şi de aceea marja lor de manevră în domeniul
alocării resurselor este limitată de dispoziţiile statutare;
6 - bugetul de venituri şi cheltuieli este principalul instrument utilizat în
planificarea şi evaluarea financiară a activităţii desfăşurate, care îi asigură
îndeplinirea sistemului de obiective, coordonarea eforturilor tuturor subdiviziunilor
organizatorice, precum şi operaţionalizarea unor mecanisme eficiente de control;
5
Marius Profiroiu – Managementul organizaţiilor publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 16.
6
D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc – Managementul administraţiei publice, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, p. 30.
13
7 - conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite principali,
secundari sau terţiari în funcţie de gradul de subordonare a instituţiei şi a finanţării
sale de la bugetul central sau cel local.
Ordonatorii principali de credite:
a. – sunt miniştrii sau conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale în cazul instituţiilor publice finanţate de la:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele fondurilor speciale.
 ei repartizează creditele pe niveluri ierarhice inferioare
 aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, conform dispoziţiilor
legale
b. – la nivel local sunt – primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene
Ordonatorii secundari de credite:
 sunt conducătorii instituţiilor publice care se află în subordinea ordonatorilor
principali de credite;
 aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele
fondurilor speciale cu respectarea normelor legale;
 repartizează creditele bugetare ce au fost aprobate instituţiilor ierarhice
inferioare.
Ordonatorii terţiari de credite sunt cei care conduc instituţiile publice aflate
într-o relaţie de subordonare faţă de ordonatorii secundari.
Toţi ordonatorii de credite au obligaţii cu privire la:
 utilizarea creditelor bugetare;
 realizarea veniturilor;
 folosirea eficientă a sumelor obţinute indiferent de unde;
 integritatea bunurilor ce aparţin instituţiilor pe care le conduc;
 înregistrarea şi evidenţierea valorică a resurselor financiare din cadrul
instituţiilor publice;
 prezentarea dărilor de seamă contabile cu privire la execuţia bugetară.
Orice conducător de instituție publică este ordonator de credite?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------------------------------------------------
8 - personalitatea juridică a instituţiilor publice le conferă dreptul de a încheia
contracte şi de a fi chemate în judecată în nume propriu, ceea ce sporeşte
responsabilitatea conducerii în ceea ce priveşte:
 respectarea normelor legale în achiziţionarea bunurilor materiale şi
01:20 acordarea drepturilor băneşti;
 respectarea legalităţii în efectuarea tuturor cheltuielilor;
 încadrarea operaţiunilor patrimoniale în conturile contabile corespunzătoare.
Pentru că utilizează fonduri publice s-au instituit reguli referitoare la:
 principiile,
 cadrul general,
 procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică.
În atribuirea contractului de achiziţie publică, instituţia publică poate recurge
la licitaţie:
 deschisă,
 restrânsă,
14
 negociere,
 cerere de ofertă,
 concurs de soluţii.
9 - sunt entităţi prin intermediul cărora statul îşi exercită funcţiile.
Principala funcţie exercitată de stat în plan economic este redistribuirea
produsului intern brut (PIB) în economie, atât la nivel central cât şi local. De aceea,
 construirea şi modernizarea obiectivelor de interes general se realizează prin
eforturi investiţionale considerabile; de aceea, orice proiect de investiţii
trebuie să fie – fezabil şi să producă efecte de ordin social
 adoptarea unui proiect investiţional ţine seamă de o serie de criterii de
analiză:
 politic – care urmăreşte integrarea în strategia adoptată de autoritatea
centrală sau locală;
 juridic – vizează legitimitatea implementării proiectului şi a procurării
surselor de finanţare necesare;
 economic – impune eficienţa realizării;
 social – adesea este primordial;
 comercial – are în vedere activităţile comerciale aferente înfăptuirii
investiţiei;
 tehnic – impune o evaluare corectă care să asigure şi gradul ridicat de
tehnicitate dar şi cheltuieli corespunzătoare, nici sub nici supraevaluate, nici
subevaluate
 instituţional – solicită existenţa personalului specializat;
 ecologic – se referă la integrarea obiectivului investiţional în mediul natural,
respectiv la impactul ce l-ar putea avea asupra echilibrului ecologic.
 în alegerea unui proiect investiţional se va opta pentru cel care va îndeplini
următoarele condiţii:
 generarea unor valori actualizate nete pozitive şi cât mai mari,
 prezintă rate interne de rentabilitate mai mari decât rata minimă acceptabilă,
 are termene de recuperare cât mai reduse.
10 - nu sunt organizaţii introvertite, dimpotrivă urmăresc să-şi modifice chiar
şi mediul în care acţionează, integrându-şi misiunea şi proiectul global astfel încât
să-şi onoreze rolul pe care-l au atât la nivel microsocial în satisfacerea nevoilor
sociale ale membrilor societăţii, cât şi la nivel macrosocial în înfăptuirea politicilor
publice.
11 – în ultima vreme se remarcă tendinţa sporirii substanţiale a rolului
instituţiilor publice locale ca urmare a procesului de descentralizare a
administraţiei publice, care constă în deplasarea puterii de la centru spre periferie.
În acest context, poziţia instituţiilor publice centrale este bine definită, dar
impactul economic şi social al celor locale va deveni tot mai mare.
Are loc astfel sporirea autonomiei locale, a capacităţii efective de a-şi
gestiona în nume propriu şi prin asumarea răspunderii, o bună parte din treburile
publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. Ca urmare,
autonomia locală
a) se exercită numai în plan - administrativ şi financiar pe baza şi în limitele
stabilite de lege
b) vizează organizarea şi funcţionarea în care sunt depline şi exclusive -
competenţele
- atribuţiile,
- gestionarea resurselor.
c) permite iniţiative proprii în anumite limite.
O problemă de maximă importanţă în aceste condiţii este determinarea
15
gradului optim de descentralizare în funcţie de politicile adoptate de stat în ceea
ce priveşte:
 stabilizarea macroeconomică;
 redistribuirea veniturilor;
 alocarea raţională a resurselor.
Se impune realizarea unui echilibru între competenţele instituţiilor publice
care funcţionează la nivel central şi competenţele autorităţilor publice locale.
Aceasta se realizează prin:
 creşterea calităţii actului administrativ;
 delimitarea clară a competenţelor potrivit sarcinilor ce urmează a fi
înfăptuite;
 sporirea capacităţii autorităţilor locale de a-şi îndeplini obiectivele
previzionate în timp util;
 utilizarea optimă a resurselor umane;
 evitarea suprapunerilor în planul activităţilor desfăşurate pe diferite paliere
ierarhice, precum şi a unor raporturi de concurenţă;
 întărirea autonomiei locale.
12 - instituţiile publice locale prezintă o serie de particularităţi, între care
evidenţiem:
 emiterea într-o mai mică măsură a actelor administrative de autoritate,
 organizarea unor instituţii publice care oferă servicii publice comunitare
poate fi:
o obligatorie, în temeiul legii (ex., înfiinţarea serviciului public specializat
pentru protecţia copilului aflat în dificultate)
o facultativă (ex., înfiinţarea cantinelor de ajutor social)
 - posedă competenţe - obligatorii,
o Facultative,
o delegate de stat,
o complementare.
 coordonarea şi conducerea se poate face în două moduri:
o prin reprezentanţii consiliului local în organul de conducere al instituţiei –
are avantajul operativităţii
o prin contractul de management încheiat cu conducătorul instituţiei publice.
1.5. Tipologia instituţiilor publice
Evoluţia societăţii contemporane a condus la extinderea spaţiului

administraţiei publice, care este însoţită de o creştere a implicării acesteia în
01:40 circuitele de putere existente în interiorul societăţii, tinzând spre o poziţie centrală în
cadrul sistemului politic şi spre extinderea puterii sociale7.
Administraţia publică în prezent a devenit un angrenaj complex şi
diversificat, un ansamblu eterogen şi stratificat care poate fi mai bine cunoscut şi
înţeles dacă apelăm la o structurare a ei pe baza unor criterii. În România, instituţiile
publice se pot grupa după următoarele criterii:
I. Nivelul ierarhic la care se manifestă diferenţiază:

1. Instituţii publice la nivel central:
- Parlamentul,
- Preşedinţia,
- Guvernul,
7
L. Matei -. Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 58.
16
- Ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
2. Instituţii publice la nivel local:
- Consiliile judeţene,
- Consiliile locale,
- Primăriile,
- alte instituţii publice de interes local.
II. Domeniul în care îşi exercită autoritatea delimitează:

1. Instituţii publice care activează în sfera legislativă:
- Parlamentul (Senatul şi Camera Deputaţilor),
- consiliile judeţene,
- consiliile locale.
2. Instituţiile publice care activează în sfera executivă:
- Guvernul,
- Banca Naţională,
- prefecturile,
- primăriile.
3. Instituţiile publice care activează în sfera judecătorească:

- Curtea Supremă de Justiţie,
- Consiliul Suprem al Magistraturii,
- instanţele judecătoreşti,
- tribunalele,
- parchetele.
III. Obiectul activităţii distinge:

1. Instituţii publice administrative:
- ministere,
- alte organisme centrale,
- prefecturi,
- primării.
2. Instituţii publice de specialitate:
- de învăţământ,
- medicale,
- justiţie,
- procuratura.
IV. Modul de finanţare defineşte:

1. Instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat;
2. Instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din resurse proprii);
3. Instituţii publice care îşi asigură integral veniturile pentru acoperirea
cheltuielilor;
4. Instituţii publice finanţate din fonduri extrabugetare.
Structura generală a sistemului instituţional naţional8 din România se poate

sintetiza conform schemei, ea incluzând:
- autorităţile şi instituţiile statului român,
- instituţiile administraţiei publice centrale,
- instituţiile administraţiei publice locale,
- organizaţiile societăţii civile româneşti (partidele politice, sindicate-
8
L. Popescu – op. cit., pag. 63.
17
patronate, asociaţii şi fundaţii, mass-media).
Desigur, se pot utiliza şi alte criterii de clasificare a instituţiilor publice, dar
considerăm că cele folosite mai sus sunt suficient de edificatoare pentru evidenţierea
paletei largi de acţiune a acestora, ceea ce demonstrează locul şi rolul deosebit pe
care îl joacă ele în societatea contemporană.
O instituție publică se poate regăsi în diferite tipuri de clasificări?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Structura generală a sistemului instituţional naţional
18
1.6. Domeniile de activitate ale instituţiilor publice
Instituţiile publice produc bunuri publice pe care le oferă mai ales sub forma
serviciilor publice fie gratuit, fie la preţuri „modice”, uneori chiar sub nivelul
02:00 costurilor de producţie, cu scopul de a satisface nevoi sociale ale contribuabililor.
Sunt bunuri pe care nu le pot oferi instituţiile private, sau le-ar oferi la preţuri foarte
ridicate şi se caracterizează9 prin:
- nonexclusivitate – deoarece poate fi utilizat (consumat) simultan de mai multe
persoane, iar consumul lui de către un singur individ nu reduce cantitatea
valabilă pentru alţii, nu afectează consumul pentru nici o altă persoană;
- nonrivalitate – deoarece pentru orice consumator adiţional costul social
marginal este zero (ex. apărare naţională, iluminat).
Serviciile publice în sens larg, sunt privite ca „ansambluri de persoane şi
lucruri create în vederea satisfaceri unei nevoi publice de către o colectivitate
publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia”10.
Bunurile şi serviciile publice oferite de instituţiile publice constituie
mijloacele prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile ce-i revin, stabilite prin
Constituţie în următoarele domenii importante:
1. social-cultural,
2. apărare naţională,
3. ordine publică,
4. autoritate publică,
5. economie.
1. Domeniul social-cultural cuprinde activităţi prin care statul îşi îndeplineşte:

1. funcţia educativă prin instituţiile publice de învăţământ în care se includ
unităţile de învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal, complementar,
profesional, postliceal, case de copii, universităţi, academii, case de cultură,
biblioteci, muzee, centre de creaţie, şcoli populare de artă, teatre, săli de
concerte, programe de cultură ce vizează protecţia monumentelor de artă,
naturale, istorice etc. Este asigurată în mare măsură prin gestiune directă de
către instituţiile publice, dar coexistă şi instituţii educative private
(învăţământul privat)
2. funcţia de sănătate prin dispensare, policlinici, spitale, sanatorii, leagăne de
copii, centre de recoltare a sângelui, staţii de salvare
- în ultima vreme se impune o intervenţie publică accentuată determinată de
existenţa riscului de epidemii care întăreşte nevoia de securitate sanitară;
- coexistă cu o funcţie sanitară privată.
3. funcţia de asistenţă socială manifestată prin:
- intervenţie în beneficiul anumitor categorii defavorizate ale populaţiei (bătrâni,
copii, persoane cu dizabilitati);
- sisteme de asigurări sociale cu grupe de risc (şomaj, boală, accidente de
muncă);
- venit minim garantat.
Este funcţia care s-a dezvoltat în ultimele decenii şi a impus conceperea şi
aplicarea unor variate forme de protecţie socială ce se realizează prin: cămine de
bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru bolnavi cronici, cămine pentru copiii
infirmi, cantine de ajutor social, centre de primire a minorilor, instituţii de plasament
familial.
9
N. Dobrotă (coord.) – Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 77.
10
I. Alexandru – Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Ed. Sylvi,Bucureşti, 1996, pag. 114.
19
4. funcţia cultural-sportivă – asigură dezvoltarea individuală a corpului şi
sprintului uman şi este o misiune colectivă);
- instituţiile publice trebuie să asigure infrastructura pentru desfăşurarea acestor
activităţi şi un mediu favorabil practicării lor;
- în multe cazuri au devenit activităţi de tip comercial, îngrădind accesul unor
categorii de cetăţeni prin preţurile practicate.
2. Domeniul apărării naţionale revine prin tradiţie statului şi se realizează prin

unităţile militare şi instituţiile de învăţământ specializate.
3. Domeniul ordinii publice şi siguranţei publice include unităţile de poliţie,

pompieri, jandarmi, corpul gardienilor publici, Serviciul Român de Informaţii
- aceste funcţii asumate tradiţional de stat corespund exigenţelor primare de
solidaritate politică şi formează fundamentele statului, structurile de bază ale
comunităţilor;
- serviciile publice realizate în acest domeniu nu pot fi încredinţate mecanismului
pieţei, deşi unele componente ale lor se pot asigura şi de către organizaţii private.
4. Domeniul autorităţii publice este cel în care activează Preşedinţia, Parlamentul,

Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiliile
locale, primăriile, prefecturile, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională etc.
5. Domeniul economic – în care activează instituţii specializate în asigurarea

serviciilor pe care colectivitatea trebuie să le furnizeze cetăţenilor datorită
imposibilităţii tehnice de a fi realizate individual.
- sunt denumite frecvent servicii urbane care asigură infrastructura, transportul
public, locuinţe, energie, comunicaţiile, întreţinerea zonelor verzi ş a străzilor,
colectarea şi depozitarea deşeurilor;
- includ şi instituţiile din domeniul cercetării ştiinţifice, protecţiei mediului,
gospodăririi apelor etc.
Diversificarea activităţilor economico-sociale, cu siguranţă va conduce şi la
multiplicarea serviciilor publice, care să poată răspunde prompt unor nevoi cu
caracter social.
Care domenii în care activează instituțiile publice îl considerați cel
mai important și ar trebui să se dezvolte în țara noastră în prezent?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------
1.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)
1. Particularitățiile instituțiilor publice în țara noastră.

2. Diversitatea instituțiilor publice româneşti.
3. Rolul și locul instituțiilor publice în România.
20
1.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
Testul 1
1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt incorecte? Transformaţi-le în

afirmaţii adevărate!
02:30 a) serviciul public are drept scop satisfacerea intereselor individuale.
b) interesul public constituie obiectul de activitate al unei autorități publice
c) puterea publică apără interesul individual în detrimentul interesului general.
d) instituția publică reprezintă suportul pentru exercitarea puterii politice.
Testul 2
2. Delimitați afirmațiile adevărate:

a) Instituțiile publice sunt organizațiile prin care statul își exercită funcțiile.
b) Nu au dreptul să încheie contracte între instituțiile publice.
c) Puterea și responsabilitatea instituțiilor publice este de natură economică.
d) Statul alocă resursele financiare, deși dispune de patrimoniu propriu.
Alegeţi răspunsul corect:
1. Ce noţiune poate fi definită ca ansamblu de activităţi organizate şi

autorizate de administraţia publică pentru a satisface nevoi sociale în interes
public?
a) puterea publică
b) responsabilitatea publică
c) serviciul public
d) autoritatea publică.
2. Scopul unei organizaţii (instituţii) publice îl reprezintă:

a) obţinerea de profit
b) efectuarea serviciilor publice
c) satisfacerea cu prioritate a unor nevoi individuale
d) exercitarea puterii politice.
3. În funcţie de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea există instituţii

publice:
a) administrative şi de specialitate
b) centrale şi locale
c) legislative, executive şi judecătoreşti
d) judecătoreşti şi de specialitate.
4. Instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea:

a) doar în domeniul social
b) în toate domeniile, mai puţin cel economic
c) cu prioritate în sfera politică
d) în domeniul cultural-sportiv, al sănătăţii publice, al protecţiei
sociale, al ordinii publice.
21
5. În instituţiile publice, autoritatea:
a) exclude delegarea;
b) revine numai persoanelor alese în administraţia publică;
c) este doar tradiţională şi carismatică;
d) este forţa interpersonală conferită conducătorilor, recunoscută şi acceptată
de către ceilalţi.
6. Serviciul public:
a) poate fi oferit de către sectorul public sau privat;
b) odată înfiinţat, nu mai are nici o legătură cu instituţia publică respectivă;
c) nu implică şi existenţa unui cadru legislativ;
d) are drept scop oferirea unor bunuri pentru satisfacerea intereselor
individuale.
7. Instituţia publică:
a) gestionează toate trebuinţele publice în interesul său;
b) dispune de autonomie decizională în executarea funcţiei sale principale;
c) acţionează doar la nivel local;
d) funcţionează numai la nivel central.
8. Ordonatori de credite sunt:

a) numai miniştri;
b) primarii;
c) instituţia publică;
d) administraţia publică.
9. Orice instituţie publică:

a) funcţionează conform intereselor sale
b) se poate înfiinţa dacă doreşte o colectivitate locală
c) constituie suportul exercitării puterii politice
d) vizează şi obţinerea unui profit.
10. Interesul public:

a) este expresia unor nevoi individuale;
b) nu trebuie să prezinte un înalt grad de generalitate;
c) are caracter static;
d) formează obiectul de activitate al unei autorităţi publice.
Răspunsuri:
Testul 1
 Sunt incorecte variantele a,c
 Se pot transforma în afirmații corecte astfel:
a. Serviciul public are drept scop satisfacerea intereselor sociale.
c. Puterea publică apară interesul general în detrimentul interesului
individual.
Testul 2
 Sunt afirmații adevărate c, d.
22
Alegeţi răspunsul corect 1. c; 2. b; 3. c; 4. d; 5. d; 6. c; 7. b. 8. b;
9. c; 10. d.
1.9. Rezumat
 Instituția publică este o organizație absolut necesară pentru funcționarea normală

a oricărei societăți moderne, alături de organizațiile economice și non-profit.
 Instituția publică are drept scop satisfacerea intereselor publice prin intermediul
serviciilor publice, utilizând puterea politică.
 Instituțiile publice se deosebesc de celelalte tipuri de organizații prin câteva
trăsături specifice.
 În societatea modernă, în funcție de multiplele criterii se pot delimita mai multe
tipuri de instituții publice.
01:50  Instituția publică acționează pentru satisfacerea intereselor publice în 5 domenii
de activitate.
1.10. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
 Sica Stanciu „Managementul instituțiilor publice” ediţia a III-a, Editura
Universităţii „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2015;
II. Bibliografie facultativă
 Iordan Nicola – Managementul serviciilor publice locale, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003.
 Lucica Matei – Management public, Ed. Economică, Bucureşti,
2006.
 L. Popescu – Management instituţional şi administrativ, Ed.
Academica, Bucureşti, 2002, p. 45.
23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. COORDONATELE MANAGEMENTULI
INSTITUTIILOR PUBLICE
Cuprins
2.1. Obiective
2.3. Fundamentele managementului institutiilor publice
2.4. Principiile managementului public
2.5. Tendinte actuale în domeniul managementului public
2.8. Rezumat
2.9. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 - COORDONATELE MANAGEMENTULUI
INSTITUŢIILOR PUBLICE în care veţi descoperi necesitatea dezvoltării şi
perfecţionării managementului public, cunoaşterea specificului conduceriiîn
administraţia publică centrală şi locală şi relevarea noilor abordări şi tendinţe din
managementul public.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 Definiţi ce este Noul Management Public;
 Identificaţi bazele managementului unei instituţii publice;
 Observaţi prin ce se caracterizează MIP;
 În ce constă specificitatea principiilor MIP;
 Ce tendinţe se impun în domeniul MIP.
2.3. Fundamentele managementului instituțiilor publice
Specialiştii apreciază că în accepţiunea modernă, managementul s-a utilizat în

administraţie cu mult mai devreme decât în economie. Astfel, în secolul al XVII-lea
00:00 în Austria şi Germania managementul apare sub forma administrării finanţelor
publice, iar în secolul al XIX-lea Austro-Ungaria este cea care a creat deja un aparat
administrativ bine organizat.
Ca ştiinţă, managementul public a fost creat de francezul Charle-Jean Bonnin
care este considerat fondatorul ştiinţei administraţiei, prin lucrarea “Principiile
administraţiei publice” (“Principes d’administration publique”), publicată în 1812.
A.F. Vivien, fondatorul în 1848 al Şcolii de Administraţie din Paris şi H.
Fayol, creatorul doctrinei administrative prin lucrarea “Administraţia industrială şi
generală” (“Administration industrielle et générale” (publicată în 1916), au contribuit
decisiv la apariţia a ceea ce astăzi denumim management public sau managementul
instituţiilor publice sau management instituţional şi administrativ.
În România, contribuţii importante în teoria şi practica managerială a
administraţiei publice în perioada interbelică au adus profesorii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti: Paul Negulescu şi Constantin Dissescu.
În perioada postbelică începe să fie folosit (după 1950) termenul de
management public, iar în ultimul deceniu al secolului XX se impune ca un puternic
curent internaţional Noul Management Public (NPM).
24
În România, conceptul de management public s-a introdus după 1990 şi devine
o preocupare a teoriei şi mai ales a practicii în procesul reformei, al tranziţiei la o
societate democratică.
Cine sunt fondatorii managementului public?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
Managementul public s-a impus deja ca domeniu distinct al ştiinţei

managementului, ca urmare a dezvoltării sale, fără a fi dependent de managementul
sectorului privat11.
00:15 Sectorul public se deosebeşte de cel privat mai ales prin:
- structura economică
- modalităţile de adoptare a deciziilor
- maniera de înfăptuire a relaţiilor.
Sectorul public este condus de foarte multă vreme într-un anumit mod,
existând o formă de conducător.
Dar există similitudini în ceea ce priveşte conducerea celor două sectoare,
datorită preocupărilor de adaptare permanentă la context.
Important este să se evite transpunerea ad litteram a practicilor din sectorul
privat în cel public şi invers, fără a se ţine seamă de specificul fiecărui sector. În
acelaşi timp, nu trebuie ignorată dezvoltarea fără precedent a managementului în
sectorul privat, realizările deosebite ale acestuia în domeniul economic,
diversificarea, perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de conducere care merită să fie
preluate şi adaptate sectorului public, la nivelul unor instituţii publice.
Ca urmare, în ultimele decenii am asistat la un transfer continuu şi tot mai
pregnant de concepte, principii, metode, tehnici şi instrumente manageriale din
sectorul privat către cel public în condiţiile sporirii rolului administraţiei centrale şi
locale în gestionarea intereselor cetăţeneşti.
Managementul public s-a impus în perioada postbelică ca o necesitate
imperioasă deoarece:
- problematica cu care se confruntă comunităţile devine tot mai complexă şi nu
mai permite o abordare empirică, întrucât apar o multitudine de nevoi sociale care nu
se pot satisface decât cu soluţii noi, la vremuri noi;
- diversificarea şi multiplicarea nevoilor sociale, în condiţiile în care resursele
disponibile nu cresc în acelaşi ritm, impun o gestionare mult mai eficientă, pe termen
scurt, mediu şi lung, ceea ce presupune elaborarea unor strategii corespunzătoare
bazate pe previziune şi planificare, dar şi adoptarea unor tactici adecvate de aplicare
a acestora;
- apar în acest context o serie de disfuncţionalităţi care trebuie reperate la timp
pentru a declanşa acţiuni de ameliorare şi înlăturare a dificultăţilor în satisfacerea
nevoilor generale;
- toate acestea necesită existenţa în instituţiile publice a unui corp de angajaţi
specializaţi în rezolvarea acestor probleme, a funcţionarilor publici, la toate
nivelurile ierarhice, capabili să găsească soluţii la noile probleme folosind metode şi
tehnici eficiente.
În concluzie, rolul managementului public este de a impune o nouă dinamică
11
L. Matei - op. cit., p. 242/244.
25
procesului de transformare a instituţiilor publice, chiar dacă după cum apreciază
specialiştii misiunea managementului în organizaţiile publice este mai dificilă12,
deoarece:
- organizaţiile publice sunt create pentru a servi interesul general,
- ele urmăresc să ofere servicii publice, de regulă în mod gratuit,
- sistemul lor formal este riguros reglementat prin lege,
- iar sistemul decizional este puternic influenţat de factorul politic.
Este nevoie de management în domeniul public? De ce?

........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
La conturarea şi dezvoltarea managementului public, ca specializare

importantă a ştiinţei managementului şi-au adus contribuţia o serie de specialişti
americani şi vest-europeni (O. Mancur13, O. Hughes14, Ch. Pollitt15, D.H.
Rosebloom16, D. Budars17etc., care pe fondul crizei financiare globale ce afectează
economia ţărilor dezvoltate, apreciază că reformarea sistemului de management în
instituţiile publice este o urgenţă.
În definirea managementului public, aşa cum se întâmplă în mod firesc în
domeniile noi, în formularea noilor concepte apar o serie de puncte de vedere, uneori
controversate, datorită numeroşilor factori de influenţă şi a mediului în care se aplică,
a identificării lui adesea cu administraţia public. Pornind de la opiniile specialiştilor,
considerăm că putem defini conţinutul managementului public în următoarea
formulă:
Managementul instituţiilor publice, ca disciplină specializată – studiază

procesele şi relaţiile de management ce se desfăşoară în cadrul unei instituţii publice,
precum şi între diferite instituţii publice, în vederea descoperirii şi formulării
principiilor (legilor) care le guvernează şi a conceperii de sisteme, metode şi tehnici
manageriale care să permită realizarea cu maximă eficienţă economică şi socială a
unor servicii publice corespunzător nevoilor sociale generale şi a satisfacerii
interesului public.
Prin urmare, managementul public vizează:
- ansamblul proceselor şi relaţiilor de management ce apar în instituţia publică
privită ca entitate fundamentală a sectorului public;
- creşterea eficienţei economico-sociale în cadrul fiecărei instituţii publice ca
obiectiv fundamental al satisfacerii interesului public;
- metodologiile de lucru şi prevederile legale elaborate şi utilizate pentru
perfecţionarea activităţilor desfăşurate şi a stilului de lucru;
- perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor
12
I. Nicola - op. cit., p. 12/13.
13
O. Mancur - The Rise and Decline of Nations, New/Haven, Yale University Press, 1982.
14
O. Hughes - Public Management and Administration. An Introduction, New York, St. Martin Press, 1994.
15
Ch. Pollitt - Managerialism and the Public Services: The Anglo-American Experience. Oxford, Basil Blackwell,
1990.
16
D.H. Rosenbloom - Public Administration Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, 3rd ,
London, Edition McGraw-Hill inc., 1993.
17
D. Budars - Management Public, Universitatea Tübingen, Germania.
26
administrative în funcţie de:
- valorile puterii politice
- necesităţile economico-sociale
- gradul de înzestrare tehnică
- nivelul de cultură şi civilizaţie
- evoluţia ascendentă a organizaţiilor publice.
În concluzie, managementul public trebuie privit:
o ca un model teoretic conceput pentru conducerea activităţilor din instituţiile
public prin care, în regim de putere, se aduc la îndeplinire legile şi/sau se
planifică, organizează, coordonează, antrenează şi controlează activităţile
implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public;
o atât în sens larg, când are în vedere activitatea autorităţilor publice din sfera
celor trei puteri statale (legislativă, executivă, judecătorească) şi întregul
sector public;
o cât şi în sens restrâns, când vizează organizarea şi funcţionarea sistemului
administraţiei publice;
o ca un domeniu distinct,c are se delimitează clar de alte domenii cum sunt:
 administraţie publică (public administration)
 guvernare (governance)
 drept administrativ.
Datorită diversităţii instituţiilor publice existente în societate, managementul
instituţiilor publice se aplică la condiţiile concrete ale acestora. Astfel, în instituţiile
publice cu caracter administrativ, după cum apreciază specialiştii18, utilizarea
managementului trebuie să ‚ţină seamă de următoarele aspecte:
- administraţia şi sectorul public nu au clienţi şi concurenţi ci au cetăţeni
obligaţi să plătească taxe şi impozite şi să respecte legile şi serviciile publice
oferite;
- nici cetăţenii şi nici administraţia nu au o altă variantă, o alternativă;
- obiectivele administraţiei nu sunt uşor de cuantificat deoarece:
o nu întotdeauna fiecare cetăţean percepe realizarea unui obiectiv al
administraţiei ca un bine individual;
o administraţia nu poate îndeplini toate obiectivele percepute de întreaga
comunitate;
o întotdeauna rămân multe de făcut şi mulţi nemulţumiţi.
- legile ce guvernează administraţia nu sunt întotdeauna în concordanţă cu
accepţiunea conducerii manageriale datorită constrângerilor bugetare,
birocratismului, ,manierei de adoptare a deciziilor etc..
Managementul public nu se identifică cu administraţia publică, se diferenţiază
de aceasta, după cum apreciază Overman19, întrucât el:
- tratează problematica exercitării funcţiilor managementului adaptate la
specificul sectorului public;
- urmăreşte orientarea activităţii desfăşurate în sectorul public pe criterii de
eficienţă
- abordează, cu precădere, nivelul de mijloc al structurii sistemului
administrativ;
- are tendinţa de a generaliza problematica amplă a managementului în sectorul
public;
- se află în strânsă legătură cu managementul tradiţional ca ştiinţă şi cu alte
domenii distincte, cum ar fi ştiinţa politică, sociologia etc.
18
D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc - op. cit., p. 10/11.
19
Citat de: A. Androniceanu - op.cit., p. 19.
27
Managementul public, ca ansamblu de activităţi specifice desfăşurate de
manageri în instituţiile publice, prezintă o serie de trăsături20, care îl
individualizează ca specializate a managementului modern, cum ar fi:
a) - caracterul naţional - rezultă din faptul că principiile de conducere şi
administraţie dintr-o anumită ţară şi dintr-o anumită perioadă istorică pot să nu fie
valabile şi în altă ţară chiar în aceeaşi perioadă:
b) - caracterul constituţional - rezultă din faptul că sistemul instituţional şi
administrativ naţional funcţionează în regim de putere publică, în conformitate cu
prerogativele acordate de Constituţie şi actele normative în vigoare;
c) - caracterul politic - reprezintă trăsătura dominantă, datorită influenţei
factorului politic şi a scopurilor urmărite de reprezentanţii puterii de stat şi ai
administraţiei publice în state cu regimuri politice diferite. Influenţa politicului este
la fel de importantă atât la nivel central, cât şi la cel local întrucât se acţionează
permanent pentru transpunerea în practică a programului de guvernare;
d) - caracterul complex - conferit de faptul că abordează elemente de legislaţie
teoretice şi practice specifice activităţii de management desfăşurate în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor din diferite domenii de activitate şi la toate nivelurile
ierarhice: autorităţi publice (legislativă, executivă şi judecătorească), administraţie
centrală şi locală, societate civilă (asociaţii, fundaţii, partide etc.), învăţământ,
sănătate, cultură etc.;
e) - caracterul de diversitate - întrucât se practică atât în instituţii care au
competenţă materială generală cât şi în instituţii cu competenţă specială, în
instituţii centrale şi locale etc. cu diferenţieri în funcţie de statutul juridic, domeniul
de activitate, nivelul administrativ etc.
Managementul instituţiilor publice (MIP) are caracter politic?

.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Ca specializare a managementului general, managementul public are şi
caracter continuu, integrator şi de sinteză, ceea ce îi conferă o importanţă deosebită
în societatea contemporană deoarece:
- oferă posibilitatea înţelegerii particularităţilor ce apar în sectorul public;
- contribuie la identificarea şi analiza structurilor din instituţiile publice;
- aduce aport la elaborarea de acte normative ce stabilesc rolul fiecărei entităţi
(autoritate, instituţie, compartiment);
- creează cadrul necesar cunoaşterii prevederilor legale, a metodelor, tehnicilor,
normelor şi metodologiilor de management ce se pot utiliza în instituţiile
publice;
- este un element pozitiv şi un factor stimulator al activităţilor desfăşurate în
instituţiile publice.
În concluzie, managementul instituţiilor publice exprimă atât gestionarea
relaţiilor manager-subordonat în fiecare instituţie publică (deci un nivel micro) cât şi
gestionarea activităţilor de previzionare, organizare, coordonare, antrenare şi
evaluare-control la nivel colectiv (deci nivel macro), impunând nu doar o viziune
gestionară ci şi una politico-juridică, de management a politicilor publice.
După 1990 a apărut un nou curent, care propune un nou model de management
pentru instituţiile publice, ce reuneşte o serie de abordări moderne: politică, legală
20
L. Popescu - op.cit., p. 23-24.
28
şi managerială, concretizate în:
- managerialism
- noul management public
- administraţia publică orientată spre piaţă
- paradigma post birocratică
- guvernarea antreprenorială.
a - abordarea politică - susţinută de Wallace Sayre, consideră că managementul
public este o problemă de teorie politică şi pune accent pe valori ca:
- reprezentativitate
- sensibilitate
- receptivitate
- responsabilitatepentru un control total, care sunt esenţiale pentru menţinerea
democraţiei constituţionale.
b - abordarea legală - adesea minimalizată ca importanţă, reuneşte trei valori:
- procedura folosită
- drepturile individuale reale ale fiecărui funcţionar public
- aspectele juridice ce influenţează rezultatele conflictelor apărute între
persoane private şi stat.
c - abordarea managerială - care îi aparţine lui Fr. Taylor, pune accentul pe
valori ca:
- eficienţă
- economie
- eficacitate, care influenţează structura, procesele de management şi execuţie
desfăşurate în organizaţiile publice.
Dincolo de aceste abordări, în noul management public se impun următoarele
coordonate majore:
- atenţia deosebită acordată fundamentării şi îndeplinirii obiectivelor instituţiilor
publice;
- introducerea indicatorilor de performanţă pentru evaluarea eficienţei
economice şi sociale;
- orientarea instituţiilor publice către piaţă;
- responsabilizarea managerilor instituţiilor publice în realizarea obiectivelor
fundamentale şi individuale;
- creşterea gradului de autonomie şi flexibilitate managerială;
- remodelarea stilurilor de management promovate în instituţiile publice;
- centrarea viziunii strategice a managerilor publici pe trinomul “economie-
eficienţă-eficacitate”.
Care sunt abordările moderne din ultimele două decenii în domeniul

managementului instituțiilor publice?
.............................................................................................................................
.............................................................................................................................
.............................................................................................................................
.............................................................................................................................
2.4. Principiile managementului public
Ca specializare a managementului, managementul instituţiilor publice şi-a

conturat deja principiile (legile) ce guvernează activitatea de conducere în
00:35 organizaţiile publice.
Evident, este vorba de principiile generale ale ştiinţei managementului
adaptate la specificul domeniului propriu de activitate, a căror respectare asigură
29
cadrul general de desfăşurare normală a activităţii de conducere în instituţiile
publice.
În categoria principiilor generale a managementului public specialiştii includ:
1 - principiul legalităţii - este fundamental pentru managementul public,
întrucât înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice şi a altor structuri
organizatorice publice se efectuează doar într-un cadru legal conferit de Constituţie şi
sistemul legislativ.
- pentru fiecare instituţie publică prin acte normative se stabilesc în mod expres
atribuţiile, competenţele şi sistemul de relaţii etc.
- în baza cadrului legal managerii instituţiilor publice au obligaţia de a stabili
obiectivele şi de a identifica cele mai potrivite mijloace şi căi de atingere a acestora
în condiţii de eficienţă.
2 - principiul conducerii unitare - impune coordonarea ansamblului de
activităţi deosebit de diverse ce se desfăşoară în instituţiile publice pentru înfăptuirea
obiectivelor propuse de la nivelul Parlamentului prin subordonarea instituţiilor unele
faţă de altele, din treaptă în treaptă, asigurând coeziunea şi unitatea de acţiune,
ordinea şi disciplina.
3 - principiul conducerii autonome - face posibilă adaptarea mai rapidă a
activităţilor din instituţiile publice la particularităţile şi specificul acestora, la
condiţiile concrete;
- stimulează iniţiativa, operativitatea şi întăreşte responsabilitatea în adoptarea
celor mai potrivite decizii;
- consacră libertatea de acţiune în limitele legii;
- se corelează şi intercondiţionează cu principiul conducerii unitare, făcând
posibilă realizarea în cele mai bune condiţii a activităţii fiecărei organizaţii.
4 - principiul flexibilităţii - solicită adaptarea rapidă la modificările
permanente ale mediului în care activează organizaţia, dar şi la sistemul legislativ
aflat în proces de transformare în conformitate cu tendinţele de evoluţie a societăţii.
5 - principiul restructurării - urmăreşte crearea unui aparat instituţional şi
administrativ cât mai eficient, atât sub aspect organizatoric cât şi funcţional,
corespunzător nevoilor generale, dar şi verigilor intermediare, pentru sporirea
operativităţii întregului aparat:
- dimensiunea şi structura acestui aparat trebuie să ţină seamă de numărul,
varietatea, complexitatea şi dificultatea problemelor ce trebuie rezolvate;
- trebuie evitată supradimensionarea care generează cheltuieli suplimentare şi
paralelisme, dar şi subdimensionarea care provoacă dificultăţi în realizarea
activităţilor ;
- vizează atât restructurarea internă la nivelul fiecărei instituţii pentru asigurarea
flexibilităţii structurii, cât şi restructurarea externă la nivelul sistemului instituţional
de ansamblu.
6 - principiul perfecţionării continue - a formelor, metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de conducere este o necesitate ce decurge din schimbările permanente
ce au loc în viaţa economico-socială:
- acestea trebuie să corespundă fiecărui obiectiv şi structuri , a realităţilor din
fiecare organizaţie şi moment al evoluţiei;
- de asemenea, trebuie să permită adoptarea unor măsuri de urgenţă pentru
înlăturarea disfuncţionalităţilor când acestea apar.
Respectarea tuturor acestor principii care se află în strânsă interdependenţă
conferă instituţiei publice capacitatea de a-şi îndeplini misiunea pentru care a fost
30
creată în cele mai bune condiţii.
Particularităţile administraţiei publice din ţara noastră au impus şi o serie de
principii specifice managementului public din administraţie pe care specialiştii21 le-
au structurat în următoarea formulă:
1 - principiul autonomiei locale - conferă posibilitatea organelor locale de a
adopta o serie de decizii, întrucât ele cunosc mai bine şi nevoile şi resursele de care
dispun;
2 - principiul descentralizării serviciilor publice - asigură o relaţie mai
directă cu cetăţeanul şi posibilitatea de a satisface mai bine nevoile acestuia;
3 - principiul consultării cetăţenilor - în probleme de interes local deosebit,
le oferă beneficiarilor de servicii publice posibilitatea de a-şi aduce contribuţia la
găsirea celor mai bune soluţii de rezolvare a problemelor;
4 - principiul eligibilităţii autorităţilor locale - este supus influenţelor
politice, dar poate oferi şansa celor mai buni gospodară să ajungă în funcţii de
conducere.
Experienţa practică a evidenţiat necesitatea de a respecta o serie de condiţii,
pe care unii le consideră principii în administraţia publică şi care vizează respectarea
unei anumite ordini în desfăşurarea acţiunilor, cum ar fi:
- diviziunea muncii,
- ierarhie, ordine, unitate de comandă,
- corelarea autorităţii şi a responsabilităţii,
- solidaritatea în acţiuni,
- unitate de orientare şi decizie,
- corelarea intereselor de grup cu cele individuale,
- iniţiativă,
- echitate,
- echilibrul centralizare-descentralizare etc.
Respectarea lor asigură un cadru propice de aplicare a principiilor generale şi a
celor specifice în administraţia publică cu rezultate cât mai bune.
De ce este nevoie de principii specifice în administrația publică?

.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2.5. Tendinţe actuale în domeniul managementului public
Creşterea rolului instituţiilor publice în general, a administraţiei publice în

special, în societatea contemporană a impulsionat evoluţia managementului public,
01:10 conducând la apariţia Noului Management Public (NMP), ca “teorie generală privind
guvernarea, activităţile şi modalităţile de organizare şi furnizare a serviciilor
publice”22.
NMP a devenit instrumentul fundamental al organizării guvernării bazat pe
înlocuirea modelului birocratic cu noul model de management, un model flexibil de
adaptare la ideea de globalizare care oferă soluţii de reformă ale statului şi
21
C. Petreanu, A.G. Simionescu - Management public şi administraţie, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2001, p.16-
17.
22
L. Matei - op. cit., p. 140.
31
administraţiei publice, la nivel internaţional.
În concepţia Noului Management Public23 punctele de plecare ale reformei
statale şi ale colectivităţilor locale sunt:
- reducerea generală a sarcinilor şi activităţilor statului şi transmiterea lor în
competenţa administraţiilor locale;
- crearea alături de sectorul public şi privat a parteneriatului public-privat;
- orientarea spre economie şi concurenţă a activităţilor desfăşurate de
administraţia publică, adică a serviciilor publice;
- iniţierea şi intensificarea participării cetăţenilor la activităţile publice, corelată
cu continuarea democratizării instituţiilor;
- debirocratizarea şi descentralizarea activităţilor statului şi administraţiei
publice;
- flexibilitatea conducerii financiare prin bugete globale şi bugete proprii
orientate spre rezultate (eficienţă economică);
- introducerea unor criterii de productivitate şi evaluarea eficienţei activităţii
personalului.
- introducerea politicii strategice, prin concentrarea asupra hotărârilor globale
pe termen lung.
NMP presupune reforma condiţiilor externe ale administraţiei publice şi a
condiţiilor interne astfel24:
- de la politică la management,
- de la sisteme piramidale la sisteme administrative “chester”,
- de la execuţia planificată şi ierarhică a deciziilor la o dihotomie între activităţile
de bază şi serviciile operaţionale adoptate,
- de la administraţia orientată pe proces la o administraţie orientată spre rezultate,
- de la furnizare colectivă a serviciilor publice sau sociale la furnizare flexibilă a
unor servicii individualizate,
- de la “a cheltui” la “a reduce costurile”,
- de la posesia proprietăţii la managementul proprietăţii.
Pe baza principiilor NMP în ţara noastră reforma în domeniul managementului
ar trebui să vizeze o schimbare în plan:
1 - strategic - de redefinire a rolului şi prestaţiei statului în raport cu
colectivităţile locale şi organizaţiile private;
2 - legislativ - care să asigure coerenţa şi stabilitatea cadrului juridic, dar şi
adaptarea la legislaţia comunitară;
3 - organizatoric - orientată spre reducerea ierarhiilor, simplificarea
procedurilor administrative, creşterea autonomiei locale, descentralizarea serviciilor
publice etc.;
4 - cultural - a sistemului de valori şi a modului de acţiune a tuturor
persoanelor publice.
Rol deosebit de important au managerii din administraţia publică, ce trebuie să
aibă în vedere că25:
- specialiştii în domeniul administraţiei sunt în serviciul cetăţenilor;
- deciziile şi acţiunile lor au impact socio-economic imediat şi la scară mare;
- controlul la nivelul fiecărei colectivităţi este o necesitate a autonomiei locale;
- gestionarea şi competitivitatea trebuie dezvoltate în administraţia publică fiind
în interesul colectivităţilor;
- colaborarea cu organisme profesionale, organizaţii, instituţii centrale este
23
I. Nicola - op. cit., p. 30.
24
L. Matei - op. cit., p. 143/144.
25
C. Petraru, A.G. Simionescu - op. cit., p. 17.
32
importantă;
- introducerea noului prin stimularea creativităţii;
- obţinerea rezultatelor şi atingerea obiectivelor propuse este ţelul lor.
Enumerați câteva schimbări ce considerați că se impun în țara noastră

în domeniul managementului instituțiilor publice?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
1. Necesitatea dezvoltării şi perfecţionării managementului public.

2. Specificul conducerii în administraţia public locală.
01:20 3. Noi abordări şi tendinţe în managementul public.

Testul 1
Care din afirmaţii sunt false? Cum le-ați modifica pentru a deveni
adevărate?
01:30 a) Managementul instituțiilor publice vizează creșterea eficienței economice a
tuturor instituțiilor publice;
b) Managementul instituțiilor publice este o disciplină specializată a
managementului general;
c) Managementul public trebuie privit numai în sens restrâns;
d) Managementul public nu se identifică cu administrația publică.
Testul 2
Care dintre afirmaţiile următoare sunt corecte?
a) Managementul Instituțiilor Publice nu și-a conturat principii specifice;

b) Constituția conferă cadrul legal al explicării principiilor specifice MIP;
c) Principiul restructurării este un principiu general;
d) Principiul consultării cetățenilor este un principiu specific
administrației publice.
1. Managementul public nu are caracter:

a) integrator;
b) istoric;
c) naţional;
d) politic.
33
2. Managementul instituţiilor publice nu se identifică cu managementul:
a) public;
b) sectorului public;
c) instituţional şi administrativ;
d) administraţiei publice.
3. Care din următoarele principii nu sunt principii generale ale managementului

public?
a) principiul flexibilităţii;
b) principiul creşterii eficienţei economice;
c) principiul conducerii unitare;
d) principiul perfecţionării continue.
4. Sunt principii specifice managementului public în administraţie:

a) principiul restructurării;
b) principiul descentralizării serviciilor publice;
c) principiul conducerii unitare;
d) principiul flexibilităţii.
5. Managementul public:
a) este un domeniu distinct al ştiinţei managementului;
b) este dependent de managementul sectorului privat;
c) nu este supus transferului de concepte, metode şi instrumente din
managementul sectorului privat;
d) nu se identifică cu managementul instituţional şi administrativ.
6. Care din afirmaţiile referitoare la semnificaţia Noului Management Public (NMP)

sunt false:
a) NMP a devenit instrument fundamental al organizării guvernării;
b) NMP vizează înlocuirea modelului birocratic cu un nou model;
c) NMP solicită orientarea spre economie şi concurenţă a activităţilor desfăşurate
de administraţia publică, a serviciilor publice;
d) NMP impune schimbări doar în plan strategic, nu şi legislativ, organizatoric şi
cultural.
7. Managementul public nu trebuie privit:
a) doar în sens larg, urmărind activitatea autorităţilor publice din sfera celor trei
puteri statale, ci şi în sens restrâns;
b) ca un modul teoretic conceput pentru conducerea activităţilor din instituţiile
publice;
c) ca domeniu distinct al ştiinţei managementului;
d) ca ansamblul proceselor şi relaţiilor de management ce apar în instituţiile
publice.
8. Managementul public:
a) se identifică cu administraţia publică ;
b) nu este un domeniu distinct al managementului ;
c) abordează cu precădere nivelul superior al structurii sistemului administrativ;
d) vizează organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice.
9. Care dintre afirmaţii sunt adevărate:

a) managementul public are în vedere activitatea autorităţilor publice din sfera
celor trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească);
b) NMP s-a impus cu necesitate în perioada interbelică;
34
c) managementul public nu are caracter national;
d) managementul public nu are principii specific.
10. Alegeţi afirmaţiile corecte:

a) sunt sinonime noţiunile de management public, managementul instituţiilor
publice şi managementul instituţional şi administrativ ;
b) nu există similitudini între conducerea sectorului public şi conducerea
sectorului privat ;
c) nu este necesar un transfer de concepte, principii, metode şi tehnici din
sectorul privat în cel public ;
d) managementul public nu este un domeniu distinct al managementului.
Răspunsuri:
Testul 1
 Sunt incorecte variantele a,c
a. MIP vizează creşterea eficienţei social-economice în toate instituţiile
publice.
c. Managementul public trebuie privit atât în sens larg, cât şi în sens
restrâns.
Testul 2
 Sunt afirmații adevărate b, c, d.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. d 3. b 4. b 5. a 6. d 7. a 8. d 9. a
10. a
2.8. Rezumat
Managementul public a apărut încă din secolul al XIX-lea, deci s-a impus ca o
necesitate imperioasă în perioada postbelică.
Managementul instituțiilor publice joacă un rol important în modernizarea și
evoluția societății contemporane.
 Managementul instituțiilor publice este astăzi o disciplină specializată, având o
serie de trăsături care îl individualizează.
 Noul Management Public reunește o serie de abordări moderne: politice, legale
și manageriale.
01:50  S-au conturat deja cele 6 principii ce guvernează activitatea de management a
instituțiilor publice.
 S-au impus și o serie de principii specifice managementului public în
administrație.
 Specialiștii evidențiază o serie de tendințe în domeniul managementului public
care impun reformarea condițiilor interne și externe.
35
2.9. Bibliografie
 Sica Stanciu „Managementul instituțiilor publice” ediţia a III-a, Editura

1. C. Petraru, A.G. Simionescu - Management public şi administraţie,
Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2001.
2. Iordan Nicola - Managementul serviciilor publice locale, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003.
3. A. Androniceanu - Managementul public: studii de caz din instituții și
autorități ale administrației publice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
36
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. PARTICULARITĂŢIILE PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
Cuprins
3.1. Obiective
3.3. Conţinutul procesului de management în instituţiile publice
3.4. Funcţia de previziune
3.5. Funcţia de organizare
3.8. Rezumat
3.9. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 PARTICULARITĂŢIILE PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE după care veţi putea înţelege
specificul desfăşurării procesului de management în instituţiile publice, cât şi locul şi
rolul principalelor instrumente de previziune şi de organizare.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeți la întrebările:
 Cum se utilizează planificarea în procesul de previziune în instituţiile
publice?
 Ce specific au bugetele instituţiilor publice?
 Cum se armonizează caracteristicile organizării?
3.3. Conţinutul procesului de management în instituţiile publice
Activităţile concrete ce se desfăşoară în instituţiile (organizaţiile) publice,

00:00 prin natura şi maniera lor de înfăptuire imprimă o serie de particularităţi atât
relaţiilor, cât şi proceselor de management.
Pentru îndeplinirea rolului pe care îl deţin în societate instituţiile publice este
deosebit de important ca activitatea de conducere în cadrul acestora să se
înfăptuiască cu maximă eficienţă economică şi mai ales socială şi de aceea trebuie
cunoscut şi înţeles specificul procesului de management care imprimă unele
caracteristici şi sistemului lor de management.
Procesul de management în instituţiile publice ca activitate concretă a celor
împuterniciţi să le conducă se exprimă în ansamblul atributelor de previziune-
planificare, organizare, coordonare, antrenare şi control-evaluare, care se conturează
în funcţiile lui.
Ce caracteristici are un proces de management în organizaţiile întâlnite

şi în instituţiile publice?
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
37
3.4. Funcţia de previziune
În orice organizaţie funcţia de previziune permite anticiparea evoluţiei

00:30
viitoare, prefigurarea tendinţelor şi identificarea proceselor şi fenomenelor pe baza
cărora se delimitează obiectivele strategice pe termen lung, mediu și scurt.
Specific instituţiilor publice este faptul că ele fac public obiectivele ce trebuie
să satisfacă interese generale pentru a fi cunoscute de către cetăţenii care vor
beneficia de rezultatele înfăptuirii lor.
Deoarece puterea şi responsabilitatea instituţiilor publice este de natură
politică, la nivel central, principalele obiective ce trebuie îndeplinite le revin din
programul de guvernare.
Şi la nivel local unor instituţii publice le revin obiective din programele cu
care au câştigat alegerile, prin care trebuie să satisfacă interesele publice ale
colectivităţilor.
Prognozele sunt instrumente de previziune care în instituţiile publice sunt
dificil de realizat, iar gradul mare de incertitudine le face adesea inutilizabile.
Planificarea şi programarea sunt instrumentele de previziune care se pot
utiliza cu succes atât la nivel central şi mai ales la nivel local.
- la nivel central instituţiile publice care activează în sfera executivă ca şi
cele care au ca obiect de activitate administraţia trebuie să-şi stabilească
prin plan cel puţin anual obiectivele ce le revin din programul de
guvernare, întrucât ele constituie instrumentul de realizare a performanţelor
guvernului.
- la nivel local instituţiile publice administrative şi cele de specialitate prin
plan şi programe sectoriale îşi pot stabili obiective realiste în conformitate
cu resursele de care dispun
- se utilizează în prezent programe de investiţii pe domenii
- programe de urbanism şi de amenajare a teritoriului
- programe ce vizează diverse priorităţi şi eşalonări financiare şi
temporare.
Ce importanță are planificarea în instituțiile publice?

...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
.................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
Programul este un set de acţiuni, lucrări şi operaţii eşalonate în timp cu

durate fixe şi resurse alocate pentru fiecare secvenţă în parte.
Se utilizează două genuri de programe:
- de coordonare operativă
- de măsuri – formulate la nivel superior şi puse în aplicare de către
subdiviziunile organizatorice situate pe paliere medii şi inferioare.
Fundamentarea corectă a unui program presupune luarea în considerare a unui
complex de factori de natură; cognitivă, raţională, socială, juridică, dar şi a
grupurilor de interese ce se manifestă deschis mai ales la nivel local.
La nivelul instituţiei publice, un rol deosebit îl are previziunea financiară,
38
întrucât ele nu sunt organizaţii economice care să se autofinanţeze.
Bugetul – este instrumentul principal utilizat în activitatea de planificare
financiară
- el are rol în:
- îndeplinirea sistemului de obiective stabilite asigurând resursele necesare
- coordonarea eforturilor tuturor subdiviziunilor organizatorice
- operaţionalizarea mecanismelor eficiente de control, prin compararea
rezultatelor obţinute cu obiectivele stabilite.
Veniturile instituţiilor publice au ca sursă de provenienţă:
- pentru cele care îşi desfăşoară activitatea la nivel:
- central - bugetul de stat
- bugetul asigurărilor sociale de stat
- bugetele fondurilor speciale
- subvenţii acordate din aceste bugete
- venituri proprii
- local - integral de la bugetul de stat
- venituri extrabugetare
- subvenţii de la bugetul local şi din venituri extrabugetare
- pentru toate instituţiile publice se pot face donaţii şi
sponsorizări
- veniturile proprii se pot asigura din:
- închiriere de spaţii
- organizarea de manifestări cultural-sportive
- editarea de publicaţii
- prestarea de servicii
- elaborarea de studii şi proiecte.
- categoriile de venituri diferă în funcţie de
- subordonarea instituţiei
- specificul activităţii
- fundamentarea veniturilor bugetului instituţiei publice se face pe baza
a 3 principii:
- existenţa unei baze legale de realizare a veniturilor
- execuţia preliminară pentru anul de bază, ajustată cu
influenţele previzionate
- analiza comparativă a veniturilor şi cheltuielilor pe total,
structural şi în dinamică.
Cheltuielile instituţiilor publice vizează
- cheltuielile curente ce asigură buna lor funcţionare:
- cheltuieli de personal (au ponderea cea mai mare şi
vizează salariile)
- cheltuieli materiale şi cu serviciile – se stabilesc prin
acte normative
- subvenţii
- prime
- dobânzi la credite.
- cheltuieli de capital – se realizează pe baza listei de lucrări,
utilaje, mobilier etc. prin planul de investiţii
- bugetul devine funcţional după aprobarea lui şi include limite:
- maxime pentru cheltuieli
- minime pentru venituri
- apariţia unor modificări în sfera veniturilor sau a cheltuielilor impune
rectificare bugetară.
39
- pe baza bugetului instituţia publică îşi stabileşte planul de activitate anual şi
îl detaliază în funcţie de specificul domeniului de activitate.
Rolul planificării şi programării în instituţiile publice trebuie să se accentueze,
iar prognozele nu mai trebuie ignorate, deoarece menţinerea lor în perimetrul
performanţei, al creşterii eficienţei economice şi sociale nu se poate asigura fără o
previzionare sistematică pe termen lung, mediu şi scurt.
În acest scop este necesar ca prin acte normative să se impună instituţiilor publice
activităţi concrete de previzionare, precum şi sporirea responsabilităţilor în
elaborarea şi înfăptuirea prognozelor, planurilor şi programelor de activitate.
Cum s-ar putea echilibra bugetul unei primării pe termen scurt, dar pe
termen lung?
...................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
.........................................................................................
3.5. Funcţia de organizare
Funcţia de organizare vizează un complex de activităţi prin care se asigură

înlănţuirea structurilor formale, a autorităţii publice şi prin care se prefigurează aria
01:00 de acţiune, cadrul instituţional necesar înfăptuirii raţionale şi eficiente a obiectivelor
de interes general.
Îndeplinirea obiectivelor de interes general este repartizată între:
 instituţii ale administraţiei de stat şi administraţiei publice centrale de
specialitate sub autoritatea Guvernului, ale cărui organe au atribuţii în toate
domeniile de activitate (ministere, agenţii, centre, comisii, oficii etc.)
 instituţii ale administraţiei publice locale sub autoritate şi administraţie
judeţeană, municipală, orăşenească şi comunală, care acţionează în numele
respectivelor persoane juridice politico-teritoriale.
Se apreciază că adesea administraţia implică o activitate de organizare,
coordonare a executării şi de executare efectivă a legilor şi a celorlalte acte
normative.
Prin organizare se delimitează:
 sarcinile, atribuţiile şi activităţile ce revin fiecărei persoane sau grup
 tipurile de obiective ce trebuie îndeplinite (individuale, specifice, derivate
etc.)
 componentele structurale optime asigurându-se cadrul organizatoric
funcţional şi eficient cât mai operativ.
Fiecare instituţie îşi are propria viziune de organizare prin care combină cât
mai raţional şi armonios autoritatea, responsabilitatea, răspunderea, delegarea şi
centralizarea- descentralizarea.
Autoritatea – este forţa impersonală conferită conducătorilor de poziţia
deţinută în organizaţie, exprimată în puterea de decizie, coordonare şi control,
recunoscută şi acceptată de către ceilalţi.
Conducătorii în administraţia publică sunt persoane:
 alese – ca urmare a unei conjuncturi politice
 numite – ca urmare a unui concurs şi care au o relativă
stabilitate.
40
 Astfel:
 managerul tehnic este elementul deosebit în realizarea obiectivelor propuse de
managementul politic;
 mulţi funcţionari publici au o importantă autoritate profesională, ceea ce le
conferă şi autoritatea informală deosebită.
În funcţie de fundamente, autoritatea poate fi:
- tradiţională – bazată pe poziţia socială a indivizilor (în consiliile locale prin
vot sunt aleşi oamenii de profesii diverse, care s-au impus în colectivitatea
respectivă)
- carismatică – bazată pe calităţile personale
- raţional-legală – bazată pe funcţia deţinută, obţinută fie prin alegere, fie
prin concurs, datorită pregătirii profesionale.
Ce specific are autoritatea în instituţiile publice?

........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
....................................................................
Responsabilitatea este obligaţia de a îndeplini în condiţii optime sarcinile

ce-i revin în virtutea autorităţii cu care a fost învestit de către colectivitate.
Răspunderea – este obligaţia de a da socoteală faţă de maniera şi gradul de
îndeplinire a sarcinilor ce-i revin conducătorului în virtutea autorităţii şi
responsabilităţii.
Delegarea - de autoritate şi responsabilităţi subordonaţilor, temporar, se
datorează multitudinii acestora şi a imposibilităţii, mai ales la nivel local, de a se
realiza eficient, doar din vârful piramidei.
Centralizare – descentralizare - sunt două procese aparent contradictorii
care exprimă gradul delegării de autoritate, conform concepţiei conducătorului.
Tendinţa de descentralizare:
 conferă independenţă şi flexibilitate sporită la nivel local;
 conduce la reducerea birocraţiei, a ierarhiilor, la stimularea spiritului
antreprenorial
 este un proces de centrifugare a administraţiei publice către administraţiile
locale – ceea ce impune modificări substanţiale în managementul acestora.
În concluzie: organizarea este atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ
componenta esenţială a unui management eficient.
Uneori sarcinile de organizare ale reprezentanţilor managementului din
instituţiile publice depăşesc sfera acestuia (ex. Ministerul Justiţiei şi instanţele de
judecată)26.
Până la ce nivel credeţi că poate avea loc descentralizarea? Formulaţi câteva
argumente.
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
26
A. Androniceanu – Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 41.
41
1. Rolul planificării în instituţiile publice.

2. Particularităţi ale bugetului de venituri şi cheltuieli în instituţiile publice.
3. Specificul exercitării autorităţii la nivel central şi local în administraţia
public.

Testul 1
01:30
Care din afirmaţii sunt false? Cum le-ați modifica pentru a deveni
adevărate?
a) Prognoza este cel mai important instrument în instituțiile publice;
b) Previziunea financiară are un rol deosebit în instituțiile publice;
c) Bugetul instituţiilor publice are limite maxime de venituri şi limite minime
de cheltuieli;
d) Cele mai importante venituri ale instituţiilor publice provin din
surse proprii.
Alegeţi răspunsul corect

1. Principalele obiective ce trebuie îndeplinite de către instituţiile publice:
a) la nivel central revin din programul de guvernare;
b) rezultă din programele proprii;
c) la nivel local, revin din programele cu care au câştigat alegerile;
d) se stabilesc de către cetăţeni.
2. Planificarea şi programare:
a) sunt instrumente de evaluare şi control;
b) se utilizează cu cel mai mare succes la nivel central;
c) sunt instrumentul de realizare la nivel central a performanţelor Guvernului;
d) vizează doar urbanismul şi amenajarea teritorială.
3. Bugetul instituţiilor publice:

a) include limite maxime pentru venituri;
b) are rol în operaţionalizarea mecanismelor eficiente de control;
c) vizează limite minime pentru cheltuieli;
d) se referă doar la cheltuielile curente ce asigură buna funcţionare.
4. În instituţiile publice, autoritatea:

a) exclude delegarea;
b) revine numai persoanelor alese în administraţia publică;
c) este doar tradiţională şi carismatică
d) este forţa impersonală conferită conducătorilor, recunoscută şi acceptată de
către ceilalţi.
5. Care din afirmaţii nu exprimă particularităţi ale funcţiei de previziune în
instituţiile publice:
a) obiectivele instituţiilor publice trebuie făcute public, pentru ca cetăţenii să le
cunoască;
b) prognozele se utilizează pe scară largă;
42
c) se utilizează doar genuri de programe: de coordonare operativă şi de măsuri;
d) previziunea financiară la nivelul instituţiei publice are un rol deosebit.
6. Conceptul de autoritate exprimă:

a) tactica implementării treptate a strategiei ;
b) modul de promovare a unor noi metode de management ;
c) dreptul de a folosi puterea pentru a influenţa pe ceilalţi ;
d) capacitatea de a-i influenţa pe alţii.
7. Conceptul de împuternicire exprimă:

a) acordarea pentru unii oameni, a motivaţiei şi autorităţii necesare pentru
rezolvarea problemelor organizaţiei ;
b) dreptul de implementare treptată a strategiei ;
c) dreptul de a folosi puterea pentru a-i influenţa pe ceilalţi ;
d) modul de promovare a unor noi metode de management.
8. Care dintre variante este incorectă?

a) bugetul este principalul instrument utilizat în previziunea financiară;
b) fundamentarea veniturilor bugetare se face pe baza unor principii;
c) bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice include limite minime
pentru cheltuieli şi maxime pentru venituri;
d) prognozele nu trebuie ignorate în activitatea instituţiei publice.
9. Obligaţia de a îndeplini în condiţii optime serviciile ce-i revin în virtutea

autorităţii, unui funcţionar public defineşte:
a) autoritatea ;
b) responsabilitatea ;
c) delegarea ;
d) răspunderea.
10. Ansamblul activităţilor prin care personalul instituţiei publice este determinat să
participe la identificarea şi satisfacerea interesului public, exprimă conţinutul
funcţiei de:
a) previziune;
b) evaluare şi control;
c) organizare.
d) Antrenare.
11. Care dintre variante este incorectă ?

a) procesele şi relaţiile de management în instituţia publică prezintă elemente
specifice;
b) prognozele se utilizează pe scară redusă în instituţiile publice;
c) instituţiile publice fac publice obiectivele ce şi le propun;
d) planificarea se utilizează doar la nivel local nu şi central.
12. Obligaţia de a da socoteală faţă de maniera şi gradul de îndeplinire a sarcinilor

de către un funcţionar public defineşte:
a) autoritatea;
b) delegarea;
c) răspunderea;
d) responsabilitatea.
43
13. Programarea în instituţia publică:
a) vizează numai urbanismul şi amenajarea teritorială;
b) este un instrument de previziune ;
c) se utilizează numai la nivel local;
d) se foloseşte în acţiunile de evaluare şi control.
14. Procesul de management nu este un proces de:

a) muncă;
b) execuţie;
c) decizie;
d) organizare.
15. Procesul de management în instituţiile publice depinde de:

a) natura sarcinilor;
b) gradul de omogenitate a activităţiilor;
c) posibilităţiile de realizare a sarcinilor;
d) interdependenţa activităţiilor.
A=a+b; B=b+c+d; C=a+b+c; D=a+b+d.
16. Funcţia de previziune în instituţiile publice:

a) presupune şi analizarea activităţiilor din trecut;
b) se confundă cu prognozarea;
c) are ca obiectiv şi prevederea disfuncţionalităţiilor;â
d) se referă la ansamblul operaţiunilor de diagnosticare a situaţiei instituţiilor
publice în viitor.
A=a+b+c; B=c+d; C=a+c; D=b+d.
17. Funcţia de organizare în instituţiile publice:

a) este percepută direct de fiecare membru al colectivului;
b) implică autoritatea, nu şi delegarea;
c) asigură alocarea optimă a resurselor disponibile;
d) presupune numai autoritate şi răspundere.
A=b+d; B=a+c; C=a+d; D=c+d.
18. Delegarea de autoritate în instituţiile publice:

a) se identifică cu descentralizarea;
b) presupune autoritate dar nu şi responsabilitate;
c) porneşte de la necesitatea funcţionării eficiente a organizaţiei;
d) se realizează în interiorul cadrului structural al instituţiei publice.
A=a+c; B=b+d; C=b+c; D=c+d.
19. Orice proces de management în instituţiile publice:

a) este un proces continuu;
b) are diferite funcţii specifice;
c) debutează cu stabilirea obiectivelor;
d) urmăreşte funcţionarea armonioasă şi eficientă a tuturor compartimentelor.
A=a+b+d; B=b+c; C=a+d; D=a+b+c+d.
20. Programarea, ca instrument de previzionare al instituţiilor publice:

a) se elaborează pe termen scurt şi mediu;
b) prezintă foarte detaliat succesiunea acţiunilor în timp;
c) cuprinde elemente cu grad ridicat de incertitudine;
44
d) are un caracter orientativ.
Răspunsuri:
Testul 1
 Sunt incorecte variantele a,c și d
a) Cele mai importante instrumente de previziune folosite în instituţiile
publice sunt planul și programul.
b) Bugetul instituțiilor publice are limite maxime pentru cheltuieli și
minime pentru venituri.
c) Cele mai importante venituri ale instituțiilor publice provin din bugetul
central sau local, după caz.
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. c; 3. b; 4. d; 5. b; 6. c; 7. a; 8. c;

9. b; 10. d; 11. d; 12. c; 13. b; 14. b; 15.
C; 16. C; 17. B; 18. D; 19. A; 20. b.
3.8. Rezumat
În instituțiile publice procesul de management se realizează în condiții specifice,

ceea ce imprimă o serie de particularități.
Funcția de previziune se realizează cu prioritate prin intermediul instrumentelor
precum planul și programul.
Funcția de organiare se exercită cu prioritate prin autoritatea publică.
01:40
3.9. Bibliografie
1. Sica Stanciu „Managementul instituțiilor publice” ediţia a III-a, Editura
1. A. Androniceanu – Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2009,

p. 41.
2. D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc – Managementul administraţiei
publice, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 1999, p. 27.
3. M. Păunescu – Management public în România, Ed. Poliron, Iași, 2008.
45
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. SPECIFICUL FUNCŢIILOR PROCESULUI
DE MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
Cuprins
4.1. Obiective
4.3. Funcţia de coordonare
4.4. Funcţia de antrenare
4.5. Funcţia de evaluare şi control
4.8. Rezumat
4.9. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 SPECIFICUL FUNCŢIILOR PROCESULUI DE
MANAGEMENT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE - în care veţi putea evidenţia
rolul coordonării în activitatea de conducere a instituţiilor publice; modalităţiile de
motivare a angajaţiilor şi particularităţiile exercitării controlului în instituţiile
publice.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeţi la întrebările:
 Cine exercită controlul la nivel local în instituţiile publice?
 Cum se poate realiza coordonarea activităţilor din instituţiile publice?
 Cum pot fi antrenaţi angajaţii instituţiei publice la eficientizarea instituţiei
publice?
4.3. Funcţia de coordonare
Coordonarea desemnează suma activităţilor prin care se corelează sistemul

de relaţii corespunzător, între componentele structurii organizatorice în vederea
00:00 atingerii obiectivelor stabilite.
Dinamica cerinţelor în continuă creştere a cetăţenilor pentru satisfacerea
nevoilor sociale impune o permanentă corelare, a intereselor individuale cu cele
colective, punerea de acord a modalităţilor individuale de abordare cu cele ale
colectivităţilor.
Influenţele de natură legislativă, financiară (restricţii bugetare), ecologică
(calamităţi) impun acţiuni la nivel central şi local pentru refacerea unor corelaţii şi
revederea unor programe.
În plan local, coordonarea se realizează pe două paliere27:
- la nivelul colectivităţilor locale – coordonarea serviciilor publice
revine autorităţilor administraţiei publice locale, care are viziunea de
ansamblu
- la nivelul fiecărui serviciu public local – coordonarea se realizează
27
I. Nicola – op.cit., p. 114.
46
de către conducerea executivă a acestuia.
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale – stabileşte cadrul de
realizare a coordonării activităţilor de realizare a serviciilor publice
Ce specific are coordonarea în instituțiile publice locale?

..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
O coordonare eficientă presupune existenţa şi funcţionarea raţională şi

armonioasă a
 sistemului informaţional
 sistemului formal de comunicare pe verticală, orizontală şi în diagonală.
Esenţială este stabilirea celor mai adecvate modalităţi de comunicare la toate
nivelurile.
4.4. Funcţia de antrenare
Funcţia de antrenare încorporează activităţile prin care personalul instituţiei

publice este determinat să participe la identificarea şi satisfacerea interesului public
00:10 pe toate treptele ierarhice ale structurii administrative, luând în considerare factorii
]0 care îl motivează să contribuie la înfăptuirea în condiţii superioare a obiectivelor
publice.
Aceasta presupune o implicare reală şi efectivă a funcţionarilor publici de
execuţie şi de conducere la atingerea obiectivelor şi obţinerea de performanţe tot mai
bune prin:
 utilizarea unui sistem flexibil de cointeresare materială şi morală bazat pe o
largă paletă de criterii, corespunzătoare specificului activităţii
 asigurarea condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii
 cuantificarea şi evaluarea corectă a rezultatelor activităţii.
Acordarea stimulentelor materiale este restricţionată de aplicarea normelor
legale în instituţiile publice, ceea ce nu stimulează performanţa.
Nivelul de salarizare nu este atractiv pentru personalul calificat.
Unii funcţionari publici, mai cu seamă cei aleşi îşi folosesc adesea funcţia
efemeră cât sunt în această postură, pentru atingerea obiectivelor personale, uitând
că se află în serviciu public.
În actualele condiții, în țara noastră în instituțiile publice se utilizează

motivarea angajaților? Cum?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
47
4.5. Funcţia de evaluare şi control
Funcţia de evaluare şi control reuneşte ansamblul activităţilor prin care se

verifică performanţele obţinute comparativ cu obiectivele stabilite în conformitate cu
00:20 reglementările juridice în vigoare şi cu misiunea instituţiei publice de a satisface
interesul general cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetățenilor.
Prin aceste activităţi se urmăreşte:
 evaluarea operativă şi postoperativă a rezultatelor:
- instituţiei în ansamblu;
- a verigilor organizatorice;
- a fiecărui angajat.
 identificarea abaterilor de la obiectivele stabilite:
- normele şi normativele în vigoare;
- standardele existente;
- evidenţierea cauzelor şi a devierilor;
- adoptarea măsurilor de corecţie a dezechilibrelor;
- menţinerea echilibrului dinamic.
Activitatea de control se concretizează în28:
- verificarea modului în care se execută deciziile administrative ale
funcţionarilor publici;
- corectarea unor decizii în concordanţă cu realităţile;
- iniţierea unor decizii pentru soluţionarea noilor probleme.
Un control eficient presupune respectarea unor cerinţe:
 să se exercite continuu, permanent, operativ;
 să fie preventiv şi reglativ;
 să fie flexibil, realist, obiectiv;
 să aibă finalitate şi caracter sancţionator;
 să se realizeze de către personal specializat care îşi desfăşoară
activitatea în diferite compartimente de control intern pe categorii
de deficienţe;
 să fie orientat în exclusivitate către satisfacerea interesului
general, public.
Credeţi că în instituţiile publice cerinţele unui control eficient trebuie să

difere de cel înfăptuit într-o firmă? Trebuie să fie mai consistente? De ce?
............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
..................................................................................................................................
În sistemul de control al instituţiei publice funcţionează un algoritm
birocratic bine pus la punct cu termene şi responsabilităţi29 ce poate conduce la
întârzieri în valorificarea actelor de control.
Are ca scop:
 realizarea atribuţiilor, a politicilor adoptate;
 respectarea legalităţii şi dispoziţiilor conducerii;
 furnizarea promptă a informaţiilor necesare adoptării deciziilor.
28
A. Androniceanu – op. cit., p. 42.
29
D. Rais, A Simionescu, T. Pendiuc – op.cit., p. 27.
48
Controlul exercitat în instituţiile publice vizează cu prioritate:
 verificarea legalităţii şi oportunităţii deciziilor administrative;
 aprecierea modului de utilizare a mijloacelor juridice de care
dispun;
 urmărirea gradului de îndeplinire a misiunii autorităţilor
administrative sub aspect cantitativ şi calitativ;
 obţinerea informaţiilor exacte necesare perfecţionării activităţii, a
structurilor şi cadrului legislativ.
La nivel local, controlul se exercită de către:
 conducătorul instituţiei publice
 administraţia publică locală care:
 are obligaţia faţă de cetăţeni, ca utilizatori ai serviciilor publice,
să le asigure servicii de calitate la timp
 realizează controlul serviciilor publice pe care le-a creat
 trebuie să efectueze un control general – ce vizează întreaga
activitate, dar şi ierarhic – în virtutea raporturilor de
subordonare.
Când este eficient controlul exercitat într-o instituţie publică?

........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Asupra administraţiei publice pe diferitele ei niveluri se exercită:
1. – control extern – ex. Parlamentul controlează guvernul, Corpul de
Control al Guvernului controlează Prefectura, Prefectul controlează
hotărârile Consiliilor judeţene şi locale, Consiliile judeţene şi locale
controlează activitatea Primarului şi Preşedintelui.
2. – control intern – prin direcţiile de specialitate şi conducătorii lor
- este reglementat prin acte legislative şi are ca obiective:
 îndeplinirea atribuţiilor instituţiei publice
corespunzător misiunii cu maximă eficienţă;
 protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor
datorate erorilor, risipei sau fraudei;
 respectarea legii, a reglementărilor şi a deciziilor
conducerii.
Controlul financiar preventiv în instituţiile publice are un rol deosebit.
Vizează: - angajamentele legale şi bugetare
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
- efectuarea de plăţi din fonduri publice;
- efectuarea de încasări din fonduri publice;
- alte tipuri de operaţiuni stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.
Prezintă două forme:
1. – control financiar preventiv propriu efectuat de contabilul şef
sau de persoane delegate de acesta
2. – control financiar preventiv delegat realizat de către controlori
financiari delegaţi de Ministerul Finanţelor Publice.
Auditul intern – este activitatea ce constă în efectuarea de verificări, inspecţii
şi analize ale sistemului propriu de control intern în scopul evaluării obiective a
măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea
eficientă a resurselor.
49
Controlul precede auditul.
Auditul:
 presupune şi adoptarea de măsuri care să conducă la îmbunătăţirea activităţii
de control
 se organizează în mod independent sub forma unui compartiment specializat
 şeful compartimentului de audit este subordonat direct conducătorului
instituţiei publice
În concluzie, funcţia de control încheie un ciclu al procesului de management
şi creează premisele unui nou ciclu, al eficienţei şi calităţii serviciilor publice.
1. Teoriile motivaţionale şi managementul modern

2. Rolul controlului în fundamentarea deciziilor manageriale.
01:00 3. Particularităţi ale controlului în administraţia public locală.

Care din afirmaţii sunt corecte?
a) Controlul vizează verificarea legalității deciziilor
administrative;
b) Activitatea de control se concretizează în inițierea unor decizii;
c) În administrația publică este important numai controlul extern;
01:30 d) La nivel local controlul se exercită cu prioritate de către organele
centrale;
e) Stabilirea sistemului de control în instituţiile publice nu este un obiectiv
al previziunii;
f) Coordonarea este necesară datorită influenţelor interne şi externe
instituţiei publice;
g) Controlul acționează și pentru prevenirea abaterilor;
h) Sancțiunile administrative nu sunt motivaționale;
i) Coordonarea este multilaterală când se desfășoară între manager și
fiecare subordonat.

1. Sunt metode de control utilizate în instituţiile publice:
a) sistemul de contabilitate analitică;
b) simularea;
c) şedinţa;
d) diagrama cauză-efect.
2. Motivarea funcţionarului public:

a) se realizează mai ales prin sancţionarea disciplinară;
b) se realizează cel mai eficient prin avansare;
c) joacă doar rol managerial;
d) trebuie să se bazeze mai ales pe vechime.
50
3.Funcţia de coordonare în instituţiile publice:
a) este impusă de o permanentă corelare a intereselor individuale;
b) în plan local se realizează doar la nivelul fiecărui serviciu public;
c) la nivelul colectivităţilor locale revine autorităţilor administraţiei publice;
d) suportă influenţă doar de natură legislativă.
4. Nu sunt cerinţe ale controlului eficient exercitat în instituţia publică:

a) orientarea exclusivă către satisfacerea interesului personal;
b) continuitate şi operativitate;
c) flexibilitate şi realism;
d) finalitate.
5. Controlul în instituţia publică nu poate:

a) să se orienteze către satisfacerea intereselor personale;
b) să fie atât intern, cât şi extern;
c) să fie financiar preventiv propriu sau delegat;
d) să verifice legalitatea şi oportunitatea deciziilor administrative.
6. Alegeţi varianta corectă:

a) în sistemul de control al instituţiei publice funcţionează un algoritm
birocratic bine pus la punct;
b) controlul financiar preventiv delegat este o formă de control intern;
c) auditul precede controlul ;
d) în plan local coodonarea se realizează numai la nivelul fiecărui serviciu
public.
7. Care din afirmaţii nu exprimă o cerinţă a unui control eficient într-o instituţie
publică:
a) să fie operativ ;
b) să nu aibă caracter de sancţiune ;
c) să fie orientat exclusiv către satisfacerea interesului general ;
d) să aibă finalitate.
8. Controlul eficint într-o instituţie publică nu are caracter:

a) sancţionator;
b) operativ ;
c) de finalitate ;
d) de orientare către satisfacerea exclusivă a interesului personal.
9. Funcţia de coordonare:
a) asigură adaptarea Instituţiilor publice la situaţiile concrete;
b) se realizează prin delegare;
c) asigură sincronizarea acţiunilor managerilor;
d) este inclusă în funcţia de previziune.
A=a+c; B=c+d; C=a+b; D=b+d.
10. Prin funcţia de antrenare:

a) personalul de execuţie este implicat la stabilirea obiectivelor instituţiilor
publice;
b) managerii sunt implicaţi în stabilirea obiectivelor instituţiilor publice;
c) managerii exercită o influenţă directă asupra subordonaţilor prin autoritate;
d) sunt sancţionaţi angajaţii pentru nerealizarea sarcinilor.
51
A=a+c+d; B=a+b+c; C= b+c+d; D=a+b+d.
11. Funcţia de control:

a) este ansamblul de activităţi prin carese verifică performanţele actuale ale
unui sistem;
b) este corelată cu funcţia de coordonare;
c) presupune comprarea realizărilor cu obiectivele prestabilite;
d) se realizează numai prin motivarea angajaţiilor.
A=a+b+c; B=b+d; C= a+c; D=a+b.
12. Antrenarea prin intermediul comenzii presupune:

a) formularea unor ordine simple şi directe;
b) îmbinarea motivării cu răspunderea îndeplinirii sarcinilor;
c) promovarea disciplinei în muncă;
d) exercitarea autorităţii manageriale.
A=a+b+c; B=a+c+d; C= a+b+c+d; D=a+b+d.
13. Coordonarea:
a) nu poate fi bilaterală;
b) se realizează periodic;
c) presupune uneori măsuri urgente de adaptare;
d) este influenţată numai de elemente interne ale organizaţiei.
14. Controlul ierarhic-specializat financiar:

a) este un proces complex şi permanent;
b) poate fi preventiv;
c) este extern;
d) se axează pe latura bănească a activităţiilor.
A=a+b+d; B=b+c+d; C= a+b; D=a+b+c+d.
15. Satisfacerea nevoilor motivatoare ale angajaţiilor poate declanşa:

a) lipsa de interes în muncă;
b) indisciplina în muncă;
c) antrenarea eficace în realizarea obiectivelor;
d) fuga de responsabilitate.
16. Controlul presupune:

a) comparare;
b) corecţie;
c) prevenire;
d) decizie.
A=a+b+c; B=a+c+d; C= a+b+d; D=a+b+c+d.
17. Controlul bugetar:

a) utilizează ca instrument de analiză numai bugetul de venituri şi cheltuieli;
b) este un control tehnico-financiar;
c) este ierarhic-specializat;
d) este un simplu proces de comparare.
52
Răspunsuri:
Testul 1
Sunt corecte afirmațiile de la punctele: a, b, e, f, g.
1. a; 2. b; 3. c; 4. a; 5. a; 6. a; 7. b; 8. d;
9. A; 10. D; 11. A; 12. B; 13. c; 14. A;
15. c; 16. D; 17. c.
4.8. Rezumat
 Coodonarea la nivelul administrației locale se realizează pe două paliere.

 Antrenarea lucrătorilor din instituția publică utilizează în mică măsură
motivarea.
 Controlul și evaluarea au un rol amplu și influențe multiple.
01:50
4.9. Bibliografie
1. A. Androniceanu – Management public, Ed. Economică,

Bucureşti, 2009, p. 41.
2. D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc – Managementul
administraţiei publice, Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
1999, p. 27.
3. M. Păunescu – Management public în România, Ed. Poliron,
Iași, 2008.
53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ORGANIZAREA MANAGERIALĂ A
INSTITUȚIEI PUBLICE
Cuprins
5.1. Obiective
5.3. Sistemul de management al instituției publice
5.4. Particularitățile organizării în instituțiile publice
5.5. Sistemul de organizare în administrația publică
5.6. Structura organizatorică a instituțiilor publice
5.9. Rezumat
5.10. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 ORGANIZAREA MANAGERIALĂ A INSTITUȚIEI
PUBLICE în care veți putea: Explica specificului sistemului de management în
instituția publică; Evidenția caracteristicile organizării în instituțiile publice; Înțelege
specificului organizării în administrația publică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeți la întrebările:
 Care sunt elementele definirii structurii organizatorice a instituțiilor
publice?
 Ce este specific sistemului de organizare în administrația public?
 Ce rol are funcția public în sistemul de organizare al instituțiilor publice?
5.3. Sistemul de management al instituției publice
Particularităţile funcţiilor procesului de management se reflectă şi în sistemul

de management al instituţiei publice, care se prezintă ca unitate a celor patru
00:00 subsisteme:
- organizatoric
- informaţional
- decizional
- metode şi tehnici de conducere.
Sistemul de management al instituțiilor publice poate include și alte elemente

decât cel al organizației economice?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
5.4. Particularitățile organizării în instituțiile publice
În instituţiile publice organizarea managerială ca parte componentă a

sistemului de management cunoaşte o serie de particularităţi comparativ cu cea a
00:10 organizaţiilor economice:
54
1. Este puternic influenţată de caracterul naţional, istoric şi tradiţional al
instituţiilor publice. De aceea, sesizăm diferenţieri evidente de la
 o ţară la alta
 o etapă la alta în cadrul graniţelor naţionale.
2. Complexitatea şi amploarea organizării este dependentă de:
 nivelul la care acţionează instituţia publică: central, zonal,
local etc.
 obiectivele pe care le are de îndeplinit.
3. Factorul politic joacă un rol important, deoarece obiectivele multor
instituţii publice direct, iar pentru altele indirect, decurg din programele de
guvernare, care desigur nu sunt delimitate arbitrar, dar totuşi în funcţie de ceea ce-şi
propune partidul să înfăptuiască în perioada cât se află la putere în plan economic,
social-cultural etc.
4. Fiecare tip de instituţie publică are o structură proprie determinată de locul
şi rolul pe care îl îndeplineşte în sistemul social-global al ţării, de specificul ei, de
nivelul şi dimensiunile colectivităţilor pe care le reprezintă, de viziunea celor pe care
îi serveşte, dar şi de caracteristicile social-istorice ale zonei în care activează.
5. Într-o societate democratică, instituţiile publice trebuie să promoveze
interesele generale ale societăţii şi de aceea organizarea trebuie să-i permită acest
lucru.
6. Apar situaţii în care sarcinile de organizare ale unor componente ale
administraţiei depăşesc sfera atribuţiilor acestora (ex., Ministerul Justiţiei are sarcini
în organizarea instanţelor de judecată, care sunt de fapt o altă categorie a instituţiilor
publice).
7. Birocraţia este forma de organizare în instituţiile publice care s-a dovedit
de-a lungul vremii superioară celorlalte forme. Max Weber este cel care a explicat
rolul birocraţiei ş a formulat cele 6 precepte ce se aplică şi în prezent:
a. existenţa zonelor de jurisdicţie statice, clar delimitate prin legi şi
reguli administrative;
b. organizarea şi repartizarea sarcinilor se bazează pe diviziunea
muncii;
c. autoritatea care precizează atribuţiile, competenţele şi
responsabilităţile este stabilă, nu este arbitrară;
d. managementul birocratic se fundamentează pe documente scrise
care se păstrează în formula originală;
e. organizarea funcţională este bazată pe ierarhie;
f. funcţionarii publici sunt integraţi în administraţie prin contracte
de muncă liber consimţite şi mutual legiferate.
Pe baza acestor precepte, funcţionarul public îşi poate clădi o carieră pe
termen lung în funcţie de capacitatea sa .
Trebuie precizat că instituţiilor publice le corespund cele 2 forme de
birocraţie:
- mecanicistă şi
- profesională
(de exemplu, în cadrul spitalului acţionează conducerea acestuia şi corpul medical,
fiecare posedă capacităţi şi competenţe de influenţă importante, dar diferite şi de
amploare inegală).
Credeți că preceptele lui Weber cu privire la birocrație mai sunt valabile
astăzi? Care? Explicați.
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
55
8. Organizarea unei instituţii publice presupune înlănţuirea unor structuri prin
care se delimitează elementele componente ale sistemului, sarcinile şi competenţele
ce le revin acestora, precum şi relaţiile dintre ele.
Ea poate fi privită ca:
 structură – ce conţine modul de reprezentare şi dispunere a elementelor
componente;
 proces – ce constă în stabilirea sarcinilor, competenţelor şi
responsabilităţilor componentelor.
9. Procesul de organizare în instituţiile publice, în general
a) se bazează pe 3 variabile: - misiune;
- funcţii;
- dispozitive de repartiţie şi coordonare în plan
colectiv şi individual.
b) se structurează în funcţie de aceste variabile pe mai multe etape:
 precizarea misiunii – se reflectă în obiectivele stabilite ce se regăsesc în
planurile de dezvoltare;
 delimitarea funcţiilor – concretizată în crearea departamentelor sau
compartimentelor specializate în înfăptuirea activităţilor omogene şi/sau
complementare;
 stabilirea nivelului – de înfăptuire a atribuţiilor – repartizează puterea
formală;
 integrarea procedurilor şi dispozitivelor de coordonare;
 individualizarea activităţilor prin împărţirea sarcinilor concrete, stabilirea
rolurilor ce trebuie îndeplinite, a regulilor ce trebuie respectate şi în final
delimitarea posturilor de muncă şi descrierea lor în fişa individuală a
acestora.
5.5. Sistemul de organizare în administrația publică
În administraţia publică funcţionează două mari sisteme de organizare:

 centralizarea – înseamnă subordonare ierarhică a autorităţilor locale faţă
01:10 de cele centrale care:
 raportează cum exercită conducerea
 execută deciziile emise de autorităţile centrale
 descentralizarea presupune transferarea puterii de decizie către
reprezentanţii locali (prefecţi)
 recunoaşterea personalităţii juridice administrativ-teritoriale şi a
colectivităţilor
 existenţa autorităţii locale alese, care sunt doar supuse unor forme de
control stabilite prin lege
 are două componente:
a) teritorial-administrativă – care presupune recunoaşterea:
- colectivităţilor locale;
- a dreptului de a-şi rezolva singure problemele;
b) tehnică - care presupune acordarea unei anumite autonomii unui
serviciu public determinat, căruia i se conferă personalitate juridică
- se realizează prin construirea unor instituţii publice sau de
utilitate publică ce au dobândit personalitate juridică şi au la bază proprietatea
privată a statului.
56
Există 2 tipuri de structuri:
1. structura ierarhic-funcţională – vizează organizarea pe niveluri ierarhice şi
domenii:
- asigură unitatea de acţiune şi coordonarea intersistemică;
- desemnează instituţii cu competenţe;
a) generale:
 desfăşoară activităţi în toate sferele (ex., Guvernul, consiliile
judeţene, locale, Prefecturi)
 dimensiunea competenţelor este diferită:
 primăriile nu au competenţe în domeniul apărării, afacerilor externe,
transporturi aeriene etc.
 Guvernul, ca urmare a descentralizării, şi-a redus atribuţiile în
teritoriu delegând atribuţii instituţiilor descentralizate (ex., sănătate,
educaţie, protecţie socială, finanţe etc.)
b) specifice:
 sunt organe de specialitate ce desfăşoară activităţi în domenii
distincte
 adesea sunt subordonate celor generale de la acelaşi nivel (ex.,
ministerele se subordonează Guvernului)
 activează la nivel central (ministere, agenţii, oficii etc.)) sau local
(direcţii, inspectorate, comitete, circumscripţii etc.)
 există organisme de specialitate:
o de ramură – ex. Ministerele Justiţiei, Sănătăţii, de Externe
o de domeniu: Ministerele Muncii şi Protecţiei Sociale, Finanţelor
etc. ce au competenţe în toate sau mai multe ramuri
În administraţia centrală subordonarea ierarhică se regăseşte în teritoriu până
la nivel judeţean
 organul ierarhic superior nu poate anula actul organului inferior, ci doar îl
poate suspenda sau poate acţiona pe căi legale pentru suspendare30.
 acest tip de structură are semnificaţie deosebită în asigurarea eficienţei
instituţiei publice.
2. structura teritorială – este rezultatul diferenţierii autorităţilor în raport cu aria

teritorială în care pot acţiona şi desemnează instituţii cu competenţă teritorială:
a) generală, denumite instituţii centrale (ex., Guvern, ministere) care exercită
competenţele la nivelul întregii ţări, în interesul general al populaţiei în sistemul
social-global.
b) limitată, denumite instituţii locale ce exercită competenţe numai în unităţile
administrativ-teritoriale desemnate în vederea soluţionării intereselor
colectivităţilor locale care sunt multiple, complexe şi specifice şi de aceea trebuie
găsite soluţii corespunzătoare. La nivel central nu s-ar putea rezolva operativ,
diferenţiat, flexibil şi mai ales eficient.
Esenţial este ca între cele două tipuri de structuri să se realizeze o conlucrare
raţională pentru a se obţine cele mai bune rezultate posibile la un moment dat,
asigurându-se astfel posibilitatea practicării unei structuri flexibile, care să se
adapteze dinamismului vieţii economico-sociale, ceea ce conduce la evitarea
 supradimensionării structurii care ar mări cheltuielile şi birocraţia, dar şi a
 subdimensionării care ar supraaglomera personalul şi ar determina
 superficialitate şi slabă calitate în activitatea acestuia.
30
D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc – op. cit., p. 34.
57
O asemenea structură constituie garanţia înfăptuirii obiectivelor propuse în
condiţii de eficienţă.
Între structura ierarhic/funcțională și cea teritorială există corelații? În ce

constau?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5.6. Structura organizatorică a instituțiilor publice
Structura organizatorică a instituţiei publice are în componenţa sa cele 6

01:00 elemente: postul, funcţia şi compartimentul de muncă, nivelul ierarhic, ponderea
ierarhică şi relaţiile organizatorice care prezintă unele specificităţi:
- unele activităţi sau servicii publice sunt prestate de o categorie distinctă de
personală denumită „funcţionar public, care este numit într-o funcţie publică
conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici” (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 600 din 8 decembrie 1999) şi face parte din
Corpul funcţionarilor publici.
- funcţionarii publici se diferenţiază de ceilalţi angajaţi prin faptul că:
a) pentru angajare, care se realizează în urma concursului sau
examenului, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ anumite
condiţii specifice:
 cetăţenie română şi domiciliu în România;
 să cunoască limba română;
 să aibă vârsta de 18 ani împliniţi;
 capacitate deplină de exerciţiu;
 stare de sănătate corespunzătoare funcţiei, atestată prin
certificat medical;
 să nu fie condamnat pentru o infracţiune care să determine
incompatibilitatea exercitării funcţiei publice;
 să promoveze concursul sau examenul.
b) funcţionarii publici se clasifică în debutanţi şi definitivi, durata
stagiului fiind diferită în funcţie de nivelul studiilor;
c) funcţionarii publici definitivi trebuie să depună jurământul de
credinţă şi declaraţia de avere la conducătorul instituţiei sau autorităţii
publice;
d) interdicţia cumulului de funcţii cu excepţia calităţii de cadru didactic;
e) în cadrul autorităţii şi instituţiei publice se constituie comisii paritare,
în alcătuirea cărora intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de
conducere şi sindicatul funcţionarilor publici;
f) drepturile şi îndatoririle sunt specifice funcţionarilor publici.
Funcţia publică – reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
stabilite de autoritate sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării
competenţelor sale.
 se stabileşte de legislativ
 fiecare autoritate a administraţiei publice locale are competenţa să-şi stabilească
funcţii specifice din aparatul de lucru
58
 principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, conform art. 4, sunt:
 asigurarea promptă şi eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de
putere şi presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de către
funcţionarii publici;
 selectarea funcţionarilor publici exclusiv după criteriul competenţei;
 egalitatea şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor
publici;
 stabilitatea funcţionarilor publici.
 atât funcţiile de conducere cât şi cele de execuţie în instituţiile publice sunt
ocupate de funcţionari publici:
- permanenţi – angajaţi;
- nou veniţi – ca rezultat al scrutinului electoral.
În administraţie, în general posturile şi funcţiile de conducere sunt ocupate
de funcţionari publici cu orientare politică, reprezentanţi ai formaţiunilor politice
care au obţinut majoritatea în alegeri31.
 de aceea devine preponderent factorul politic în procesul de recrutare,
selectare şi numire a funcţionarilor publici;
 adesea criteriul competenţei profesionale nu prea este luat în considerare, ceea
ce va avea urmări defavorabile;
 ei de regulă influenţează considerabil şi celelalte componente ale structurii
organizatorice;
 de asemenea, apare schimbarea continuă în posturile cheie, odată cu
modificările în viaţa politică;
 dominaţia laturii politice se concretizează în satisfacerea de obicei a
intereselor de grup social, a unui partid, ceea ce poate avea consecinţe
negative în evoluţia atât pe termen scurt, cât şi lung.
 este nevoie de:
- criterii de promovare a funcţionarilor publici care să se
fundamenteze în primul rând pe competenţa profesională şi
managerială;
- orientarea partidelor către atragerea specialiştilor în politică pentru a
putea dispune de persoane competente care să ocupe funcţiile
respective de conducere;
 numărul nivelurilor ierarhice nu diferă prea mult de la o instituţie la alta:
- la nivel central multe instituţii au adoptat structuri tipizate (ex.
ministerele)
- la nivel local diferenţa este impusă mai ales de dimensiunea
colectivităţii locale pe care o deserveşte instituţia respectivă
(comună, oraş, judeţ etc.).
 compartimentele funcţionale din cadrul instituţiilor publice fundamentează
decizii administrative, dar asigură şi asistenţa de specialitate a celorlalte
compartimente (ex., ministere, departamente, direcţii, servicii etc.).
Componentele primare ale structurii organizatorice a instituţiilor publice se
reflectă în documentele de formalizare a acestora:
- Regulamentul de organizare şi funcţionare
- Organigrama – care realizează transcrierea formală a opţiunilor cu privire
la repartiţia autorităţii şi responsabilităţilor pe baza unor reguli. Se utilizează mai
multe tipuri:
o funcţionale – pe baza funcţiunilor îndeplinite;
o ierarhice;
31
A. Androniceanu – op.cit., p. 80).
59
o divizionale – în funcţie de segmentele strategice;
o matriceale – în jurul legăturilor dintre funcţiuni şi segmente, fără să traseze
circuitele efective de funcţionare şi relaţiile dintre activităţi.
- Sociograma – identifică puterea informală, scurtcircuitele ierarhice,
relaţiile privilegiate, criteriile de recunoaştere a „reţelelor paralele” (ex., într-o
universitate există mai multe filiere fără relaţii nete de putere formală între
personalul didactic, administrativ şi tehnic)
o are configuraţii specifice de obicei şi ţine cont de interacţiunile
informale
- Statul de funcţii – în care se descriu funcţiile;
- Fişa posturilor de muncă prin care se individualizează sarcinile,
competenţele şi responsabilităţile fiecărui angajat. Ea include date referitoare la:
o condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ocupantul postului
o relaţiile cu celelalte posturi.
Modelele acestor documente se aprobă prin Hotărâre de Guvern.
Prin aceste documente se exercită de către manageri funcţiile procesului de
management.
1. Particularități ale organizării în administrația publică;

2. Specificul structurii organizatorice în instituțiile publice;
3. Semnificația funcției publice în organizarea instituțiilor publice
Testul 1
Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt false? Cum le-ați reformula pentru a
01:30 deveni adevărate?
a) Organigrama instituțiilor publice nu este influențată de tradiții în epoca
actuală;
b) Organigrama instituțiilor publice trebuie să-i permită promovarea
intereselor proprii;
c) Instituțiilor publice le corespund cele două forme birocratice: mecanicistă
și profesională;
d) Organizarea instituțiilor publice poate fi privită doar ca structură.
Testul 2.
Alegeți răspunsul corect.
1. Sunt documente specifice de formalizare a structurii organizatorice în instituţiile
publice:
a) organigrama
b) regulamentul de organizare şi funcţionare
c) fişa postului de muncă
d) sociograma.
2. Organizaţia publică:
a) este o organizaţie economică;
b) este o organizaţie non-profit;
c) se identifică cu autoritatea publică;
d) este similară cu puterea publică.
60
3. Structura organizatorică a instituţiei publice:
a) include şi alte elemente decât cele din cadrul firmei;
b) are prevăzută numai posturi de muncă ocupate de către funcţionarii publici;
c) se reflectă numai în documentele de formalizare specifice, cum ar fi
regulamentul de organizare şi funcţionare;
d) se caracterizează prin existenţa funcţiei publice.
4. Funcţia publică:
a) poate fi numai funcţie de conducere;
b) se exercită pe baza unor principii;
c) are întotdeauna caracter politic;
d) contribuie întotdeauna direct la realizarea puterii politice.
5. Organizarea în instituţia publică:

a) exclude birocraţia;
b) este impusă de autoritatea superioară;
c) poate fi privită ca proces şi ca structură;
d) se manifestă doar prin structura organizatorică.
6. Consiliile judeţene şi primăriile sunt instituţii publice:

a) ale administraţiei centrale;
b) care activează în sfera legislativă;
c) administrative;
d) de specialitate.
7. Nu este funcţie publică de execuţie cea îndeplinită de:

a) referent;
b) secretar;
c) consultant;
d) expert.
8. Sunt particularităţi ale sistemului de organizare a instituţiei publice:

a) birocraţia este forma superioară de organizare în instituţia publică;
b) instituţiile publice au structuri organizatorice identice ;
c) factorul politic nu influenţează organizarea instituţiei publice;
d) structura organizatorică este definită prin 7 elemente.
9. Ca formă de organizare în instituţia publică, birocraţia:

a) s-a dovedit superioară celorlalte forme;
b) a fost explicată de H.Fayol;
c) nu presupune organizarea şi repartizarea sarcinilor pe baza diviziunii
muncii;
d) se bazează pe autoritate arbitrară.

a) este finanţată numai de la bugetul de stat;
b) nu există obligatoriu înainte de numirea pe post a funcţionarului public;
c) trebuie să aibă caracter obligatoriu;
d) se creează pentru a da satisfacţie directă unor interese individuale.
61
11. Organizarea în instituţia publică:
a) presupune birocraţia;
b) este impusă de autoritatea superioară;
c) se manifestă doar prin structura organizatorică;
d) poate fi privită numai ca proces.
12. Specific sistemului de organizare a instituţiei publice este faptul că:

a) instituţiile publice au structuri organizatorice identice;
b) factorul politic influenţează organizarea instituţiei publice;
c) structura organizatorică este definită prin 7 elemente;
d) birocraţia nu este forma cea mai bună de organizare în instituţia publică.
13. Birocraţia, ca formă de organizare în instituţia publică:

a) s-a dovedit inferioară celorlalte forme;
b) a fost explicată de Max Weber;
c) nu presupune organizarea şi repartizarea sarcinilor pe baza diviziunii
muncii;
d) se bazează pe autoritate arbitrară.
Răspunsuri:
Testul 1
Afirmațiile incorecte sunt variantele b, c și d care pot devein corecte astfel:
b) Organizarea instituțiilor publice are un puternic caracter național, istoric și
tradițional.
c) Organizarea instituțiilor publice trebuie să permit promovarea intereselor
generale;
d) Organizarea instituțiilor publice trebuie privită atât ca structură cât și ca process.
Alegeţi răspunsul corect 1. d; 2. c; 3. d; 4. b; 5. c; 6. c; 7. b; 8. a
9. a; 10. c; 11. a; 12. b; 13. b.
5.9. Rezumat
 Sistemul de management al instituțiilor publice prezintă o serie de
particularități în ceea ce privește maniera de aplicare a fiecărei componente a
acesteia;
 Organizarea instituțiilor publice cunoaște o serie de particularități atât ca formă
cât și ca fond, datorită scopului instituțiilor publice și a modului în care își
desfășoară activitatea;
 În administrația publică organizarea cunoaște o serie de elemente specifice;
 Documentele de formaliyare cunosc şi aspecte specifice;
01:50  Funcţia publică este element esenţial al structurii organiyatorice a instituţiilor
publice.
5.10. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie:
II. Bibliografie facultativă:
1. C. Petraru, A.G. Simionescu – Management public şi administraţie, Ed.
Independenţa Economică, Piteşti, 2001.
2. F.Petru – Managementul administrației publice locale: o abordare
proactivă, Ed. Economică, 2007.
3. G. Moldoveanu – Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti,
1998, p. 51-52.
62
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI
DECIZIONAL ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
Cuprins
6.1. Obiective
6.3. Particularităţile sistemului informaţional din instituţiile publice
6.4. Decizia administrativă – fundament la conducerii instituţiilor publice
6.5. Tipologia deciziilor administrative
6.6. Fundamentarea deciziilor administrative
6.9. Teme de control
6.10. Rezumat
6.11. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI DECIZIONAL ÎN
INSTITUŢIILE PUBLICE - pe parcursul căreia veţi putea reflecta elementele
specific ale sistemului informaţional în instituţiile publice; veţi evidenţia
particularităţile deciziei administrative şi veţi prezenta puncte de vedere cu privire la
fundamentarea deciziilor administrative.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeţi la întrebările:
 Ce rol joacă informaţia publică?
 Ce particularităţi prezintă decizia administrativă?
 Cum se fundamentează deciziile administrative?
6.3. Particularităţile sistemului informaţional din instituţiile publice
Un sistem informaţional bazat pe calculator , deci un sistem informatic, în

instituţiile publice a devenit indispensabil deoarece:
00:00  informaţia este resursă esenţială a desfăşurării unei activităţi eficiente;
 exercitarea autorităţii legislative, juridice şi executive presupune existenţa
unui circuit informaţional raţional şi prompt;
 fiecare componentă a sistemului de management a instituţiei publice este
atât emiţător cât şi beneficiar de informaţii;
 funcţionarii publici aleşi şi numiţi trebuie să cunoască operativ intrările şi
ieşirile din sistem pentru asigurarea funcţionalităţii instituţiei publice;
 trebuie aplicate noile concepte şi mijloace manageriale bazate pe utilizarea
aparatului statistico-matematic.
Sistemul instituţiilor publice este: un sistem integrat care asigură informaţiile
necesare planificării, activităţii operative, controlului pentru adoptarea deciziilor
prezente şi viitoare; o reţea feed-back ce asigură colectarea tuturor reacţiilor la
acţiunile din mediul de contact, permanent şi sistematic, folosind metode şi
instrumente adecvate.
63
Sistemul informatic într-o instituție publică este o necesitate în prezent?
De ce?
……………………………………………………………………………………........
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
Particularităţi ale sistemului informatic în instituţiile publice:

1. unele informaţii sunt imperative, adică obligatorii pentru beneficiar să le
utilizeze (ex., legi, ordonanţe de urgenţă, decrete emise de către Parlament,
Guvern, Preşedinte);
2. alte informaţii sunt nonimperative şi asigură în mod curent informarea în
cadrul instituţiei publice.
3. Fluxul informaţional este considerat criteriu general pentru delimitarea
competenţelor şi astfel se asigură o structură organizatorică raţională.
4. Documentele sunt grupate în 2 categorii:
o folosite curent şi exclusiv de funcţionarii publici;
o folosite rar, care se păstrează în arhiva instituţiei publice.
5. Documentarea administrativă este integrată sistemului naţional de
documentare.
Consiliul Legislativ este organul care:
- a organizat sistemul de evidenţă al legislaţiei, introducând metode
moderne de înregistrare şi apelare a informaţiilor reunite într-o
bază de date;
- publică colecţii şi repertoare legislative şi buletine periodice de
informare legislativă.
Direcţia de Documentare şi Informare Legislativă are o serie de sarcini
concrete în domeniul documentării:
6. Aplicarea principiului unităţii metodologice a tratării informaţiilor impune
utilizarea funcţionarilor publici specializaţi în domeniul informatic.
7. Informaţia de interes public este elementul definitoriu al sistemului
informaţional dintr-o instituţie publică.
Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
defineşte informaţia publică ca fiind „orice informaţie care priveşte activităţile sau
care rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice indiferent de
suportul ori forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.
Conform acestei legi în fiecare instituţie publică trebuie să existe un
compartiment specializat de „Informaţii şi Relaţii Publice” sau persoane ce au
atribuţii în acest domeniu, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
Regulamentul de organizare şi funcţionare a acesteia.
Articolul nr. 5 al legii invocate stabileşte care sunt informaţiile de interes
public ce trebuie comunicate din oficiu : acte normative, structura organizatorică a
instituţiei publice, persoanele din conducere, coordonatele de contact, sursele
financiare, programele şi strategiile instituţiei publice, lista documentelor de interes
public, modalităţi de contestare a deciziilor adoptate în instituţia publică respectivă,
etc.
De asemenea trebuie să existe un buletin informativ anual cu lista
informaţiilor publice. Accesul la informaţile de interes public se fac prin: afişarea la
sediul instituţiei publice, publicarea în Monitorul Oficial, mass-media, publicaţii,
internet, consultarea la sediul instituţiei publice. Prin lege este stabilit dreptul la
solicitare al cetăţeanului, precum şi obligaţia instituţiei publice de a răspunde verbal
64
sau în scris.
Sunt precizate şi excepţiile de la eceastă regulă, care vizează informaţii ce nu
pot deveni publice, precum informaţiile din domeniul apărării, securităţii şi ordinii
publice; informaţii clasificate ce vizează interese economice şi politice, unele
activităţi comerciale şi financiare, date personale, anchete penale, proceduri juridice.
Dar legea garantează accesul mijloacelor de informare în masă şi stabileşte
obligativitatea existenţei unui purtător de cuvânt în cadrul instituţiei publice care
lunar organizează conferinţe de presă pentru aducerea la cunoştinţa publicului a
informaţiilor publice.
S-au stabilit prin lege şi sancţiunile pentru toţi cei care încalcă prevederile
acestei legi şi maniera în care se pot face plângeri la şedinţa de Contencios
Administrativ.
Tendinţele în domeniul sistemului informaţional32:
1. - dezvoltarea în ritm accelerat a sistemului informatic prin:
- adaptarea la fluxul real al informaţiilor;
- lărgirea sferei de cuprindere prin utilizarea computerelor în reţea, ceea
ce permite accesul simultan al mai multor utilizatori din diverse
componente.
Rol important revine:
- ciberneticii administrative care oferă metode şi tehnici de prelucrare
eficientă funcţionarilor specializaţi;
- informaticii administrative.
Avantajele utilizării sistemului informatic:
- sporirea operativităţii sistemului informaţional
- mărirea capacităţii de memorizare
- realizarea controlului automat al diverselor activităţi
- evitarea operaţiunilor de rutină şi orientarea către activităţi de
concepţie şi analiză
- asigură comunicarea directă cu sistemul mijloacelor automate.
2. - trecerea la exploatarea în direct a echipamentelor de calcul de către
funcţionarii publici nespecialişti
3. - accentuarea caracterului previzional anticipativ al sistemului
informaţional.
În concluzie, utilizarea unui sistem informaţional performant permite:
- adoptarea deciziilor adecvat;
- corelarea lor cu realitatea;
- creşterea calităţii serviciilor publice.
32
65
6.4. Decizia administrativă – fundament al conducerii instituţiilor publice
Ca în orice tip de organizaţie, şi în organizaţia publică decizia constituie

instrumentul esenţial al conducerii.
00:50
Decizia defineşte conducerea, este însăşi esenţa ei. În fond, conducerea se
realizează printr-un lung şir de decizii mai importante sau mai puţin importante care-
şi pun amprenta asupra activităţii pe termen scurt, mediu şi lung.
A conduce înseamnă a adopta decizii şi a le aplica în cele mai bune condiţii cu
scopul de a obţine rezultate maxime cu cheltuieli minime.
Prin decizie se stabilesc obiectivele ce urmează a se atinge, acţiunile concrete
ce vor contribui la înfăptuirea ei ca şi mijloacele de transpunere în practică a
acestora.
Decizia exprimă voinţa decidentului, interesele lui, chiar şi maniera de
înfăptuire a acestora.
Valoarea practică a deciziei reprezintă „criteriul calitativ cel mai relevant de
evaluare şi apreciere a activităţii manageriale”33.
Locul şi rolul ce îl au în societate, ca şi misiunea pe care o au de îndeplinit,
fac ca în sistemul decizional al instituţiilor publice să apară o serie de
particularităţi, asupra cărora ne vom opri în continuare.
a) În instituţiile publice se adoptă şi se aplică decizii administrative de
management, de către organele administraţiei de stat, care pot fi
reprezentate de către o persoană sau un grup de persoane.
Decizia administrativă este o manifestare de voinţă a unui organ al
administraţiei de stat, constând dintr-o opţiune, în vederea realizării unui scop34.
b) În general, deciziile administrative au caracter social-politic, deoarece
prin intermediul lor statul îşi îndeplineşte politica sa. Instituţia publică ce
transpune în practică această decizie, pentru a-şi îndeplini propria
misiune, trebuie să diminueze influenţa politicului şi să preîntâmpine
apariţia unor probleme interne.
c) De regulă, este decizie de tip unilateral şi descendent, care nu se poate
schimba uşor.
Dezvoltarea autonomiei decizionale este un deziderat dificil de atins şi oricum
este nevoie de ceva timp pentru aceasta.
Natura şi orientarea deciziilor depinde direct de structura jocurilor de putere şi
a strategiilor jucătorilor mai ales la nivel local.
Multiple fenomene şi jocuri de influenţă pot interveni, situându-se la
intersecţia unor parametri ca:
- valorile organizaţiei;
- ambiţia conducătorilor;
- factorii cognitivi.
Influenţele informale pot fi numeroase şi semnificative, mai ales la nivelul
serviciilor deconcentrate ale statului.
Cert este că decizia devine puternic influenţată de dimensiunile
comportamentelor şi contextul socio-politic al sistemului.
Abordarea lor de tip incrementalist are în vedere realizarea de posibile
acorduri între părţile implicate prin tatonări şi ajustări35.
Uneori se bazează pe elemente aleatorii, ceea ce conduce la efecte
33
D. Rais, A.Simionescu, T. Pendiuc – op. cit., p. 21.
34
35
M. Profiroiu – op. cit., p. 63.
66
defavorabile ale politicii aplicate.
d) Decizia administrativă trebuie să fie legală, adică să respecte întocmai, în
totalitate legislaţia existentă, să aibă fundamentare juridică. Aceasta înseamnă că:
- orice decizie se adoptă în condiţiile stabilite de lege cu respectarea strictă a
dispoziţiilor legale;
- de regulă, legea lasă libertatea de a hotărî modul de aplicare, corespunzător
situaţiilor concrete (ex., aplicarea contravenţiilor în funcţie de gravitatea faptelor de
către executant);
- uneori însă, legea poate prevedea expres maniera de aplicare ce devine
obligatorie pentru oricine (ex., aplicarea drepturilor omului).
Numai deciziile administrative trebuie să fie legale? Celelalte decizii ce se

adoptă la nivelul organizaţiei nu trebuie să respecte legalitatea?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
e) Scopul deciziei administrative este înfăptuirea unuia sau mai multor
obiective precis definite şi cuantificate pentru a putea fi urmărite şi
apreciată eficienţa ei, care depinde de:
- maniera de înţelegere şi rezolvare a problemei;
- realismul soluţiei adoptate;
- oportunitatea şi îndeplinirea la timp a fiecărei acţiuni.
f) Pentru a fi eficientă, o decizie administrativă trebuie să îndeplinească o
serie de cerințe:
- să ia în considerare cu prioritate interesele cetăţenilor, dar şi
acţiunea numeroşilor factori de influenţă mai ales la nivel local,
ceea ce permite înţelegerea mecanismelor specifice, zonale, ale
vieţii sociale;
- să fie adoptată şi aplicată la timp, ţinând seamă de mutaţiile
frecvente ce apar în sistemul nevoilor sociale mai ales în plan
local;
- să se integreze în ansamblul deciziilor anterioare pentru a se evita
suprapunerile, paralelismele şi apariţia disfuncţionalităţilor;
- să se adopte de organele competente:
o unele la nivel central – dacă vizează cadrul general al
activităţii, prin acte normative
o altele la nivel local – dacă vizează colectivităţile locale.
g) Numeroşi factori condiţionează decizia administrativă, de natură diversă:
economico-socială, politică, culturală, demografică, ecologică etc., de
aceea putem aprecia că ea se bazează pe raţionalitate parţială, iar
aplicarea ei adesea este fracţionată şi gestionată la diferite niveluri.
h) Deciziile administrative adoptate de către organele de la nivel superior
sunt obligatorii pentru cele de nivel inferior.
i) Ele au un grad înalt de generalitate şi aplicarea lor se poate prelungi în
timp.
Trebuie să intervină doar când deciziile organelor inferioare vin în
contradicţie cu cele ale organelor superioare.
67
Cerinţele unei decizii administrative pentru a fi eficiente nu le întâlnim şi la
deciziile adoptate de firmă?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
6.5. Tipologia deciziilor administrative
Instituţiile publice adoptă şi aplică mai multe tipuri de decizii specifice:

1. – în funcţie de amploarea sferei decizionale a decidentului sunt:
01:30
a. decizii integrale – adoptate de decident fără a fi necesar avizul unor
funcţionari publici;
b. decizii avizate – condiţionate de avizarea funcţionarilor publici de
nivel ierarhic superior.
2. – în funcţie de situaţii concrete, se adoptă decizii administrative:
a. normative – cu caracter de generalitate, ce se includ în acte normative
a căror aplicare este obligatorie la nivelurile corespunzătoare;
b. individuale – pentru situaţii particulare de către cei care au
competenţe.
3. – în funcţie de orizontul de timp sunt:
a. decizii pe termen nelimitat – sunt deciziile fundamentale sub forma
decretelor, legilor, ordonanţelor de urgenţă etc.;
b. decizii pe termen lung – la nivelul administraţiei centrale şi locale;
c. decizii pe termen mediu – la nivel de guvern sau local;
d. decizii curente – la toate nivelurile.
4. – în funcţie de competenţa decidentului:
a. decizii executorii – fundamentate numai de autorităţile administrative
şi vizează modalităţile de desfăşurare a activităţii (ex., realizarea unui
serviciu public), având caracter pragmatic;
b. decizii de administrare – vizează desfăşurarea activităţilor de
management (ex., previziune, control, organizare etc.).
De obicei, decizia administrativă este rezultatul activităţii mai multor
persoane şi al colaborării diverselor compartimente, chiar dacă este avizată adesea
de una sau câteva persoane.
Prezintă avantaje această manieră de fundamentare a deciziilor deoarece:
 este rodul gândirii colective şi exprimă experienţa acumulată;
 asigură un spor de calitate;
 permite aplicarea mai rapidă, executanţii fiind în cunoştinţă de cauză;
 simplifică urmărirea aplicării.
Nu se diminuează responsabilitatea individuală a celor care au sarcina
aplicării deciziei, indiferent dacă au participat sau nu la adoptare.
Ca excepţie, unele decizii pot fi adoptate de către o singură persoană în situaţii
de urgenţă.
În concluzie, decizii aparent individuale sunt în realitate organizaţionale, de
aceea identificarea decidenţilor nu e uşor de făcut.
Există 2 categorii de participanţi la fundamentarea şi adoptarea deciziilor
administrative:
a) după modul de implicare în procesul decizional distingem 3 categorii:
1 – funcţionarii publici implicaţi direct , cei care decid şi răspund pentru
decizii;
68
2 – funcţionarii publici implicaţi indirect, care sunt consultaţi şi prin urmare
nu sunt exoneraţi de răspundere, deoarece avizează propunerile, dar gradul
de răspundere este evident diminuat;
3 – cetăţenii consultaţi şi/sau specialiştii implicaţi direct şi/sau indirect.
Antrenarea cetăţenilor permite cunoaşterea mai bună a nevoilor şi
ierarhizarea lor reală.
Participarea cetăţenilor se poate face:
- individual – prin propuneri şi sugestii;
- în cadru instituţionalizat – prin prezenţa lor în organe de conducere
colectivă.
b) după nivelul administrativ – poziţia în structura organizatorică, distingem 2
categorii:
1 – funcţionari publici din administraţia centrală;
2 – funcţionari publici din administraţia locală.
Desigur, rolul esenţial şi responsabilitatea revine persoanelor cu drept de

decizie care deţin funcţii de conducere şi care adoptă decizii.
Dar fundamentarea deciziilor se realizează în colectiv cu participarea
specialiştilor care nu au drept de decizie sau ocupă posturi de nivel mediu ,şi inferior
şi care dau efectiv valoare deciziei.
De aceea, este deosebit de importantă pregătirea acestora, competenţa,
corectitudinea, discernământul şi spiritul de răspundere.
Iniţiativa în adoptarea unei decizii administrative poate aparţine:
- organului care o emite
- altui organ al administraţiei de stat, superior sau inferior
- diferitelor organizaţii civice sau neguvernamentale
- cetăţenii care sesizează apariţia unei nevoi sociale.
În procesul complex al elaborării unei decizii administrative poate să intervină
suspendarea temporară sau delegarea de sarcină şi responsabilitate, dacă apare o
cerinţă socială prioritară ce impune adoptarea unei decizii de
Cine poate iniţia deciziile administrative?...............................................................

…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
Urmărirea aplicării deciziei se realizează de către:

- persoane specializate;
- reprezentanţii instituţiilor publice care exercită funcţia de control.
Decizia fiind obligatorie, în cazul neexecutării se aplică sancţiunile prevăzute
în legislaţie.
Adesea executarea unei decizii conduce la modificarea realităţilor sociale, la
apariţia altor nevoi sociale care vor declanşa adoptarea altor decizii
69
6.6 Fundamentele deciziilor administrative
Fundamentarea deciziilor în instituţiile publice este un proces complex

influenţat de o multitudine de variabile, care orientează activitatea ce o va desfăşura.
02:00 Specialiştii o privesc din perspectivă – managerială, politică, legală şi .elaborează
modele corespunzătoare36.
1. Abordarea managerială a procesului decizional se concentrează pe
fundamentarea deciziei raţionale pe principiul eficienţei şi eficacităţii care presupune
alegerea alternativei optime de către funcţionarii publici bine informaţi.
Se întâlneşte îndeosebi în organizaţiile de tip birocratic.
Se limitează la cultura managerială.
Managerii publici nu au întotdeauna libertatea să aleagă o alternativă
decizională deoarece:
a. autoritatea lor este limitată de:
 specializarea instituţiei publice, care limitează autoritatea jurisdicţională
 ierarhia, care limitează autoritatea managerială, deoarece managerii de nivel
superior definesc şi limitează sarcinile subordonaţilor (la nivel inferior iau
decizii de rutină);
b. dar, autoritatea managerială este aceea care determină maniera de înfăptuire
a procesului decizional;
c. gradul ridicat de formalizare a procesului de fundamentare a deciziei
limitează rolul decidentului pentru că:
 reduce numărul alternativelor decizionale;
 exclude informaţii considerate incerte, irelevante.
Managerii publici trebuie să se preocupe de promovarea interesului public, să
aplice legea şi voinţa superiorilor.
Managerii publici au întotdeauna libertatea să aleagă alternativa decizională?

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
Modelul de înţelegere raţional propune 3 etape:

- determinarea obiectivelor;
- stabilirea mijloacelor;
- alegerea alternativei optime.
2. Abordarea politică a procesului decizional se regăseşte în modelul
creşterii sau modelul dezvoltării37.
Se fundamentează pe faptul că politicul atrage un sistem de obiective ale
politicii publice.
Accentuează rolul funcţionarilor publici desemnaţi politic asupra cărora se
exercită presiuni pentru a lua decizii convenabile unor forţe politice.
Vizează: - redefinirea obiectivelor şi modalităţilor de realizare
36
D.H. Rosenbloom – Public Administration, Understanding Management,Politics, and Law in the Public Sector,
Random House, New York, 1986, p. 392.
37
C. Lindblom – The Science of Muffling Through, Anitzai Etzoni – Mixed-Scanning: The third Approach to decision
making, New York, 1992, p. 362.
70
- atingerea consensului;
- delimitarea pachetelor de probleme reprezentative.
Prin consens se alege decizia optimă care să maximizeze valorile luate în
considerare.
Accentul se pune pe: - reprezentativitate;
- responsabilitate;
- realizarea consensului.
3. Abordarea legală sau juridică se bazează pe adjudecare, o procedură

prin care se asigură că indivizii, grupurile, corporaţiile nu neagă drepturile lor, nu
sunt tratate arbitrar sau incorect.
Constă în stabilirea unor reguli şi proceduri formalizate pentru identificarea:
 factorilor situaţionali;
 intereselor părţilor opuse;
 corelării intereselor politice cu legislaţia.
Presupune orientarea interesului public pe termen lung prin crearea unui
pachet de legi care să se adapteze la nevoile sociale deosebit de flexibile.
Adjudecarea poate fi:
- prospectivă – aceasta implică modificări în serviciile oferite;
- retrospectivă – în cazul apariţiei erorilor, când au loc abateri de la
reguli sau legi;
- se manifestă sub forma plângerii sau reclamaţiei.
Se apreciază că adjudecarea este un mijloc important de luare a deciziei
administrative în diverse domenii ale politicii, în special în:
- regulamente;
- administraţia personalului;
- garantarea bunăstării generale.
Fiecare din cele trei abordări are avantaje şi limite şi nici una nu se poate
aplica în practică întocmai, de aceea mixarea lor în funcţie de situaţiile concrete ar
putea conduce la rezultate favorabile.
 Rolul informațiilor de interes public în conducerea instituțiilor publice.

 Specificul fundamentării deciziilor administrative.
 Locul deciziei administrative în administrația publică.

Testul 1.
Care dintre afirmaţiile următoare sunt corecte?
a) La fundamentarea și adaptarea deciziilor administrative apar două categorii
de participanți.
b) Aplicarea deciziilor se urmărește de către persoanele specializate și
02:30 reprezentanții instituțiilor publice cu atribuții de control.
c) Decizia administrativă se bazează pe raționamente parțiale.
d) Deciziile administrative ale organelor superioare ale instituțiilor publice nu
sunt obligatorii pentru cele de nivel inferior.
71
Testul 2.
1. Deciziile administrative
a) au caracter social economic;
b) se adoptă numai la nivelul autorităţii centrale şi au caracter
obligatoriu pentru autorităţile locale;
c) sunt întotdeauna avizate de către funcţionarii publici de la nivelul
ierarhic superior;
d) pot fi executorii şi normative.
2. În instituţiile publice sistemul informatic

a) nu are legătură cu sistemul informaţional;
b) pune la dispoziţie doar informaţii imperative;
c) este un sistem integrat;
d) impune utilizarea numai a funcţionarilor publici specializaţi în
domeniul informaticii.
3. Decizia de a conduce nu exprimă:

a) voinţa decidentului;
b) criteriul calitativ de apreciere a activităţii manageriale;
c) interesele decidentului;
d) maniera de înfăptuire a intereselor decidentului.
4. Deciziile administrative:
a) pot fi executorii şi normative;
b) se adoptă numai la nivelul autorităţii centrale şi au caracter obligatoriu
pentru autorităţile locale;
c) sunt întotdeauna avizate de către funcţionarii publici de la nivelul ierarhic
superior;
d) au caracter social-economic.
5. Care din afirmaţii nu reprezintă tendinţe ce se manifestă în domeniul sistemului

informaţional al instituţiei publice:
a) accentuarea caracterului previzional-anticipativ;
b) exploatarea în direct a echipamentelor de calcul de către funcţionarii publici
nespecialişti;
c) utilizarea numai a funcţionarilor publici specializaţi în domeniul
informaticii;
d) dezvoltarea accelerată a sistemului informatic.
6. La fundamentarea şi adoptarea deciziilor administrative la nivel local nu pot

participa:
a) funcţionarii publici implicaţi indirect;
b) cetăţenii;
c) specialiştii;
d) conducătorul instituţiei centrale.
72
7. Fundamentarea deciziilor în instituţia publică nu este privită de specialişti din
perspectivă:
a) legală;
b) politică;
c) managerială;
d) instituţională.
8. Decizia administrativă:
a) este de regulă de tip unilateral şi descendent;
b) întotdeauna se bazează pe elemente aleatorii;
c) de regulă, legea nu lasă libertatea de a hotărî modul de aplicare a ei;
d) se bazează pe raţionalitatea totală.
9. Alegeţi varianta falsă:

a) abordarea managerială a procesului decizional se limitează la cultura
managerială;
b) abordarea politică a procesului decizional se regăseşte în modelul creşterii;
c) abordarea juridică se bazează pe acte judiciare;
d) managerii publici au întotdeauna libertatea de a alege o alternativă
decizională.
10. Care dintre afirmaţii este corectă ?

a) sistemul de management al instituţiei publice nu are aceleaşi componente ca
şi în cadrul firmei;
b) consiliul legislativ este organul care publică colecţiile legislative;
c) deciziile administrative au caracter exclusiv economic;
d) în instituţia publică se pot aplica toate metodele şi tehnicile de conducere
utilizate de o firmă.
11. O decizie administrativă:

a) trebuie analizată de către funcţionarul public de la nivelul ierarhic inferior;
b) nu poate fi şi executorie şi normativă;
c) adoptată de către autoritatea publică centrală are caracter obligatoriu pentru
autorităţile locale;
d) are întotdeauna caracter politic.
12. Deciziile administrative:

a) nu pot fi executorii şi normative;
b) se adoptă la nivelul autorităţii centrale şi au caracter obligatoriu pentru
autorităţile locale;
c) sunt întotdeauna avizate de către funcţionarii publici de la nivelul ierarhic
superior;
d) au caracter social-economic.
13. Decizia administrativă este:

a) fundamentul activităţii de conducere;
b) întotdeauna se bazează pe elemente aleatorii;
c) este de regulă de tipă bilateral şi ascendentă;
d) bazată pe raţionalitate totală.
73
Răspunsuri:
Testul 1.
Sunt corecte răspunsurile la întrebările a, b, c.
Testul 2.
Alegeţi răspunsul corect 1. d; 2. c; 3. b; 4. a; 5. c; 6. d; 7.
d; 8. a; 9. d; 10. b; 11. c; 12. b;13.
a.

Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unităţile de învăţare nr.1, 2, 3, 4,
5 şi 6.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online” ) până
la data ultimului tutorial.
6.10. Rezumat
 Sistemul informațional al instituțiilor publice este urgent să devină sistem

informatic datorită tendințelor ce se manifestă pe plan intern și internațional.
 Decizia administrativă are elemente specifice care impun un mod deosebit
de aplicare.
 Fundamentarea deciziilor în instituția publică este un proces deosebit de
complex.
 Informația de interes public are rol esențial în activitatea de conducere a
02:55 instituțiilor publice
6.11. Bibliografie


proactivă, Ed. Economică, 2007.
3. G. Moldoveanu – Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti,
1998, p. 51-52.
74
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. METODE ȘI TEHNICI DE CONDUCERE ÎN
INSTITUȚIILE PUBLICE
Cuprins
7.1. Obiective
7.3. Conținutul și tipologia metodelor de conducere în instituțiile publice
7.4. Metode generale de conducere în instituțiile publice
7.5. Metode specifice de conducere în instituțiile publice
7.6. Metode de stimulare a creativității
7.7. Metode de executare
7.8. Tehnici de management utilizate în instituțiile publice
7.10. Teste de autoevaluare
7.11. Rezumat
7.12. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 METODE ȘI TEHNICI DE CONDUCERE ÎN
INSTITUȚIILE PUBLICE - în care veţi avea în vedere cunoașterea conținutului și
caracteristicilor metodelor de management folosite în instituțiile publice; prezentarea
principalelor categorii de metode ce se pot utiliza în instituțiile publice.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeți la câteva întrebări:
 Ce este specific metodelor utilizate în conducerea instituțiilor publice?
 Care sunt cele mai utilizate metode de management în instituțiile publice?
 Ce tehnici specific se folosesc în implementarea metodelor de conducere în
instituțiile publice?
7.3. Conținutul și tipologia metodelor de conducere în instituțiile publice
Punerea în practică a cerinţelor principiilor managementului ştiinţific implică

utilizarea celor mai potrivite mijloace şi instrumente de înfăptuire a obiectivelor
00:00 stabilite de către instituţiile publice.
Metodele manageriale sunt modalităţi concrete de informare, interpretare,
intervenţie şi acţiune prin care se exercită atribuţiile (funcţiile) managementului de
către funcţionarii publici ce au funcţii de conducere cu scopul de a obţine rezultate
maxime cu eforturi minime prin înfăptuirea obiectivelor stabilite.
Operaţionalizarea fiecărei metode se realizează cu ajutorul tehnicilor de
management, care sunt în fapt instrumentele de aplicare a regulilor acesteia.
Utilizarea metodelor şi tehnicilor de conducere adecvate derivă din necesitatea
de a atinge scopul urmărit de către funcţionarul public aflat în postura de conducător
la orice nivel al instituţiei publice şi care urmăreşte:
 optimizarea capacităţii de muncă a angajaţilor;
 eficientizarea comportamentului acestora;
 ca şi motivarea lor pentru a participa mai activ la activitatea desfăşurată.
Pentru a avea eficienţă metodele şi tehnicile alese trebuie să aibă finalităţi
75
precise şi modalităţi riguroase de control, cu atât mai mult cu cât unele sunt
instrumente de gestiune cu efecte de structurare a stilului de conducere, care permit
reînnoirea imaginii în faţa propriilor funcţionari şi a cetăţenilor.
Multitudinea problemelor cu care se confruntă funcţionarii publici necesită
folosirea unei palete largi de metode şi instrumente de conducere, multe din acestea
împrumutate din sistemul de management al organizaţiilor economice
(întreprinderilor, firmelor) şi adaptate specificului instituţiilor publice.
Este nevoie în instituțiile publice să se folosească o paletă largă de metode de
conducere? De ce?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Delimitarea tipurilor de metode de conducere se poate realiza în funcţie

de o serie de criterii, care vizează::
- conţinutul;
- modalitatea de aplicare în practică;
00:20 - domeniul de utilizare;
- obiectivul urmărit şi caracterul acestuia etc.
Vom prezenta clasificarea metodelor de conducere în instituţiile publice,
în funcţie de:
1 – obiectivele urmărite38 în administraţia de stat evidenţiază:
a) – metode de executare – care includ:
- metoda constrângerii;
- metoda convingerii;
- metoda cointeresării.
b) – metode de organizare şi funcţionare – care se concretizează în:
- organizarea ştiinţifică;
- şedinţă;
- conducerea eficientă;
- valorificarea experienţei în muncă;
- structurarea corespunzătoare a programului.
c) – metode de cercetare – cum ar fi:
- analiza diagnostic;
- simularea;
- diagrama cauză-efect.
2 – fazele procesului de management – desemnează39:
a) – metode de finalizare (previzionare), precum:
- management participativ prin obiective (MPO);
- metoda bugetului baza zero (BOZ).
b) – metode de animare (antrenare):
- proiecte de servicii;
- cercul de calitate.
c) – metode de control:
- sistemul de contabilitate analitică;
- tabloul de bord;
- tehnica de audit.
38
D. Brezoianu – Ştiinţa administraţiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1991, p. 98.
39
M. Profiroiu – op.cit., p.
76
7.4. Metode generale de conducere în instituțiile publice
Experienţa practică din ultimul deceniu a impus ca cele mai uzitate metode
00:30 manageriale operative:
a. Managementul prin obiective – se aplică în sectorul public sub forma
managementului prin interese40, care este o strategie de planificare mai flexibilă ce
tinde să reunească succesiv şi progresiv interesele în acţiuni complexe.
Deşi pe fond nu există diferenţe esenţiale între cele două metode, G. Moldoveanu
realizează o analiză comparativă a acestora din punctul de vedere al sistemului
decizional, al integrării şi aplicării, a politicilor şi soluţiilor, a relaţiilor de muncă, a
comunicării şi evaluării, pentru a accentua particularităţile aplicării metodei în
instituţiile publice.
Se bazează pe determinarea riguroasă a obiectivelor globale ce se detaliază până
la nivelul fiecărui executant, prin obiective operaţionale.
Presupune identificarea participanţilor şi a nivelurilor de responsabilitate a
fiecăruia.
Postulează eficacitatea motivării personalului prin iniţiativă şi autonomie.
Analiză comparativă a M.B.O. şi M.B.I.

Nr. M.B.O. M.B.I.
crt. Managementul prin obiective Managementul prin interese
1. Luarea deciziilor într-o structură Luarea deciziilor într-o reţea

ierarhizată de autoritate şi flexibilă de conexiuni personale şi
responsabilitate interorganizatorice
2. Integrare prin linii verticale de Integrare prin comunicare intensivă

comunicare şi/sau centralizate în în cadrul reţelei, în sensuri multiple
procesul de luare a deciziilor
cheie
3. Se aplică în cazul problemelor Se aplică pentru problemele parţial

clar definite, pentru care se definite, pentru care se inventează
presupune că există soluţii soluţii
4. Politici derivate dintr-o analiză Politici derivate dintr-o analiză

comprehensivă şi dirijate către o parţială şi dirijate către o soluţie
soluţie optimă eficientă acceptabilă pentru
interesele celor implicaţi.
5. Relaţii de muncă determinate de Relaţii de muncă determinate de

poziţia în ierarhia birocratică interesul pentru a rezolva problema
6. Comunicare şi evaluare după Comunicare şi evaluare în cadrul

proceduri normative şi mijloace unui sistem deschis, evolutiv, cu
finite de realizare puţine mijloace definite de realizare
40
G. Moldoveanu – Analiza organizaţională, Ed. Economică, bucureşti, 1998, p. 51-52.
77
Metoda se aplică în cinci etape:
o identificarea problemei;
o identificarea grupurilor de interese relevante în problema analizată;
o redefinirea succesivă a problemelor în funcţie de interese;
o conexiunea progresivă a intereselor grupurilor relevante;
o realizarea unui consens între grupurile de interese.
Este o metodă ce se recomandă a fi utilizată şi în instituţiile publice, deoarece
asigură rigurozitate, ordine şi disciplină.
Aplicarea acestei metode în combinaţie cu altele poate conduce, relevă
specialiştii, la:
- descentralizarea deciziei în cadrul organizaţiei prin metode ca:
delegarea, acordarea autonomiei juridice, financiare etc.;
- utilizarea mai eficientă a bugetului ca instrument managerial cu
implicaţii asupra unor pârghii economice (preţ, salariu, profit etc.);
- antrenarea în procesul decizional a mai multor participanţi: alături de
conducători de la diverse niveluri şi a cetăţenilor, a organizaţiilor civice,
a ONG-urilor;
- motivarea mai puternică a angajaţilor.
Cel mai frecvent se combină cu metode precum:
- diagnosticarea;
- scenariile;
- şedinţa;
- tabloul de bord.
În aplicarea metodei pe bază de obiective, aceasta se poate combina și cu alte
metode?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Utilizarea acestei metode contribuie la dezvoltarea unui climat de creativitate,

responsabilitate ce promovează autocontrolul şi rigurozitatea, seriozitatea, participarea
angajaţilor în toate fazele procesului conducerii.
b. Managementul prin buget - este cea mai utilizată metodă de conducere a
administraţiei publice printr-un sistem unitar de bugete:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Stabilirea obiectivelor şi evaluarea rezultatelor se fac în unităţi monetare.
Se bazează pe principiile41:
- participării funcţionarilor publici la soluţionarea problemelor;
- realismului în asigurarea relaţiei clare între nivelurile prevăzute în
bugete şi considerentele de ordin subiectiv,
41
C. Petraru, A.G. Simionescu – op. cit., p. 27.
78
- flexibilităţii în procesul de implementare a bugetului.
Bugetul este instrumentul de fundamentare şi înfăptuire a deciziilor.
Are caracter prin excelenţă economic şi exprimă politica Guvernului la nivel
central şi local.
c. Metoda bugetului baza zero (B.O.Z.)
- se bazează pe ierarhizarea obiectivelor operaţionale ale unui serviciu ca o
condiţie prealabilă a realizării bugetului;
- este limitată folosirea pentru că stabilirea obiectivelor depinde în mare măsură
de puterea politică în multe instituţii publice.
d. Managementul prin proiect - utilizează trei modalităţi organizatorice de
operaţionalizare:
 managementul pe bază de proiect:
- cu responsabilitate individuală,
- cu stat major;
- mixt.
 se aplică în 4 etape:
a) definirea proiectului în care se formulează – obiectivul şi conţinutul
lucrării;
b) organizarea managerială – se numeşte conducătorul proiectului şi
forma de structură organizatorică;
c) realizarea proiectului şi menţinerea echilibrului;
d) lichidarea proiectului şi dizolvarea echipei.
e. Cercul de calitate - este o metodă pe care japonezii o aplică cu foarte mult
succes în activitatea economică.
S-a impus şi în instituţiile publice, ca formă concretă de aplicare a
managementului participativ.
Reprezintă maniera de formulare colectivă a propunerilor de ameliorare a
calităţii serviciilor.
Constă în reunirea voluntară a funcţionarilor în grupuri distincte cu misiunea de
a lansa noi idei ce trebuie să contribuie la îmbunătăţirea activităţii desfăşurate în
instituţia respectivă.
7.5. Metode specifice de conducere în instituțiile publice
Dacă metodele generale de conducere vizează de regulă ansamblul procesului de

management, cele mai multe metode specifice au cu prioritate în vizor o funcție a
01:45 procesului de management.
Cele mai utilizate metode sunt: delegarea, diagnosticarea, tabloul de bord,
ședința și stimularea creativității.
Şedinţa – este metoda folosită cu cea mai mare frecvenţă în instituţiile publice
ca şi în cele economice, deoarece o mare parte a deciziilor se adoptă în colectiv.
Şedinţa constă în „reunirea mai multor persoane din sistemul administrativ,
pentru un interval de timp, în vederea soluţionării, în comun, a unor probleme cu
caracter decizional, informaţional, de analiză şi cercetare”42.
Se desfăşoară în 4 etape:
- pregătirea;
- deschiderea;
- desfăşurarea;
- finalizarea.
42
79
Presupune respectarea unor reguli în cadrul fiecărei etape:
 generale;
 specifice unor tipuri de şedinţe;
 suplimentare.
Principalele reguli:
a) – în faza pregătirii şedinţei
- stabilirea ordinii de zi cu cel mult 3 teme;
- formularea clară a problemelor;
- desemnarea persoanelor ce întocmesc materialele;
- invitarea persoanelor implicate direct;
- materialele să fie cât mai scurte, clare şi transmise participanţilor
înainte;
- precizarea locului de desfăşurare;
- desemnarea celor care monitorizează discuţiile.
b) – pentru deschiderea şedinţei
- respectarea orei de începere;
- formularea clară a obiectivelor;
- prezentarea ideilor principale;
- folosirea limbajului adecvat;
- limitarea expunerii;
- stabilirea duratei.
c) – pentru desfăşurarea şedinţei
- menţionarea ideilor noi;
- preîntâmpinarea şi soluţionarea cu tact a situaţiilor tensionate ce pot
apărea;
- intervenţie promptă pentru evitarea pierderii timpului;
- menţinerea ritmului pentru încadrarea în timp.
d) – pentru închiderea şedinţei
- limitarea duratei la strictul necesar;
- concluzia conducătorului şedinţei să puncteze esenţa;
- transmiterea informaţiilor relevante către participanţi până a doua zi.
Se organizează de câte ori se consideră oportun.
Tipuri de şedinţe:
- de informare;
- de analiză;
- decizionale.
Durata unei şedinţe eficiente este între 15 minute – 4 ore.
Numărul participanţilor variază în funcţie de:
 nivel;
 tipul deciziilor ce se adoptă.
Apar şi abateri de la reguli, ceea ce se repercutează asupra calităţii deciziilor, a
eficienţei în general.
Pentru aplicarea cu success a metodei „ședința” este nevoie să se respecte niște

reguli?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
80
7.6. Metode de stimulare a creativității
Metode cu o pronunţată încărcătură psiho-sociologică, metodele de stimulare a

creativităţii cunosc în ultimele decenii o mare dezvoltare şi o tot mai largă aplicabilitate
1:45 în toate tipurile de organizaţii. Ele pun accentul pe creativitatea personalului
organizaţiei, pe capacitatea nelimitată a oamenilor de a produce idei noi, care
coroborate pot conduce la obţinerea de soluţii inedite în rezolvarea cu maximă eficienţă
a problemelor cu care se confruntă organizaţia.
Aceste metode se bazează pe antrenarea angajaţilor organizaţiei la emiterea de
păreri cu privire la modalităţile de rezolvare a unor situaţii concrete ale organizaţiei.
În prezent sunt cunoscute peste 50 de metode capabile să stimuleze creativitatea,
care se pot clasifică în două mari grupe:
1. metode intuitive –cele mai utilizate sunt:
 brainstorming;
 Phillips 6 X 6;
 Delphi;
 Sinectica;
 carnetul colectiv;
 tehnica micilor consilii;
 tehnica adnotării ideilor în timpul somnului;
 tehnica ochiului proaspăt.
2. metode raţionale – cele mai cunoscute sunt:
 concasarea;
 jocul de cuvinte;
 analogia;
 matricea descoperirilor;
 metoda (cutia) morfologică.
În practică, pe scară, larg se folosesc: brainstorming, Delphi şi Phillips 6X6.
Brainstorming (furtuna de idei sau asaltul creierilor) este tehnica de stimulare a
creativităţii în grup în scopul obţinerii ideilor de la specialişti necesare găsirii unor
soluţii de rezolvare a problemelor organizaţiei. Este foarte important să se asigure un
climat favorabil exprimării libere a ideilor, fără nici un fel de reţinere de către fiecare
participant, fără intervenţia critică a cuiva. Se aplică în trei etape ce vizează:
 identificarea problemei care face obiectul preocupărilor echipei manageriale şi
a specialiştilor în domeniul respectiv:
 expunerea ideilor;
 evaluarea ideilor şi obţinerea astfel a unor soluţii.
Se organizează o şedinţă la care participă între 5 şi 12 persoane, specialişti în
problemele identificate şi se alege un moderator care va urmări respectarea unor reguli
elementare de conduită cum ar fi:
 aspectul informal al sentinţei;
 cadrul plăcut, intim, neinhibant;
 discuţii necenzurate, libere;
 atmosferă destinsă;
 interzicerea contrazicerii participanţilor;
 îndrumarea discuţiei către scopul propus;
 înregistrarea corectă, clară, concisă a tuturor ideilor prezentate;
 durata discuţiei convenabile - maxim o oră;
 de regulă fără participarea şefilor ierarhici ai participanţilor.
La finalul şedinţei se face evaluarea ideilor produse, care vor sta la baza
soluţiilor adoptate în rezolvarea problemei.
Este o metodă uşor de aplicat, ce poate fi combinată cu alte metode (ex. analize)
81
şi care sugerează adesea soluţii inedite.
Metoda Dephi, numită şi metoda anchetelor iterative permite îmbinarea
avantajelor discuţiei în grup cu cele ale independenţei individului care poate să-şi
exprime punctul de vedere personal, fără a avea impresia că este interpretat greşit de
celălalt.
Se bazează pe un chestionar elaborat de specialişti, care formulează întrebări
deschise ce permit intervievatului să-şi expună ideile. Grupul de experţi, care
analizează răspunsurile şi le prelucrează prin diverse procedee, va elabora un nou
chestionar în runda următoare pentru aprofundarea unor aspecte, pe care le analizează
şi poate cere din nou participanţilor să-şi argumenteze opiniile. Se poate repeta până se
ajunge de regulă la un anume consens în legătură cu obiectivul urmărit.
Metoda Phillips 6X6 se utilizează în grupuri mari, care sunt divizate în grupuri
mici formate din 6 persoane care vor discuta timp de 6 minute o anumită problemă,
după care se face inventarul ideilor. Există două variante:
 discuţii libere ce implică inventarierea tuturor ideilor care se evaluează ulterior;
 progresive – ideea expusă de un participant se discută, se analizează şi în final
se admite şi se reţine sau se respinge.
Această metodă dă posibilitatea tuturor să-şi exprime ideile prezentate sintetic,
clar precis, argumentat, oferind astfel rapid soluţii.
Toate metodele de stimulare a creativităţii sunt un mijloc simplu şi eficient prin
care echipa managerială poate obţine soluţii fără eforturi deosebite materiale şi umane,
soluţii care astfel ar rămâne necunoscute. De asemenea, sunt o modalitate de motivare
a angajaţilor de a se preocupa de bunul mers al organizaţiei, de a se ataşa mai mult de
aceasta, de a se face cunoscuţi mai bine de către conducători.
7.7. Metode de executare
Metodele de executare – diferă de la o ţară la alta întrucât ele constituie

modalităţi prin care statul determină funcţionarii publici şi cetăţenii să-şi îndeplinească
02:15 obligaţiile pe care le au în raporturile cu instituţia publică, cu societatea în general.
Combinarea metodei constrângerii cu cea a convingerii şi cointeresării conduce
la obţinerea celor mai bune rezultate.
Cea mai frecvent folosită ar trebui să fie metoda convingerii cetăţenilor ca
deciziile administrative, actele organului statului să fie respectate şi executate de bună
voie pentru că se acţionează în interesul lor.
Prin informarea promptă şi continuă atât a cetăţenilor cât şi a funcţionarilor
publici, aceştia pot fi convinşi de necesitatea adoptării unor decizii administrative în
folosul lor.
Metoda constrângerii ar trebui să se aplice doar după epuizarea celorlalte
mijloace posibile şi după avertizarea prealabilă atunci când apar situaţii de abateri de
la normele şi regulile specifice definite de cadrul legal în care funcţionează instituţiile
publice.
Metoda cointeresării a funcţionarilor publici să-şi îndeplinească obligaţiile ce le
revin, ca şi a cetăţenilor să respecte şi să execute corespunzător deciziile administrative
creează un cadru propice pentru ca cetăţenii să adopte o conduită corespunzătoare,
conform prevederilor legale.
82
7.8. Tehnici de management utilizate în instituțiile publice
Tehnicile de management – sunt instrumentele ce contribuie la aplicarea

metodelor de conducere, prin care funcţionarii publici îşi practică meseria.
02:25 Cele mai utilizate sunt:
 cercetarea operaţională;
 programarea matematică;
 programarea lineară;
 modelare prin grafice – reţea;
 simulare.
Instrumentele manageriale concrete, frecvent folosite sunt:
 recomandarea;
 indicaţia;
 directiva;
 hotărârea;
 rezoluţia;
 decizia;
 ordinul;
 avizul;
 aprobarea;
 îndrumarea.
Din experiența practică de consumator al serviciilor publice, ce tehnici de

management ați observat că se utilizează și de ce?
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Desigur, managerii sunt cei care trebuie să-şi aleagă cele mai potrivite
instrumente prin care să ducă la îndeplinire obiectivele propuse, cu atât mai mult cu cât
există numeroase obstacole care se interpun şi frânează finalizarea obiectivelor datorită
mai ales unor restricţii impuse de specificitatea sectorului public.
Este important ca managerii să asigure un echilibru între instrumentele utilizate
pentru previziune, motivare şi control pentru asigurarea unui cadru corespunzător unei
conduceri eficiente.
1. Rolul metodelor și tehnicilor de conducere în managementul instituțiilor

publice.
2. Semnificația metodelor de stimulare a creativității în instituțiile publice.
3. Tipuri de ședințe utilizate în instituțiile publice.
83
Testul 1.
1. Alegeți variantele corecte ale următoarelor formulări:
02:40 a) metodele de executare nu diferă de la o țară la alta;
b) ședința este metoda de conducere cea mai utilizată în instituțiile publice;
c) managementul prin interese este forma concretă de aplicare a metodei
managementului prin obiective;
d) tehnicile de management operaționalizează metodele de conducere.
Testul 2.
1. Sunt metode de control utilizate în instituţiile publice:
b) simularea;
c) şedinţa;
2. Sunt metode de finalizare (previzionare), utilizate în instituţiile publice:

a) cercul de calitate;
b) metoda bugetului baza zero;
c) metoda convingerii;
d) tabloul de bord.
3. Metodele manageriale în instituţiile publice:

a) sunt modalităţi concrete prin care se exercită atribuţiile managementului de
către funcţionarii publici;
b) sunt instrumente de aplicare a regulilor;
c) se utilizează numai la nivel local;
d) se preiau şi se aplică şi în organizaţiile economice.
4. Tehnicile de management:
a) sunt modalităţi de conducere concrete ale instituţiei publice;
b) sunt instrumente de aplicare a metodelor;
c) se aplică fără nici un fel de restricţii în orice tip de instituţie publică;
d) nu sunt condiţionate de specificul metodelor de conducere.
5. Sunt criterii de clasificare a metodelor de conducere:

a) obiectivele urmărite;
b) domeniul de utilizare;
c) conţinutul şi concepţia;
d) instrumentele de aplicare.
6. Nu sunt metode de executare a obiectivelor stabilite într-o instituţie publică,

următoarele:
a) metoda constrângerii ;
b) metoda simulării ;
c) metoda cointeresării ;
d) metoda convingerii.
84
7. Şedinţa:
a) este o metodă de cercetare ;
b) este o metodă de executare ;
c) se utilizează cu respectarea unor reguli;
d) nu se poate combina cu alte metode.
8. Metodele de conducere în instituţia publică:

a) pentru a fi eficiente trebuie să aibă finalităţi precise şi modalităţi riguroase
de control ;
b) nu se pot împrumuta din domeniul organizaţiilor economice ;
c) nu implică folosirea unor instrumente specifice ;
d) se aplică fără restricţii sau obstacole.
9. Sunt metode de cercetare utilizate în instituţiile publice:

b) simularea;
c) şedinţa;
d) cercul de calitate.
10. Şedinţa:
a) se poate combina cu alte metode;
b) este un instrument de cercetare;
c) este o metodă de executare;
d) nu presupune respectarea unor reguli.
11. Nu sunt metode de cercetare în instituţia publică:

a) analiza diagnostic;
b) simularea;
c) şedinţa;
12. Managementul prin obiective:

a) nu este o metodă operativă;
b) se aplică în sectorul public sub forma managementului prin interese;
c) este o metodă de control;
d) este o metodă de executare.
Răspunsuri:
Testul 1.
Sunt corecte răspunsurile la întrebările b, c, d
Testul 2.
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. b; 3. a; 4. b; 5. a; 6. b; 7.
c; 8. a; 9. b; 10. a; 11. c; 12. b.
85
7.11. Rezumat
 Metodele și tehnicile de management au rolul de a transpune în practică deciziile

adoptate de către echipa managerială a instituției publice;
 În instituțiile publice se utilizează o multitudine de metode și tehnici de conducere
datorită diversității de instituții publice existente;
 Cele mai utilizate metode sunt: managementul prin obiective, managementul prin
proiecte și ședința;
02:55  Tehnicile de conducere trebuie adaptate la specificul fiecărei instituții publice.
7.12. Bibliografie

Universităţii „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2015.

2. F.Petru – Managementul administrației publice locale: o abordare proactivă,
Ed. Economică, 2007.
3. G. Moldoveanu – Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 1998,
p. 51-52.
86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE
ÎN INSTITUȚIA PUBLICĂ
Cuprins
8.1. Obiective
8.3. Rolul resurselor umane în instituția publică
8.4. Elementele specific managementului resurselor umane în instituțiile publice
8.5. Funcționarul public
8.8. Rezumat
8.9. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN
INSTITUȚIA PUBLICĂ - în urma studierii acestei unități veți evidenția rolul
deosebit al resurselor umane în instituțiile publice; delimita elementele specific
managementului resurselor umane în instituțiile publice; aprecia rolul și locul
funcționarului public în instituțiile publice.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeți la următoarele
întrebări:
 Care sunt obiectivele principale ale managementului resurselor umane în
instituțiile publice?
 Ce este funcția publică și ce rol joacă ea în activitatea organizatorică a
instituțiilor publice?
 În ce constă specificul pregătirii funcționarului public?
8.3. Rolul resurselor umane în instituția publică
Pentru orice instituţie publică, managementul resurselor umane are o

semnificaţie aparte, întrucât este cea mai importantă resursă atât sub aspect
00:00 cantitativ cât şi calitativ şi structural.
Factorul muncă în raport cu ceilalţi factori de producţie este de departe
cel mai prezent şi cu cele mai deosebite incidenţe asupra activităţilor desfăşura te
în interes public, influenţând în mod decisiv eficacitatea utilizării resurselor de
care dispune organizaţia, mai ales datorită capacităţii sale creative:
 el reprezintă instituţia publică şi constituie resursa vitală a evoluţiei
acesteia;
 are rol determinant în înfăptuirea misiunii, a definirii strategiilor şi
asigurării calităţii serviciilor prestate;
 este elementul coordonator al organizaţiei care armonizează deciziile
conducerii cu acţiunile şi funcţionarea sistemului de management;
 este cel ce adoptă deciziile inclusiv cu privire la participarea sa
nemijlocită, decizii deosebit de dificile, cu multiple implicaţii declanşate
în organizaţie;
 este puternic marcat de factorul timp care induce schimbarea
comportamentului oamenilor, a mentalităţilor, a obiceiurilor şi tradiţiilor.
87
De aceea, managementul resurselor umane în cadrul instituţiei publice
dobândeşte un rol cu totul special.
Credeţi că în IP resursa umană este mai importantă decât în cadrul unei
firme? De ce?
8.4. Elementele specific managementului resurselor umane în instituțiile

publice
Managementul resurselor umane în instituţia publică se impune printr-o

00:10 pronunţată dimensiune socială, datorită caracterului acestui tip de organizaţie ce
vizează înfăptuirea unor obiective sociale care se pot realiza numai prin
desfăşurarea unor activităţi eficiente. De aceea.
- el presupune o abordare globală interdisciplinară, întrucât activităţile ce îl
definesc sunt foarte variate, fiind prin conţinut de natură:
o operaţională;
o administrativă;
o strategică.
- impune şi asigură un echilibru între obiectivele organizaţiei şi interesele
angajaţilor;
- vizează ca principale obiective43:
o atingerea scopurilor organizaţiei care să permită înfăptuirea misiunii;
o utilizarea cu maximă eficienţă a capacităţilor, abilităţilor şi
deprinderilor angajaţilor;
o asigurarea instituţiei cu angajaţi calificaţi conform cerinţelor fiecărui
post de muncă;
o motivarea angajaţilor astfel încât să sporească nivelul satisfacţiei
acestora şi prin crearea unui climat de muncă cât mai plăcut;
o menţinerea eticii profesionale şi promovarea schimbărilor cu caracter
benefic în favoarea angajaţilor, grupurilor, instituţiei şi cetăţenilor.
Atingerea acestor obiective generale şi a altora specifice unor instituţii
publice cu caracter administrativ presupune:
1. asigurarea cu personalul necesar conform organigramei:
formarea, recrutarea, selectarea şi integrare acestuia;
2. gestionarea resurselor umane disponibile instituţiei prin:
perfecţionarea continuă, motivare, evaluare corectă şi
promovarea în muncă.
De ce în cadrul instituțiilor publice managementul resurselor umane are un

rol special?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
43
I. Nicola – op. cit., p. 153.
88
Deşi există numeroase similitudini între managementul resurselor umane în
sectorul public şi cel privat, în special în ceea ce priveşte activităţi ca
„remunerarea şi condiţiile de muncă, recrutare şi selecţie, motivaţie”44, precum şi
instrumentele manageriale utilizate frecvent, totuşi apar o serie de particularităţi
pe care ne propunem să le evidenţiem mai jos:
Există un cadru specific de analiză a managementului resurselor umane în
sectorul public capabil să exprime influenţa dimensiunii politice asupra lui.
Astfel, D.H. Rosembloom evidenţiază faptul că „politica privind personalul public
este complicată prin fragmentarea autorităţii şi concurenţei între valori” datorită
influenţei a patru factori: Constituţia, piaţa, suveranitatea şi interesul public;
Guvernul ocupă două poziţii în relaţiile de muncă ce apar în societate: este
autoritate politică şi angajator al personalului din sectorul public
o cele două roluri simultane ale guvernului constituie sursă de
- putere,
- influenţă.
o interacţiunea dintre cele trei părţi: angajaţi, angajatori şi guvern are
un caracter special ce se concretizează în parteneriat, care devine
benefic când:
 are un nivel de coordonare motivat de un anume
sens de justiţie;
 asigură uniformitate în anumite domenii pentru a
evita concurenţa dintre angajatori.
o dar dublul rol al guvernului poate conduce la situaţii conflictuale,
ambiguitate, tensiuni mai ales în sistemul decizional şi de
coordonare pentru nivelul central şi local al administraţiei publice
o de aceea este văzut acest dublu rol fie ca:
 instituţionalizarea valorilor conflictuale;
 receptivitate politică;
 eficienţă administrativă.
o soluţia benefică (pragmatică) constă în asigurarea unui echilibru
între
 conducerea întregului sector public (coerenţă şi poziţie
juridică egală);
 discreţia politicii la nivelul organizaţiilor individuale45.
De obicei guvernul are ca punct de referinţă în stabilirea condiţiilor de
muncă în sectorul public, pe cele din sectorul privat, - dar din motive politice
uneori se abate- alteori nu are elemente de comparaţie.
Pe piaţă, cele două sectoare se întâlnesc şi se influenţează reciproc.
Guvernul se poate afla în concurenţă deschisă cu sectorul privat.
Gradul de influenţă a pieţii asupra salarizării este o variabilă importantă.
Ce rol joacă Guvernul în politica de resurse umane a instituțiilor

publice?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
44
L. Matei – op. cit., p. 244.
45
89
Dreptul la grevă pentru unele categorii de angajaţi din anumite instituţii
publice este restricţionat prin diverse reglementări (ex., transportul feroviar, spitale
etc.).
Dar puterea unor sindicate este deosebit de mare determinată de:
00:30  puternica sindicalizare;
 situaţii de monopol;
 colective strâns unite;
 capacitatea anumitor categorii de angajaţi.
Aceasta poate duce la conflicte pe perioade îndelungate cu efecte directe şi
colaterale foarte serioase.
De aceea, relaţiile sociale trebuie gestionate cu multă atenţie de către
guvern, mai pragmatic şi depolitizate.
Specificul activităţilor desfăşurate în instituţiile publice face ca în cadrul
acestora şi în mod special în cele cu caracter administrativ să existe trei categorii
de angajaţi:
1. funcţionarii publici – numiţi într-o funcţie publică de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice cu respectarea dispoziţiilor legale conform
Statutului funcţionarilor publici:
o Corpul funcţionarilor publici include ansamblul funcţionarilor
publici care deţin funcţii de conducere sau de execuţie;
o Intrarea în această instituţie se face numai prin concurs.
2. persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică:
o conform unor reglementări speciale desfăşoară activitatea respectivă;
o nu se supun Statutului funcţionarilor publici.
3. personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice:
o efectuează activităţi de - secretariat;
- administrative;
- protocol;
- gospodărire;
- întreţinere-reparaţii şi de deservire.
o sunt angajaţi cu contract individual de muncă;
o nu au calitatea de funcţionar public;
o se supun legislaţiei muncii ca orice angajat român;
o se include aici şi personalul civil încadrat în structurile unor
ministere cu atribuţii privind - apărarea;
- ordinea publică;
- siguranţa naţională;
o este personal contractual din sectorul bugetar.
Sunt necesare cele trei categorii de angajați în instituțiile publice, nu

se pot absorbi unele dintre acestea?
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
90
8.5. Funcţionarul public
În spiritul Constituţiei României, Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcţionarilor publici, defineşte funcţionarul public.
00:50 Funcţionarul public este o persoană numită de autoritatea publică
competentă, sau aleasă potrivit normelor legale şi investită cu atribuţiile unei funcţii
publice, care prestează o activitate permanentă în scopul asigurării unui serviciu
public.
Se stabilesc funcţii publice de conducere şi execuţie, de către conducătorul
instituţiei sau prin hotărâre a Consiliului judeţean sau local, cu avizul consultativ al
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici la nivelul
- Guvernului şi Parlamentului
- aparatului propriu al ministerelor şi celorlalte organe centrale
- serviciilor descentralizate ale ministerelor şi altor organe centrale din
unităţile administrativ-teritoriale
- aparatului de lucru al Prefecturii şi al Autorităţilor administraţiei publice
locale.
Exercitarea funcţiei publice se face pe baza a
- 4 principii şi
- 8 condiţii ce trebuie îndeplinite de către o persoană pentru a o
deţine
Se ocupă numai prin concurs în limita posturilor vacante.
Trăsăturile funcţiei publice46:
1. funcţia publică desemnează ansamblul atribuţiilor care dau
competenţe unui serviciu public
2. majoritatea funcţiilor publice au caracter profesional, dar unele
au caracter politic (ex., miniştri, secretari de stat, primari,
consilieri etc.)
3. atribuţiile funcţiei trebuie să aibă caracter legal
4. competenţele, atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice
nu pot fi stabilite prin contract, ci doar prin lege sau acte emise
pe baza legii
5. atribuţiile se stabilesc în raport cu sarcinile specifice pentru
satisfacerea unui anumit interes general
6. exercitarea funcţiei publice trebuie să contribuie direct sau
indirect la realizarea puterii publice
7. se creează pentru a da satisfacţie directă intereselor generale şi
doar indirect celor individuale
8. există înainte de numirea pe post a funcţionarului public
9. are caracter continuu
10. are caracter obligatoriu
11. fondurile de finanţare sunt asigurate de la bugetul de stat, sau
bugetele locale.
Să ne reamintim...
Funcţionarul public este o persoană numită de autoritatea publică
competentă, sau aleasă potrivit normelor legale şi investită cu atribuţiile unei funcţii
publice, care prestează o activitate permanentă în scopul asigurării unui serviciu
public.
46
I. Popescu Slăviceanu – Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999, p. 125.
91
De obicei, în practică funcția publică se creează pentru a oferi un loc
de muncă unei persoane?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Funcţiile publice se clasifică:
1. după natura competenţelor:
a. funcţii publice de conducere (secretar general, secretar
general adjunct, şef departament, director general,
01:00 director, director adjunct, şef serviciu, şef sector, şef
birou);
b. funcţii publice de execuţie: consilier, expert, referent de
specialitate, inspector de specialitate, revizor contabil,
consultant, perceptor etc.
2. după nivelul studiilor:
a. funcţii publice de categoria A: studii superioare de lungă
durată cu diplomă de licenţă;
b. funcţii publice de categoria B: studii superioare de scurtă
durată cu diplomă de licenţă;
c. funcţii publice de categoria C: studii medii liceale sau
postliceale, absolvite cu diplomă.
Fiecare din cele 3 categorii de funcţii publice se împarte în 2 grade:
- gradul reprezintă o etapă din cariera funcţionarului public;
- fiecare grad cuprinde câte 3 clase de funcţionari publici
definitivi: clasa a III-a, clasa a II-a, clasa I, ca nivel maxim;
- fiecare clasă are 3 trepte ierarhice: a 3-a, a 2-a, 1-a ca nivel
maxim, căreia îi corespunde un anumit nivel al salariului.
Orice funcţionar public îşi păstrează gradul, clasa şi treapta avută şi atunci
când nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile.
Caracteristicile principale ale funcţionarului public47:
- acţionează în instituţiile publice;
- deţine o funcţie publică, ocupând un anumit post de muncă;
- este numit de o autoritate competentă;
- este ales potrivit normelor legale;
- este investit în mod legal cu atribuţii specifice funcţiei sale;
- prestează în mod permanent şi regulat o activitate necesară funcţionării
continue a unui serviciu public;
- are statut propriu, în care sunt precizate drepturile şi obligaţiile;
- desfăşoară activitate la orice nivel ierarhic al structurii organizatorice;
- primeşte un salariu fix corespunzător poziţiei deţinute, pregătirii şi
vechimii;
- depune jurământul de credinţă.
47
92
Este necesar ca funcționarul public să aibe un statut propriu?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------
Incompatibilităţile privind calitatea de funcţionar public (art. 56, 57, 58 din
Statut):
 nu poate deţine nici o altă funcţie publică, cu excepţia celei de cadru
didactic;
 nu poate deţine funcţii în regii autonome, societăţi comerciale ori alte
instituţii cu scop lucrativ;
 nu poate exercita la societăţi comerciale activităţi care au legătură cu
atribuţiile ce le revin;
 dacă sunt aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică se suspendă din
funcţia publică pe perioada respectivă (funcţionarii publici din
ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa
naţională nu pot fi aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică), după
care revin pe funcţie sau pe una echivalentă, cu păstrarea vechimii.
Principalele drepturi ale funcţionarului public:
 dreptul la opinie este garantat;
 dreptul de asociere sindicală şi profesională;
 dreptul la grevă;
 dreptul la salariu, sporuri, indemnizaţii, premii;
 dreptul la concedii, asistenţă medicală, pensie etc.
 beneficiază în exercitarea atribuţiilor la protecţia legii şi împotriva
ameninţărilor, violenţelor etc.
Principalele îndatoriri (obligaţii):
 îndeplinirea cu profesionalism, loialitate, corectitudine, conştiinciozitate
a îndatoririlor de serviciu;
 abţinerea de la manifestarea convingerilor politice;
 îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin;
 executarea dispoziţiilor conducătorilor ierarhici;
 păstrarea secretului de stat, de serviciu;
 respectarea confidenţialităţii;
 prezentarea declaraţiei de avere;
 primirea directă a cererilor pe care are competenţa să le rezolve;
 perfecţionarea pregătirii profesionale etc.
Categoriile statutare de funcţionari publici sunt:
1. funcţionar public debutant – sunt persoanele care ocupă prin concurs
sau examen o funcţie publică până la definitivare în urma unui stagiu
minim de 6 luni şi maxim de 2 ani
 la finele stagiului redactează Raportul de stagiu şi:
 este numit funcţionar public definitiv gradul 2, clasa a III-a,
treapta a III-a corespunzător nivelului de studii absolvite
 poate repeta stagiul o singură dată
 sau este concediat pentru incompetenţă profesională
2. funcţionar public definitiv – devine prin numire de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei şi depune jurământul de credinţă în faţa
conducătorului şi a doi martori (unul este conducătorul
compartimentului în care va lucra)
93
Atribuţiile (activităţile) exercitate:
o funcţionarii publici din categoria A şi B:
- aplicarea şi executarea legilor
- efectuarea unor studii
- activităţi de control, consiliere, coordonare
- elaborarea de reglementări
- luarea deciziilor şi alte activităţi.
o funcţionarii publici din categoria C:
 aplicarea şi executarea legilor şi a altor reglementări
 activităţi de birou sau de control ce necesită cunoştinţe de nivel mediu.
Tipurile de funcţionari publici – delimitate după competenţa decizională:
1 – funcţionari publici de decizie – sunt cei care deţin funcţii de conducere
la diverse niveluri (ex., ministru, prefect, primar, şef de departament, compartiment
etc.)
2 – funcţionari publici care participă la pregătirea deciziilor – sunt de regulă
precizaţi prin lege (activează în compartimente organizatorice, de studii,
documentare etc.).
3 – funcţionari publici care participă la executarea deciziilor – în interesul
persoanelor fizice şi juridice.
Managementul funcţiei publice constă în organizarea carierei
funcţionarului public de la debut până la încetarea raportului în funcţie publică,
conform unor standarde comune48.
Conceptul poate fi abordat în sens:
- material funcţional – desemnează actele juridice şi operaţiunile
materiale prin care se recrutează funcţionarii publici şi se materializează în situaţia
lor profesională (promovări, mutaţii etc.), inclusiv structurile de organizare a
funcţiei;
- formal organic – desemnează autorităţile şi organismele implicate în
derularea activităţilor de management atât la nivel central cât şi local.
Evidenţiază aplicabilitatea principiilor autorităţii sau ierarhiei şi
democratizării funcţiei publice.
- o subordonare atenuată ce elimină arbitrariul şefilor ierarhici
- caracterul obligatoriu al dispoziţiei nu este absolut, îl obligă pe
funcţionarul public când dispoziţia are caracter vădit ilegal să atragă în scris
atenţia şefului
- pot fi contestate la organele jurisdicţionale competente deciziile pretins
abuzive luate de către şef faţă de subaltern
Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarului public este
supravegheat la nivel macrosocial de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici:
 este organ de specialitate juridică;
 se află în subordinea Guvernului;
 este condusă de un preşedinte cu rang de Secretar de stat numit de
către Primul Ministru;
 este finanţată de la bugetul de stat;
 îndeplineşte atribuţiile stabilite de Guvern, referitoare la politicile şi
strategiile publice şi ale funcţionarilor publici;
 ţine evidenţa funcţiilor şi a funcţionarilor publici, iar autorităţile şi
instituţiile publice sunt obligate să-i transmită toate datele despre
acestea;
 la nivelul fiecărei autorităţi şi instituţii publice există un
48
94
compartiment specializat pentru gestionarea resurselor umane şi a
funcţiilor publice;
 datele personale ale funcţionarilor publici se transmit în prima lună a
fiecărui an ANFP, dacă au apărut modificări şi privesc:
- numele şi prenumele
- domiciliul şi data naşterii
- funcţia, vechimea
- studii, titluri didactice sau ştiinţifice
- limbi străine cunoscute
Dosarul profesional al funcţionarului public cuprinde:
- documentul de numire în funcţie de studii şi de depunere a
Jurământului
- documentele privind evaluarea anuală, avansări, sancţiuni
ordonate cronologic
- nu se introduc documente cu referire la activităţile sau opiniile
politice, medicale, religioase sau de orice natură.
Ce rol are Agenția Națională a Funcționarilor Publici?

-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------
1. Locul resurselor umane în IP.
2. Raportul dintre funcţia publică şi funcţionarul public.
3. Raportul dintre Codul etic al funcţionarului public şi statutul acestuia.
01:20
Test de autoevaluare
01:30
Care dintre următoarele afirmaţii este falsă? Transformaţi-o în
afirmaţie adevărate!
a) Există trei tipuri de funcționari publici în orice instituție publică, daca
avem în vedere competențele decizionale.
b) Funcția publică se creează pentru a da satisfacție directă intereselor
personale.
c) Funcționarul public are un statut propriu.
d) Este un drept al funcționarului public respectarea confidențialității și a
perfecționării pregătirii profesionale.
95
1. Resursele umane ale instituţiei publice:

a) sunt cele mai numeroase resurse;
b) asigură conducerea;
c) nu sunt factor de producţie;
d) influenţează decisiv eficienţa activităţii.
2. Sunt particularităţi ale managementului resurselor umane în instituţia publică:

a) nu necesită un cadru specific de analiză;
b) este influenţat de Constituţie şi interesul public;
c) Guvernul ocupă trei poziţii în relaţiile de muncă;
d) dreptul la grevă uneori este restricţionat.
a) se stabileşte prin contract;
b) toate funcţiile publice au caracter politic;
c) exercitarea ei contribuie doar indirect la realizarea puterii publice;
d) are caracter obligatoriu.
4. Funcţionarul public:
a) poate cumula şi altă funcţie;
b) desfăşoară activitate doar la nivel superior;
c) este numit de o autoritate competentă;
d) îşi poate manifesta oricând şi oriunde convingerile politice.
5. Care dintre următoarele afirmaţii nu constituie obiective ale managementului

resurselor umane ale instituţiei publice:
a) atingerea scopurilor ei
b) sporirea nivelului satisfacţiei funcţionarilor publici
c) menţinerea eticii profesionale
d) asigurarea cu resursele materiale necesare desfăşurării normale a
activităţii.
6. Orice funcţie publică:

a) exista înainte de numirea pe post a funcţionarului public;
b) este finanţată numai de la bugetul de stat;
c) nu trebuie să aibă caracter obligatoriu;
7. Care din afirmaţii cu privire la resursele umane ale instituţiei publice sunt false:
a) constituie cea mai importantă resursă
b) nu sunt marcate de factorul timp
c) au rol determinant în înfăptuirea misiunii ei
d) sunt elementul coordonator al acesteia.
8. În administraţia publică:
a) există două categorii de angajaţi;
b) toţi angajaţii se supun statutului funcţionarilor publici;
c) există şi personal care nu are calitatea de funcţionar public;
d) toţi funcţionarii publici sunt aleşi.
96
9. Sunt particularităţi ale managementului resurselor umane în instituţia publică:
a) nu necesită un cadru specific de analiză;
b) nu este influenţat de Constituţie şi interesul public;
c) guvernul ocupă trei poziţii în relaţiile de muncă;
d) dreptul la grevă uneori este restricţionat.

a) poate fi numai funcţie de conducere;
b) se exercită pe baza unor principii;
c) are întotdeauna caracter politic;
d) contribuie întotdeauna direct la realizarea puterii politice.
11. Sunt drepturi ale funcţionarului public:

a) de a-şi manifesta convingerile politice;
b) de a-şi prezenta declaraţia de avere;
c) de a primi direct cereri pe care are competenţa să le rezolve;
d) de a beneficia în exercitarea atribuţiilor de protecţia legii împotriva
ameninţărilor.
12. Funcţionarul public:

a) poate cumula şi altă funcţie;
b) desfăşoară activitate doar la nivel superior;
c) este numit de o autoritate competentă;
d) îşi poate manifesta oricând şi oriunde convingerile politice.
13. În dosarul profesional al funcţionarului nu se introduce documentul privind:

a) evaluarea anuală;
b) depunerea jurământului;
c) activităţile sau opiniile sale politice, religioase ;
d) avansările în funcţii, trepte şi clase.
14. Nu este funcţie publică de execuţie cea îndeplinită de:

a) referent;
b) secretar;
c) consultant;
d) expert.
15. Care din enunţuri nu defineşte specificul funcţionarilor publici:

a) funcţionarii publici pot fi debutanţi şi definitivi;
b) funcţionarii publici definitivi trebuie să depună jurământul de credinţă;
c) pot cumula şi alte funcţii;
d) au drepturi şi îndatoriri proprii.
16. Nu sunt atribuţii ale funcţionarului public:

a) elaborarea de reglementări ;
b) efectuarea unor studii ;
c) abţinerea de la manifestarea convingerilor politice;
d) aplicarea şi executarea legii.
17. Funcţionarul public din orice instituţie publică:

a) nu are dreptul la grevă ;
b) este numit printr-un act administrativ unilateral;
97
c) poate deţine funcţii în origanizaţii cu caracter lucrativ;
d) poate deţine simultan şi o demnitate publică.

a) este finanţată numai de la bugetul de stat;
b) nu există obligatoriu înainte de numirea pe post a funcţionarului public;
c) trebuie să aibă caracter obligatoriu;
19. Sunt obligaţii ale funcţionarului public:

a) de a nu îşi manifesta convingerile politice;
b) de a participa la greve;
c) de a se asocia în sindicate;
d) de a beneficia în exercitarea atribuţiilor de protecţia legii împotriva
ameninţărilor.
20. Nu sunt particularităţi ale funcţionarilor publici:

a) pot fi debutanţi şi definitivi;
b) funcţionarii publici definitivi trebuie să depună jurământul de credinţă;
c) au drepturi şi îndatoriri proprii;
d) pot cumula şi alte funcţii;
Răspunsuri:
Testul de autoevaluare 1
 Afirmaţiile false sunt: b, d.

 Ele pot deveni afirmaţii adevărate în următoarea formulare:
b)Funcțiile publice se creează pentru a se da satisfacție directă intereselor generale
și doar indirect celor personale.
d) Este o îndatorire a funcționarului public să respecte confidențialitatea și să-și
perfecționeze pregătirea profesională

Testul 2.
Alegeţi răspunsul corect 1. b, d; 2. b, d; 3. d; 4. c; 5. d; 6.
a; 7. b; 8. c; 9. d; 10. b; 11. d; 12.
c; 13. c; 14. b; 15. c; 16. c; 17. b;
18. c; 19. a; 20. d.
8.8. Rezumat
 Managementul resurselor umane are un rol esențial în instituțiile publice,
deoarece factorul uman are cele mai mari incidențe asupra activității acesteia.
 Managementul resurselor umane are o pronunțată dimensiune socială și vizează
obiective cu totul speciale.
 În relațiile de muncă Guvernul ocupă două poziții care imprimă particularități în
domeniul managementului.
 Funcționarul public este angajatul special al instituției publice și funcționează
conform unui statut special.
01:50
 Statutul funcționarului public stabilește drepturile și obligațiile funcționarului
public.
98
8.9. Bibliografie
1. M. Profiroiu - Managementul organizaţiilor publice, Ed. Economică,
Bucureşti, 2001.
2. G. Marinescu – Management public modern, Ed. Tehnopress, București, 2007
3. Leonica Popescu - Management instituţional şi administrativ, Ed. Academica,
Bucureşti, 2002.
99
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. POLITICI DE PERSONAL ÎN
INSTITUŢIILE PUBLICE
Cuprins
9.1. Obiective
9.3. Conţinutul politicii de personal în instituţiile publice
9.4. Formarea funcţionarilor publici
9.5. Recrutarea funcţionarilor publici
9.6. Numirea funcţionarilor publici
9.7. Motivarea funcţionarilor publici
9.8. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici
9.9. Promovarea funcţionarilor publici
9.10. Întreruperea activităţii şi încetarea raportului de muncă
9.13. Rezumat
9.14. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 POLITICI DE PERSONAL ÎN INSTITUŢIILE
PUBLICE - în care veţi descoperi care sunt caracteristicile specifice politicii de
personal dar şi componentele acestora în cadrul înstutuţiilor publice.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeţi la următoarele
întrebări:
 Cum se realizează formarea, recrutarea şi numirea funcţionarului public;
 Ce posibilităţi de motivare a funcţionarului public există în instituţiile
publice;
 În ce fel se evaluează şi apoi se promovează funcţionarul public.
9.3. Conţinutul politicii de personal în instituţiile publice
Trebuie astfel concepută pe baza principiilor şi regulilor care vizează

asigurarea condiţiilor necesare în cadrul autorităţii şi instituţiei publice pentru
00:00 desfăşurarea optimă a activităţii funcţionarilor publici.
Principalele caracteristici ale politicii de personal49:
 se fundamentează pe principii etico-morale şi profesionale de apreciere,
repartizare şi promovare;
 are caracter unitar pentru toate instituţiile publice;
 situează raţionalitatea în prim plan în sensul adaptării la mutaţiile ce se
produc în viaţa societăţii, dar cu respectarea unor norme logice, simple şi
clare ce se aplică la condiţiile specifice organizaţiei;
 asigură continuitatea, stabilitatea şi eficacitatea funcţionarilor publici;
 se înfăptuieşte prin ansamblul proceselor de formare, recrutare, selectare,
încadrare, perfecţionare, motivare, evaluare, promovare şi încetare din
49
100
funcţie a funcţionarilor publici.
Care sunt principalele caracteristici ale politicii de personal?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
9.4. Formarea funcţionarilor publici
În instituţiile publice în general, în cele cu caracter administrativ în mod

special, nu există funcţii publice care să nu solicite o anumită pregătire profesională
00:10 ş/sau managerială.
Este necesară o pregătire specială pentru exercitarea funcţiilor publice de
nivel: mediu (liceal), superior (universitar) şi postuniversitar.
Pentru funcţiile de conducere trebuie o pregătire corespunzătoare necesară
managerului public, care va dispune de capacitate (competenţă)
- profesională;
- managerială;
- politică;
- etică, ce generează performanţă în instituţie.
Definitorii pentru managerul public de succes sunt:
- tripla profesionalizare (economică, juridică şi psiho-socială);
- competenţa managerială;
- competenţa politică.
Managerul public este responsabil pentru eficienţa activităţilor desfăşurate şi a
muncii proprii.
Se conturează un sistem al indicatorilor de performanţă cu aplicabilitate în
sfera administraţiei, care:
- să permită identificarea contribuţiei fiecărui funcţionar public;
- să fundamenteze un sistem motivaţional;
- să contribuie la îmbunătăţirea performanţei.
Specializarea funcţionarilor publici pe posturi şi funcţii publice:
- este necesară datorită varietăţii activităţilor ce se desfăşoară în instituţiile
publice;
- dar necesită şi o pregătire generală diversificată, pentru aplicarea
principiului rotaţiei pe posturi şi funcţii a funcţionarilor publici.
Pregătirea funcţionarului public trebuie să se realizeze printr-un proces
complex şi continuu.
Complexitatea – este dată de necesitatea parcurgerii treptelor şi claselor.
Continuitatea – asigură perfecţionarea funcţionarului public care este
obligatorie şi se poate asigura prin:
- instruire la locul de muncă sub controlul direct al şefului;
- participarea la cursuri organizate în instituţie sau în afara ei;
- implicarea în programe personale de perfecţionare: masterat, doctorat;
- participarea la stagii de pregătire ce asigură specializarea în ţară sau
străinătate.
Pregătirea universitară:
- este generală;
- formează funcţionari polivalenţi.
Pregătirea postuniversitară:
- asigură completarea cunoştinţelor;
- recrutarea se poate face prin atragerea absolvenţilor din învăţământul
superior juridic şi economico-administrativ;
101
- prin diverse programe la nivel naţional sau cu sprijin european.
Este benefică aplicarea principiului rotaţiei pe posturi?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
9.5. Recrutarea funcţionarilor publici
Este un proces de identificare şi atragere a persoanelor care au calităţi şi

calificare necesară ocupării posturilor vacante.
00:20 Compartimentele de resurse umane au această sarcină care trebuie să asigure
în timp util categoriile de persoane necesare.
Pe baza unui program de recrutare se realizează:
a – analiza cerinţelor postului vacant
b – întocmirea specificaţiilor aferente activităţii în postul liber
c – cercetarea posibilităţilor privind locurile unde pot fi descoperiţi potenţialii
candidaţi
d – atragerea candidaţilor pentru posturile libere.
Selecţia funcţionarilor publici

Constă în alegerea persoanelor care au competenţe şi pregătire necesară
pentru ocuparea fiecărui post de muncă.
Este utilizată în practică o paletă largă de metode şi tehnici de selecţie. Cele
mai frecvente sunt:
- transmiterea unui curriculum vitae şi/sau prin scrisori de motivare;
- interviu;
- cercetarea referinţelor şi calificativelor;
- satisfacerea unor criterii formale;
- probe de verificare;
- teste;
- concurs sub diverse forme care adesea include mai multe metode din
cele de mai sus, ca etape ale acestuia.
Specialiştii compartimentului de resurse umane trebuie să aleagă cele mai
potrivite metode şi mijloace de selecţie, care se potrivesc cel mai bine fiecărui post
de muncă scos la concurs.
9.6. Numirea funcţionarilor publici
Numirea funcţionarilor publici – consfinţeşte încadrarea în muncă, angajarea

funcţionarului public pe un post vacant în urma concursului organizat.
00:30 Numirea se face printr-un act administrativ unilateral care determină efecte
juridice (nu prin contract bilateral), raporturile de autoritate se întemeiază pe
dispoziţiile legale.
Este o procedură de drept public.
Îl investeşte pe funcţionarul public cu un statut legal, conferindu-i atribuţii,
drepturi şi obligaţii.
Confirmă situaţia juridică statutară a funcţionarului public.
Îi conferă calitatea de funcţionar public.
Prin numire:
 funcţionarul public exercită puterea publică;
 persoana dobândeşte posibilitatea legală de a exercita atribuţiile unei funcţii
102
publice şi/sau manageriale;
 se conferă persoanei dreptul de a exercita temporar funcţia respectivă;
 se stabilesc şi anumite condiţii generale sau speciale;
 trebuie să se prezinte la post după comunicare, altfel se revocă numirea;
 trebuie să depună jurământul, dacă legea prevede.
Depun jurământ de credinţă:
 Preşedintele României;
 Primul Ministru;
 Miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului;
 Preşedintele Consiliului Judeţean;
 Prefectul;
 Primarul.
Numirea se face cu respectarea condiţiilor şi procedurii stabilite în acte
normative.
Actele de numire a funcţionarilor publici sunt:
 Ordin al Preşedintelui României;
 Decret al Preşedintelui României;
 Ordin al Primului Ministru;
 Ordin al ministrului;
 Dispoziţia primarului.
În ce constă specificul numirii funcţionarilor publici?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
9.7. Motivarea funcţionarilor publici
Trebuie să constituie un instrument de stimulare a implicării funcţionarilor

publici în realizarea obiectivelor.
00:40 Motivarea personalului instituţiilor publice joacă rol:
 managerial – este cel mai direct;
 organizaţional;
 individual;
 economic.
În România nu a constituit o preocupare motivarea, ea se realizează prin
formule clasice:
 acordarea unui salariu mai mare;
 avansarea pe post sau funcţie;
 promovarea unui sistem de indicatori de performanţă.
Salarizarea se face în regie, după timpul lucrat, prin:
 salariul de bază pe fiecare categorie de funcţie de execuţie, a
clasei, gradului şi treptei între limita maximă şi minimă;
 indemnizaţia de conducere pentru funcţia de conducere,
diferenţiată în raport cu complexitatea şi răspunderea;
 sporuri pentru continuitate;
 premii anuale – gratificaţii.
Avansare este cea mai motivatoare formă
 ţine seamă de eficienţa activităţii şi evaluarea şefului direct;
 ar trebui să se ia în considerare mai puţin vechimea pentru a
stimula tineretul să se perfecţioneze;
103
 ordinea avansării cel mai frecvent este legată de vechimea în
interiorul instituţiei.
Există prevederi specifice de salarizare prevăzute în legile şi statutele proprii
ale unor domenii de activitate, ce se aplică
 personalului din organele autorităţii judecătoreşti, preşedintelui,
vicepreşedinţilor şi secretarului general al Academiei;
 personalului diplomatic şi consular de carieră;
 personalului didactic şi auxiliar din învăţământ;
 personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională,
ordine publică şi siguranţă naţională.
Motivarea vizează şi funcţionarii publici
 delegaţi – pentru o perioadă de 30-60 zile în care îşi păstrează
funcţia şi salariul şi de asemenea instituţia suportă costul legal al
transportului, cazării şi indemnizaţiei de delegare;
 detaşaţi – în interesul instituţiei pentru cel mult 3 luni sau 6 luni
cu acordul scris, în care îşi păstrează funcţia şi salariul sau mai
mare dacă merge pe o funcţie superioară, instituţia beneficiară
suportă transportul, costul cazării şi indemnizaţiei.
Motivarea funcţionarilor publici pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu se
face şi prin sancţionare disciplinară şi răspundere.
Încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea
disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
Abaterile disciplinare sunt nominalizate în Statut şi vizează:
 întârziere;
 absenţe nemotivate;
 intervenţii nelegale;
 nerespectarea secretului profesional;
 refuzul nejustificat al îndeplinirii sarcinilor;
 manifestări ce aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei;
 exprimarea opiniilor sau activităţilor publice cu caracter politic;
 încălcarea prevederilor legale etc.
Sancţiunile disciplinare sunt:
 avertisment, mustrare;
 diminuarea drepturilor salariale;
 suspendarea dreptului de avansare;
 trecerea într-o funcţie inferioară;
 destituire din funcţie.
Sancţiunea disciplinară se aplică după cercetarea prealabilă şi se
individualizează în funcţie de cauze şi gravitatea abaterii, gradul de vinovăţie şi
consecinţe etc.
Se aplică direct de către conducătorul compartimentului în care funcţionează,
în unele cazuri la propunerea Comisiei de disciplină.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiune poate face contestaţie, sau se
poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau
modificarea după caz a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
Consideraţi că sancţionarea este cel mai eficient mod de motivare a

funcţionarilor publici?
104
9.8. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici
Evaluarea constituie cel mai important mijloc de apreciere a angajaţilor pentru

toate nivelurile ierarhice, care permite cuantificarea ansamblului atuurilor unui
01:00 angajat şi orientarea acestuia către un alt post de muncă, dacă cel deţinut se
dovedeşte a nu fi cel mai potrivit, având ca finalitate plasarea într-o perspectivă
pozitivă a acestuia.
Este un proces prin care o persoană(evaluator) dă o informaţie sau mai multe
cu ajutorul unui mijloc şi referindu-se la o normă, criterii obiective privind o altă
persoană (cea evaluată) pentru a o contacta sau a-i aduce la cunoştinţă o decizie50.
Se efectuează anual pe baza criteriilor elaborate de A.N.F.P. şi grupate în Fişe
de evaluare individuale specifice fiecărui post de muncă.
Specialiştii francezi apreciază că utilizarea a două criterii complementare ar
contribui la o evaluare mai realistă:
 o evaluare anuală a performanţelor prin raportarea la obiectivele stabilite;
 o evaluare a potenţialului individual prin raportarea la cariera individului
până în prezent.
Premisele unei evaluări riguroase51:
 criterii de evaluare diferenţiate în funcţie de natura posturilor, obiectivele
şi potenţialul organizaţiei;
 evaluarea să fie unitară;
 evaluarea să se bazeze pe informaţii certe, verificabile;
 folosirea metodelor şi tehnicilor adecvate;
 rezultatul evaluării se comunică fiecărei persoane şi este însoţit de
recomandări.
Efectuarea evaluărilor corecte presupune:
 precizarea evaluatorilor;
 determinarea limitelor de realizare a evaluării;
 precizarea modului de realizare;
 identificarea eficienţei activităţii de evaluare, a contribuţiei funcţionarului
public la înfăptuirea obiectivelor instituţiei.
În urma evaluării individuale, fiecărui funcţionar public i se acordă un
calificativ:
 excepţional;
 foarte bine;
 bun;
 satisfăcător;
 nesatisfăcător.
Cel care primeşte calificativul „satisfăcător” sau „nesatisfăcător” nu poate fi
avansat în anul următor.
Şeful direct formulează aprecierea, întrucât el răspunde de realizarea
sarcinilor ce i-au revenit subordonatului. Poate participa şi specialistul din
compartimentul de resurse umane, colegii.
Caracterizarea se aduce la cunoştinţă fiecărei persoane, care poate face
contestaţie.
Metode de evaluare generală folosite:
 notaţia – exprimă gradul de îndeplinire a obiectivelor;
 aprecierea globală – calificativul ce caracterizează rezultatele obţinute;
 aprecierea funcţională – compararea calităţilor cu cerinţele postului,
50
51
C. Petraru, A.G. Simionescu- op. cit., p. 154-155.
105
evidenţiind concordanţele şi neconcordanţele constatate.
Metode de evaluare specifice:
 cazul;
 teste;
 centre de evaluare.
Calificativul obţinut este elementul de bază în promovarea funcţionarului
public.
Specialiştii apreciază că pentru a aprecia şi mai ales a judeca performanţele
funcţionarilor publici este necesar să se stabilească coduri etice care pot:
 clarifica semnificaţia îndatoririlor funcţionarilor publici;
 să sprijine monitorizarea activităţii lor;
 proteja drepturile faţă de superiori;
 contracara corupţia, abuzul în serviciu;
 să creeze fundamentele pentru dezvoltarea unui stil managerial în
administraţie;
 intensifice încrederea publicului în funcţionarii publici etc.
Codurile profesionale trebuie:
 să reglementeze domeniile specifice;
 să fie concepute de grupurile profesionale clar definite care desfăşoară
activitate în domeniul respectiv;
 să devină obligatorii;
 să aibă forma unor acte legislative sau regulamente interne.
Metodele de evaluare generale sau cele specifice au un rol mai important?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
9.9. Promovarea funcţionarilor publici
Este procesul prin care funcţionarului public i se atribuie un post de muncă de

conducere sau execuţie situat pe un nivel ierarhic superior sau grade, clase sau trepte
01:20 mai mari în cadrul aceluiaşi post.
Postul obţinut prin promovare încorporează sarcini, competenţe şi
responsabilităţi calitativ superioare, ceea ce se reflectă într-un rol mai important,
uneori un nou statut social şi întotdeauna într-un salariu mai mare.
Criteriile de promovare sunt:
 studiile;
 vechimea în muncă;
 postul deţinut anterior;
 calităţile individuale.
Accentul ar trebui pus pe meritul personal, rezultatele obţinute deja în
instituţie şi capacităţile intelectuale, profesionale şi manageriale demonstrate în
activitatea desfăşurată în cadrul organizaţiei.
Respectarea acestui criteriu are avantajul că:
 motivează dezvoltarea rapidă a personalului;
 permite valorificarea operativă a talentului, mai ales al celor tineri bine
pregătiţi profesional;
 creează un climat de emulaţie în cadrul colectivelor, de creativitate şi
participare.
Tendinţa cea mai evidentă este de promovare pe baza rezultatelor, dar încă
106
vechimea în instituţie şi în muncă, mai ales la nivel local ocupă un loc important în
procesul promovării.
De reţinut, avansarea în grad se poate face conform legislaţiei numai pentru
funcţionarii publici care au obţinut doi ani consecutiv cel puţin calificativul „bun”.
Avansarea într-o clasă superioară se obţine doar de câtre funcţionarii publici
înscrişi în tabelul de avansări întocmit anual de către fiecare instituţie publică,
conform posturilor de muncă stabilite în organigramă şi doar pentru aceia care au
obţinut doi ani consecutiv calificativul „excepţional”.
Deci, posibilităţile de promovare ale fiecărei instituţii publice sau autorităţi
publice sunt limitate, datorită volumului, calităţii şi structurii activităţii ce o
desfăşoară conform reglementărilor în vigoare.
În condiţii de criză se mai promovează funcţionarii publici?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
9.10. Întreruperea activităţii şi încetarea raportului de muncă
Întreruperea activităţii la cererea funcţionarului public reprezintă

suspendarea temporară din funcţie pe o perioadă de obicei de 6 luni până la 4 ani
01:30 pentru un interes personal legitim:
 o acordă conducătorul instituţiei şi o comunică A.N.F.P.;
 ex-funcţionarul public numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică,
pe durata mandatului.
Încetarea raporturilor de muncă a funcţionarilor publici are loc în situaţiile
următoare:
 demisie;
 transfer;
 eliberare din funcţie;
 destituire din funcţie;
 pensionare;
 invaliditate de gradul I sau II;
 deces.
Există prevederi legale pentru fiecare situaţie în parte, care poate apărea din
iniţiativa persoanei încadrate sau a instituţiei publice.
Modalităţile utilizate:
a. Demisia - este un act de voinţă unilateral, care urmează să fie acceptat
conform legii de către instituţia respectivă sau autoritatea ierarhică
- devine efectivă după un termen de 15-30 de zile, în care se poate reveni cu
acordul autorităţii care l-a numit.
b. Inaptitudinea fizică - intervine în urma unui accident sau boli a
funcţionarului public. Este pus în retragere din oficiu sau la cerere prin decizie, după
o procedură medicală stabilită de lege.
c. Incompetenţă profesională - intervine când funcţionarul public nu
corespunde din punct de vedere profesional.
Se aplică rar în practică, deoarece o asemenea apreciere este subiectivă şi
pentru că el a fost angajat prin concurs.
Sunt mai frecvente când au loc rotaţiile pe posturi şi/sau funcţii publice
diferite prin conţinut.
d. Revocare disciplinară – constă în comiterea de către funcţionarul public a
107
unei abateri grave.
Este frecventă şi de cele mai multe ori este subiectivă.
Pot fi şi motive obiective ce decurg din raţiuni bugetare, de modificare a
structurii organizatorice a instituţiei.
Trebuie respectat principiul stabilităţii funcţionarilor publici pe posturi şi
funcţii şi însoţit de garanţii, avantaje financiare şi facilităţi privind reconversia
profesională.
Încetarea raporturilor de muncă a funcţionarilor publici are loc în situaţiile

următoare:
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Să ne reamintim...
Demisia:
 este un act de voinţă unilateral, care urmează să fie acceptat conform legii de
către instituţia respectivă sau autoritatea ierarhică;
 devine efectivă după un termen de 15-30 de zile, în care se poate reveni cu
acordul autorităţii care l-a numit.
1. Specificul politicii de personal în instituţiile publice.

2. Perfecţionarea pregătirii personalului instituţiilor publice.
3. Aprecierea activităţii personalului instituţiilor publice.
Test 1
Care dintre următoarele afirmaţii sunt corecte?
a) Încetarea activității unui funcționar public se realizează în două situații:
01:40
pensionare și demisie.
b) În instituțiile publice se practică atât metode de evaluare generale cât și
metode specifice.
c) Funcționarul public care a primit la evaluare calificativul satisfăcător poate
fi avansat în anul următor.
d) Sancționarea disciplinară se aplică individual în funcție de granițele abaterii.
Test 2

1. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici:
a) vizează aprecierea angajaţilor pe baza unor criterii unice pentru toate
posturile de muncă;
b) permite cuantificarea atuurilor unui angajat;
c) nu este însoţită şi de recomandări;
d) prin calificativul satisfăcător permite acestora avansarea în anul următor.
108
2. În administraţia publică:
a) funcţiile de conducere sunt ocupate cu prioritate de funcţionari publici cu
orientare politică;
b) factorul politic nu influenţează recrutarea şi selecţia funcţionarilor
publici;
c) modificările din viaţa politică nu determină schimbări în posturile cheie;
d) criteriile de promovare a funcţionarilor publici se fundamentează numai
pe competenţa profesională.
3. Numirea funcţionarului public:

a) îl învesteşte cu statut legal;
b) se face printr-un contract bilateral;
c) nu presupune participarea la concurs;
d) presupune depunerea mai întâi a jurământului de credinţă.
4. Politica de personal în instituţia publică:

a) nu are caracter unitar pentru toate instituţiile publice;
b) se fundamentează numai pe principii etico-morale;
c) asigură continuitatea, stabilitatea şi eficacitatea funcţionarilor publici;
d) vizează doar selectarea şi încadrarea funcţionarilor publici.
5. Promovarea funcţionarilor publici:

a) nu se realizează şi prin acordarea unei trepte în cadrul aceluiaşi post de
muncă;
b) nu vizează utilizarea unor criterii, ci aprecierea şefului ierarhic;
c) se bazează în special pe meritul personal, pe rezultatele obţinute;
d) creează, întotdeauna, o stare conflictuală în cadrul colectivului.
6. Încetarea raporturilor de muncă a funcţionarului public nu se face prin:

a) destituire;
b) eliberarea din funcţie;
c) pensionare;
d) întreruperea activităţii la cerere.
7. Persoanele care au devenit funcţionari publici sunt numiţi în funcţie de către:

a) conducătorul autorităţii respective;
b) preşedintele ţării în exclusivitate;
c) primul ministru întodeauna;
d) preşedintele comisiei de concurs.
8. Concursul pentru intrarea în corpul funcţionarilor publici este organizat de:

a) Ministerul Administraţiei Publice;
b) instituţia publică interesată;
c) Guvernul;
d) ministerul de resort.
9. Care dintre afirmaţii este incorectă:

a) în instituţia publică nu se aplică principiul rotaţiei pe posturi şi funcţii a
funcţionarilor publici ;
b) managerul public trebuie să dispună de competenţa profesională,
managerială, politică şi etică ;
c) selectarea funcţionarilor publici se face pe baza numeroaselor metode şi
109
tehnici de selecţie;
d) numirea funcţionarului public se face printr-un act administrativ
unilateral.
10. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici:

a) vizează aprecierea angajaţilor pe baza unor criterii unice pentru toate
posturile de muncă;
b) nu permite cuantificarea atuurilor unui angajat;
c) este însoţită şi de recomandări;
d) prin calificativul satisfăcător permite acestora avansarea în anul următor.
11. Prin evaluarea activităţii funcţionarilor publici:

a) se urmărşte aprecierea angajaţilor pe baza unor criterii, diferenţiat pentru
diverse posturi de muncă;
b) nu se cuantifică atuurile unui angajat;
c) se permite avansarea în anul următor a celor care obţin calificativul
satisfăcător;
d) nu trebuie făcute recomandări.
Răspunsuri:
Test 1
Afirmaţiile corecte corespund variantelor b şi d.
Test 2
Alegeţi răspunsul corect 1. b; 2. a; 3. a; 4. c; 5. c; 6. d; 7. a; 8. b;

9. a; 10. c; 11. a.
9.13. Rezumat
 Politica de personal în instituţiile publice are o serie de caracteristici, ceea ce

impune o atenţie deosebită;
 Formarea şi recrutarea funcţionarilor publici se realizează în forme deosebite;
 Numirea funcţionarului publiceste un moment special în cariera sa;
 Întreruperea activităţii unui funcţionar public cunoaşte o serie de particularităţi;
 Pentru evaluarea şi promovarea funcţionarului public sunt stabilite criteria unice
01:50 prin statul funcţionarului public.
9.14. Bibliografie
1. Lucica Matei - Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2006.

proactivă, Ed. Economică, 2007
1. P. Drucker – Managementul strategic – Ed. Teora, Bucureşti 2001.
110
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ
Cuprins
10.1. Obiective
10.3. Conţinutul şi semnificaţia comunicării organizaţionale
10.4. Bazele comunicării organizaţionale
10.5. Îmbunătăţirea comunicării organizaţionale
10.8. Rezumat
10.9. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ - ca urmare a
parcurgerii acestei unităţi veţi putea să înţelegeţi rolul comunicării, conţinutul
procesului, formele, tipurile şi modalităţile prin care se face comunicarea
organizaţională.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să răspundeţi la următoare
întrebări:
 Ce este comunicarea organizaţională, dar cea managerială?
 Cum caracterizaţi un manager bun comunicator?
 Care sunt etapele şi elementele procesului de comunicare?
 Ce avantaje şi dezavantaje prezintă fiecare formă de comunicare?
 Ce tipuri de comunicare se pot folosi?
 Cum se poate îmbunătăţi comunicarea managerială?
10.3. Conţinutul şi semnificaţia comunicării organizaţionale
Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul indivizilor dintr-o

colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub
00:00 aspect psiho-social, asigurând funcţionarea normală a colectivului, indiferent de
mărimea şi natura sa.
Comunicarea este un proces de transfer de informaţii între emiţător şi receptor
printr-un anumit canal. Ea poate fi privită din perspectiva relaţiilor de comunicare
dintre indivizi - comunicare interpersonală - dar şi a relaţiilor din cadrul
structurilor organizatorice - comunicare organizaţională - care desigur include
comunicarea dintre persoane.
Comunicarea organizaţională este un proces, de regulă intenţionat, de
schimb de mesaje între persoane, grupuri şi niveluri organizatorice din cadrul
organizaţiei cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale cât şi a celor
colective.
Esenţial este ca în cadrul organizaţiei să se realizeze o comunicare eficientă,
care „apare atunci când oamenii potriviţi primesc la timp informaţia potrivită”.
Aceasta presupune stabilirea unei corespondenţe biunivoce într-un univers spaţial-
temporal ce include transfer de informaţii de la expeditorul ce exprimă un gând către
111
destinatarul care trebuie să-l înţeleagă aşa cum a intenţionat emitentul. De obicei,
emiţătorul tinde să modifice prin mesajul transmis comportamentul receptorului în
planul acţiunilor sale.
Comunicarea constituie premisa exercitării activităţii de management, a
funcţiilor procesului de management. Numai o comunicare eficientă face posibilă
planificarea şi programarea, coordonarea şi controlul, motivarea, consultarea şi
participarea activă a membrilor organizaţiei la înfăptuirea scopurilor propuse.
Fiecare moment din activitatea organizaţiei se bazează pe comunicare eficientă, ca
modalitate de focalizare şi corelare a eforturilor.
Comunicarea organizaţională apare la toate nivelurile conducerii, se
realizează pe toate treptele ierarhice şi între acestea, atât pe orizontală cât şi pe
verticală.
Comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune
reciprocă bazată pe feed-back, în care managerii de la orice nivel transmit idei,
sentimente, decizii subordonaţilor cu posibilitatea verificării manierei de receptare a
mesajului de către aceştia. Ea influenţează şi modifică percepţii, atitudini,
comportamente, sentimente, opinii ale indivizilor şi grupurilor şi de aceea constituie
o cale prin care oamenii îşi corelează în mod sinergic eforturile.
Ca stare de spirit şi instrument al conducerii, comunicarea managerială este
prezentă în toate aspectele muncii managerilor, asigurând operaţionalizarea
funcţiilor managementului, sporirea performanţelor individuale şi colective,
statornicirea unor relaţii corecte şi eficiente între angajaţi atât pe orizontală, cât şi pe
verticală. Ea este esenţială pentru raporturile managerului cu mediul ambiant, pentru
accesul acestuia la sursele informaţionale.
Specialiştii apreciază că în activitatea sa concretă managerul are diferite
roluri în funcţie de modul în care comunică şi anume:
 roluri interpersonale, ce se exprimă în relaţiile lui cu angajaţii.
Managerul poate juca rolul de: lider, persoană de legătură sau figură de
reprezentare.
 roluri informaţionale, ce se concretizează în acţiunile de creare şi
dezvoltare a reţelei informaţionale. Managerul poate îndeplini rolul de:
monitor, desiminator de informaţie sau purtător de cuvânt.
 roluri decizionale, ce se manifestă în momentele alegerii variantei
optime. Managerul va fi: întreprinzător, rezolvator de disfuncţionalităţi,
responsabil cu alocarea de resurse sau negociator.
Pentru îndeplinirea cu succes a acestor roluri, managerul trebuie să se bazeze
pe următoarele funcţiuni ale comunicării:
 informare - de monitorizare a informaţiilor interne şi externe obţinute
prin toate mijloacele posibile;
 comandă şi instruire - de asigurare a unităţii şi continuităţii acţiunilor
colectivului în direcţia obiectivelor stabilite;
 influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire - de control asupra
informaţiei şi comportamentului angajaţilor;
 integrare şi menţinere a informaţiilor care asigură eficienţa activităţii
organizaţiei.
Maniera de exprimare a acestor funcţiuni ale comunicării în activitatea
concretă a fiecărui manager depinde de capacitatea de comunicare a acestuia, de
abilitatea lui de a fi bun comunicator, de a valorifica eficient informaţiile de care
dispune la un moment dat.
Un manager pentru a fi un bun comunicator trebuie: să ştie, să întrebe, să
răspundă, să-şi spună punctul de vedere, să se informeze şi să informeze la rândul
lui, să asculte, să consulte, să se documenteze, să înţeleagă şi să asigure cele mai
112
eficiente relaţii cu subordonaţii, superiorii şi egalii (colegii aflaţi pe acelaşi nivel
ierarhic). El dispune de o serie de sisteme de transmisie şi procedee de comunicare
pe care le poate pune în acţiune, le poate dirija, fructifica şi controla în vederea
atingerii obiectivelor asumate.
Studiile efectuate în organizaţii din ţările performante arată că, pentru un
manager de succes, ponderea activităţilor de comunicare este foarte mare, ele
acaparând între 55-95% din timpul lui. In medie, un manager foloseşte peste 70%
din timp pentru a vorbi, asculta, scrie şi citi, deci pentru a comunica. Această
pondere diferă în funcţie de poziţia ierarhică a managerului şi este cu atât mai mare
cu cât el se află pe un nivel ierarhic mai înalt.
Prin ce se caracterizează un manager bun comunicator?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
10.4. Bazele comunicării organizaţionale
10.4.1 Procesul de comunicare

00:20
Comunicarea este un proces de mare complexitate, dificil de descifrat, ceea ce
impune simplificarea lui pentru a-l putea înţelege. Acest proces cu verigi sensibile se
realizează în două etape semnificative:
- prima etapă o reprezintă transferul unui gând, idee sau ordin de către
emiţător către receptor.
- a doua etapă constă în transformarea de către receptor a mesajului primit în
gândire.
Procesul de comunicare poate fi:

- unilateral - când are un singur sens, de la expeditor la destinatar, deoarece
se apreciază inutilă verificarea răspunsului. De exemplu, în cazuri de urgenţă în care
ordinul superiorului se execută, nu se discută pentru a nu se pierde timpul;
- bilateral - când se realizează în anumite sensuri, apare feed-back-ul ce oferă
posibilitatea intervenţiilor receptorului în vederea înţelegerii exacte a mesajului.
Deşi presupune timp mai lung de desfăşurare, asigură o calitate mai bună a
comunicării.
Un model complex de comunicare va include următoarele elemente, ce au
roluri şi poziţii diferite în procesul de comunicare:
- emiţătorul şi receptorul - sunt componentele principale ale oricărei
113
comunicări.
- mesajul şi mijlocul de transmitere - sunt instrumente esenţiale ale
comunicării.
- codificarea, decodificarea, răspunsul şi reacţia inversă - sunt funcţii primare
ale comunicării.
- bruiajul - este zgomotul din sistem.
Să vedem ce semnificaţie are fiecare element:
1. emiţătorul - este sursa de informaţii, punctul de pornire, unde este generată
ideea ce va fi transmisă. Orice persoană se poate afla în această postură şi ea alege
canalul de comunicare după ce a formulat mesajul. Fiecare mesaj urmăreşte o
finalitate care poate fi o înştiinţare, o solicitare, o convingere, o motivare. El
constituie esenţa comunicării de care depinde atingerea rezultatului scontat.
2. codificarea - procesul de convertire a ideii într-o formă simbolică ce se
poate apoi expedia. Forma simbol se exprimă prin cuvinte rostite, imagini sau
gesturi ce pot fi înţelese atât de emiţător cât şi de receptor.
3. mesajul - este ideea, informaţia ce trebuie transmisă, care a fost codificată
într-un simbol ce poate fi transmis. În general, mesajul este o combinaţie de imagini,
sunete şi cuvinte.
4. canalul de comunicare - calea, drumul pe care circulă mesajul. Canalele
pot fi prestabilite:
- formale (oficiale) care de regulă se suprapun relaţiilor organizaţionale,
- adiţionale - neformale (neoficiale) care nu sunt impuse şi se stabilesc pe
alte baze (preferinţe, interese).
5. mijlocul de transmitere - este suportul mesajului, prin care urmează să fie
difuzat. În general, canalele de comunicare prin care mesajul trece de la emiţător la
receptor sunt considerate vehiculele comunicării. Cele mai uzitate sunt: telefonul,
telexul, telefaxul, poşta electronică etc.
6. decodificarea - este procesul invers al codificării, prin care receptorul
interpretează mesajul, atribuind simbolurilor codificate de emiţător un anumit
înţeles, sens, încercând să descopere ideea mesajului transmis. Uneori, receptorul
conferă mesajului altă semnificaţie decât cea transmisă de emiţător din varii motive:
grad mare de abstractizare, codificare neclară, suport inadecvat, prezentare prea
sofisticată pentru nivelul de înţelegere al receptorului.
7. receptorul - este destinatarul mesajului. Cel ce primeşte mesajul este
auditoriul format din persoanele ce recepţionează mesajul - manageri sau executanţi.
8. răspunsul - este maniera în care reacţionează la mesaj, atitudinea
receptorului faţă de acesta. Poate să nu aibă nici o reacţie din diverse motive, poate
să aibă o reacţie de respingere, sau poate avea mai multe răspunsuri.
9. reacţie inversă (feed-back) - este partea răspunsului dat de receptor
emiţătorului prin diverse mijloace, direct sau indirect.
10. zgomotul de fond - este bruiajul ce apare pe canalul de comunicare sau
decodificare incorectă, ce face ca să primească un mesaj diferit faţă de cel transmis
(şi iese ca la telefonul fără fir - jocul din copilărie atât de amuzant).
Calitatea comunicării manageriale este influenţată de o serie de factori care
pot stimula sau inhiba comunicarea, cum ar fi:
 educaţia receptorului;
 timpul afectat de către emiţător elaborării mesajului;
 stilul de lucru al managerului;
 personalitatea angajaţilor;
 factori psihologici, geografici (care impun de obicei forma de
comunicare);
114
 parametrii structurii organizatorice;
 modul de proiectare şi funcţionare a sistemului informaţional;
 mediul ambiant în care îşi desfăşoară activitatea organizaţia etc.
Pentru fiecare manager, cunoaşterea şi analiza acestor factori are mare
importanţă, deoarece de calitatea comunicării depinde modul de acţiune al
subalternilor.
10.4.2. Formele şi tipurile de comunicare
Mesajul pe care emitentul îl transmite receptorului se poate prezenta sub

formă: scrisă, orală şi neverbală (nonverbală). Fiecare din aceste trei forme prezintă
o serie de avantaje şi dezavantaje.
1. - Comunicarea scrisă foloseşte limbajul scris cu ajutorul cuvintelor, care
rămâne înregistrat, dar uneori poate ajunge la destinatari neintenţionaţi. În cadrul
organizaţiilor este inevitabilă această formă. Ea se concretizează în documente
precum: note, circulare, rapoarte, propuneri, decizii, scrisori etc. Se caracterizează
prin:
 lizibilitate (mesaj uşor de citit);
 corectitudine;
 adecvare;
 gândire.
Are avantajul unei pregătiri atente a mesajului, care îi conferă claritate,
precizie şi posibilitatea utilizării unor procedee corespunzătoare. Marele dezavantaj
constă în faptul că necesită mult timp pentru retroreacţie, iar costurile sunt ridicate,
atât cele directe (hârtie, tipar, transmitere), cât şi cele indirecte (arhivare,
deteriorarea mediului). Pentru a fi eficientă, comunicarea scrisă trebuie să emane o
atitudine pozitivă care ţine de: politeţe, consideraţie, claritate, concizie,
completitudine şi mod de organizare.
2. - Comunicarea orală foloseşte limbajul verbal şi este utilizată pe scară
foarte largă, reprezintă aproximativ 70-75% din timpul destinat comunicării de către
manageri. Interlocutorul poate fi o persoană - comunicare faţă-n faţă
(interpersonală, care poate fi şi interactivă) sau un grup (comunicare în faţa unui
auditoriu). În general, comunicarea verbală include: relatări despre evenimente,
împrejurări, sentimente şi reacţii, părerile despre oricine şi orice; opinii.
Această modalitate de comunicare prezintă o serie de avantaje: schimb rapid
de informaţii directe, adeseori sub forma dialogului, personalizarea relaţiei şef-
subaltern, flexibilitatea exprimării, folosirea chiar a jargonului (limbaj specializat al
unei colectivităţi), costuri mai reduse etc.
Adresarea verbală are şi dezavantaje legate de faptul că dialogul poate
conduce la pierdere de timp şi nu se încheie întotdeauna cu acordul părţilor, iar în
cazul transmiterii succesive prin trepte ierarhice se poate pierde şi o parte a
informaţiilor, deoarece sunt filtrate de fiecare şef ierarhic.
3. - Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor prin alt
mijloc decât scrisul sau vorbitul cum ar fi: gesturi, mimică, mişcări ale corpului etc.
şi care sunt de fapt "mesaje parţiale sau adiţionale ce completează conţinutul
mesajelor verbale". Poate fi un mijloc eficient de descifrare a mesajelor pe care le
transmite emitentul.
Limbajele neverbale completate de limbajul paraverbal (este o formă vocală
de limbaj neverbal precum: inflexiunea şi tonalitatea vocii, ritmul de vorbire, modul
de accentuare a cuvintelor, pauzele între cuvinte etc.) apelează la toate simţurile
noastre şi se bazează pe seturi de simboluri care pot avea un înţeles clar sau
115
ambiguu. Tipuri de comunicare neverbală sunt:
 comunicarea senzorială - se bazează pe ceea ce recepţionăm prin
intermediul simţurilor;
 comunicarea estetică - comunică diferite emoţii artistice;
 comunicarea însemnelor (insigne, fanioane, uniforme) şi simbolurilor
(titulatură, decoraţii).
Cele mai utilizate mijloace de transmitere a mesajelor nonverbale sunt:
limbajul corpului (expresia facială, contactul ochilor, poziţia fizică mai ales a
capului şi mâinilor), recuzita (decorul biroului, modul de folosire a spaţiului),
hainele (îmbrăcămintea).
În proporţie de 55% omul se exprimă prin limbaje neverbale, 38% prin limbaj
paraverbal şi doar 7% prin limbaj verbal. Prin urmare, managerii trebuie să acorde
atenţie deosebită comunicării neverbale pentru a putea comunica eficient cu
subalternii. De fapt, eficienţa comunicării depinde de abilitatea managerului de a
combina cuvântul scris şi verbal cu limbajul neverbal şi paraverbal pentru a exprima
cu claritate sensul mesajului transmis.
Tipurile comunicării organizaţionale le putem determina cu ajutorul unor
criterii:
1. - în funcţie de sensul comunicării ce trebuie să urmărească strict circuitul
ierarhic (liniile de autoritate şi relaţiile de raportare formală) distingem:
a - comunicare descendentă - fluxul de informaţii circulă de la vârf spre
baza organizaţiei, de la organele de conducere superioară către nivelurile de
execuţie. Se realizează pe cale orală (sub forma instrucţiunilor, întâlnirilor,
discursurilor, convorbirilor telefonice etc.) şi scrisă (prin circulare, decizii,
reglementări, scrisori, buletine informative etc.). Este forma tradiţională de
comunicare şi predomină în organizaţiile în care se aplică stilul autoritar de
conducere, în cazul comunicării unilaterale.
b - comunicare ascendentă - fluxul de informaţii circulă de la bază către
vârf, de la executanţi către conducători, sub forma ideilor, propunerilor, raportărilor,
solicitărilor, nemulţumirilor, reclamaţiilor, zvonurilor etc. Are rol important,
deoarece atestă maniera de receptare a mesajelor transmise anterior de conducere şi
indică starea de spirit din organizaţie.
c - comunicarea laterală (pe orizontală) - fluxul de informaţii circulă între
persoane sau compartimente aflate pe acelaşi nivel ierarhic, de obicei ca mijloc de
coordonare a eforturilor în realizarea unor obiective comune.
d - comunicarea încrucişată (în diagonală sau oblic) - fluxul de informaţii
circulă între persoane aflate la diferite niveluri organizatorice.
2. - în funcţie de gradul de oficializare delimităm:
a - comunicarea formală - fluxul de informaţii urmează liniile de autoritate
oficiale din organigramă stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare a
organizaţiei. Include totalitatea mesajelor care circulă în cele patru sensuri explicate
mai sus, care asigură ordinea şi disciplina necesară funcţionării normale a fiecărei
organizaţii.
b - comunicarea informală (neoficială) - se manifestă mai ales prin zvonuri
şi bârfe, care apar datorită ineficienţei comunicării formale, fie din lipsă de
informaţii, fie din informaţii trunchiate şi ambigue care stârnesc curiozitatea.
Comunicarea informală intervine de obicei când cea formală se află în stare
necorespunzătoare. În anumite situaţii, comunicarea informală suplineşte
deficienţele comunicării informale.
3. în funcţie de maniera de desfăşurare, comunicarea poate fi:
a - comunicare directă (personală) - care pune faţă în faţă emitentul şi
receptorul. Ea se realizează unilateral când managerul transmite ordine, fără a
116
solicita un răspuns, unei persoane sau grup (reuniune, şedinţe) sau bilateral
(reciproc) când apare feed-back-ul, ce permite evaluarea imediată a modului de
recepţionare a mesajului.
Se apreciază că este cea mai eficientă, sigură şi rapidă comunicarea directă
reciprocă, deoarece asigură un climat favorabil desfăşurării activităţii, bazat pe
înţelegere şi încredere reciprocă.
b - comunicarea indirectă (impersonală) - se realizează prin intermediul
unui mijloc de transmitere al mesajelor. Aceasta poate fi: reciprocă, dacă se
înfăptuieşte prin telefon, radio, televiziune, poştă electronică care permite feed-back-
ul, sau unilaterală, prin documente scrise, discursuri, filme, care nu permit un
răspuns din partea receptorului.
Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor fiecărui tip de comunicaţie permite
managerului să realizeze o combinaţie raţională şi eficientă a formelor de
comunicare pe care să le utilizeze în fiecare situaţie.
Dacă aţi fi managerul unui colectiv cu 5 subordonaţi ce formă de

comunicare aţi prefera? De ce?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
10.5. Îmbunătățirea comunicării organizaționale
Comunicarea managerială eficientă presupune cunoaşterea reciprocă a

acestora, confruntarea, concilierea şi armonizarea opiniilor lor.
01:15 În calea unei comunicări eficiente se interpun o serie de obstacole ce trebuie
depăşite cu abilitate pentru a nu se ajunge la blocaje. Ele sunt rezultatul factorilor
generali, ce impun bariere comune pe care oamenii le aşează în calea comunicării
sau al factorilor specifici procesului de management.
Cele mai frecvente obstacole sunt de natură:
- personală - fiecare individ are o personalitate unică, generată de moştenirea
genetică, mediu şi experienţă, care îi conferă o manieră proprie de comunicare;
- fizică - legate de caracteristicile individului, starea lui fizică, dar şi mediul
în care are loc comunicaţia;
- socială - referitoare la obiceiuri, tradiţii, model social (rural, urban), religie,
statut social (mesajul unui manager de rang înalt este considerat real, corect, chiar
dacă uneori este incomplet, fals);
- culturală - vizează nivelul de pregătire, limbajul, vocabularul;
- semantică - apariţia unor neînţelegeri generate de folosirea unor cuvinte în
moduri diferite, sau a unor cuvinte diferite în acelaşi mod, a neologismelor, a
jargonului, a expresiilor strict tehnice;
- cognitivă - apariţia conflictelor interne datorate unor informaţii
incompatibile cu sistemul de valori al individului, cu deciziile anterioare;
- psihologică - legate de particularităţi ale comportamentului uman:
emotivitate, timiditate, agresivitate, afectivitate. Percepţia proprie a fiecărui individ
este considerată cea mai importantă barieră în interpretarea mesajului primit, pentru
că oamenii folosesc propriile repere şi concepte în judecarea altora;
- ambientală - contextul în care are loc comunicarea. Zgomotul reprezentat
de sunete puternice şi discordante impietează transmiterea şi mai ales receptarea
corectă şi completă a mesajului;
117
- managerială - generate atât de manageri cât şi de subordonaţi.
"Problemele" de comunicare între şefi şi subordonaţi sunt provocate de: capacitatea
insuficientă de transmitere a informaţiilor şi capacitatea redusă de ascultare a
managerilor, rezerva subordonaţilor de exprimare a părerilor, neobişnuinţa de
comunicare, neconcordanţa dintre cerinţele comunicării şi posibilităţile
subordonaţilor, frecvenţa modificărilor în sistemul de comunicare;
- organizatorică - provoacă deficienţe în circuit ierarhic. Comunicarea
informală, filtrarea (tendinţa de a dilua sau opri la un moment dat un mesaj aflat în
curs de transmitere) şi lipsa timpului conduc la apariţia canalelor de comunicare în
afara celor rezultate din ordinea ierarhică.
Toate aceste obstacole provoacă perturbaţii în cadrul procesului de
comunicare, ce apar în timpul emiterii mesajului, de-a lungul canalului de
comunicare, dar şi la recepţia lui.
Atât perturbaţiile externe, care ţin de mediul fizic de comunicare, distanţă,
timp, structura reţelelor de comunicare etc., cât şi perturbaţiile interne care sunt
legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de evaluare a mesajelor,
limitele individuale etc. trebuie identificate, analizate şi diminuate prin măsurile
adoptate în organizaţie, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea comunicării.
Perfecţionarea comunicării presupune şi utilizarea unor metode şi tehnici de
perfecţionare a comunicării. S-au impus ca deosebit de utile: ascultarea activă -
tehnică de sporire a acurateţei recepţionării unei informaţii printr-o atenţie completă
acordată interlocutorului - şi şedinţa - reunirea pe termen scurt a unui grup de
persoane în vederea rezolvării unor sarcini cu caracter informaţional şi decizional.
Asociaţia Americană de Management a stabilit regulile ce trebuie respectate
pentru comunicarea eficientă:
1 - emitentul să-şi clarifice ideile înainte de a le comunica.
2 - pentru planificarea comunicării este necesară consultarea celor din jur.
3 - iniţiatorii comunicării să examineze adevăratul scop al comunicării şi
pentru a nu se pierde în detalii.
4 - emiţătorul să ia în considerare ansamblul elementelor fizice şi psihice ale
contextului.
5 - expeditorul să fie atent la nuanţe şi înţelesul de bază al mesajului.
6 - emitentul să-şi dezvolte capacitatea de empatie (să privească din punctul
de vedere al celorlalţi).
7 - emitentul să urmărească primirea feed-back-ului.
8 - emitentul şi receptorul să comunice în perspectivă cel puţin la fel de bine.
9 - cei ce comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării.
10 - emitentul şi receptorul trebuie să încerce nu numai să înţeleagă, dar să se
şi facă înţeleşi.
Desigur, respectarea şi aplicarea principiilor şi regulilor comunicării eficiente
ţin de personalitatea managerilor, de specificul momentului, dar şi de tipul de
strategie de comunicare adoptată.
Să ne reamintim...
În calea unei comunicări eficiente se interpun o serie de obstacole ce trebuie
depăşite cu abilitate pentru a nu se ajunge la blocaje. Ele sunt rezultatul factorilor
generali, ce impun bariere comune pe care oamenii le aşează în calea comunicării
sau al factorilor specifici procesului de management.
.
118
Cum apreciaţi că se desfăşoară comunicarea cu şeful dumneavoastră
direct? Ce obstacole apar mai frecvent în calea comunicării dumneavoastră?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
1. Rolul comunicării în sporirea eficienței activității instituțiilor publice.

2. Mijloace și tehnici de îmbunătățire a comunicării în instituțiile publice.
3. Importanța adoptării strategiilor de comunicare în instituțiile publice.

Testul 1
Alegeţi variantele corecte:
a) Comunicarea afectează activitatea organizaţiei când nu se realizează bine.
b) Comunicarea managerială se realizează la toate nivelurile organizaţiei.
c) În organizaţia modernă comunicarea devine un instrument al managerului
01:40 eficient.
d) Din postura de lider, managerul îndeplineşte rolul de informator în
procesul de comunicare.
e) Comunicarea managerială îndeplineşte şi funcţia de îndrumare.
Testul 2
Delimitaţi afirmaţiile incorecte şi modificaţi-le pentru a deveni corecte:

a) Destinatarul este emiţătorul mesajului.
b) Receptorul transmite informaţia.
c) Feed-back-ul apare atât direct cât şi indirect.
d) Personalitatea angajaţilor influenţează calitatea comunicării.
e) Procesul de comunicare se realizează întotdeauna bilateral.
Testul 3
Alegeți răspunsul corect:
1) Comunicarea organizaţională:
a) este comunicare interpersonală;
b) se identifică cu comunicarea managerială;
c) se practică de către manageri în relaţiile cu subalternii;
d) îmbracă numai formă orală.
2) Sunt funcţii ale comunicării:

a) funcţia de previziune;
b) funcţia de informare;
c) funcţia de coordonare;
d) funcţia de influenţare şi instruire.
3) Care din următoarele elemente nu este componentă a procesului de comunicare:

a) răspunsul;
b) întrebarea;
119
c) receptorul;
d) zgomotul de fond.
4) Comunicarea nu poate fi:

a) verbală;
b) neverbală;
c) paraverbală;
d) senzorială.
5) În funcţie de sensul realizării comunicării, distingem comunicare:

a) ascendentă;
b) încrucişată;
c) verticală;
d) orizontală.
6. Emiţătorul este:
a. sursa de informaţii;
b. auditorul mesajului;
c. locul unde este generată idea;
d. cel care primeşte mesajul.
A=a+b+c; B=a+c; C= a+b+d; D=b+c+d.
7. Comunicarea managerială constă în transmiterea mesajelor prin:

a) gesturi;
b) mimică;
c) scris;
d) cuvânt.
A=a+b+c; B=a+b; C=b+c; D=b+d.
8. Sunt strategii de comunicare, strategia:

a) de control;
b) statică;
c) de acceptare;
d) de evitare.
A=a+b+c; B=b+c; C= a+b+d; D=a+c+d.
Răspunsuri:
Testul 1
Variantele false sunt: b, c, e
Testul 2
Variantele incorecte sunt: a, b, e
Pot deveni afirmaţii corecte dacă le formulăm astfel:
a) Destinatarul este receptorul mesajului
b) Receptorul primeşte informaţia.
e) Procesul de comunicare poate fi şi unilateral, nu numai bilateral.
Testul 3
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. b,d 3. b 4. d 5. a,b,c,d 6. B 7. B
8. D
120
10.8. Rezumat
 În epoca moderă comunicarea joacă un rol tot mai important, iar comunicarea
managerială devine un instrument deosebit al activităţii de conducere, prin
funcţiile pe care le are.
 Managerul eficient este un bun comunicator şi îndeplineşte mai multe roluri în
activitatea de comunicare.
 Comunicarea managerială este un proces complex, definit prin cele 10 elemente
şi se realizează atât unilateral cât şi bilateral.
01:50  Formele şi tipurile de comunicare au un rol important în sporirea eficienţei
conducerii, iar maniera de îndrumare a acestora depinde de arta managerului.
 În calea unei comunicări eficiente stau o serie de obstacole, care pot fi
prevenite şi depăşite dacă sunt cunoscute.
 Experienţa americană a impus o serie de reguli de comunicare ce asigură o
sporire a eficienţei acesteia.
10.9. Bibliografie
1. L.Lynn – Managementul public ca artă, știință și profesie, Editura Arc,

București, 2004
2. J. Garry, Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998
3. I. Ursachi – Management, Ed. ASE, Bucureşti, 2001.
121
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. CULTURA MANAGERIALĂ
Cuprins
11.1. Obiective
11.3. Conţinutul şi caracteristicile culturii manageriale
11.4. Tipurile de culturi manageriale și evoluția lor
11.7. Rezumat
11.8. Bibliografie
11.1. Obiective
Unitatea de învăţare 11 CULTURA MANAGERIALĂ - parcurgerea acestei
unități de învățare permite înţelegerea semnificaţiei culturii manageriale,
cunoaşterea elementelor definitorii ale culturii organizaţionale, analizarea factorilor
ce influenţează cultura managerială și caracterizarea principalelor tipuri de cultură
organizaţională.
Lecturarea acestui material vă va ajuta să răspundeţi la o serie de întrebări:
 Ce este real şi ce este aparent într-o cultură organizaţională?
 Ce accepţiuni conferiţi culturii manageriale?
 Care sunt elementele ce definesc cultura managerială?
 Cum influenţează o serie de factori cultura managerială?
 Ce rol au tipurile de culturi manageriale?
 Cum explicaţi tendinţele ce se manifestă în evoluţia culturii organizaţionale?
11.3. Conţinutul şi caracteristicile culturii manageriale
11.3.1 Conceptul de cultură managerială
00:00 Cultura managerială sau organizaţională, denumită adesea şi cultura

corporaţiei, este un concept relativ nou ce s-a impus atenţiei atât teoreticienilor cât şi
practicienilor în domeniul managementului în perioada postbelică, datorită
impactului ei asupra procesului de socializare a organizaţiei şi în special a
performanţelor obţinute. Americanul Th. Szelnic, care încă din 1957 abordează
firma (organizaţia economică) ca un organism social, este considerat iniţiatorul
dezbaterilor ce vizează conţinutul, rolul şi semnificaţia culturii manageriale.
În sens restrâns, ca filosofie, ca "ideologie", cultura managerială este un
sistem de valori, credinţe, ipoteze, norme de comportament general acceptate, ce
există într-o organizaţie şi care îi uneşte pe membrii acesteia ca bază comună de
acţiune.
În sens larg, cultura managerială vizează maniera de conducere, modalitatea
în care lucrurile sunt executate, concepţiile managerilor şi angajaţilor, atitudinile,
opiniile, tradiţiile, percepţiile, idealurile, standardele etice, întâmplările,
evenimentele, setul de politici manageriale, atmosfera internă din cadrul organizaţiei
etc.
Fiecare organizaţie are o cultură proprie ce se formează în timp, ca produs al
122
generaţiilor de angajaţi, care exprimă personalitatea ei, comportamentul potrivit
dintr-o anumită perioadă, ce-i asigură identitatea, unicitatea, în cadrul colectivităţii
umane.
Cultura managerială trebuie privită ca o variabilă socială, ca un fenomen
psiho-social care fundamentează norme, principii şi modele de comportament pe
baza tradiţiilor şi a experienţei. Ea „nu este pur şi simplu o consecinţă automată a
tehnologiei, produselor sau dimensiunilor organizaţiei”.
Pentru membrii organizaţiei valorile, convingerile, prezumţiile şi normele
împărtăşite constituie un "mod de viaţă" care persistă în timp şi care individualizează
organizaţia, o impune în societate. Cultura organizaţională influenţează întregul
personal al organizaţiei, chiar dacă nu întotdeauna ei sunt conştienţi de aceasta,
deoarece ea le determină gândirea, simţirea şi în consecinţă întregul comportament.
Cultura fiecărei organizaţii se constituie din combinarea a numeroase
elemente pe care specialiştii le clasifică după o serie de criterii în elemente:
observabile direct sau vizibile (concrete) şi observabile indirect (neobservabile) sau
invizibile; tangibile şi intangibile, scrise şi nescrise etc.
În funcţie de vizibilitatea şi flexibilitatea elementelor culturii organizaţionale,
se delimitează două niveluri:
- de suprafaţă, ce include partea vizibilă a culturii precum: elemente fizice,
ritualuri, ceremonii, mituri, întâmplări, limbaj, sloganuri, actori, eroi etc.;
- de adâncime, ce include partea invizibilă a culturii precum: simboluri ce
vizează valori, credinţe şi convingeri, norme şi principii, tradiţii şi cutume, aşteptări,
experienţe etc.
Deşi adesea natura culturii organizaţionale se apreciază prin manifestările ei
concrete, prin partea ei vizibilă trebuie precizat că partea invizibilă este
determinantă; valorile, concepţiile, convingerile, normele impun o cultură
managerială, promovată prin simboluri preluate şi transmise de membrii organizaţiei
în timp, ceea ce-i conferă stabilitate şi-i asigură continuitate socială.
Ce accepţiuni conferiţi culturii manageriale?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
11.3.2. Elementele culturii manageriale
Conţinutul culturii manageriale este pus în evidenţă prin elementele sale:

sistemul de valori, simbolurile, sloganurile, povestirile, ritualurile şi ceremoniile,
eroii etc.
a. Sistemul de valori - este elementul fundamental al culturii manageriale ce
exprimă concepţii, valori, credinţe, convingeri şi norme stabilite pentru membrii
organizaţiei.
Concepţiile de bază sunt părerile managerilor despre ei, angajaţi, organizaţie
şi lume, pe care le promovează şi care se concretizează în stilul de management şi
tipul de manager.
Valorile reprezintă conduita colectivă determinată de preferinţe şi atitudini
colective impuse tuturor membrilor organizaţiei. De regulă, sunt rezultatul atitudinii
generale promovate de cultura naţională sau al experienţei membrilor organizaţiei,
dar incumbă şi o încărcătură emoţională. De obicei, sunt promovate de către echipa
123
managerială şi sunt acceptate ca idealuri generale sau standarde ce trebuie atinse şi
respectate.
Normele sunt reguli obligatorii de comportament pentru toţi membrii
organizaţiei ce rezultă din recunoaşterea valorilor şi credinţelor.
În sistemul de valori al multor organizaţii vom întâlni elemente precum:
performanţă, seriozitate, creativitate, responsabilitate, participare, disciplină,
autorealizare etc. Acolo unde există valori puternice, pozitive se obţin rezultate
deosebite. Ele trebuie implementate prin acţiuni clare ce explică angajaţilor valorile
incluse în codul etic.
b. Simbolul este un obiect, act, eveniment, o reprezentare grafică sau
cromatică ce are o anumită semnificaţie pentru organizaţie şi care serveşte ca vehicul
pentru a transmite un mesaj angajaţilor. De exemplu, o insignă pentru cei care fac
parte din "cercul de calitate" sau o anume culoare a nasturilor de la halate care
exprimă rezultate foarte bune sau slabe ale angajatului.
c. Componentele verbale ale culturii manageriale sunt reprezentate prin:
limbaj alcătuit din expresii tipice folosite de angajaţi; sloganuri care au putere de
convingere şi constau din fraze ce exprimă succint valoarea-cheie a organizaţiei
(unele organizaţii au chiar şi un imn); povestiri (istorii), legende şi mituri care sunt
naraţiuni bazate pe evenimente adevărate care uneori pot fi influenţate, romanţate,
dar ele transmit noilor generaţii întâmplări deosebite cu anumite semnificaţii. De
obicei, povestirile transmit valorile fundamentale ale organizaţiei şi oferă exemple ce
trebuie urmate. Dacă evenimentele s-au desfăşurat cu mult timp în urmă povestirile
devin legende, iar când importanţa evenimentelor este profundă, prin convingeri şi
valori, povestirile se transformă în mituri pozitive sau negative.
În funcţie de obiectivele urmărite, specialiştii au delimitat mai multe feluri de
mituri:
 de valorizare (mitul ascensiunii sociale datorită şanselor egale de afirmare
a indivizilor);
 umanităţii şefului (care sprijină subordonatul);
 raţionaliste (care pe baza relaţiei cauză-efect a acţiunilor trecute oferă
soluţii unor situaţii similare viitoare);
 dualiste, de identificare sau distanţare (orientate spre personaje-cheie).
De remarcat este faptul că miturile, în numeroasele lor variante, apar în
versiune pozitivă sau negativă şi îndeplinesc o serie de funcţii:
 explicativă - permite exemplificarea prin reconstituire;
 psihologică - explică victoria binelui;
 sociologică - de unificare a credinţelor şi convingerilor angajaţilor;
 antologică - evocă istoria şi argumentele pentru care organizaţia a
subzistat.
d. Ritualurile şi ceremoniile sunt organizate cu ocazia unor evenimente
speciale din organizaţie, se bazează pe cutume şi urmăresc promovarea valorilor-
cheie şi convingerilor colective.
Ritul este un set de activităţi organizate ce transmite valori culturale unui
auditoriu.
Un ceremonial este un ansamblu de ritualuri realizat cu o singură ocazie ce
are o semnificaţie deosebită pentru angajaţi, care de obicei dezvoltă conştiinţa
apartenenţei la organizaţie şi întăreşte legăturile dintre participanţi. Prin practici
ritualizate se transmit asistenţei o serie de mesaje. Există mai multe tipuri de
ritualuri:
 integratoare (festivităţi cu ocazii deosebite);
 de diferenţiere (participă doar unii angajaţi invitaţi);
124
 de marcare a frontierelor (au loc pentru a realiza separarea de
atitudinile sau comportamentele unei persoane faţă de care se
manifestă dezacordul).
e. Actorii şi eroii. Actorii sunt personajele existente în organizaţie la un
moment dat, care sunt uitaţi când au dispărut. Eroii sunt personajele care intră în
memoria colectivă a organizaţiei mai ales în calitate de actori principali ai miturilor.
În această postură apar îndeosebi fondatorii organizaţiei sau persoanele care au
adus o contribuţie deosebită în traversarea unei situaţii critice, care au condus la
schimbarea concepţiei de bază a organizaţiei.
f. Elementele fizice sunt aspectele concrete vizibile, direct şi imediat
observabile ale culturii organizaţionale reprezentate de ambientul oferit de
organizaţie (clădiri de producţie şi administrative, amenajarea lor şi a exteriorului,
baze sportive şi de agrement, bibliotecă, restaurant, cabinet medical etc.) care
exprimă concepţia echipei manageriale, dar şi de numele şi sigla organizaţiei care
constituie un simbol important pentru membrii organizaţiei.
Cunoaşterea şi înţelegerea rolului fiecărui element component al culturii
organizaţionale mai ales de către manageri are o mare importanţă pentru învăţarea
şi consolidarea ei, întrucât - remarcă specialiştii - cultura managerială este "rezultatul
efortului managerilor de orientare a personalului în spiritul unei prestaţii excelente".
Cu toate eforturile specialiştilor, încă nu dispunem de o metodă de măsurare
a culturii organizaţionale, dar se pot face aprecieri prin evaluarea nivelului
următoarelor caracteristici:
 iniţiativa individuală - gradul de responsabilitate şi libertate a indivizilor;
 toleranţa dată de risc - gradul de încurajare a angajaţilor de asumare a
riscului, de a fi inovativi, agresivi;
 direcţia - măsura în care obiectivele stabilite sunt clare, performante;
 integrarea - gradul de încurajare a acţiunilor coordonate;
 sprijinul managementului - măsura în care managerii asigură sprijinul
subordonaţilor şi comunicarea clară cu aceştia:
 controlul - gradul utilizării regulilor şi reglementărilor în supravegherea
directă a angajaţilor;
 identitatea - gradul de identificare a angajaţilor cu organizaţia;
 sistemul de recompense - gradul în care acestea se bazează pe
performanţele obţinute de angajaţi;
 toleranţa conflictului - gradul de încurajare a angajaţilor pentru rezolvarea
conflictelor;
 modelele de comunicare - gradul de restricţionare a comunicaţiilor la
anumite niveluri.
Practica arată că o cultură de succes este cea bazată pe spirit antreprenorial, pe
asumarea sporită a riscului, pe adoptarea rapidă a deciziilor.
Încercaţi să identificaţi în cadrul organizaţiei în care lucraţi câteva din

elementele culturii manageriale pe care să le prezentaţi, precum:
simbolurile, ritualurile, eroii etc.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
125
11.4. Tipurile de culturi manageriale și evoluția lor
La fondarea şi evoluţia culturii organizaţionale contribuie o multitudine de

factori, cărora specialiştii le conferă diverse semnificaţii:
01:10  rolul esenţial al fondatorului, care îşi impune viziunea asupra membrilor
organizaţiei prin prezentarea imaginii a ceea ce trebuie să fie organizaţia,
imprimând valori culturale majore. Astăzi este evidentă pentru oricine
amprenta pe care şi-a pus-o Bill Gates asupra lui Microsoft, Walt Disney
asupra lui Disney Corporation, Fr.Smith asupra Federal Express, a lui Ray
Kroc asupra lui McDonald's etc;
 alte personalităţi, ce pot să apară în timp în viaţa organizaţiei, care să
marcheze momente importante ce impun schimbarea concepţiilor de bază,
a valorilor care nu mai corespund noii etape. De asemenea, o cultură
poate să apară în timp fără aportul unei persoane anume, ci ca rezultat al
muncii de echipă.
 valoarea managerilor şi stilul lor de conducere; liderii pot impune
modele de urmat, ei activează şi reactualizează miturile şi apelează la
cultura nescrisă, la cutumele organizaţiei.
 rolul sindicatelor puternice în cadrul organizaţiilor, care îşi aduc
contribuţia la fundamentarea valorilor organizaţiei. Dacă sindicatele sunt
profund antrenate în viaţa organizaţiei (mai ales în cele lucrative, în firme,
întreprinderi), iar liderii lor sunt competenţi şi devotaţi, aceştia pot deveni
cu uşurinţă eroi sau modele de conduită şi subiecţi ai povestirilor,
legendelor. Adesea ei reuşesc să impună sloganuri dinamizatoare şi să
atragă sindicaliştii la ceremonii şi ritualuri integratoare ce contribuie la
întărirea culturii manageriale.
Care dintre factorii enumeraţi mai sus consideraţi că influenţează în prezent

cel mai mult cultura managerială în organizaţia în care vă desfăşuraţi
activitatea?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Se pare că cele mai multe organizaţii au culturi moderat de puternice, în
care cultura managerială are impact puternic asupra acţiunilor pe care managerii le
întreprind ca să devină puternici.
B. În funcţie de sensul influenţei asupra performanţelor organizaţiei putem
distinge culturi pozitive şi negative.
1. Cultura pozitivă este aceea care generează performanţe deosebite,
indiferent de dimensiunile organizaţiei şi de vârsta ei, de fluctuaţiile angajaţilor care
sprijină obiectivele organizaţionale realist stabilite în conformitate cu cerinţele
momentului.
2. Cultura negativă este de obicei o cultură puternică, existentă mai ales în
organizaţiile mari, în care birocraţia, centralizarea excesivă şi aroganţa domină, iar
în optica acesteia interesele clientului şi cerinţele pieţei nu reprezintă axul concepţiei
de bază.
C. Un alt criteriu de clasificare al culturilor organizaţionale îl constituie
configuraţia. Pe baza unor mecanisme ale organizării structurale se configurează
126
culturi de tip:
 păianjen;
 templu;
 reţea;
 roi.
Evoluţia culturii organizaţionale, a cărei importanţă se accentuează, este
marcată de două tendinţe contradictorii: menţinerea culturii care a adus
performanţe şi schimbarea acesteia datorită modificărilor rapide apărute în mediul
ambiant în care acţionează organizaţia.
Tendinţa de menţinere a valorilor, credinţelor, a concepţiei de bază este
justificată de impactul pozitiv pe care îl are asupra rezultatelor activităţii
organizaţiei. Pentru echipa managerială problema esenţială este aceea de a extinde
forţa, puterea ei, prin selectarea personalului care se potriveşte culturii şi înlăturarea
celor care nu acceptă preceptele acesteia, instruirea personalului, motivarea lui mai
ales prin recompense, precum şi organizarea de ritualuri şi ceremonii care imprimă
mai solid elementele culturii manageriale care să persiste o perioadă mai
îndelungată.
Tendinţa de schimbare a culturii organizaţionale este firească în societatea
contemporană, întrucât climatul creator şi adâncirea gradului de socializare ca
urmare a progresului tehnico-ştiinţific impune noi valori şi prezumţii. Ca urmare,
păstrarea timp îndelungat a unor concepţii, credinţe, norme care au avut un efect
benefic poate să se transforme în frâne ale dezvoltării, în prejudecăţi, în rigidităţi.
Într-un mediu concurenţial, rezistenţa la schimbare transformă un cadru
benefic într-unul defavorabil, iar cultura pozitivă într-o cultură negativă.
Care sunt factorii ce au contribuit la fondarea și evoluția culturii

organizaționale?
1. Semnificația culturii manageriale în instituțiile publice.

2. Analiza factorilor ce pot influența cultura managerială în instituțiile publice.
3. Rolul tipurilor de culture în evoluâia instituțiilor publice.

Test 1
Care din următoarele afirmaţii sunt corecte?
a) Actorii şi eroii sunt cele mai importante elemente ce definesc cultura
managerială.
b) Normele sunt reguli de comportament uman acceptate.
01:30 c) Actorii momentului sunt elemente invizibile ale culturii manageriale.
d) Normele şi valorile sunt elemente vizibile ale culturii manageriale.
e) Elementele vizibile ale culturii manageriale se perpetuează prin sloganuri
şi povestiri.
f) Principalele elemente ale culturii manageriale sunt reprezentate de ambient
şi sigla firmei.
127
Test 2
Alegeţi variantele incorecte şi transformaţi-le apoi în variante corecte:
a) Cultura managerială este influenţată de sistemul de recompense.
b) Performanţele atinse de organizaţie este criteriu de delimitare a culturilor
puternice şi slabe.
c) Determinanţi culturii manageriale pot fi factori interni şi externi.
d) Modelul cultural se bazează pe iniţiativă, comunicare şi inovaţie.
e) Cultura managerială nu influenţează comunicarea managerială.
Test 3

1. Care din elementele prezentate nu sunt modalităţi de manifestare a culturii
organizaţionale:
a) istorioarele şi miturile;
b) scopul şi obiectivele organizaţiei;
c) simbolurile;
d) ritualuri şi ceremonii.
2. Sistemul de valori, credinţele, aşteptările, aspiraţiile şi comportamentele

managerilor vizează, cu prioritate, cultura:
a) organizaţională;
b) managerială;
c) economică;
d) naţională.
3. Sunt elemente de suprafaţă ce definesc cultura managerială:

a) tradiţii şi cutume;
b) experienţe;
c) aşteptări;
d) mituri.
4.Cultura managerială este influenţată de factori precum:

a) fondatorul firmei;
b) stilul de conducere;
c) sindicatele;
d) managementul resurselor umane.
5. Elementele vizibile ale culturii manageriale:

a) se perpetuiază prin sloganuri şi povestiri;
b) au valoare prin normelegeneral însuşite;
c) sunt exclusiv tradiţionale;
d) sunt cele fizice.
6. Principalele elemente ale culturii manageriale sunt:

a) cele vizibile;
b) sistemul de valori şi componente verbale;
c) ambientul şi sigla organizaţiei;
d) managerul şi liderul informal.
128
7. Sistemul de valori al culturii organizaţionale reuneşte:
a) legendele şi miturile;
b) obiceiurile şi tradiţiile;
c) normele şi credinţele;
d) simbolurile şi limbajul.
8. Cultura managerială este influenţată de:

a) atitudinea faţă de risc şi conflict;
b) spiritul de competiţie şi toleranţa la stres;
c) imaginea fondatorului;
d) sistemul de recompense.
9. Componentele culturii organizaţionale sunt:

a) de suprafaţă şi de adâncime;
b) de interior şi de exterior;
c) vizibile şi invizibile;
d) tangibile şi intangibile.
A=a+b; B=a+d; C= b+d; D=a+c.
10. Fiecare organizaţie:

a) are o cultură proprie;
b) îşi defineşte un mod de viaţă şi stil de muncă;
c) recunoaşte numai cultura în sens filozofic;
d) adoptă o cultură numai în funcţie de personalitatea managerului.
A=b+d; B=b+c+d; C= a+b; D=a+c+d.
Răspunsuri:
Test 1
Sunt corecte variantele: b, g
Test 2
Variantele incorecte sunt: a, d, e
Pot deveni variante corecte astfel:
a - Cultura managerială este influenţată de imaginea fondatorului.
d - Modelul cultural se impune de la sine.
e – Cultura managerială influenţează decizia comunicarea managerială.
Test 3
Alegeţi răspunsul corect 1. b; 2. b; 3. d; 4. d; 5. d; 6. b; 7. c; 8. c; 9. D;
10. C.
11.7. Rezumat
 Cultura organizaţională este un concept complex care trebuie privit atât în sens
restrâns cât şi în sens larg.
 Cultura managerială este o combinaţie de elemente, care pe baza unor criterii
ne permit să abordăm conceptul din multiple unghiuri.
 Conţinutul culturii manageriale se defineşte prin: sistemul de valori, simboluri,
componentele verbale (limbaj, slogan, povestiri, legende, mituri), ritualuri,
actori, eroi şi elementele fizice (ambient, sigla, nume).
01:50  Deşi nu dispunem de metode de măsurare a culturii organizaţionale, în funcţie
de o serie de criterii se pot definii unele tipuri de culturi manageriale.
 În aprecierea influenţei culturii manageriale rol important au factorii ce o
129
determină.
 Pentru fiecare organizaţie este important să cunoască tendinţele ce se manifestă
în evoluţia culturii manageriale.
11.8. Bibliografie
1. C. Bonciu, Instrumente manageriale psihosociologice, Ed. All, Bucureşti,
2000.
2. A. Androniceanu - Noutăţi în managementul public, Ed. Economică,
Bucureşti, 2008.
3. G. Moldoveanu - Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti,
2000.
130
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12. MANAGEMENT STRATEGIC.
STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ORGANIZAŢIEI
Cuprins
12.1. Obiective
12.3. Raportul politică – strategie – tactică
12.4. Strategia de dezvoltare a organizaţiei – management strategic
12.5. Tipologia strategiei organizaţiei
12.6. Factorii ce determină strategia de dezvoltare
12.10. Rezumat
12.11. Bibliografie
12.1. Obiective
Unitatea de învăţare 12 MANAGEMENTUL STRATEGIC. STRATEGIA DE
DEZVOLTARE A ORGANIZAŢIEI – parcurgerea acestei unități de învățare
permite: delimitarea conceptelor de politică, strategie, management strategic;
înţelegerea relaţiei strategie de dezvoltare – management strategic; cunoaşterea
factorilor ce influenţează strategia organizaţiei.
Parcurgerea materialului vă va permite să răspundeţi la întrebările următoare:
 Ce relaţie există între politică – strategie – tactică într-o organizaţie?
 În ce constă raportul dintre strategia organizaţiei şi managementul strategic?
 Care sunt cele mai importante tipuri de strategii ce se utilizează la nivelul
organizaţiei?
 Cum este influenţată strategia organizaţiei de către o serie de factori?
12.3. Raportul politică – strategie – tactică
În economia de piaţă fiecare organizaţie îşi concepe o politică proprie prin

care îşi desemnează:
00:00  direcţiiile de evoluţie;
 modalităţile concrete de înfăptuire.
Politica organizaţiei reflectă concepţia acesteia cu privire la evoluţia
activităţii sale, opţiunile de ansamblu, principiile şi normele ce o călăuzesc, precum
şi acţiunile concrete prin care se valorifică potenţialul său corespunzător cerinţelor
pieţii.
Se exprimă printr-un ansamblu unitar şi coerent de :
 strategii ;
 tactici ;
 programe specifice de acţiune.
Conceptul de politică a organizaţiei integrează funcţiunile acesteia, cu ajutorul
cărora îşi atinge setul de obiective strategice prin stabilirea regulilor ce guvernează
repartizarea şi mobilizarea resurselor.
Înfăptuirea cu maximă eficienţă a politicii organizaţiei presupune o îmbinare
131
armonioasă a strategiilor cu tacticile corespunzătoare:
 strategia este viziunea de ansamblu asupra modului în care se vor
înfăptui scopurile organizaţiei;
 tactica este setul de acţiuni ce transpune în practică strategia aleasă,
momentul în care trebuie aplicate şi de către cine vor fi înfăptuite.
Strategia deţine locul central pentru că deriva din scopurile organizaţiei şi
indică direcţia activităţii.
Tactica trebuie să se sincronizeze cu: strategia, să corespundă, să se înscrie pe
linia ei, să găsească permanent mijloacele şi formele potrivite.
Tactica se află:
 în raport de subordonare faţă de strategie care rămâne stabilă o
perioadă mai mare de timp;
 în continuă schimbare, datorită modificărilor condiţiilor concrete ale
perioadei respective.
Prin tactică se detaliază strategia pe termen scurt, stabilindu-se acţiunile
concrete, operative necesare atingerii scopurilor imediate ale organizaţiei.
Care este rolul politicii în organizație?
12.4. Strategia de dezvoltare a organizaţiei – management strategic
Alegerea strategiei organizaţiei marchează un moment important ce

finalizează un proces complex în care s-a definit misiunea şi scopurile urmărite, pe
00:30 baza unei analize atente şi pertinente a situaţiei sale
Strategia organizaţiei desemnează liniile definitorii ale altitudinii şi
conduitei în vederea atingerii anumitor obiective. Ea este reprezentată de ansamblul
obiectivelor concrete ce trebuie înfăptuite într-o perioadă de timp, a mijloacelor şi
metodelor prin care se transpun în practică şi exprimă tendinţele şi exigenţele ce se
impun pentru atingerea performanţelor stabilite, care se măsoară cu ajutorul
indicatorilor economice.
Elaborarea şi transpunerea în practică a strategiei firmei este rezultatul
managementului strategic.
Managementul strategic este un concept larg ce evidenţiază întreaga activitate
a organizaţiei, este o formă de conducere bazată pe anticiparea schimbărilor impuse
de mediu de afaceri ce are drept scop stabilirea direcţiei pe termen lung, a
obiectivelor de performanţă specifice şi a modalităţilor de înfăptuire a acestora
printr-un plan de acţiune concret.
Echipa managerială adoptă deciziile cu privire la obiective şi manierea de
înfăptuire a acestora în urma procesului de management strategic.
Managementul strategic este un proces complex, de sinteză, prin care se
asigură conducerea unei organizaţii pe baza unor strategii de dezvoltare formulate
riguros şi reevaluate continuu.
Ţinând seamă de mutaţiile ce au loc în mediul de afaceri determinate mai ales
de progresul tehnico-ştiinţific, eforturile organizaţiei trebuie concentrate în direcţia
adaptării permanente la noile condiţii prin ajustări de moment, dar mai ales în
direcţia dezvoltării ei.
Dezvoltarea organizaţiei constă în ansamblul proceselor ce evidenţiază
evoluţia de la o etapă la alta, privită ca o succesiune a schimbărilor de ordin
cantitativ şi transformărilor de ordin calitativ.
132
Dezvoltarea unei firme presupune atât mărirea capitalului folosit prin
reinvestirea unei părţi din profitul obţinut (uneori, chiar a întregului profit), cât şi
cercetarea ştiinţifică ce trebuie materializată în activitatea ei. Aceasta necesită
acţiuni complexe de planificare, organizare, investiţii etc., ceea ce impune elaborarea
unei strategii de dezvoltare prin care să se anticipeze şi jaloneze dezvoltarea viitoare.
Elementele strategiei de dezvoltare:
- obiective;
- metode;
- acţiuni practice de organizare şi conducere;
- resurse;
- termene de înfăptuire.
Pe baza acestor elemente, echipa managerială decide în urma unui amplu
proces care este varianta strategică cea mai eficientă.
Ce relaţie există între managementul strategic şi strategia de

dezvoltare a organizaţiei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------------------
12.5. Tipologia strategiei organizaţiei
La nivelul unei organizaţii, dat fiind caracterul complex al activităţii ce se

desfăşoară în cadrul ei, se adoptă o multitudine de strategii. Cunoaşterea sistematică
01:00
a acestora se poate realiza dacă apelăm la clasificarea acestora pe baza unor criterii.
Iată care sunt cele mai importante tipuri de strategii utilizate în funcţie de :
1. prioritatea obiectivelor care impune strategii:
a. economice;
b. tehnice şi tehnologice;
c. de conducere;
d. de dezvoltare umană;
e. comerciale.
2. dinamica obiectivelor care delimitează strategii:
a. de menţinere;
b. de creştere;
c. bazate pe acumularea şi creştere.
3. receptivitatea la nou determină strategii:
a. de consolidare;
b. imitative;
c. inovaţionale.
4. tipul obiectivelor permite strategii:
a. de produs;
b. de organizare;
c. informaţionale.
5. natura abordării obiectivelor care impune strategii:
a. ofensive;
b. defensive;
c. interstiţiale.
6. sfera de cuprindere, delimităm strategii:
a. globale;
b. parţiale;
133
Echipa managerială va alege în funcţie de fiecare criteriu, varianta
strategică considerată cea mai bună şi prin reunirea metodelor alese, va
rezulta strategia de ansamblu a organizaţiei.
Să ne reamintim...
La nivelul unei organizaţii, dat fiind caracterul complex al activităţii ce se
desfăşoară în cadrul ei, se adoptă o multitudine de strategii. Cunoaşterea sistematică
a acestora se poate realiza dacă apelăm la clasificarea acestora pe baza unor criterii.
Ce semnificaţie are cunoaşterea principalelor tipuri de strategii de

dezvoltare a organizaţiei?
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
12.6. Factorii ce determină strategia de dezvoltare
Deoarece firma îşi desfăşoară activitatea într-un mediu de afaceri complex si

dinamic, în procesul de elaborare, adoptare şi implementare a strategiei este foarte
01:30 important să se ţină seama de implicaţiile pe care le au, cel puţin următorii factori:
1. Incidente revoluţiei ştiinţifico-tehnice care determină modificări
esenţiale simultan în domeniul factorilor de producţie materiali şi umani, schimbând
locul şi rolul omului în ansamblul activităţii de producţie şi imprimând simultan
ritmuri accelerate de creştere economică, ceea ce impune o strategie flexibilă şi
foarte receptivă la nou.
2. Situaţia resurselor energetice, de materii prime şi materiale care
datorită caracterului lor limitat restricţionează dezvoltarea şi impune ca strategia să
se bazeze pe resurse certe.
3. Situaţia resurselor de muncă ce trebuie să corespundă nu doar
cantitativ, ci şi calitativ, structural, zonal ceea ce impune o strategie specifică dacă
există din abundenţă sau lipsesc.
4. Piaţa şi evoluţia ei este un nou factor hotărâtor întrucât doar pe baza
unor studii de marketing se va decide ce să se producă, în ce calitate, în ce sortiment
calitativ, cât să se producă, în ce zonă să se distribuie etc.
5. Ciclul de viaţă al produselor, etapa din acest ciclu în care se află fiecare
produs aflat în producţie joacă un rol important, deoarece cheltuielile şi profitul
diferă în fiecare etapă. Pentru a obţine un profit relativ stabil pe o perioadă lungă,
este necesar ca gama de produse să fie diversificată la nivel optim şi fiecare produs
să se afle într-o altă etapă a ciclului său de viaţă. Strategia de produs şi de piaţă joacă
un rol însemnat în sporirea eficienţei.
6. Politica preţurilor trebuie bine fundamentată deoarece reabilitatea
firmei depinde în cea mai mare măsură de ea.
7. Legislaţia economică în vigoare – este premiza elaborării unei strategii
eficiente, întrucât asigură ordinea şi disciplina participanţilor la circuitul economic
naţional.
8. Protecţia mediului înconjurător a devenit o coordonată de bază a
strategiei de dezvoltare, întrucât nivelul poluării acceptabil este un indicator a cărui
limită maximă nu poate fi depăşită.
9. Dimensiunea firmei poate fi în unele împrejurări o oportunitate, iar în
altele poate construi un dezavantaj, de care trebuie să se ţină cont în elaborarea şi
134
aplicarea strategiei de dezvoltare. De exemplu IMM-mul (întreprinderile mici şi
mijlocii beneficiază de o serie de facilităţi din partea statului sau a unor organisme
interne şi internaţionale ce trebuie avute în vedere).
Desigur şi alţi factori pot avea influenţa în anumite perioade sau zone
geografice. De reţinut, că ei se află în interdependenţă, nu acţionează simultan,
uniform, cu aceiaşi intensitate. Unii, pot avea influenţă permanentă, iar alţii
conjuncturală. De aceea, ei trebuie corect identificaţi, ordonaţi, apreciaţi ca
importanţă, impact, pentru a stabili o strategie corespunzătoare în fiecare moment.
Deosebit de importantă este şi implementarea strategiei, care presupune
eforturi deosebite atât din partea echipei manageriale cât şi a angajaţilor. Aceasta
implică a asigurarea unui cadru propice sub aspect tehnic, uman, financiar,
internaţional etc. care să permită:
 introducerea progresului tehnic;
 asimilarea de noi produse;
 utilizarea tehnicii şi tehnologiilor noi şi modernizat;
 specializarea şi cooperarea în producţie.
Desigur rolul esenţial revine managerilor care trebuie să antreneze,
mai ales prin motivare întregul personal al organizaţiei.
Evidențiați importanța strategiei de dezvoltare în organizație.

------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------
1. Importanța strategiei de dezvoltare a instituțiilor publice.

2. Analizați factorii ce determină strategia de dezvoltare a instituțiilor publice.
3. Raportul strategie de dezvoltare – management strategic.

Test 1
Desemnaţi afirmaţiile corecte:
a) Strategia de dezvoltare are o sferă mai largă decât politica organizaţiei.
b) Tacticile specifice se adoptă pe perioadă scurtă.
c) Strategia de dezvoltare trebuie adaptată la resursele organizaţiei.
02:20 d) Politica organizaţiei este un ghid ce exprimă ansamblul principiilor şi
normelor ce stau la baza orientării organizaţiei.
e) Tactica desemnează obiectivele ce urmează a se înfăptui pe termen lung.
Test 2
Care din afirmaţiile următoare sunt false? Modificaţi-le în aşa fel încât să
devină adevărate!
a) Strategia de piaţă se bazează doar pe studierea cererii.
b) Strategia diversificării gamei de produse poate fi o strategie ofensivă.
c) Factorii interni au cea mai mare influenţă asupra strategiei de dezvoltare.
d) Organizaţiile mari pot adopta o strategie ofensivă.
e) Legislaţia influenţează uneori decisiv strategia organizaţiei.
135
Test 3
1. Managementul strategic:
a) se identifică cu elaborarea strategiei de dezvoltare;
b) este similar cu politica organizaţiei;
c) este un fenomen caracteristic organizaţiilor mai mari şi reprezintă procesul
complex ce asigură conducerea organizaţiei pe baza unei strategii de
dezvoltare;
d) reprezintă procesul complex ce asigură conducerea organizaţiei pe baza unei
strategii de dezvoltare.
2. Strategia de dezvoltare vizează:

a) doar creşterea activității;
b) doar mărirea resurselor;
c) evoluţia organizaţiei de la o etapă la alta;
d) fixarea obiectivelor de bază pe termen lung, direcţiile, metodele şi mijloacele
de implementare a lor.
3. În funcţie de tipul obiectivelor strategiile organizaţiilor pot fi strategii:

a) economice;
b) de creştere;
c) inovaţionale;
d) de produs (serviciu).
4. Sunt elemente ale strategie de dezvoltare a instituției publice:

a) resursele necesare şi tactica;
b) termenele şi politica;
c) politica şi tactica;
d) obiective, metodele şi acţiunile de conducere ale organizaţiei.
5. Strategia instituției publice este influenţată de factori:

a) economici;
b) tehnici,
c) sociali şi organizatorici;
d) politici.
6. Care din afirmaţii sunt adevărate?

a) managementul strategic este o formă de conducere bazată pe anticiparea
schimbărilor;
b) strategia nu este un ansamblu de reguli necesare adoptării deciziilor;
c) strategia de dezvoltare a instituţiei publice nu necesită adaptarea la situaţia
resurselor de muncă;
d) obiectivele instituţiei publice sunt sarcini care pot fi sau nu atinse într-un
interval de timp.
7. Strategia de dezvoltare a instituţiilor publice:

a) are un conţinut mai larg decât politica acesteia;
b) se adaptează la situaţia concretă a acesteia;
c) se identifică cu managementul strategic;
d) influenţează procesul decizional.
A=a+b; B=b+d; C= a+b+c; D=c+d.
136
8. Delimitați afirmațiile incorecte:
a) obiectivele instituției publice sunt sarcini efective ce trebuie atinse;
b) managementul strategic constă în adoptarea deciziilor;
c) tacticile specifice sunt adoptate numai pentru un interval de un an;
d) strategia este componentă a politicii instituției publice.
9. Strategia de dezvoltare a instituţiei publice:

a) se elaborează ca un ghid de acțiuni pe termen scurt;
b) apare ca o regulă pentru adoptarea deciziilor;
c) se află în strânsă corelare cu politica instituției publice;
d) are conținut mai restrâns decât tactica.
A=a+c+d; B=b+c; C= c+d; D=a+b+c.
Răspunsuri:
Test 1
Afirmaţiile corecte sunt: b, c, d
Test 2
Sunt afirmaţii false, variantele: a, c, d
Ele pot deveni afirmaţii corecte, formulate în felul următor:
a – Strategia de piaţă se bazează pe studierea cererii, dar şi a ofertei,
concurenţei etc.
c – Strategia de dezvoltare este influenţată atât de factori interni cât şi de cei
externi.
d – Şi organizaţiile mici şi mijlocii şi mari pot adopta o strategie ofensivă.
Test 3
Alegeţi răspunsul corect 1. d; 2. d; 3. d; 4. d; 5. a,b,c,d; 6. a,b; 7. B ;
8. a,d; 9. B.

Rezolvați 10 teme „ To do” ( la alegere) din unitățile de învăţare nr.7, 8, 9, 10,
11 și 12.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) până la
data ultimului tutorial.
12.10. Rezumat
 Fiecare organizaţie îşi elaborează o politică proprie ce presupune stabilirea unei

strategii prin care se stabilesc direcţiile de evoluţie, obiectivele concrete pentru
o anumită perioadă, dar şi a unei tactici prin care se determină modul de
înfăptuire a obiectivelor strategice.
 Strategia de dezvoltare a unei organizaţii este elaborată şi transpusă în practică
de către echipa managerială a organizaţiei.
 Managementul strategic asigură conducerea organizaţiei pe baza unei strategii.
 Cunoaşterea tipurilor de strategii care se pot aplica are o mare importanţă
02:50 pentru evoluţia organizaţiei.
 Alegerea celei mai potrivite strategii de dezvoltate implică studierea factorilor
externi şi interni ce o afectează direct şi indirect.
137
12.11. Bibliografie
1. Lucica Matei - Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2006.
proactivă, Ed. Economică, 2007
3. P. Drucker – Managementul strategic – Ed. Teora, Bucureşti 2001.
138
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 I. Alexandru - Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Ed. Sylvi, 1996.
 I. Alexandru - Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
 I. Alexandru, L. Matei - Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 .
 A. Androniceanu - Management public internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
 A. Androniceanu - Noutăţi în managementul public, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.
 A. Androniceanu - Managementul public: studii de caz din instituții și autorități ale
administrației publice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
 D. Apostol Tofan - Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
 M. Costea - Introducere în administraţia publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
 C. Furtună, C. Diaconu - Management administrativ-judiciar, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002.
 L.Lynn – Managementul public ca artă, știință și profesie, Editura Arc, București, 2004
 G. Marinescu – Management public modern, Ed. Tehnopress, București, 2007
 L. Matei, A. Matei - Acquis comunitar şi administraţie publică, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000.
 Lucica Matei - Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 2006.
 G. Moldoveanu - Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
 Iordan Nicola - Managementul serviciilor locale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
 A. Parlagi - Managementul administraţiei publice locale. Servicii publice, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999.
 M. Păunescu – Management public în România, Ed. Poliron, Iași, 2008.
 C. Petraru, A.G. Simionescu - Management public şi administraţie, Ed. Independenţa
Economică, Piteşti, 2001.
 F.Petru – Managementul administrației publice locale: o abordare proactivă, Ed.
Economică, 2007.
 Leonica Popescu - Management instituţional şi administrativ, Ed. Academica, Bucureşti,
2002.
 M. Profiroiu - Managementul organizaţiilor publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
 D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc - Managementul administraţiei publice, Ed.
139

271 Management Public 2016 Fin PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

271 Management Public 2016 Fin PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

prof. univ. dr.

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de micro

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

Durata medie de studiu individual

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

1.3. Conceptul de instituție publică

Instituţia publică (organizaţia publică) este o entitate organizatorică ce

Ce legătură este între puterea publică și interesul public?

În practică ați întâlnit și alte tipuri de servicii publice?

1.4. Caracteristicile instituţiilor publice

1.5. Tipologia instituţiilor publice

Evoluţia societăţii contemporane a condus la extinderea spaţiului

I. Nivelul ierarhic la care se manifestă diferenţiază:

II. Domeniul în care îşi exercită autoritatea delimitează:

3. Instituţiile publice care activează în sfera judecătorească:

III. Obiectul activităţii distinge:

IV. Modul de finanţare defineşte:

Structura generală a sistemului instituţional naţional8 din România se poate

Structura generală a sistemului instituţional naţional

1. Domeniul social-cultural cuprinde activităţi prin care statul îşi îndeplineşte:

2. Domeniul apărării naţionale revine prin tradiţie statului şi se realizează prin

3. Domeniul ordinii publice şi siguranţei publice include unităţile de poliţie,

4. Domeniul autorităţii publice este cel în care activează Preşedinţia, Parlamentul,

5. Domeniul economic – în care activează instituţii specializate în asigurarea

1.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)

1. Particularitățiile instituțiilor publice în țara noastră.

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt incorecte? Transformaţi-le în

2. Delimitați afirmațiile adevărate:

Alegeţi răspunsul corect:

1. Ce noţiune poate fi definită ca ansamblu de activităţi organizate şi

2. Scopul unei organizaţii (instituţii) publice îl reprezintă:

3. În funcţie de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea există instituţii

4. Instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea:

8. Ordonatori de credite sunt:

9. Orice instituţie publică:

10. Interesul public:

Alegeţi răspunsul corect:

 Instituția publică este o organizație absolut necesară pentru funcționarea normală

II. Bibliografie facultativă

 Iordan Nicola – Managementul serviciilor publice locale, Ed. All

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2.3. Fundamentele managementului instituțiilor publice

Specialiştii apreciază că în accepţiunea modernă, managementul s-a utilizat în

Cine sunt fondatorii managementului public?

Managementul public s-a impus deja ca domeniu distinct al ştiinţei

Este nevoie de management în domeniul public? De ce?

La conturarea şi dezvoltarea managementului public, ca specializare

Managementul instituţiilor publice, ca disciplină specializată – studiază

Managementul instituţiilor publice (MIP) are caracter politic?

Care sunt abordările moderne din ultimele două decenii în domeniul

2.4. Principiile managementului public

Ca specializare a managementului, managementul instituţiilor publice şi-a

De ce este nevoie de principii specifice în administrația publică?

2.5. Tendinţe actuale în domeniul managementului public

Creşterea rolului instituţiilor publice în general, a administraţiei publice în

Enumerați câteva schimbări ce considerați că se impun în țara noastră

2.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)

1. Necesitatea dezvoltării şi perfecţionării managementului public.

2.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor

Care dintre afirmaţiile următoare sunt corecte?