9.

SCHIMBUL ȘI MECANISMUL
SCHIMBULUI

9.1. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri

9.2. Avantajele şi funcţiile schimbului
9.3. Costurile de tranzacţie
9.4. Utilitatea şi comportamentul consumatorului
9.5. Valoarea economică a bunurilor

1
 9.1. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri

Prin repartiţie se realizează distribuirea rezultatelor

economice ale activităţii de producţie între participanţii la
aceasta şi formarea veniturilor în societate.
Schimbul reprezintă ansamblul relaţiilor economice
prin care se continuă acest proces şi se asigură trecerea
bunurilor; prin mijloace şi pe principii economice, de la
producător la consumatori prin intermediul actelor de
vânzare-cumpărare. Schimbul de mărfuri reprezintă cea mai
importantă consecinţă a diviziunii sociale a muncii

2
 Prima etapă a economiei de schimb, care a durat o
vreme îndelungată, a reprezentat-o trocul. Acesta consta
în schimbul direct marfă pe marfă, obiect pe obiect, sau
servicii pe marfă, sau marfă pe servicii. În dreptul roman
sunt redate formele esenţiale ale schimbului direct ca
forme tip de contracte sinalagmatice (bilaterale).
Atunci când economiile s-au dezvoltat, iar schimburile au
devenit tot mai complexe, au devenit evidente
dezavantajele şi insuficienţele trocului: a) dificultăţile de
coincidenţă a necesităţilor; b) dificultatea de a stabili
valori egale; c) indivizibilitatea articolelor mari care fac
obiectul schimburilor.

3
 Cumpărătorul-consumator va urmări, totdeauna,
achiziţionarea bunurilor care-i fac trebuinţă la un preţ cât
mai mic posibil.
Întreprinzătorul-vânzător studiază piaţa
produselor şi creează mărfurile dorite de oameni pentru
a-şi spori veniturile, câştigul net.
Consumatorii îşi pot satisface mai bine cerinţele şi
preferinţele la un cost mai scăzut şi cu posibilităţi mai largi
de alegere, de vreme ce masa mărfurilor oferite a crescut.
Producătorii, deşi nevoiţi să vândă mărfurile la preţuri mai
mici, în raport cu situaţia anterioară, când erau mai puţini
pe piaţa produsului respectiv, îşi vând mărfurile la un preţ
care remunerează factorii de producţie utilizaţi, munca,
capitalul, pământul, neofactorii.

4
 Studiul schimbului poate fi interpretat din mai multe puncte
de vedere cum de altfel a fost interpretat de-a lungul istoriei în
diferitele şcoli de gândire economică:
1. Privind fenomenul la scară individuală, o largă circulaţie are ideea
clasicilor, după care oamenii se angajează în procesul schimbului
pentru a-şi satisface propriile nevoi.
2. Obiectul schimbului îl constituie bunurile-obiecte de consum
respectiv mijloacele de producţie, sau factorii de producţie.
3. Privite la o scară mai largă, schimburile se întrepătrund şi dau
naştere la piaţă, iar aceasta nu poate fi văzută numai ca locul
pentru realizarea indirectă a dorinţelor individuale, ci şi ca o
instituţie socială prin intermediul căreia indivizii pot coopera într-un
anumit fel, în vederea satisfacerii dorinţelor.
4. Fiecare mizează şi urmăreşte un anumit avantaj în procesul
schimbului. Cu privire la această problemă, în literatura economică
s-au formulat două viziuni (teorii): teoria avantajului absolut şi cea
a avantajului relativ.

5
 9.2. Avantajele şi funcţiile schimbului
Există o anumită asemănare în ceea ce priveşte
comportamentul producătorilor, legată de fixarea preţurilor şi a
cantităţilor produse. Din această cauză între agenţii economici, în
lupta lor concurenţială, se impun anumite strategii sau înţelegeri. O
strategie adeseori întâlnită (îndeosebi în schimburile
internaţionale) este obţinerea avantajului absolut sau a celui relativ.
Avantajul absolut, avut în vedere de A. Smith, înseamnă sporul
de producţie pe care îl obţine un producător în raport cu altul,
utilizând acelaşi volum de resurse pentru obţinerea aceluiaşi tip de
produs.
Avantajul relativ sau comparativ (noţiune definită pentru
prima dată de David Ricardo în urma cu cca. 150 de ani) constă în
surplusul producţiei (sau al utilităţilor) pe care un agent economic îl
obţine de la producerea unui bun marfă, atunci când costul de
oportunitate este mai mic decât cel al concurentului său.

6
 În ceea ce priveşte rolul schimbului într-o economie de piaţă,
acesta poate fi interpretat şi prin prisma funcţiilor sale.
Funcţiile schimbului în economie
1. bunurile şi serviciile trec de la cei care le produc către cei care
au nevoie de ele;
2. partenerii de schimb se specializează în producerea anumitor
bunuri iar prin aceasta creşte productivitatea muncii şi producţia
naţională;
3. permite obţinerea de câştiguri prin însumarea efortului;
4. contribuie la formarea unor fluxuri productive şi comerciale;
determină cooperarea socială prin modificarea configuraţiei
bunurilor şi a proporţiilor de schimb;
5. favorizează introducerea şi promovarea progresului tehnic şi
prin aceasta creşterea calităţii produselor

7
 9.3. Costurile de tranzacţie

Tranzacţiile concepute ca înţelegeri între două sau mai multe

firme, prin care sunt stabilite modalităţi de transmitere a unor
drepturi şi obligaţii în cadrul unor schimburi comerciale, dezvoltă în
interiorul lor un flux continuu de activităţi în contextul dinamic al
vieţii economice. Competiţia între producători este dependentă şi
de nivelul costurilor de tranzacţie.
Costul de tranzacţie cuprinde toate cheltuielile, directe şi
indirecte, explicite şi implicite pe care le face cumpărătorul în
procesul de achiziţionare a unui bun, cu excepţia preţului plătit
vânzătorului pentru acest bun. Aici intră: costul aşteptării, costul
deplasării, costul informaţiei, costul determinat de riscurile
asumate, precum şi cel aferent adoptării deciziei. Toate acestea,
împreună cu preţul de piaţă plătit pentru bunul respectiv, alcătuiesc
costul de oportunitate al consumului

8
 Activităţile legate de sfera schimbului dreptului de
proprietate, care antrenează o serie de costuri de tranzacţie sunt:
1. Procurarea informaţiilor privind formarea preţului, calitatea
mărfurilor, inputurile de muncă, cumpărătorii şi vânzătorii
potenţiali şi comportamentul lor în diferite circumstanţe;
2. Negocierea necesară pentru a găsi adevărata poziţie a
cumpărătorilor şi vânzătorilor în legătură cu preţurile şi cu alte
condiţii contractuale;
3. Încheierea contractelor;
4. Monitorizarea partenerilor contractuali pentru a urmări
respectarea prevederilor contractuale;
5. Executarea judecătorească a contractelor şi respectarea daunelor
când partenerii nu respectă obligaţiile contractuale;
6. Protecţia drepturilor de proprietate împotriva celor ce le încalcă.

9
 Structura costurilor de tranzacţie, în analiza economică,
variază în funcţie atât de factorii de producţie, cât şi de stadiile
proceselor de producţie. În primul rând, categoriile costurilor de
tranzacţie necesită împărţirea factorilor de producţie în patru
categorii distincte:
1. capitalul fizic şi financiar constituit din maşini şi utilaje în
procesul de producţie şi din capital lichid;
2. capitalul uman ce cuprinde cunoştinţe, experienţă şi calificare
profesională;
3. informaţia – cunoştinţe şi date statistice;
4. intensitatea muncii legată de efortul pentru obţinerea
rezultatelor planificate.
În al doilea rând, categoriile de costuri de tranzacţii legate de
procesul de producţie necesită şi divizarea acesteia în cele trei
perioade de timp: 1) pre-producţie; 2) producţie; 3) post-producţie.

10
 Mecanismul real al pieţei implică alocarea
resurselor prin intermediul preţurilor
concurenţiale la care se adaugă costurile specifice
funcţionării pieţei reflectate de: costul
negocierilor; costul generat de riscul nerespectării
clauzelor contractuale; de insuficienţa şi calitatea
informaţiilor; de oportunismul manifestat de unii
furnizori şi unii clienţi.
Altfel spus, alocarea neraţională a resurselor
prin forţa legii juridice va fi întotdeauna corectată
pe piaţă de schimbul liber.

11
 10.4. Utilitatea şi comportamentul consumatorului

Curentul neoclasic aprecia că utilitatea

economică este satisfacţia pe care o obţine un
consumator dat prin folosirea unei cantităţi (doze)
determinate dintr-un bun economic în condiţii
determinate de loc şi de timp.
Astfel, în prezent utilitatea este definită ca fiind
capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a
satisface o nevoie umană prin folosirea sa în
producţie sau în consumul final, personal.
Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile
(fizice, chimice etc.) proprii fiecărui bun economic

12
 Utilitatea este determinată de existenţa a doi
factori cu influenţă majoră asupra modului său de
manifestare: bunurile economice (care satisfac
necesităţile de consum) şi costul de oportunitate
(costul alegerii).
Bunurile economice care formează obiectul
schimburilor de piaţă sunt mărfuri. În general, prin
marfă se înţelege un obiect sau un bun care, prin
proprietăţile sale, satisface o trebuinţă şi care,
totodată, este destinat schimbului pe piaţă,
trecând de la producător la consumator prin
intermediul relaţiilor de vânzare-cumpărare.

13
 Caracteristica esenţială a bunurilor-marfă o
reprezintă unitatea organică dintre cele două laturi
sau proprietăţi:
a) de a satisface o trebuinţă sau de a fi utile
omului;
b) de a fi destinate vânzării pe piaţă şi de a trece
de la producător la consumator prin vânzare-
cumpărare.
Pornind de aici, Adam Smith, în lucrarea sa
„Avuţia naţiunilor”, vorbea de două atribute ale
bunurilor-marfă: valoarea de întrebuinţare şi
valoarea de schimb.

14
 Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă
capacitatea unui bun de a satisface o nevoie,
proprietate care decurge şi se exprimă prin
trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale
fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este
numită şi valoare de întrebuinţare.
Spre deosebire de utilitatea tehnică, utilitatea
economică include raportarea la o nevoie, la o
trebuinţă concretă a consumatorului potenţial.

15
 În teoria economică utilitatea unui bun capătă sens economic atunci
când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
1. proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a
cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, iar el conştientizează şi este
convins că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie;
2. cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de
conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe
urma respectivului bun (are capacitatea de a utiliza sau consuma bunul
respectiv).
Pentru a exprima interdependenţa dintre sensul general şi cel
economic al utilităţii, pot fi folosiţi, alături de noţiunea de utilitate,
următorii termeni:
- valoarea de întrebuinţare, ca totalitate a proprietăţilor fizice, chimice,
estetice etc., care dau utilitate unui bun;
- ofelinitatea, noţiune propusă de Vilfredo Pareto pentru a desemna
însuşirea unui bun de a satisface dorinţa, legitimă sau nu, a unui
consumator.
- dezirabilitatea, ceea ce merită a fi dorit sau căutat.

16
 În gândirea clasică se apreciază că bunurile identice au aceeaşi
utilitate economică, indiferent de persoana care le consumă. În
acest caz, utilitatea economică totală a unei mulţimi de produse
identice, care se calculează, ca sumă a utilităţilor individuale ale
fiecărui produs al mulţimii, mai poate fi determinată şi ca produsul
dintre utilitatea individuală şi numărul de unităţi ce alcătuiesc
mulţimea.
În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun poate fi
considerată utilitate economică, atunci când sunt îndeplinite
următoarele trei condiţii:
1. Însuşirile bunului-marfă corespund unei trebuinţe a
cumpărătorului, indiferent că aceasta este reală sau imaginară,
tradiţională sau modernă etc.
2. Cumpărătorul este conştient de faptul că bunul, prin proprietăţile
sale, îi satisface o trebuinţă.
3. Cumpărătorul are cunoştinţele necesare pentru a-l folosi.

17
 Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia
resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi
succesive dintr-un bun sau din bunuri diferite într-o
perioadă dată. De exemplu, dacă un consumator
utilizează 5 doze dintr-un bun, iar utilitatea medie
individuală resimţită de el este de 3 utili, atunci utilitatea
totală este de 15 utili. Utilitatea totală este crescătoare,
odată cu cantităţile consumate şi se exprimă prin funcţia
utilităţii totale.
U = f (x1)
Din exemplul anterior se desprinde faptul că
utilitatea individuală (unitară) reprezintă satisfacţia,
intensitatea dorinţei, a nevoii pe care o aduce o porţie
(doză) dintr-un bun consumat de către un individ.

18
 Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă
între utilitatea totală (Ut) conferită de masa totală de
bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea totală
dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea
suplimentării consumului. Ea se supune legii utilităţii
marginale descrescătoare, care a fost formulată prima
dată de către A. Gossen (1843) şi care arată că
suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea crescătoare
dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător
punctului de saţietate la care utilitatea marginală este
nulă.
Umg= ΔUT / ΔX
unde: ΔUT = variaţia absolută a utilităţii totale; ΔX =
variaţia absolută a cantităţii consumate din bunul x.

19
 Prin urmare, un consumator va continua să cumpere
un produs dat, atât timp cât satisfacţia ce i-o oferă ultima
unitate consumată (utilitatea marginală) egalează sau
excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi
cheltuială a altui produs. După W. Stanton , ipotezele
teoriei utilităţii marginale sunt:
1. consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze
satisfacţia (utilitatea) în interiorul limitelor resurselor
financiare;
2. el are cunoştinţe complete asupra resurselor
alternative pentru satisfacerea nevoilor sale;
3. el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.

20
 A. Metoda cardinală (denumită şi numerică) se
bazează pe compararea cantitativă a utilităţii, pentru
diferite structuri ale consumului, prin atribuirea unui
număr de unităţi de utilitate pentru fiecare cantitate din
structura consumului. Consumatorul atribuie aceste
unităţi pe baza satisfacţiei personale. De exemplu:
1 kg de pâine = 5 unităţi
1 kg de fructe = 10 unităţi
1 kg de carne = 50 unităţi.
În acest caz, utilitatea unui kg de carne este de 5 ori
mai mare în raport cu 1 kg de fructe şi de 10 ori mai mare
în raport cu 1 kg de pâine.

21
B. Măsurarea ordinală se bazează nu pe măsurarea
utilităţii, ci pe ordonarea şi ierarhizarea raţională a
bunurilor în funcţie de preferinţele consumatorului şi de
intensitatea nevoilor. Ea are la bază următoarele premise:
1) consumatorul acţionează cu un scop bine determinat:
maximizarea satisfacţiei;
2) alegerea făcută de consumator se bazează pe trei reguli
(axiome):
a) el este capabil să ordoneze şi să ierarhizeze variantele
de consum;
b) fiecare variantă de consum are o ordine ierarhică
precisă în preferinţele consumatorului (reflexivitate);
c) el este coerent şi consecvent în alegerile sale
(tranzitivitate).

22
Metoda utilităţii ordinare are capacitatea de a surprinde cel mai bine
comportamentul consumatorului, care compară bunurile în funcţie de preferinţe
şi de restricţiile bugetare. În acest scop se utilizează un set de variabile de analiză
care cuprinde: curbele de indiferenţă, rata marginală de substituţie şi linia
bugetară.
Curbele de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor
de bunuri care permit obţinerea aceleiaşi satisfacţii.
Rata marginală de substituţie (Rms) măsoară cantitatea dintr-un bun la care un
consumator este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un
alt bun astfel încât să-şi menţină acelaşi nivel de utilitate agregată (totală).
Consumatorul va renunţa la un program acceptat anterior pentru un alt program
echivalent care să îi aducă aceeaşi satisfacţie.

Dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care

consumatorul le poate obţine ţinând seama de constrângerea sumei de bani
destinate consumului.

23
 Comportamentul consumatorului este o componentă a
comportamentului economic al oamenilor. În sens
restrâns, comportamentul consumatorului reprezintă
conduita oamenilor în cazul cumpărării şi al consumului
de bunuri materiale şi servicii. În sens larg, el include
întreaga paletă de conduite de manifestare ale
utilizatorului final de bunuri. Pornind de la diverse
variante prezentate în literatura de specialitate, se dă
următoarea definiţie acestui concept: totalitatea actelor
decizionale realizate la nivel individual sau de grup,
legate direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi
servicii, în vederea satisfacerii nevoilor

24
 Factorii de influenţă asupra comportamentului sunt numeroşi
şi, din punct de vedere al sursei, ei sunt interni (variabile endogene)
şi externi (variabile exogene). Din punct de vedere al naturii lor, ei
sunt economici, psihologici, sociali etc.
Variabilele endogene sunt cele de natură psihologică, ce
cuprind caracteristicile personale ale individului (vârsta),
personalitatea sa, reprezentările sale despre bunurile şi serviciile
menite să-i satisfacă trebuinţele, procesele de percepţie, învăţare şi
gândire ce au loc la nivel mental.
Variabilele exogene, specifice mediului în care trăieşte şi
activează consumatorul, se împart în două categorii: cele direct
observabile şi cele care nu sunt direct observabile. În rândul
variabilelor exogene direct observabile se înscriu factorii
demografici şi cei economici;

25
 La categoria factorilor economici se iau în considerare: situaţia
materială a unei persoane (veniturile, cheltuielile) şi a întregii
familii (gospodării), preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor,
produsul intern brut/net pe locuitor, nivelul consumului unor
produse sau servicii, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă
îndelungată, vânzările cu amănuntul şi prestările de servicii către
populaţie, puterea de cumpărare a populaţiei, indicii preţurilor, rata
inflaţiei.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când
obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate
(satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma
programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de preţurile
unitare ale bunurilor economice.

26
 Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea
variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi
asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată), comparativ cu
oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale
preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT.
adică condiţia de echilibru este:

(condiţii ce trebuie realizate simultan).

În teoria economică, alegerea de echilibru a consumatorului la
variaţia preţului unui bun cumpărat generează două efecte: efectul
de substituţie; efectul de venit.

27
 Efectul de substituţie al variaţiei preţului unui bun cumpărat
se manifestă prin substituirea bunurilor de către consumator, astfel:
la creşterea preţului unui bun, consumatorul alege mărfurile care îl
substituie pe acesta, dacă preţurile noilor produse nu s-au
modificat. La scăderea preţului unui bun, consumatorul îl alege pe
acesta şi renunţă la mărfurile care îl substituie, dacă preţurile
acestora din urmă nu s-au modificat.
Efectul de venit al variaţiei preţului unui bun cumpărat se
concretizează în dinamica venitului real al consumatorului,
respectiv a puterii de cumpărare reale a acestuia, astfel: la
creşterea preţului unui bun, venitul real se micşorează, dacă
bugetul de consum nu se modifică. La scăderea preţului unui bun,
venitul real creşte, dacă bugetul de consum nu se modifică.

28
 9.5. Valoarea economică a bunurilor

Valoarea economică a unui bun, ca şi a unei mase de

bunuri, are două componente:
a) valoarea mijloacelor de producţie consumate în procesul de
producţie a bunului-marfă respectiv şi care sunt rezultatul unei
munci trecute;
b) valoarea nou creată de munca curentă, vie (sau vizibilă), prestată
de lucrătorii ocupaţi în procesul de producţie a bunurilor-marfă
respective.
În prezent economiştii sunt unanimi în aprecierea faptului că
atât munca cât şi utilitatea stau la baza formării valorii mărfurilor.
Preţul este rezultatul cererii şi ofertei, iar valoarea rezultă din
întâlnirea dintre concepţia producătorului şi concepţia
consumatorului, prin alegeri raţionale

29
 Tot raţionalitatea a făcut obiectul cercetărilor economistului
şi matematicianului american de origine română Nicholas
Georgescu – Roegen. Acesta a atras atenţia asupra exploatării
neeconomice şi chiar haotice a energiei şi resurselor naturale care
sub forma potenţial utilizabile nu sunt inepuizabile, iar rezultatul
poluant al activităţilor economice contemporane riscă să ducă la
distrugerea însăşi a civilizaţiei şi a omenirii.
Nicholas Georgescu-Roegen concepe noţiunea de valoare
ca rezultat şi unitate a două fluxuri: unul material, care conţine
factorii de producţie folosiţi în procesul economic, iar altul
imaterial, sau psihic, reprezentat prin plăcerea de a trăi, numind
legea entropiei drept „cea mai economică dintre legi”
Mai recent, într-un raport al Clubului de la Roma (1997) se
menţionează că valoarea unui produs sau serviciu nu mai este
determinată doar de costurile de fabricaţie, ci şi de performanţele
realizate într-o perioadă de timp.

30