4.

ÎNTREPRINDEREA

4.1. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi

Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale,
este rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii. De
aceea, ea poate fi privită ca spaţiul în care se reunesc şi se combină factorii
de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri
economice şi se creează valoare nouă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi
funcţii sociale putând fi privităca entitate, cu mai multe dimensiuni:
•o dimensiune economică– deoarece în întreprindere se creeazăavuţia;
•o dimensiune socială– pentru cădesemneazăo comunitate de indivizi care
muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională;
•o dimensiune juridică– pentru căse bucură de autonomie, indiferent de
mărimea sau natura activităţii desfăşurate.

1
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea
majoritate a ţărilor dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de
întreprinderi:
 întreprinderi personale - sunt acelea în care un singur proprietar
înfiinţează, organizează şi conduce activitatea unităţii. Avantajul
acestor întreprinderi este că se organizează rapid, necesită investiţii
relativ mici, intră rapid în activitate, se pot adapta repede la cerinţele
pieţei. Au dezavantaje determinate de dimensiunea relativ redusă a
capacităţii, care generează greutăţi în obţinerea creditelor şi implicit
în dezvoltarea întreprinderii şi în tipul de răspundere. Răspunderea
este nelimitată, ceea ce înseamnă că proprietarul răspunde cu
întreaga sa proprietate, nu numai cu capitalul investit;

2
 •întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt
constituite atunci când se asociază două sau mai multe
persoane, convenind să-şi aducă contribuţia (în bani sau
natură), pentru a constitui un capital social menit să servească
la înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de
a împărţi beneficiile realizate. Se întâlnesc variate forme de
asociere, cunoscute cu denumiri diferite şi care au
caracteristici diferite. Marea majoritate a lor sunt forme simple
de asociere, în care răspunderea este nelimitată şi solidară.
Formele superioare de asociere se creează, de regulă, atunci
când volumul activităţilor propuse a se organiza este mare şi
foarte mare, fapt ce necesită un volum sporit de capital;

3
 corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie forme
superioare de asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale
asociaţiilor sunt reprezentate prin titluri numite acţiuni.
Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe acţiuni) sunt garantate
numai prin patrimoniul ei social, membrii asociaţi având fiecare
îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a răspunde
faţă de toţi numai în limitele aportului lor adică, cu suma ce s-a
obligat să o aducă în societate, sau cu valoarea acţiunilor sale.
Principalul avantaj al corporaţiei este limitarea răspunderii
proprietarilor. Tot ceea ce se poate pierde este investiţia
iniţială.

4
 În economia românească, întreprinderile îmbracă forma
regiilor autonome şi societăţilor comerciale. Primele se află în
proprietatea statului, funcţionând în ramuri strategice ale
economiei naţionale. Un număr semnificativ dintre ele au fost
transformate în societăţi comerciale, care parcurg, sau au parcurs,
procese de privatizare. Societăţile comerciale care reprezintă
marea majoritate a întreprinderilor din economia românească, au
fost şi sunt organizate sub următoarele forme: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe
acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată.
Regiile autonome, organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni,
având ca obiect activităţi de interes public naţional, au devenit
companii naţionale sau societăţi naţionale.

5
 Indiferent de tipul său întreprinderea se caracterizeazăprin următoarele trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de
servicii;
2. Pentru a răspunde acestui scop, întreprinderea trebuie să dispună de un
patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei
activităţi economice;
3. Întreprinderea combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun
sau serviciu;
4. Întreprinderea produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea evoluţia
pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile întreprinderilor se bazează pe
informaţii privind:
cererea şi oferta concurenţei; preţurile; indicii producţiei, salariilor, costului
vieţii, ocupării forţei de muncă; investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Finalitatea activităţii întreprinderilor este maximizarea profitului, care
reprezintă condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei şi, indirect, condiţia
prosperităţii sociale.

6
 4.2. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare
Întreprinderea, ca celulă de bază a activităţii de producţie şi de
comercializare, este definită, cel mai adesea, ca „unitate economică
autonomă, organizată pentru a pune în funcţiune un ansamblu de factori de
producţie, în vederea producerii de bunuri sau servicii pentru piaţă”.
Teoria economică pune în evidenţă următoarele trăsături ale întreprinderii
sau firmei:
dispune de patrimoniu propriu care poate fi proprietate individuală,
proprietate asociativă (pe acţiuni etc.) sau proprietate cooperatistă;
ea dispune de personalitate şi autonomie juridică;
ia decizii consistente, ca şi cum ar fi condusă de un singur individ, indiferent
de forma de proprietate şi de organizare.
în calitatea lor de producători, întreprinderile sau firmele sunt principalii
utilizatori de factori de producţie, producând bunuri materiale şi servicii.

7
 Pentru a fixa locul şi rolul întreprinderii în economia naţională,
se pun în evidenţă următoarele aspecte esenţiale:
1) întreprinderea este locul unde se creează bunuri economice,
valoare (valoare adăugată) şi avuţie;
2) este locul în care cea mai mare parte a persoanelor active se
realizează profesional şi trăiesc o parte din viaţă;
3) este locul de bază în care se realizează repartiţia valorii şi se
formează veniturile (celor activi);
4) datorită acestor aspecte, întreprinderea este un nucleu al vieţii
sociale.

8
 În România, Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990
(Legea 31 modificată ulterior în mai multe rânduri) a stabilit următoarele
tipuri juridice:
societăţi în nume colectiv, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
social constituit, cu răspundere nelimitată a tuturor asociaţilor;
societăţi în comandită simplă, ale căror obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social, cu răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi (tehnocraţii care coordonează întreaga activitate); comanditarii
(posesorii capitalului sub formă de acţiuni şi obligaţiuni) răspund până la
nivelul aportului lor la patrimoniul societăţii;
societăţi în comandită pe acţiuni, în care capitalul este divizat pe acţiuni, iar
obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi răspundere nelimitată,
solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai la plata
acţiunilor lor;
societăţi pe acţiuni, ale căror obligaţii se garantează cu patrimoniul social,
acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
societăţi cu răspundere limitată, la care obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi la plata părţilor sociale.
9
 Dimensiunea optimă a întreprinderii presupune cunoaşterea
şi aprecierea cât mai exactă a capacităţii pieţei, ţinând seama, în
primul rând, de mărimea cererii, de mărimea şi volumul
vânzărilor.
Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea
de bunuri la costuri diferite, ceea ce prezintă interes pentru
analiza comparativă a factorilor de competitivitate şi
rentabilitate.
Într-o economie modernă poate şi trebuie să coexiste
întreprinderi mari, mijlocii şi mici, fiecare cu avantajele şi
dezavantajele lor.
Potrivit noilor reglementari, întreprinderile mici şi mijlocii se
clasifică nu doar în funcţie de numărul de salariaţi, ci şi în funcţie
de cifra de afaceri anuală netă sau activele totale pe care le
deţin, în următoarele categorii
10
 microîntreprinderi dacă acestea au până la 9 salariaţi şi
realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de
până la 2 milioane euro (echivalent în lei)
 întreprinderi mici dacă au între 10 şi 49 de salariaţi şi
realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de
până la 10 milioane euro (echivalent în lei)
 întreprinderi mijlocii dacă au între 50 şi 249 de salariaţi şi
realizează o cifra de afaceri anuală netă de până la 50 milioane
euro (echivalent în lei), sau deţin active totale care nu depăşesc
echivalentul în lei a 43 milioane euro
 întreprinderi mari între 250 şi 999 şi cifra anuala de afaceri
peste 50 milioane euro şi/sau total bilanţ anual peste 43
milioane euro;
 întreprinderi foarte mari peste 1000 de salariaţi

11
 Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se
reunesc două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin
fuziune sau prin absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi autonomia şi
constituind împreună o nouă entitate juridică.
Se disting trei tipuri de concentrare:
concentrare orizontală prin care se reunesc întreprinderi care fabrică acelaşi gen
de produse sau sunt situate pe acelaşi stadiu al unui proces de producţie
(industria orizontală a mobilei etc.). Ea permite realizarea de economii pe baza
reducerii unor costuri comune sau generale (economii de scară);
concentrarea verticală, care regrupează întreprinderi situate pe stadii
complementare ale unui proces de producţie (prelucrarea lemnului, extracţia şi
prelucrarea minereurilor ş.a.). Avantajele care decurg din acest proces: siguranţă
în aprovizionarea cu materii prime sau semifabricate şi reducerea costurilor
produselor intermediare;
concentrarea prin conglomerare, care cuprinde reunirea într-o întreprindere a
unor producţii sau activităţi diferite şi nelegate între ele. Ea urmăreşte
diversificarea activităţii şi a plasamentelor financiare, profiturile mai mari
obţinute la unele dintre acestea compensând sau diminuând pierderile rezultate
din altele.
12
 Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 – Legea concurenţei –
defineşte procesul de concentrare şi stabileşte criteriile,
condiţiile şi normele care stau la baza acţiunilor de concentrare.
Potrivit acestor prevederi, concentrările economice pot fi
admise, dacă părţile interesate în aceste operaţiuni dovedesc
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
dacă operaţiunea respectivă urmează a contribui la creşterea
eficienţei economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau
progresului tehnic, ori la creşterea competitivităţii la export;
dacă efectele favorabile ale concentrării compensează efectele
nefavorabile ale restrângerii concurenţei;
dacă de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi
consumatorii, în special prin preţuri mai reduse.

13
 4.3. Întreprinderea şi întreprinzătorul
 
Întreprinderile diferă între ele din multe puncte de
vedere, dar, există însă patru diferenţe majore:
1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de
organizare întreprinderile pot fi:
patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi
investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;
partenerială – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi
coproprietari, care împart între ei profitul, iau decizii
împreună şi răspund faţă de datoriile asocierii;
Corporativă (societatea comercialăpe acţiuni) – reprezintă
o entitate care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o
firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat.

14
2. Din punct de vedere al modului de integrare a
întreprinderilor. Dintre formele mai importante de
integrare fac parte:
integrarea pe verticală – fuzionarea unor întreprinderi
ce opereazăîn diferite stadii ale producţiei, fie în calitate
de ofertant fie de client, inclusiv prin cumpărarea
acţiunilor unor întreprinderi, rezultatul fiind un holding;
integrarea pe orizontală– asocierea unor întreprinderi în
aceleaşi domenii de activitate, în scopul limitării
concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea
eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui cartel.

15
3. Din punct de vedere al organizării interne a
întreprinderilor, toate afacerile au componente
structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt
asamblate, fiind diferit de la o întreprinderela alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor
presupune:
 înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;
 delegare şi raportare;
 centralizare şi descentralizare.

16
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului
sunt:
1. întreprinzătorul combinătoate elementele
producţiei, fiind responsabil de rezultatele
obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. Exercită funcţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de
autonomie.

17
 4.4. Indicatorii activităţii întreprinderii
 
Procesul combinării şi utilizării factorilor de producţie
se concretizează în rezultate economice sub formă de
bunuri şi servicii. Utilitatea rezultatelor obţinute de
agenţii economici este verificată în actul vânzării-
cumpărării şi sunt denumite rezultate microeconomice.
Rezultatele activităţii întreprinderii au, pe de o parte, o
exprimare fizică, iar pe de altă parte, o exprimare
bănească.

18
Principalii indicatori în expresie monetară ai activităţii întreprinderii
sunt:
Cifra de afaceri, indicator ce pune în evidenţă totalitatea
încasărilor realizate de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe
baza operaţiilor comerciale efectuate într-o perioadă de timp dată,
de obicei un an. Deci, cifra de afaceri însumează toate încasările
rezultate din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale, prestări
de servicii, depuneri la bancă şi instituţii financiare, acordarea de
credite, joc de burse, etc. Prin intermediul acestui indicator, se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea ei economico-
financiară.

19
 Profitul brut, sau profitul total, este un indicator ce
exprimă mărimea profitului brut obţinut de către o
întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se
determină prin scăderea din cifra de afaceri a
întreprinderii a costului aferent producţiei. Acest
indicator mai este cunoscut şi sub denumirea de venit
global, reprezentând diferenţa dintre încasările
obţinute într-o anumită perioadă de timp şi costul de
producţie aferent acestora.

20
 Valoarea adăugată este indicatorul care reflectă
contribuţia factorului muncă şi a factorului capital
(capitalul fix), în procesul utilizării lor, de către
întreprindere. Valoarea adăugată reflectă ceea ce se
adaugă într-o întreprindere la suma ce reprezintă
cheltuielile cu materii prime, materiale, energie. Deci, ea
constă din suma de bani încasată din vânzarea bunurilor
peste mărimea cheltuielilor cu materii prime, materiale,
energie, utilizate pentru producerea bunurilor respective.
Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul
factorului muncă şi al factorului capital fix şi nu cuprinde
consumul intermediar.

21
 Profitul net este indicatorul care reflectă
partea din venitul global al unei întreprinderi
(din profitul brut), care rămâne după scăderea
din acesta a impozitelor şi a altor prelevări
prevăzute de lege.

22
 4.5. Circuitul şi fluxurile activităţii economice
 
Circuitul economic este un model simplificat al relaţiilor de schimb
existente într-o economie de piață. Ideea în urma căreia a fost creat acest
model i-a aparţinut lui Richard Cantillon, iar mai târziu François Quesnay a
întocmit al său „Tableau économique”. Circuitul simplu economic se restrânge
la relaţiile dintre sectoarele consumatori şi producători. Circuitul economic
reprezintă circuitul bunurilor şi al banilor între cele două sectoare. Influenţele
din partea statului, a instituţiilor de credit, a circuitelor de bunuri, dar şi a
relaţiilor economice internaţionale (import-export), nu sunt luate în
considerare.
Agenţii economici efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxuri
economice, ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuit economic.
Subiect al tranzacţiilor sunt agenţii economici iar obiectul tranzacţiilor îl
reprezintă bunurile economice, serviciile şi activele financiare.

23
24