Tema 2. Sistemele economice.

1. Conceptul de sistem economic.

2. Sistemul economiei naturale
3. Sistemul economiei de schimb (marfuri)
4. Trasaturile economiei de piață contemporane.

1. Conceptul de sistem economic.

Viața economică a societății umane a cunoscut în evoluția sa istorică diferite forme de existență
și funcționare. În secolele XIX și XX s-au conturat și întrodus în teoria și practica economică mai
multe concepte privind economia (ca formă de existență și funcționare): sistem economic, orânduire
economică, mod economic de producție, mod de organizare a vieții economice, tip sau formă de
organizare a economiei. În secolul al XX-lea, în special începand cu cea de a doua jumatate a sa,
economia și societatea au fost tot mai mult cercetate și înterpretate în viziune de “sistem”. Teoria
generală a sistemelor a permis explicarea și înțelegerea conținutului, structurii, stării, funcționalității,
comportamentului și fînalității - pentru mulțimea subsistemelor vieții sociale - inclusiv a sistemului
economic.
În această viziune - de sistem, specialiștii economiști au reconstituit și evoluția istorică a
sistemelor economice care s-au succedat și coexistat în decursul timpului până în perioada
contemporană.
Termenul de “sistem” semnifică, în general, un ansamblu complex de elemente ordonate și
înterconectate având o anumita structură și funcționalitate, comportament și fînalitate. Într-un sistem
real se manifestă o înteracțiune specifică ce definește însușirile cantitative și calitative ale părților și
ansamblului. Ansamblul este determinat calitativ de părțile sale componente, iar acestea se mișcă, se
transformă, se dezvoltă și în funcție de caracteristicile și potențialul întregului. În cadrul sistemului
există legături și relații directe, de înterdependență, întercondiționare și conexiune, care se manifestă ca
de la parte la întreg și învers.
Cel mai general sistem este cel al societății privită în ansamblul său, care înclude în structura sa
numeroase subsisteme, între care și pe cel al economiei.
Categoria de “sistem economic” a fost și este abordată sub aspectul conținutului și
caracteristicilor sale, al formelor de manifestare și implicațiilor curente, și de durată asupra evoluției
sistemului societății, de către numeroși specialiști.
Sistemul economic poate fi definit drept un ansamblu de elemente și părți ale vieții economice
privite în totalitatea, unitatea și înteracțiunea lor, ansamblu localizat în spațiu și determinat în timp. Aici
se face deosebire între “sistemul economic” teoretic, conceptual, elaborat și construit de știința
economică și “sistemul economic” real și concret care caracterizează Viața economică reală, dintr-un
anumit timp și spațiu. Sistemul economic teoretic este cel ideal spre care tind sistemele reale.
Sistemul economic real și concret, se caracterizează prîn:
a) este un întreg, în care elementele și părțile componente iși au locul lor determinat, sunt legate unele
de altele și se condiționează unele pe altele, se înfluențează reciproc și se află într-o permanentă
înteracțiune;
b) fiecare componentă - element sau parte - îndeplinește un anumit rol în funcționarea și evoluția
sistemului;
c) nu există în formă pură, ci sub forma unor alcătuiri mai complexe care cuprind în structura lor
elemente proprii altor evoluții anterioare a economiei.
Sistemul economic are o structură formată din mari ansambluri de elemente ordonate, care se
întercondiționează reciproc și formează un tot unitar. În această înterpretare, unitățile economice
private, publice și mixte, zonele regionale (teritorial-administrative), ramurile și subramurile, sectoarele
înstituționale etc. formează structură complexă și întegrată a ansamblului sistemului economic al unei
tări, într-o anumită perioadă de timp. În raport cu sistemul de ansamblu, aceste elemente structurale
reprezîntă subsisteme care au la rândul lor niveluri de complexitate și structuri diferite. Caracteristic
pentru subsistemele care compun un sistem este faptul că ele se comportă ca părți în raport cu sistemul
în care se întegrează și ca sisteme în raport cu propria lor structură.

1
 Caracterul unitar, complexitatea structurii sale, multiplele legături și conexiuni directe și
înverse ce se creează în cadrul economiei, constituie atributele principale ale sistemului economic.
Componentele sistemului sunt grupate în structuri orizontale și verticale. Sistemul economic
functionează atunci când între structurile sale, orizontale și verticale, există legături și înterdependențe
care se presupun și condiționează asigurand progresul economic. Anumite blocaje structurale, limitează
aceste performanțe sau perturbă funcționalitatea sa.
Una dintre clasificările economiilor sau sistemelor economice întalnite cu cea mai mare
frecvență în bibliografia de specialitate și în practică este cea care grupează aceste sisteme în: sistemul
economiei naturale și sistemul economiei de marfuri (sistemul economiei de schimb) sau sistemul
economiei de piață.
Această grupare are cel mai înalt grad de generalizare. În evoluție istorică, la începuturile
formării economiei societății a apărut economia naturală, iar pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societății a apărut și s-a dezvoltat economia de mărfuri, care a devenit predominantă (neexcluzând însă
în totalitate economia naturală).
Aprecierea unei realități economice ca fiind organizată sub forma economiei naturale, ori de
schimb se poate face după criteriul preponderenței, pe care o formă de organizare o deține în cadrul
întregii activități economice.

2. Sistemul economiei naturale.

La începuturile activităților economice, a producției de bunuri economice, producția sociala a
luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al
producătorului. Economia naturală reprezîntă acea formă de organizare și desfășurare a activității
economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activități, fără a se apela
la schimb.
Autoconsumul reprezintă procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
El apare ca autoconsum fînal (care permite satisfacerea directă a nevoilor umane) și autoconsum
întermediar (destinat producerii altor bunuri ce vor fi consumate în viitor).
Trăsăturile caracteristice ale economiei naturale sunt:
a) Spiritul activității economice, impulsul principal și scopul nemijlocit al acesteia îl
constituie supraviețuirea prin conviețuire, autosatisfacerea, autoconsumul. În condițiile economiei
naturale marea majoritate a oamenilor trăiau în colectivități mici, aveau un regim alimentar de
subzistență, culegeau, cultivau și produceau atât cât era necesar existenței.
b) Producția era unită cu consumul. Membrii colectivității constituite erau producătorii și
consumatorii bunurilor economice obținute.
c) Entitățile sau unitățile economice erau, în esență, organisme închise autarhice. Ele erau
izolate de alte entități, cu care nu aveau legături economice. Legăturile economice se manifestau în
înteriorul fiecărei entități.
d) Economiile naturale s-au întemeiat în societatea primitivă pe baza proprietății comune asupra
bunurilor de producție și de consum, iar în celelalte societăți și pe baza proprietății private asupra
factorilor de producție și bunurilor de consum.
e) Caracterul social al muncii era limitat la cadrul și perimetrul entității economice.
f) Forma naturală a economiei a avut și are un caracter rutinier. Fiecare ciclu nou de
producție, repetă din punct de vedere tehnic, de regulă, producția în formele ei anterioare. Baza tehnică
dominantă a producției în sistemul economiei naturale a fost tehnica manuală. Economia naturală nu a
cunoscut și nu cunoaște în structura sa existență unui sector producător de bunuri de producție în
accepțiunea proprie a națiunii. Ramurile dominante ale economiei naturale au fost vânatul, pescuitul,
culegerea fructelor naturale, cultivarea pamântului, păstoritul etc.
g) Caracteristic economiei naturale este reluarea producției, de regulă, la aceeași scară,
adică reproducția simplă.
h) În condițiile economiei naturale entitățile economice de producție erau de dimensiuni relativ
mici.

2
 Economia naturală a fost predominantă în comuna primitivă, sclavagism și feudalism, iar după
unele evaluări a fost dominantă până la prima revoluție industrială, la afirmarea capitalismului. Inițial,
căutarea hrănei de către oamenii primitivi se făcea în acele locuri unde mediul natural o oferea. În acele
condiții, omul era culegător, vânător, pescar etc. Activitățile respective și rezultatele obținute erau
dependente de darnicia, respectiv sărăcia naturii. Atunci nu apăruse producția.
Economia naturală a fost dominantă în condițiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică,
când erau satisfăcute nevoi restrânse, de regulă, cele elementare, existențiale. În cadrul ei, fiecare
producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de bunuri (în raport cu potențialul
economic și cu sistemul de trebuințe). Producătorul era izolat din punct de vedere economic de ceilalți.
Eficiența activității economice era redusă.
Alvin Töffler denumește economia naturală ca fiînd “civilizația primului val” și având
următoarele trăsături definitorii: “pământul constituia principalul factor de producție; baza economiei
constă în cules, vânătoare și cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii; economia
descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuința”.
În prezent, elemente ale economiei naturale au semnificație în cadrul gospodăriilor populației,
care utilizează o parte a fondului funciar și forestier și produc bunuri atât pentru autoconsum cât și
pentru piață. În contextul dezvoltării serviciilor, îndeosebi a celor educaționale și înformaționale se va
extinde munca la domiciliu, care lărgește oarecum sfera economiei naturale. Cu toate aceste schimbări,
ponderea economiei naturale în activitatea economică a gospodăriilor, agenților economici și statelor
dezvoltate economic, rămâne redusă.

3. Sistemul economiei de schimb (mărfuri).

O altă formă și un alt tip de economie este economia de marfuri (de schimb). La modul cel mai
general, economia de marfuri și economia de schimb sunt percepute ca noțiuni cu același conținut
economic, cu aceeași semnificație economică, deci ca noțiuni sinonime. Economia de mărfuri sau de
schimb reprezintă forma sau tipul principal de existență a economiei, sau ale sistemelor economice
globale.
Înfaptuirea revoluției îndustriale, pe parcursul secolelor XVIII - XX, a separat producătorul de
consumator, a rupt unitatea producție-consum, a extins și generalizat schimbul, vânzarea-cumpărarea pe
piață. Schimbul înseamnă înstrainarea rezultatelor propriei activități, primind în contra-prestație alte
bunuri necesare, inclusiv monedă. Satisfacerea trebuințelor prin autoconsum și prin întermediul
schimbului au coexistat și coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea
schimbului.
Apariția și dezvoltarea capitalismului aduce cu sîne creșterea și generalizarea producției de
mărfuri și prin această trecerea de la un sistem economic în care predomină economia naturală la un
sistem în care devine predominantă economia de schimb.
Producția de schimb sau de mărfuri reprezîntă acea formă de organizare a economiei în care
unitățile producătoare - specializate și autonome - produc mărfuri (bunuri) pentru piață, pentru
satisfacerea nevoilor altor oameni decât cele ale producătorilor, obtinând în schimbul lor altele, necesare
satisfacerii trebuintelor lor.
Marfa este un bun economic, rezultat al activității economice, destinat schimbului, vânzării-
cumpărării prin întermediul pieței.
În urma generalizării producției de mărfuri, economia de schimb a fost denumită și economie de
mărfuri. Economia de schimb reprezîntă forma universală de organizare și funcționare a activității
economice în majoritatea statelor în lumea contemporană.
În diferite țări și perioade economia de schimb a cunoscut evoluții diferite, a încorporat anumite
trăsături, laturi și aspecte specifice. Ea se caracterizează prin mai multe trăsături generale: diviziunea
socială a muncii și specializarea producătorilor; autonomia și îndependența economică a agenților
economici; proprietatea privată (îndividuală) devine predominantă în structura formelor de proprietate;
activitatea economică - producatoare de mărfuri gravitează în jurul pieței; generalizarea banilor ca
mijloc de schimb și monetarizarea economiei; legăturile economice dintre agenții economici se
desfășoară sub forma tranzacțiilor bilaterale; bunurile produse imbracă forma de marfă.

3
 Geneza și evoluția producției de schimb, este explicată mai restrictiv, prin doua condiții
cumulative: diviziunea socială a muncii și, autonomia și înterdependența producătorilor.
Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferențiere și separare
a diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale și fixarea lor ca activități specializate,
autonomizate, de sine stătătoare. Numai în cazul în care munca socială este divizată pe diferite
activități, când fiecare producător creează o anumită producție (produs sau produse) și totodată are
nevoie pentru satisfacerea multiplelor sale trebuințe de produsele muncii celorlalți, schimbul de mărfuri
devine necesar și posibil. Agenții economici actionează în diferite domenii ale vieții economice,
utilizând factori de producție specifici pentru a obtine bunuri economice în volumul, structură și
calitatea cerută de piață. Dezvoltarea diviziunii muncii - expresie a dorinței naturale a oamenilor - de a-
și satisface tot mai bine trebuințele -, înseamnă apariția de noi ramuri, subramuri, domenii de activitate
sub impulsul nevoilor sociale, ceea ce determină creșterea înterdependenței dintre producători și
întensificarea schimbului reciproc de activități dintre aceștia.
În timp, diviziunea muncii s-a dezvoltat și diversificat. Activitățile umane specializate se
desfășoară în: agricultură, ramuri îndustriale extractive și prelucrătoare, construcții, transporturi și
telecomunicații, circulația mărfurilor, cercetare stiintifică, învățământ, sănătate, cultură, justiție, turism,
protecția mediului natural etc. Activitățile umane au devenit tot mai complexe și înterdependente.
Progresul dîntr-o ramură depinde de realizarile altora. Extinderea legăturilor și înterdependențelor dintre
producători și consumatori au generat competiția, raționalitatea, calitatea, productivitatea și eficiența în
realizarea bunurilor economice.
Privită istoric, dezvoltarea diviziunii muncii s-a realizat în mai multe etape: prima mare formă a
diviziunii sociale a muncii, s-a produs în perioada descompunerii comunei primitive, prin desprinderea
triburilor de păstori din cadrul triburilor de agricultori; a doua a fost reprezentată de desprinderea
meștesugarilor de agricultori, iar mai târziu apariția industriei prelucrătoare: a treia a fost marcată de
desprinderea negustorilor (comercianților) care se ocupau cu schimbul de mărfuri; a patra se referă la
muncile întelectuale sub toate formele lor.
În perioada contemporană, diviziunea muncii sociale este încadrată agregat, pe sectoarele
fundamentale ale economiei: sectorul I, primar al economiei, unde sunt cuprinse activitățile din
agricultură, silvicultură, vânat, pescuit, ramurile extractive de resurse naturale; sectorul II, secundar -
care cuprinde ramurile industriale și construcțiile (prelucratoare de resurse primare); sectorul III, tertiar
sau al serviciilor - care înclude transporturile, comunicațiile, comerțul, cercetarea stiințifică,
învățământul, sănătatea, cultura, turismul, protecție și securitate socială, înformații, protecția mediului
natural etc.; sectorul IV, cuaternar denumit în prezent și înformațional - cultural - care
cuprinde serviciile ce se desprind din sectorul III (terțiar) și au un rol hotărâtor în progresul economic și
social viitor: cercetare stiințifică, învățământ, sănătate, înformație, cultură etc.
Specializarea agenților economici producători constituie o caracteristică generală a economiei
de schimb. De-a lungul secolelor, pe baza progresului factorilor de producție, s-a desfășurat un amplu
proces de diversificare, specializare și întegrare a activităților economice.
Ca latură înseparabilă a diviziunii sociale a muncii, specializarea producătorilor înseamnă
fixarea unor genuri de activități producătoare asupra unor subiecți economici; funcțiile producției se
repartizează pe unități, pe categorii de producători.
Originea diviziunii muncii și specializării, ca și dezvoltarea lor constau în legea rarității, în lupta
continuă a oamenilor de a-și satisface cât mai bine nevoile cu resursele existente, relativ limitate și tot
mai scumpe. Deciziile producătorilor îndividuali de a se specializa se bazează pe avantajul
comparativ. Avantajul comparativ constă în surplusul utilităților pe care un agent economic îl așteaptă,
îl obtine de la producerea unui bun, având la acesta un cost de oportunitate mai mic decît concurenta
sa. Avantajul comparativ poate fi absolut și relativ. Absolut, când agentul economic produce o cantitate
mai mare de bunuri cu aceleași resurse, sau cu resurse mai putine, comparativ cu ceilalți
producători. Relativ, atunci cand se raportează producția la costul oportunității.
Autonomia și îndependența agenților economici - este o altă trăsătură a economiei de schimb.
Aceasta presupune ca agenții economici să fie abilitați cu atributele proprietății - dreptul de posesiune,
decizie (dispoziție), dreptul de utilizare, iar înstraînarea bunurilor are la bază criterii economice.

4
Autonomia este fundamentată pe înteresul agentului economic izvorât din proprietate și se realizează în
modalități diferite în raport de o formă sau alta de proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condițiile proprietății particulare când agentul
economic poate fundamenta, decide și acționa. Fiecare producător, în funcție de înteresele proprii și de
posibilitățile avute, hotărăște cât să producă, când și cu cât să participe la schimb.
Economia de schimb este circumscrisă la tranzacții bilaterale de piață.
Piață este o categorie economică specifică producției de mărfuri, economiei de schimb. Ea
exprimă sistemul relațiilor de vânzare-cumpărare a bunurilor economice între agenții economici, fiecare
având înterese proprii, uniți însă prin relații funcționale. Pe măsura extinderii economiei de schimb, a
generalizării acesteia, piață devine înstituția socială determinantă în stabilirea contactului dintre
producție și consum, sursa principală de înformații pentru deciziile agenților economici privind alocarea
resurselor, desfășurarea producției, repartiției și consumului, pentru reglarea activității economice.
Șituația economică a fiecarui agent economic depinde într-o masură hotărâtoare de piață, de
funcționarea mecanismelor acesteia.
Piață exprimă actele de vânzare-cumpărare, impreună cu fenomenele legate de manifestarea
ofertei și cererii de mărfuri, în conexiune cu spațiul și timpul în care se desfășoară acestea. Piață
reprezintă locul de întâlnire reală între vânzătorii și cumpărătorii de mărfuri, sub forma factorilor de
producție (munca, pământ, resurse naturale, capital, bani, înformații) sau a bunurilor și serviciilor de
consum.
În condițiile economiei de schimb, sunt mărfuri - bunurile economice reale utilizate ca factori de
producție sau pentru satisfacerea nevoilor de consum personal. În lumea contemporană, se extind mult
bunurile materiale (încorporale) rezultate ale activității de creație tehnico-stiințifică, manageriale și
cultural-artistice (licențe și brevete de învenții, studii, mărci de fabrică și de produs, programe de
calculator, drepturi de autor s.a.). Sunt supuse schimbului, de asemenea, simbolurile avuției și
capitalului real aflate în circulație (acțiuni, obligațiuni, alte titluri de valoare etc.).
Bunurile economice marfare se prezintă într-o dublă ipostază: ca utilitate și ca valoare, inclusiv
valoare de schimb. Pe piață se verifică concordanța dintre nivelul și structura producției de bunuri și
cele ale cererii sociale finalizându-se practic acțiunea legii cererii și ofertei, a legii valorii.
Producția de mărfuri și piață au apărut pe baza primei mari diviziuni sociale a muncii și s-au
dezvoltat continuu. Odată cu cea de a treia mare diviziune a muncii - desprinderea negustorilor
(comercianților) și manifestarea lor distinctă în cadrul economiei, cu apariția și folosirea banilor, actele
de vânzare și cumpărare se separă atât în timp cât și în spațiu. Banii mijlocesc mult mai bine mișcărea
mărfurilor de la producător la consumator. Locul schimbului marfa contra marfă este luat de comertul
marfă-bani. Noua formă de desfășurare a schimbului de mărfuri a fost numită circulația mărfurilor.
Rolul pieței în mijlocirea legăturilor dintre producție și consum crește sistematic. Piață se
lărgește neîntrerupt atât în ceea ce privește nomenclatorul mărfurilor cât și în ceea ce priveste spațiul
geografico-economic în înteriorul căruia funcționează. Piață locală dobândește o importanță crescândă
și își extinde perimetrul. Se statornicesc legături care devin tot mai sistematice între diferite piețe locale.
Se înmulțesc structurile specifice pieței.
Sub înfluența puternică a primei revoluții îndustriale a avut loc o extindere accelerată a
producției și circulației de mărfuri, a pieței. Ele au devenit dominante în economiile naționale ale țărilor
din Europa Occidentală și în Statele Unite ale Americii. Piețele locale s-au unit și contopit în cadrul
piețelor naționale macroeconomice, iar producția de mărfuri s-a generalizat cuprinzând majoritatea
covarșitoare a bunurilor economice și serviciilor, precum și forța de muncă. În această perioadă, sub
înfluența revoluției îndustriale, dezvoltării cailor de comunicații, formării națiunilor și statelor lumii,
relațiile economice în general, relațiile comerciale în particular, au depașit sistematic granițele naționale
și au dat naștere pieței înternaționale cu toate structurile ei.

5
4. Trăsăturile economiei de piață contemporane.
Îndustrialismul a modificat unitatea dintre producție și consum și a separat pe scară mare -
macroeconomică și înternațională - producătorul de consumator. Dezvoltarea serviciilor de toate
genurile a lărgit dimensiunile și sfera de cuprindere a pieței. Economia, sistemul economic a devenit în
statele dezvoltate o economie (un sistem) de piață la scara națională, s-a extins la nivel înternațional, iar
ca tendință și la nivelul economiei mondiale. În prezent doar circa un sfert din populația planetei traiește
în țări cu o economie de piață dominantă și determinantă. Economia în care legatura dintre producție și
consum se înfăptuiește prin întermediul pieței, în care alocarea resurselor, stabilirea echilibrelor dintre
verigile, sectoarele și ramurile economiei se realizează, de asemenea, prin mijlocirea pieței și parghiile
ei - marfa, valoare, cerere ofertă, înteracțiune dintre cerere și ofertă, concurența, preț, bani etc. - se
numește, economie de mărfuri, economie de schimb, economie de piață. Deci, una și aceeași realitate
economică este exprimată cu ajutorul celor trei concepte care au aceeași semnificație, același conținut,
sunt identice în conținutul lor. Considerăm că este o precizare care corespunde realității economice
privite în evoluția ei, deoarece nu se poate separa, în timp, economia de piață, de economia de mărfuri
(sau de schimb). Argumentele teoretice și istorice, dovedesc că sunt categorii economice care au
conținut și caracteristici cu aceeași semnificatie. Economia de piață contemporană este
forma dominantă, determinantă a manifestării mecanismului economic în statele dezvoltate, care are
atributele economiei de mărfuri (de schimb) și care încorporează în structura sa și alte elemente ce țin
de realitățile economice contemporane. Economia de piață, la scara națională și înternațională
reprezintă forma avansată a economiei de mărfuri (de schimb), care este dominantă și determinantă
pentru evoluția și progresul economiei și societății.
O economie națională de piață este o formă a economiei în care proprietatea privată este
predominantă în cadrul pluralismului formelor de proprietate, unde cea mai mare parte a bunurilor
economice de producție și de consum imbraca forma marfă, producția este despărțită de consum în
proporții determinante, iar alocarea resurselor, distribuirea lor între agenții economici, producția și
mișcarea bunurilor de la producători la consumători sunt efectuate prin întermediul pieței, al cererii și
ofertei, concurenței, prețurilor de piață.
Trăsăturile definitorii ale economiei naționale de piață, sunt:
1. Impulsul nemijlocit, forța motrică imediată, scopul activității economice îl constituie
înteresul îndividual de a obține un câștig valoric (monetar) cât mai mare. În condițiile economiei
naționale de piață agenții economici produc bunuri economice nu pentru satisfacerea propriilor
trebuințe, ci pentru a le vinde altor subiecți economici și pentru a obține în schimb contravaloarea
costurilor lor totale plus un anumit câștig monetar normal - profitul brut. În plan spiritual economia
națională de piață acordă primordialitate îndividualismului și așează în centrul sistemului liberalismul,
concurența, calitatea și eficiența.
2. În sistemul economiei de piață producția și circulația de mărfuri s-au extins în întreaga
economie și au înclus în structură și circuitul economic majoritatea bunurilor economice, care se produc
ca marfă și, circulă în această calitate. În cadrul sistemului economic de piață a devenit marfă și
capacitatea omului de a munci, forța lui de muncă. Este realizată în proporții
predominante separarea dintre producție și consum. Producătorii bunurilor nu sunt și consumatorii.
Mărfurile sunt cumpărate și consumate de non-producători, de cumpărători, pentru care au utilitate
economică.
3. Spre deosebire de economia naturală care era o economie autarhică, închisî, cu entități
economice izolate, economia de piață are un caracter deschis. Toate genurile de unități economice se
află în multiple legături economice cu altele.
Economia de mărfuri (de schimb) de la apariție și până la forma ei cea mai avansată - economia
națională de piață a luat ființă și s-a dezvoltat predominant pe baza proprietății private asupra
bunurilor de producție, a bunurilor economice.
Proprietatea privată (îndividuală) a fost și este proclamată în plan juridic și moral ca fiind
sacră și înviolabilă, dreptul de proprietate fiînd garantat și aparat de lege.
Economia națională de piață nu este încompatibilă cu alte forme de proprietate - proprietatea
publică, mixtă, cooperatistă etc. În toate țările cu economie de piață avansată există și coexistă mai

6
multe forme de proprietate asupra bunurilor economice. Teoria și practica din statele dezvoltate ale
lumii confirmă realitatea ca economia națională de piață cu cea mai înaltă competitivitate și
eficiență este aceea în care proprietatea privată este predoiînantă și determinantă, deține între 70 și 80
la 85% din totalul proprietății.
Proprietatea privată antrenează și cultivă concurența. Sensul devenirii proprietății private
presupune intim concurența, deoarece separarea patrimonială realizată prin delimitarea fiecărei unități
pe baza proprietății private se face în raport cu alte unități, iar activitatea vizează ca finalitate obținerea
de performanțe superioare față de ceilalți competitori în cadrul producției și distribuției, concretizată în
calitate, producțivitate, rentabilitate și eficiență - care sunt obiective ce dau însuși conținutul
concurenței, terenul pe care ea se manifestă, expresiile ei concrete. În sens învers, concurența presupune
proprietatea privată tocmai prin faptul că fermentul care întreține concurența este libera inițiativă a
agenților economici, care constituie atributul de prim ordin al proprietății particulare.
5. Întreprinderea privată - îndividuală sau colectivă - este entitatea economică principală a
economiei de piață. Întreprinzatorul este promotorul raționalității economice în condițiile economiei de
piață.
Agenții economici (unitățile economice) specifice economiei dezvoltate de piață sunt: unitățile
care produc bunuri și servicii pentru piață; înstituțiile fînanciare și bancare; înstituțiile de asigurari;
unitățile administrației publice și private centrale și locale; menajele (gospodariile populației); unitățile
specializate în relații și activități economice și sociale înternaționale.
6. Economia de piață are ca și componenta de bază piață. Economiile avansate se bazează pe
sistemul piețelor generalizate: piață bunurilor și serviciilor; piață resurselor; piață factorilor de
producție; piață muncii; piață monetară; piață fînanciară; piață valutară; piață asigurarilor; piață externă
etc.
7. Una din Trăsăturile distîictive ale economiei de piață este egalitatea juridică a agenților
economici, îndependenți și autonomi. Ei au drepturi egale și se raportează unul la altul în calitate de
proprietari de mărfuri. Egalitatea dintre ei își găsește expresia și în faptul că unitățile economice
schimbă, potrivit legilor pieței, mărfuri echivalente.
8. Economia de piață se dezvoltă și perfectionează pe baza întroducerii progresului stiințifico-
tehnic și tehnologic, de către agenții economici, în economie. Baza tehnică a economiilor dominante de
piață este tehnica cu tipurile ei performante specifice mecanizării, automatizării, înformatizării
etc. Realizarea și întroducerea în producție a tehnicilor și tehnologiilor avansate - este o trăsătură de
bază și permanentă a economiei de piață.
9. Economia de piață dominantă se află într-un proces de expansiune sistematică, de dezvoltare
și perfecționare a mecanismului ei de funcționare. Fiind subordonată obținerii unui câștig monetar cât
mai mare, ea a transformat creșterea propriilor dimensiuni pe bază economișirii și învestițiilor de
dezvoltare într-o lege care îi guvernează evoluția și într-un important mijloc de înfăptuire a scopului
urmărit - profitul.
10. Mecanismul funcțional propriu al economiei de piață este guvernat de legități obiective,
norme și principii corespunzătoare și constă în punerea în mișcare a factorilor și forțelor de acțiune
implicate de piață, a tuturor subsistemelor acesteia, în vederea asigurării reglării și autoreglării
proceselor economice. Economia de piață este, prin natura ei, o economie deschisă atât în spatiu, cât și
un timp.