Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea Informatică, Inginerie, Design

Catedra Tehnologii informaționale și Calculatoare
Disciplina: Etica profesională în informatică

Referat

Tema : Virtute și viciu. Virtuțile cardinale ale Greciei antice și virtuțile

fundamentale ale morale creștine

A efectuat
Student gr.TIR-46 Gajiu Ecaterina

A verificat
Profesor Palachi Leonid

Chișinău, 2020
 
Ambii termeni, virtutea și viciul se ocupă de comportamentul uman astfel încât
să explice caracteristicile bune și rele ale oamenilor. Asta înseamnă că virtutea
reprezintă faptele și gândurile bune ale oamenilor, în timp ce viciul indică o parte rea a
oamenilor. Vrăjile și viciile pot fi văzute la om și acestea nu sunt caracteristici
înnăscute. Atunci când o persoană devine mai în vârstă, cultivă ambele virtuți și viciu
conform dorinței sale. Astfel, o persoană nu devine virtuoasă prin naștere, dar acțiunile
sale decid dacă acesta este bun sau rău.

Ce este Virtutea?

Virtutea poate fi definită ca un comportament sau atitudine care arată standarde

morale ridicate. În termeni simpli, putem identifica virtuțile drept fapte și gânduri bune.
Iubirea, compasiunea, bunătatea, caritatea, curajul, loialitatea, justiția etc. sunt câteva
exemple pentru virtuți. Se spune că virtuțile aduc fericire și bunătate inimilor și sunt
văzute ca calități utile și atractive într-o persoană. Virtuțile sau calitățile "bune" sunt
mijloacele pentru fericire. Când facem o faptă bună, ea aduce minte sufletul. Virtuțile îi
fac mai ușor pe oameni să trăiască într-o comunitate, deoarece fiecare împărtășește
valori care poartă un sentiment de responsabilități morale. De asemenea, virtutea
reprezintă bunătatea personajului unei persoane și sunt dobândite calități. Se poate
măsura caracterul unei persoane care aderă la comportamentul său, iar virtuțile fac
comportamentul neimportant.

Ce este Vice?

Acesta este opusul virtuții. Vice-ul se referă la comportamentul rău sau imoral
sau la gândurile unei persoane. Acestea sunt și calitățile dobândite. O persoană devine
rea din cauza valorilor sale cultivate și acestea îl fac deviante în societate. Virtuțile
sunt, de obicei, văzute ca active în viața cuiva, în timp ce viciile sunt văzute ca
deficiențe în viață. Aceasta înseamnă că, dacă o persoană posedă calități bune, aceste
calități îi adaugă o valoare morală mare. În schimb, dacă o persoană cultivă calități rele
în caracterul său, aceste calități dau dezonoare sau respingere în societate. Cruzimea,
nelegiuirea, lăcomia, răzbunarea, răutatea etc. pot fi considerate ca niște exemple de
viciu. Atunci când majoritatea într-o comunitate este imorală și rău, ea face viața
cetățenilor nefericită și nefericită. Este posibil să nu existe integritate și pace în acea
societate.

Care este diferența dintre Virtute și Vice?

• Virtutea reprezintă faptele și gândurile bune ale oamenilor, în timp ce viciul indică o
parte rea sau rău a oamenilor.

• Din moment ce atât calitățile virtuale, cât și viciul sunt dobândite, o persoană poate
avea o alegere în alegerea una de cealaltă.

• De asemenea, o persoană rea poate deveni mai târziu virtuoasă cultivând calități bune
în el și viceversa.

• În plus, virtutea aduce plăcere, în timp ce viciul a spus că este adus tristețe în viața
cuiva. Fiecare virtute are viciul său opus.

• Ambele demonstrează caracterul și moralitatea unei persoane prin care putem

determina comportamentul unei persoane.

Există o categorie de virtuţi care se referă la raporturile noastre faţă de semenii

noştri şi faţă de noi înşine, urmărind împlinirea datoriilor către aproapele şi către noi
înşine ; aceste virtuţi se numesc virtuţi morale.

Virtuţile morale, avînd ca obiect atitudinea noastră faţă de semenii noştri şi faţă
de noi înşine, desigur că vor fi numeroase, iar unele dintre acestea vor avea un caracter
mai general, fiind necesare în toate raporturile noastre, în timp ce altele vor avea un
caracter mai special, corespunzînd unor datorii mai deosebite. Astfel, virtuţile cu
caracter mai general sînt : înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea, iar virtuţi cu
caracter mai special sînt: prietenia, prevederea, mărinimia, răbdarea, stăruinţa,
credincioşia, veracitatea, sinceritatea, umilinţa, blîndeţea etc.
 Virtuţilor morale de caracter mai general li s-a dat numele de virtuţi cardinale,
care sînt în număr de patru, iar celorlalte virtuţi care stau în legătură cu cele dintîi,
unele derivînd din acestea, iar altele fiind strîns legate de ele, li s-a dat numele de virtuţi
derivate.

Numele de virtuţi cardinale ce s-a dat celor patru virtuţi de caracter mai general
vine de la cuvîntul latinesc cardo = ţîţînă, prin aceasta arătîndu-se rolul lor capital în
viaţa credincioşilor, căci ele sînt temelia şi izvorul celorlalte virtuţi morale. Din acest
motiv, ele s-au mai numit şi virtuţi de căpetenie sau capitale ; iar după exemplul
filosofilor neoplatonici, ele s-au mai numit şi virtuţi cetăţeneşti, fiind îndeosebi
necesare în viaţa socială a oamenilor. Ele sînt : înţelepciunea, dreptatea, curajul şi
cumpătarea.

Virtuţile cardinale formează numai o parte a virtuţilor morale, dar stau la temelia
celor derivate. Virtuţile cardinale sînt o categorie de virtuţi a căror existenţă e cu mult
mai veche decît creştinismul. Despre ele se vorbeşte şi în cartea înţelepciunii lui
Solomon, ele se găsesc tratate pe larg la Socrate (în dialogurile lui Platon), de asemenea
ele se găsesc la Platon şi la filosofii stoici, iar mai tîrziu şi la filosofii neoplatonici. În
creştinism ele sînt cunoscute destul de timpuriu, fiind introduse pentru prima oară de
Clement Alexandrinul; iar prin lucrarea Sfîntului Ambrozie al Milanului De otiiciis
ministrorum, un adevărat manual de morală din evul mediu, ele au îmbrăcat haina
creştinismului. Fericitul Augustin susţine despre ele că stau în strînsă legătură cu
virtuţile teologice şi sînt dependente de acestea; de aceea el le consideră ca exteriorizări
ale acestora. Şi întrucît ele constituie sinteza tuturor virtuţilor morale, el le aseamănă cu
cele patru fluvii care udau raiul.

Dacă după Socrate înţelepciunea era «ştiinţa ştiinţei şi a neştiinţei», în creştinism

ea nu e numai rezultatul învăţării, ci şi al darului înţelepciunii pe care creştinul îl
primeşte de la Dumnezeu. Adevărata înţelepciune constă deci în cunoaşterea voii celei
sfinte a Iui Dumnezeu şi împlinirea acesteia, aceasta venind adeseori în contradicţie cu
înţelepciunea lumească.

Virtutea dreptăţii de asemenea dobîndeşte un caracter nou : ea dă fiecăruia ce

este al său, dar pleacă de la ideea că toţi oamenii sînt egali, ea vrea binele pentru toţi,
aducînd armonie şi bună înţelegere între oameni şi popoare,învingînd răul prin bine. în
creştinism, curajul sau bărbăţia se dovedeşte în înfruntarea primejdiilor vieţii care se
opun înfăptuirii binelui individual şi social. El începe cu biruinţa asupra pornirilor rele
din propria persoană şi apoi trece la lupta împotriva piedicilor externe care se opun
binelui. Mai mult, curajul creştin se dovedeşte în răbdare şi suferinţă şi în întărirea
nădejdii în mai bine, deoarece «cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui»
(Matei 24, 13).

Virtutea cumpătării creştine înseamnă, în primul rînd, dobîndirea suveranităţii

asupra ta însuţi în înfrînarea poftelor şi patimilor, obţinînd prin aceasta netezirea
drumului care duce la desăvîrşire. Ea se manifestă ca sobrietate, modestie, decenţă,
pudoare, discreţie, tăcere, economie etc.

Dar dacă virtuţile cardinale nu sînt virtuţi specific creştine, se pune întrebarea : cum au
pătruns ele în creştinism ? Răspunsul la această întrebare nu-i greu de dat. Deoarece şi
la popoarele păgîne s-a păstrat Revelaţia dumnezeiască primordială, şi întrucît păgînii
au avut legea morală naturală sădită de Dumnezeu în sufletul omului încă de la crearea
acestuia, şi unii dintre păgîni au putut face fapte bune, iar alţii s-au putut ridica chiar Ia
o înălţime de cugetare demnă de admirat. Datorită acestui fapt, Sfinţii Părinţi şi filosofii
creştini n-au trecut cu vederea în judecata lor nici faptele bune ale păgînilor şi nici
operele filosofice ale unor gînditori greci, dintre care unele conţin adevărate raze de
înţelepciune.

De aceea, Clement Alexandrinul afirmă că lumea păgînă luată ca întreg a

menţinut, prin lumina minţii înţelepţilor ei, un adevărat semn al harului, ca şi o
călăuzire divină. Căci ceea ce era pentru evrei Legea, aceea trebuia să fie filosofia
pentru păgîni : un conducător spre Hristos. După el, Logosul divin a fost învăţătorul
tuturor creaturilor raţionale, învăţînd deopotrivă, atît pe evrei prin Moise şi prooroci, cît
şi pe păgîni prin filosofi.

Dar primirea acestor virtuţi în creştinism nu a însemnat numai o alăturare lîngă

celelalte virtuţi şi îndeosebi lîngă virtuţile teologice, ci a adus cu sine în mare parte
schimbarea înţelesului lor, precum şi fundamentarea lor pe o nouă temelie.
 Se ridică însă o altă întrebare : cum trebuie privite din punct de vedere creştin
faptele păgînilor care au fost făcute după legea morală naturală ? Cu alte cuvinte,
învăţătura creştină admite, oare, virtuţi în afară de creştinism ori nu ? Cum trebuie
privite deci faptele bune ale virtuoşilor antici, lipsiţi de harul divin : Socrate, Platon,
Zeno, Cato, Cincinatus etc. ?

Adevărul în această privinţă, ca de altfel în numeroase alte cazuri, stă la mijloc :

faptele bune ale păgînilor care sînt urmarea puterilor lor fireşti (a legii morale fireşti şi
a conştiinţei acestora) sînt virtuţi adevărate şi aduc acestora o îndreptare înaintea lui
Dumnezeu, deoarece ei, necunoscînd vreo lege pozitivă, «îşi sînt singuri lor lege».
Desigur că virtuţile creştine sînt superioare acestora, deoarece ele îşi au izvorul nu
numai în puterile omului, ci deopotrivă şi în harul divin.

Privind astfel lucrurile, putem înţelege mai bine stima şi simpatia de care s-au
bucurat în creştinism înţelepţii lumii antice şi de ce chiar unii Sfinţi Părinţi folosesc la
adresa acestora expresii şi calificative alese. Aşa, bunăoară, Sfîntul Iustin Martirul
spune despre Socrate că, alături de Heraclit, a fost unul care a trăit în conformitate cu
Logosul şi a fost un creştin înainte de vreme.

Virtuţile cardinale s-au reprezentat în mod alegoric din cele mai vechi timpuri.
Astfel, înţelepciunea e reprezentată ca o fecioară ce poartă în mînă o carte, o oglindă,
sau avînd pe un braţ un şarpe încolăcit; dreptatea ca o fecioară, purtînd în mînă o
balanţă sau o sabie ; curajul ca un tînăr îmbrăcat în armură de război sau un leu
înlănţuit, iar cumpătarea ca o fecioară ce ţine în mînă un urcior în care amestecă ceva,
sau ţine în mîini un frîu.

Importanţa virtuţilor morale.

Intrucît virtuţile morale sînt virtuţi ale caracterului moral, se înţelege că

importanţa acestora pentru viaţa creştină este mare. Cu toate că în creştinism ele nu
ocupă primul loc, deoarece vin în urma virtuţilor teologice, totuşi, fără existenţa
acestora noi nu ne putem închipui o viaţă morală creştină desăvîrşită şi nici chiar o
viaţă morală potrivită. Importanţa acestor virtuţi în creştinism provine mai ales din
raportarea lor la virtuţile teologice, prin care ele dobândesc un sens şi o semnificaţie
mai înalte decît cele pe care le-au avut în antichitate.
Virtuţi morale

1) Înţelepciunea şi priceperea sunt virtuţi morale care înseamnă păzirea şi împlinirea

legilor şi poruncilor lui Dumnezeu.

2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a
celorlalţi. Ea este opusă mândriei, egoismului şi slavei deşarte. Smerenia se însoţeşte cu
inocenţa şi curăţenia copiilor, cu înţelepciunea,

3) Sinceritatea, adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care omul

trebuie s-o respecte şi s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel
ştiut de om (rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al doilea sens se referă la
calea dreaptă a credinţei creştine

4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură şi mâncare, dar şi cumpătarea în

îmbrăcăminte şi în vorbă

5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi neplăcerile

vieţii, de a aştepta în linişte evenimentele vieţii şi intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul lui
Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la revolta faţă de Dumnezeu.
Înţelepciunea, dragostea şi necazurile, ca încercări ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea
creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi anume împărăţia lui Dumnezeu, necesită
răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul trebuie să fie răbdător şi neclintit în crâncene
încercări ca Iov , răbdător ca prigoniţii apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a
răbdat moarte de ocară pentru a ne curăţa de păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că
prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi
mântuit”.

6) Stăruinţa în bine (perseverenţa) este o virtute morală care constă în perseverenţa în

păzirea poruncilor, în rugăciune şi în împărtăşirea de tainele Bisericii.

7) Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, paşnică,
prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o roadă a
Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domoleşte mânia şi
înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe.

8) Pacea

9) Prietenia este una din virtuţile morale, care constă în a iubi oricând, chiar şi în
nenorocire.

10) Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale. Ea este una din
caracteristicile definitorii ale lui Dumnezeu, care este iertător, dar şi drept, potrivit unei
măsuri şi a unei pedagogii care întrec puterea de înţelegere omenească. În Legea Veche
existau anumite păcate pentru care erau rânduite jertfe de ispăşire a păcatelor, care
aduceau iertarea acestora.

11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Mila este una din
podoabele creştinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel şi, mai
presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora le-a dăruit tămăduirea.
Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se referă la mila faţă de
infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracţiunile comise.

12) Dreptatea este una din virtuţile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor,
îndemnurilor creştine cât şi a legilor ţării.

13) Hărnicia este una din virtuţile morale care constă în a munci cu sârg şi care duce la
sporirea cinstită a veniturilor.

Oamenii au nevoie de virtuți ca ființe care își determina singure viitorul. Este
nevoie de virtute pentru că ființă umană este o ființă ontologică și cu o direcție a acestui
dat ontologic (asemănarea cu Dumnezeu). Omul este chemat să evolueze, să crească
prin faptele sale libere și responsabile pe calea unei statorniciri. Statornicia în bine
presupune o autodisciplinare constantă și crescândă, într-o anumită direcție, care
presupune efort total. Credință creștină, ridicând finalitatea devenirii omului la nivelul
de fericire și identificând fericirea cu unirea cu Dumnezeu prin har (+ împărăția
cerurilor) accentuează în mod considerabil efortul acesta pe care îl ducem că oameni,
care sunt interesați de unirea cu Dumnezeu. E nevoie să optăm pentru anumite valori și
să creștem în perspectiva acestor valori. Crescând în această perspectiva, important este
să ne și statornicim în ele, încât în față opțiunii. Împărăția lui Dumnezeu să fim ființe
potrivite acestei Împărații. Întreagă activitate de potrivire la Împărăție este o activitate
virtuoasă, care ne da calități și calitatea întregii ființe de a fi aptă pentru Împărăție –
motivul pentru care este nevoie de virtute. Virtutea trebuie înțeleasă că dar, că stare și
că deprindere prin care înfaptuind statornic binele, identic cu voință lui Dumnezeu și în
perspectiva Împărăției Lui. Nu avem nevoie de viață virtuoasă pentru a ne etala
calitățile, ci ea este modul de a fi a unei ființă care vrea să se asemene cu Dumnezeu
prin har. Problema virtuții ține de moralitate: calitatea omului de a distinge între bine și
rău . Problema virtuții și a moralității n-a apărut
odată cu creștinismul. Această orientare a fost dată de conștiința morală naturală –
prezența în toate culturile și religiile. Virtuțile sunt achiziții, calități, dar de la
Dumnezeu, prin care unii oameni se disting de ceilalți. Elementele fundamentale ale
acești distincții sunt calitățile personale și modul în care omul se servește de aceste
calități. Aceste calități, pentru a fi virtuți, trebuie să-i asigure omului o anumită
bunăstare (materială și spirituală). Totalitatea calităților prin care omul ajunge la starea
de bine (eudemonia) sunt virtuțile. Inițial, s-a gândit că virtuțile sunt date de anumiți zei
buni (eudaimones). Pentru greci, virtuoși erau oamenii pricepuți (într-o îndeletnicire),
care își păstrau starea de bine la care ajunseseră. Sinteză tuturor calităților prin care
cineva excela constituia virtutea completă. Kalo-kalatea (kalos = frumos); a fi kalos
(bun) = să te comporți cu noblețe, să fii cinstit față de legile cetății. Agathos (bun) nu se
referea la a fi compătimitor, ci a fi performant. În sinteză de virtuți kalo-kalatea nu
există conceptul de milă. În gândirea greacă antică (până prin sec. IV i.Hr.), virtutea nu
avea sensul moral pe care îl are virtutea azi. Hesiod, referindu-se la semi-zei și eroi,
spunea că aceștia vor trăi dincolo de moarte, într-o insula a celor fericiți. Poetul din
Daphne spune că în insula celor fericiți vor ajunge cei care nu s-au întinat cu fape rele. ·
Theognis va lega noțiunea de virtute de noțiunea de dreptate, fiind trăsătură cea mai
importantă a omului. · Pitagora consideră că virtutea stă în armonie. · Gândirea greacă
pune omul în centrul preocupărilor odată cu Socrate. Până la el, gânditorii aveau o
predilecție pentru cosmos, pentru fire, pentru lumea din afară. · Democrit va insistă
asupra caracterului interior al virtuțîi. · Acestora le urmează sofistii, cei care știau
foarte multe și care își vindeau cunoștiintele. Sofistii au pregătit terenul pentru socrate,
prin probleme pe care le-au ridicat.

VIRTUTEA ÎN VIZIUNEA LUI SOCRATE

Socrate reprezintă momentul în care gândirea oamenilor se îndreaptă spre om. În

gândirea sa, virtutea este o cunoaștere pentru că toate calitățile excepționale ale omului
rezidă în puterea de judecată a omului. După Socrate, sufletul omului are calitatea de a
stăpâni elementele inferioare, de a gândi asupra lor și de a asigura o viață trăită la
capacitățile cele mai înalte ale omului, punându-se de acord cu acel daimon care se
găsește în om. · Când Socrate spune că virtutea este o cunoaștere, nu este una
științifică, ci este o cunoaștere a interiorității omului, care începe prin celebrul
„cunoaște-te pe ține însuți” · Această cunoaștere și comportament bun, presupune, după
Socrate,o asceză,care înseamnă exercițiu și asceză. · Binele, în gândirea lui,este o
anumită fire care nu poate fi coruptă. Vocația omului este să se autocunoasca, să
supună rațiunea lui la un exercițiu special încât să realizeze adevărul din el, adevăr care
îl va determina spre înfăptuirea binelui.

VIRTUTEA ÎN VIZIUNEA LUI PLATON

Vorbește despre virtute în 13 dintre dialogurile sale. Concepția despre virtute la

Platon comportă o anumită evoluție. La început, el spune că virtutea este o îndeletnicire
minunată a omului. Platon leagă virtutea de bunătate și spune că ea este caracteristică
fundamentală a omului bun. · la Platon virutea este calitatea specifică unei realități care
face că acea realitate să fie ceea ce trebuie să fie încât să rămână ceea ce se definește a
fi – Un om este om cu adevărat atâta vreme cât este virtuos. · La Platon, virutea nu este
un principiu sau un dar al zeilor, nu este un dat înnăscut, ci o exigență și o formă de
excelare a omului pe care omul și-o asumă și o realizează în el pentru a fi deodată om
bun și frumos. · Virtutea este un bine, după Platon, dar nu este Binele (cum era la
Aristotel). Virtutea se învață prin experiență alături de o persoană excelență și care
excelează pe calea virtuții la sf. vieții, Platon acceptă ideea că virtutea este un tip de
cunoaștere specială, profundă dar care nu face să iasă virtutea din noi înșine, ci
cunoașterea această se referă la o relație specială pe care omul trebuie s-o aibă cu
Supranaturalul. Finalitatea omului este cunoașterea Supranaturalului. · Însă, Platon nu
înțelegea Theos-ul cum îl înțelegeau evreii și cum îl înțeleg creștinii, · Platon face o
paralelă între om că individualitate și societate și spune în „Republica” că omul este un
fel de cetate. După Platon, o cetate are 3 categorii de cetățeni importanți: paznicii
înțelepți, luptătorii sau apărătorii cetății și meseriașii. Cetatea merge corect dacă
luptătorii și meseriașii se vor supune paznicilor înțelepți. · Omul este compus dintr-o
parte rațională, care corespunde paznicilor înțelepți din cetatea propriu-zisă, și dintr-o
parte irațională, care se împarte în 2 categorii: o parte care ține de agresivitatea din noi
(luptătorii) și altă parte care e reprezentată de poftă, dorința (meseriașii).

VIRTUTEA ÎN VIZIUNEA LUI ARISTOTEL

Aristotel este fidel concepției antice privind idealul vieții, considerând că

bunăstarea (eudemonia) este idealul moral al omului. Pentru el, virtutea este ceea ce îl
face pe om să exceleze în calitate de ființă al cărui specific este gândirea, cugetarea. El
consideră că ceea ce îl face pe om virtuos și ii aduce fericirea este acționarea la cel mai
înalt nivel a puterii de judecată. · Aristotel distinge între virtuțile morale (etică) și
virtuțile intelectului (no-etice). Virtuțile etice: curajul, generozitate, corectitudine,
dreptatea etc., puterea de judecată. Virtuțile no-etice: cele care includ cunoașterea, care
fac posibilă știință, dreapta judecată și înțelepciunea practică. · Dacă oamenii se disting
de animale prin nous (minte), înseamnă că virtuțile cele mai înalte sunt cele care țin de
mintea omului · Tot ceea ce ne împiedică de la cultivarea minții și de la contemplație,
fie din cauza vreunei lipse sau vreunui exces, este rău. · După Aristotel, virtuțile nu
sunt date de zei sau de natură, deși ele nu sunt împotriva naturii. Virutea este calea de
mijloc între două excese. · Virtutea se va împlini prin puterea de exersare a puterii de
judecată, evitând extremă. Produsul mersului pe calea de mijloc (a echilibrului) este
virtutea. · Ceea ce da calitate virtuții este scopul ei final, care este binele cel mai înalt.
Binele cel mai înalt este ceea ce aduce omului eudemonia (starea de bine) – fericirea. ·
Culmea eudemoniei pt Aristotel va fi contemplația și dorința după eternitate!

ÎNSUŞIRILE VIRTUŢII CREŞTINE

Presupune o informaţie şi o educaţie în vederea formării deprinderii cu viaţa

virtuoasă. · Virtutea presupune relaţia cu Dumnezeu prin har. Ea este produs al
efortului uman, fertilizat de prezenţa lui Dumnezeu. Virtutea nu este simplă împlinire a
datoriilor. Datoria este un minimum obligatoriu. Virtutea nu este numai exterioară,
teoretică, ci este acţiunea de realizare a intenţiilor noastre bune, prin împlinirea
exigenţelor legii morale. Virtutea ţine de normalitatea firii umane. Lat: vîr, -is (putere).
Ea este o putere de care omul se învredniceşte prin harul lui Dumnezeu, pe măsură ce
înfăptuieşte sistematic binele moral.

IZVOARELE VIRTUȚII CREȘTINE

Gândind că Dumnezeu deține binele suprem, El deține tot ceea ce putem spune
despre formele de excelare a personalității umane, pe care le numim virtuți. Dumnezeu
este virtutea prin excelență, care este și putere, generozitate, filantropie. De aceea,
creștinismul nu poate gândi virtutea că simplă performanță umană.

Primul izvor al virtuții este harul dumnezeiesc! Mântuitorul este cel Care îl
trimite pe Duhul Sfânt, din harul Căruia noi ne împărtășim continuu de puterea lui
Dumnezeu. Fără har nicio virtute nu este posibilă, pentru că fără har noi nu putem
participa la Dumnezeu. Prin har firea umană căzută în păcât este ridicată la demnitatea
de a putea colabora din nou cu Dumnezeu. Sf. Pavel: „nu că prin noi suntem vrednici să
socotim ceva că venind de la noi, ci vrednicia noastră este de la Dumnezeu”. Nu trebuie
să cădem în punctul de vedere protestant (unde harul face tot).

Al doilea izvor al virtuții: străduință și lucrarea personalității fiecărui om! În

libertate și cu conștiința a ceea ce este și a ceea ce urmează să devină, omul depune
efort de așa manieră încât să se învrednicească din ce în ce mai mult de prezența din ce
în ce mai abundență a harului lui Dumnezeu, prin urmare de improprierea stării cu
adevărat virtuoase. Harul lui Dumnezeu și reală străduință a omului fac de așa manieră
încât să se împlinească în om virtutea în calitate de putere statornică pentru înfăptuirea
binelui moral și, prin această, pentru participarea la dumnezeiască fire!

Virtutea rămâne expresia procesului de asemănare cu Dumnezeu, este continuu

progres, continuu creștere. Origen: „Virtutea care nu vine din har nu are nicio valoare”;
Sf. Grigorie de Nyssa vede virtutea că expresia a participării noastre la Dumnezeu. Sf.
Ioan Damaschin spune: nu putem să voim să facem binele fără ajutorul lui Dumnezeu.
Viață cu adevărat virtuoasă nu se poate realiza fără și în afară harului lui Dumnezeu și
că orice adevărată virtute este expresia lucrării în noi a harului lui Dumnezeu, dar și rod
al ostenelilor noastre, osteneli care ele însele nu ar fi capabile fără că noi să deținem
acest har al lui Dumnezeu. · Virtutea creștină este puterea pe care omul o primește din
participarea voită la dumnezeiască fire prin harul care ni se împărtășește în baia
botezului și sporește în noi pe măsură ce omul se face din ce în ce mai apt de prezența
în el a acestui har.

TREPTELE VIRTUȚILOR CREȘTINE

Prezența în noi a harului lui Dumnezeu ne așează într-o nouă antologie, ne

conferă minimum necesar de stare virtuoasă, de la care avem vocația să purcedem spre
creșterea în viață virtuoasă. În funcție de abundență mai mare sau mai mică a harului lui
Dumnezeu în noi putem să vorbim de mai multe trepte în viață virtuoasă. Aceste
niveluri sunt date de următoarele criterii:

a. intenția omului: virtuți obligatorii și virtuți sfătuite.

b. motivele care stau la baza virtuții: virtuțile naturale și cele creșține.

c. raportul dintre virtute și scopul ultim al creștinului: virtuți obișnuite și virtuți

extraordinare, eroice.

d. statornicia voinței în împlinirea responsabilităților morale stabilite prin voință

lui Dumnezeu.

Din aceste 4 condiții rezultă invatisarea graduală a virtuților în virtuți depline

sau nedepline! FELURILE VIRTUȚILOR · că formă de manifestare a omului, renăscut
în Hristos prin Botez și asezar într-un proces de asemănare cu El, VIRTUTEA ESTE
UNA.

În spațiul creștin, vritutile sunt: teologale (credință, nădejdea și dragostea) prin

care sunt reglementate raporturile noastre cu Dumnezeu și virtuți cardinale
(înțelepciunea, dreptatea, bărbăția și cumpătarea), virtuți care reglementează raporturile
oamenilor între ei. Virtuțile cardinale și teologale sunt la rândul lor sursă altor virtuți.
În gândirea antică, prin dreptate se înțelege activitatea prin care i se da fiecăruia ceea ce
i se cuvine. În Sf. Scriptură și în tradiția creștină dreptatea nu are numai un aspect
distributiv, ci este o stare psihologică, o stare de spirit a fiecărui om care constă în
fermitatea și infidelitatea cu care omul păstrează legământul cu Dumnezeu.
 Dreptatea lui Dumnezeu în Sf. Scriptură se manifestă și sub aspectul distriburii
echitabile a bunurilor, dar se exprimă și prin iubire și prin sfințirea lui
Dumnezeu.  Dreptatea omului este chip al dreptății lui Dumnezeu (care
se manifestă că putere, iubire și sfințenie), după cum omul însuși este chip al lui
Dumnezeu.  Această dreptate presupune o raportare corectă la legea lui Dumnezeu.
Potrivit descoperirii revelației lui Dumnezeu, Hristos este Dreptatea lui
Dumnezeu.  în creștinism dreptatea nu se fundamentează impersonal, ci pe faptul
concret al Noului Adam, Omului Nou Hristos, Fiului lui
Dumnezeu și Mântuitorul lumii.

În concluzie, este evident că întotdeauna o persoană are o alegere și totul depinde

de alegerile pe care le face persoana respectivă. Toate comunitățile și religiile
încurajează virtuțile împotriva viciilor și virtuților întotdeauna recompensează oamenii,
în timp ce vicii sunt refuzate de toți.

Bibliografie
 
https://ru.scribd.com
https://cursuriteologie.files.wordpress.com