UNIVERSITATEA ,, DUNĂREA DE JOS’’ GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE , FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ASISTENTĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA: Morală creștină

REFERAT: Virtuțile morale și importanța lor

PR. LECTOR. DR. COSTEL TOMA

STUDENT, ANUL III: GAVRILĂ MĂDĂLINA- ANDREEA

ANUL: 2023- 2024

 Cuprins

1. Virtuțile morale și importanța lor.

2. Felurile virtuţilor morale.
a) Virtutea dreptății.
b) Virtutea cumpătării.
3. Importanța virtuților morale.
a) Virtuți morale.
4. Bibliografia
 Virtuțile morale și importanța lor

1.Virtuțile morale și importanța lor.

Există o categorie de virtuţi care se referă la raporturile noastre faţă de
semenii noştri şi faţă de noi înşine, urmărind împlinirea datoriilor către
aproapele şi către noi înşine ; aceste virtuţi se numesc virtuţi morale.
2.Felurile virtuţilor morale.
Virtuţile morale, având ca obiect atitudinea noastră faţă de semenii noştri şi
faţă de noi înşine,desigur că vor fi numeroase, iar unele dintre acestea vor avea
un caracter mai general, fiind necesare în toate raporturile noastre, în timp ce
altele vor avea un caracter mai special, corespunzând unor datorii mai
deosebite.
Astfel, virtuţile cu caracter mai general sânt : înţelepciunea, dreptatea, curajul
şi cumpătarea, iar virtuţi cu caracter mai special sânt: prietenia, prevederea,
mărinimia, răbdarea, stăruinţa, credincioşia, veracitatea, sinceritatea, umilinţa,
blândeţea etc. Virtuţilor morale de caracter mai general li s-a dat numele de
virtuţi cardinale, care sânt în număr de patru, iar celorlalte virtuţi care stau în
legătură cu cele dintâi, unele derivând din acestea, iar altele fiind strâns legate
de ele, li s-a dat numele de virtuţi derivate.
Numele de virtuţi cardinale ce s-a dat celor patru virtuţi de caracter mai
general vine de la cuvântul latinesc cardo = ţâţână, prin aceasta arătându-se
rolul lor capital în viaţa credincioşilor, căci ele sânt temelia şi izvorul celorlalte
virtuţi morale. Din acest motiv, ele s-au mai numit şi virtuţi de căpetenie sau
capitale ; iar după exemplul filosofilor neoplatonici, ele s-au mai numit şi virtuţi
cetăţeneşti, fiind îndeosebi necesare în viaţa socială a oamenilor. Ele sânt :
înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea.
 Virtuţile cardinale formează numai o parte a virtuţilor morale, dar stau la
temelia celor derivate.
 Virtuţile cardinale sânt o categorie de virtuţi a căror existenţă e cu mult
mai veche decât creştinismul.
Despre ele se vorbeşte şi în cartea înţelepciunii lui Solomon, ele se găsesc
tratate pe larg la Socrate (în dialogurile lui Platon), de asemenea ele se găsesc la
Platon şi la filosofii stoici, iar mai târziu şi la filosofii neoplatonici. În
creştinism ele sânt cunoscute destul de timpuriu, fiind introduse pentru prima
oară de Clement Alexandrinul; iar prin lucrarea Sfântului Ambrozie al
Milanului. Fericitul Augustin susţine despre ele că stau în strânsă legătură cu
virtuţile teologice şi sânt dependente de acestea; de aceea el le consideră ca
exteriorizări ale acestora. Şi întrucât ele constituie sinteza tuturor virtuţilor
morale, el le aseamănă cu cele patru fluvii care dau raiul.
Dacă după Socrate înţelepciunea era «ştiinţa ştiinţei şi a neştiinţei», în
creştinism ea nu e numai rezultatul învăţării, ci şi al darului înţelepciunii pe care
creştinul îl primeşte de la Dumnezeu. Adevărata înţelepciune constă deci în
cunoaşterea voii celei sfinte a Iui Dumnezeu şi împlinirea acesteia (Rom. 12, 2),
aceasta venind adeseori în contradicţie cu înţelepciunea lumească (I Cor. 1, 19
—21).
a) Virtutea dreptății.
Virtutea dreptăţii de asemenea dobândeşte un caracter nou : ea dă fiecăruia ce
este al său, dar pleacă de la ideea că toţi oamenii sânt egali (Gal. 3, 28) ; ea vrea
binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere între oameni şi
popoare,învingând răul prin bine (Rom. 12, 21). În creştinism, curajul sau
bărbăţia se dovedeşte în înfruntarea primejdiilor vieţii care se opun înfăptuirii
binelui individual şi social. El începe cu biruinţa asupra pornirilor rele din
propria persoană şi apoi trece la lupta împotriva piedicilor externe care se opun
binelui. Mai mult, curajul creştin se dovedeşte în răbdare şi suferinţă şi în
întărirea nădejdii în mai bine, deoarece «cel ce va răbda până la sfîrşit, acela se
va mântui» (Matei 24, 13).
b) Virtutea cumpătării.
Virtutea cumpătării creştine înseamnă, în primul rând, dobândirea suveranităţii
asupra ta însuţi, înfrânarea poftelor şi patimilor, obţinând prin aceasta netezirea
drumului care duce la desăvârşire. Ea se manifestă ca sobrietate, modestie,
decenţă, pudoare, discreţie, tăcere, economie etc. Dar dacă virtuţile cardinale
nu sânt virtuţi specific creştine, se pune întrebarea : cum au pătruns ele în
creştinism ?
Răspunsul la această întrebare nu-i greu de dat. Deoarece şi la popoarele păgâne
s-a păstrat revelaţia dumnezeiască primordială, şi întrucât păgânii au avut legea
morală naturală sădită de Dumnezeu în sufletul omului încă de la crearea
acestuia ( Rom. 2, 14—15), şi unii dintre păgâni au putut face fapte bune, iar
alţii s-au putut ridica chiar la o înălţime de cugetare demnă de admirat. Datorită
acestui fapt, Sfinţii Părinţi şi filosofii creştini n-au trecut cu vederea în judecata
lor nici faptele bune ale păgânilor şi nici operele filosofice ale unor gânditori
greci, dintre care unele conţin adevărate raze de înţelepciune.
De aceea, Clement Alexandrinul afirmă că lumea păgână luată ca întreg a
menţinut, prin lumina minţii înţelepţilor ei, un adevărat semn al harului, ca şi o
călăuzire divină. Căci ceea ce era pentru evrei Legea, aceea trebuia să fie
filosofie pentru păgâni : un conducător spre Hristos. După el, logosul divin a
fost învăţătorul tuturor creaturilor raţionale, învăţând deopotrivă, atât pe evrei
prin Moise şi prooroci, cât şi pe păgâni prin filosofi. Dar primirea acestor virtuţi
în creştinism nu a însemnat numai o alăturare lângă celelalte virtuţi şi îndeosebi
lângă virtuţile teologice, ci a adus cu sine în mare parte schimbarea înţelesului
lor, precum şi fundamentarea lor pe o nouă temelie.
Se ridică însă o altă întrebare : cum trebuie privite din punct de vedere creştin
faptele păgânilor care au fost făcute după legea morală naturală ? Cu alte
cuvinte, învăţătura creştină admite, oare, virtuţi în afară de creştinism ori nu ?
Cum trebuie privite deci faptele bune ale virtuoşilor antici, lipsiţi de harul
divin : Socrate, Platon, Zeno, Cato, Cincinatus etc. ?
Adevărul în această privinţă, ca de altfel în numeroase alte cazuri, stă la
mijloc: faptele bune ale păgânilor care sânt urmarea puterilor lor fireşti (a legii
morale fireşti şi a conştiinţei acestora) sânt virtuţi adevărate şi aduc acestora o
îndreptare înaintea lui Dumnezeu, deoarece ei, necunoscând vreo lege pozitivă,
«îşi sânt singuri lor lege» (Rom. 2, 14—16). Desigur că virtuţile creştine sânt
superioare acestora, deoarece ele îşi au izvorul nu numai în puterile omului, ci
deopotrivă şi în harul divin. Privind astfel lucrurile, putem înţelege mai bine
stima şi simpatia de care s-au bucurat în creştinism înţelepţii lumii antice şi de
ce chiar unii Sfinţi Părinţi folosesc la adresa acestora expresii şi calificative
alese. Aşa, bunăoară, Sfîntul Iustin Martirul spune despre Socrate că, alături de
Heraclit, a fost unul care a trăit în conformitate cu logosul şi a fost un creştin
înainte de vreme.
Virtuţile cardinale s-au reprezentat în mod alegoric din cele mai vechi timpuri.
Astfel, înţelepciunea e reprezentată ca o fecioară ce poartă în mână o carte, o
oglindă, sau având pe un braţ un şarpe încolăcit; dreptatea ca o fecioară, purtând
în mână o balanţă sau o sabie ; curajul ca un tânăr îmbrăcat în armură de război
sau un leu înlănţuit, iar cumpătarea ca o fecioară ce ţine în mână un ulcior în
care amestecă ceva, sau ţine în mâini un frâu.
3. Importanța virtuților morale.
Intrucât virtuţile .morale sânt virtuţi ale caracterului moral, se înţelege că
importanţa acestora pentru viaţa creştină este mare. Cu toate că în creştinism ele
nu ocupă primul loc, deoarece vin în urma virtuţilor teologice, totuşi, fără
existenţa acestora noi nu ne putem închipui o viaţă morală creştină desăvârşită
şi nici chiar o viaţă morală potrivită. Importanţa acestor virtuţi în creştinism
provine mai ales din raportarea lor la virtuţile teologice, prin care ele dobândesc
un sens şi o semnificaţie mai înalte decât cele pe care le-au avut în antichitate.
a) Virtuți morale.
1) Înţelepciunea şi priceperea sunt virtuţi morale care înseamnă păzirea şi
împlinirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai
presus a celorlalţi. Ea este opusă mândriei, egoismului şi slavei deşarte.
Smerenia se însoţeşte cu inocenţa şi curăţenia copiilor, cu înţelepciunea,
3) Sinceritatea, adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care
omul trebuie s-o respecte şi s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la
adevărul cel ştiut de om (rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al
doilea sens se referă la calea dreaptă a credinţei creştine.
4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură şi mâncare, dar şi cumpătarea
de îmbrăcăminte (Prov7.10) şi în vorbă.
5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi
neplăcerile vieţii, de a aştepta în linişte evenimentele vieţii şi intrarea în
împărăţia lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul
prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce
la revolta faţă de Dumnezeu. Înţelepciunea, dragostea şi necazurile, ca încercări
ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi
anume împărăţia lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul
trebuie să fie răbdător şi neclintit în crâncene încercări ca Iov , răbdător ca
prigoniţii apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară
pentru a ne curăţa de păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că prin credinţă şi
răbdare moştenim făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi
mântuit”.
6) Stăruinţa în bine (perseverenţa) este o virtute morală care constă în
perseverenţa în păzirea poruncilor, în rugăciune şi în împărtăşirea de tainele
Bisericii.
7) Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală,
paşnică, prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o
roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domoleşte
mânia şi înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe.
8) Pacea
9) Prietenia este una din virtuţile morale, care constă în a iubi oricând, chiar şi
în nenorocire.
10) Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale. Ea este una din
caracteristicile definitorii ale lui Dumnezeu, care este iertător, dar şi drept,
potrivit unei măsuri şi a unei pedagogii care întrec puterea de înţelegere
omenească. În Legea Veche existau anumite păcate pentru care erau rânduite
jertfe de ispăşire a păcatelor, care aduceau iertarea acestora.
11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Mila este una
din podoabele creştinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel
şi, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora le-a
dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se
referă la mila faţă de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru
infracţiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei 10,28).
12) Dreptatea este una din virtuţile morale. Ea constă în respectarea atât a
poruncilor, îndemnurilor creştine cât şi a legilor ţării.
13) Hărnicia este una din virtuţile morale care constă în a munci cu sârg şi care
duce la sporirea cinstită a veniturilor.
 Bibliografie

1. https://ro.scribd.com/doc/94701708/VIRTU%C5%A2ILE-MORALE-
%C5%9EI-IMPORTAN%C5%A2A-LOR
2. Morală creștină; Autor: Sfântul Nectarie de Egina; Editura: Doxologia;
Anul: 2013.