UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEORAFIE

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE UMANE ŞI SOCIAL POLITICE

Lector univ. dr. Vasile M. Demciuc

ISTORIA RELIGIILOR

- noţiuni introductive -

S u c e a v a 2 0 15
 CUPRINS

Definiţia şi obiectul istoriei religiilor…………………………………………

Dezvoltarea istoriei religiilor………………………………………………….

Metodele istoriei religiilor……………………………………………………..

Sisteme de explicare a fiinţei şi originii religiei………………………………

Importanţa istoriei religiilor……………………………………………………

Marile religii . Evoluţia lor în timp

- Taoism……………………………………………………………
- Confucianism……………………………………………………
- Mohism………………………………………………………….
- Laozism…………………………………………………………
- Brahmanism…………………………………………………….
- Budism………………………………………………………….
- Judaism ( Mozaism )……………………………………………
- Creştinism ……………………………………………………..
- Islamism…………………………………………………………
.
Bibliografie selectivă……………………………………………………………
 Definiţia şi obiectul istoriei religiilor

Istoria religiilor este acea ramură a istoriei generale care se ocupă cu

descrierea şi caracterizarea tuturor religiilor , sub toate formele pe care acestea
le-au luat în decursul vremurilor.
Prin istoria religiilor se înţelege ştiinţa care are ca obiect manifestările
în timp şi spaţiu a acelor atitudini umane numite religioase .
Nu orice acte religios este religie. Religia presupune un sistem de
gândire raportat la existenţă structurat în concepte cvasifilosofice. Există o
deosebire între religie şi magie, între religie şi mintal religios. Magia este doar
dorinţă de acţiona asupra existenţei , nu şi de a o explica, ea implică rudimente
de credinţe în conformitate cu o gândire primitivă; în ce priveşte mentalul
religios, el este simpla predispoziţie de a da fenomenelor o interpretare
supranaturală greu de definit; este o manifestare ce ţine mai ales de mentalul
colectiv, de superstiţii, uneori chiar de forme ancestrale de magie.
Religia conţine un sistem şi ritualuri axate în jurul câtorva fenomene
determinante ale existenţei : viaţă – moarte , bine – rău, omul în prezent – omul
în viitor, punctul de contact în care religia şi filosofia se întâlnesc fiind
umanitatea omului. Deosebirea dintre ele constă în faptul că prima are ca obiect
supranaturalul în descifrarea acelui ceva ce vine de dinaintea timpului şi
continuă după timp.
Termenul religio este de origine latină – exprima iniţial teamă, pietatea
cu care zeii erau îmbunaţi , deoarece în Antichitate credinţa era că divinităţile
sunt ostile omului, într-un permanent conflict cu el.
De-a lungul istoriei religio a căpătat un sens mai larg , el a definit
însăşi credinţa înscrisă într-un cult.
Cuvântul religie a fost de dus de Cicero în De natura deorum din
verbul relegere ( a reciti, a studia cu luare aminte, a se raporta la ceva cu un
respect deosebit ). Acest cuvânt , contrar lui nelegere ( a neglija), se referea , în
înţelesul său primitiv , la respectul faţă de tot ce privea cultul zeilor, exprimând
astfel concepţia romanilor despre religie.
O altă etimologie, mai puţin corectă din punct de vedere gramatical, dar
mai corespunzătoare înţelesului dat de creştini religiei, este aceea a lui
Lactanţiu în Divinae Institutiones, care deduce cuvântul religie din verbul
religare ( a lega , a uni ) , în sensul de unire cu Dumnezeu.
Aşadar însăşi definiţia religiei formează o problemă. Lucrurile pot
deveni mai simple dacă luăm cuvântul religie în înţelesul lui cel mai obişnuit, în
înţelesul unui ansamblu de credinţe, sentimente, reguli morale şi rituri
provenite din conştiinţa indivizilor sau a colectivităţilor că se află în legătură
cu o fiinţă supremă sau cu mai multe fiinţe superioare de care depind.
Într-o astfel de definiţie intră elementele principale ale religiei şi care
fac obiectul istoriei religiilor:
a) credinţa într-o fiinţă supremă ( monoteism ) sau în mai multe fiinţe
superioare ( poilteism ) , sau o fiinţă superioară adorată între alte
divinităţi ca şi când ar fi unica ( henoteism);
b) un număr de învăţături cu privire la fiinţa supremă sau fiinţele
superioare şi la îndatoririle religioase şi morale ale credincioşilor;
c) o formă oarecare de cult intern ( teamă, iubire, nădejde) şi extern
( sacrificii, rugăciuni, cântece, dansuri ).
Dac la toate acestea adăugăm magia şi mantica ( ghicirea viitorului),
manifestări parareligioase ( manifestări asemănătoare, alăturate, uneori opuse
religiei), avem înşirate aproape toate manifestările pe care le cercetează istoria
religiilor şi care vor forma capitole de studiu.
Marile religii, deşi uneori la distanţă apreciabilă unele de altele, se
înlănţuie între ele . Conceptele religioase au intrat într-un circuit , s-au
determinat , nu s-au limitat la un spaţiu geografic, ele au antrenat popoarele în
mersul istoriei.
De la confucianism la budism, de la budism la creştinism , trecând rin
mazdeism , laozism şi mozaism, marile religii au fost rodul gândirii societăţii
umane în ansamblu. Ele reflectă evoluţia gândirii umanităţii, în mersul ei
progresiv, de la religios la laic, fiecare etapă înscriind alte valori morale, care
arat cum de la un mental primitiv privind noţiunea de om, treptat s-a ajuns la
conceptul modern , prima dată principiile de libertate , egalitate, fraternitate
fiind înscrise într-o religie, în creştinism.
Evoluţia religiei a depins de nivelul şi ritmul de dezvoltare a
inteligenţei umane, de gradul de cunoaştere al unei societăţi. Prin religie omul a
căpătat conştiinţa de sine , a luat act de existenţa din jurul lui pe care a cutat să
o înţeleagă, să şi-o explice, să o justifice.
Religia s-a contopit cu însăşi societatea şi politica popoarelor, le-a
direcţionat destinele , le-a determinat modul de a gândi, de a trăi, a creat mai cu
seamă ideologii din care s-au născut comportamente sociale generale, o morală
cu caracter unificator, religia singură , spre deosebire de ideile filosofice sau
idealurile politice , putând crea o unitate psihic de durată.
Religia a fost şi este un sistem de gândire , nu o simplă supersiţie, un
opium al popoarelor ( teza lui Marx ) , o nevroză universală ( teza lui Feud ) sau
o simplă pornire de umanizare a legilor naturii( teza lui Claude Levi Strauss.
 Omul nu-şi simte valoarea decât într-un câmp de forţă, iar pentru a-şi
spor această valoare a recurs la divin într-o anumită etapă a existenţei sale .
Nevoia d perfecţiune , de a învinge moartea , ca formă a zădărniciei vieţii, a dus
la credinţa în viaţa de dincolo de mormânt , o trăsătură caracteristică, de altfel,
doar cu unele excepţii, a religiilor.
Religiile au apărut e două căi :
- spontană , colectiv, plasată într-un mediu popular şi purtând
amprenta unor condiţii socio – politice zonale;
- - elaborată – fiind rodul unor iniţiatori ( Moise, Confucius,
Buda,
- Hristos etc) care în anumite condiţii socio –politice
favorabile au
- pus în faţa oamenilor noi sisteme doctrinale.
În Antichitate religiile nu au avut dogmă. Ele conţineau un ansamblu
de credinţe ce reduceau existenţa la actul creaţiei suranaturale pe care încercau s
o perpetueze prin ceremonii, acestea având în general valoarea de repetare a
mitului creaţiei.
În Evul Mediu în cadrul religiilor au fost cuprinse trei părţi distincte:
a) mitul - o istorie sacră legat de începuturi , de un act de creaţie;
b) dogma - un concept care explică interdependenţa dintre
macrocosm şi microcosmos, defineşte divinul, cu alte cuvinte
partea teoretică a religiei ;
c) cultul - adică ceremoniile, ritualul prin care oamenii cred că intră
în contact cu divinul, intervin conştient pentru a direcţiona
existenţa în conformitate cu propriile dorinţe.
Raportul mit –dogmă – cult este complementar. Dacă mitul se îmbină
de cele mai multe ori cu legenda, dogma exprimă gradul de dezvoltare
intelectuală atins de societate , în timp ce cultul , reflectă spiritualitatea unui
popor, dezvăluie acea latură a sensibilului uman , este inima unui popor după
cum spunea H. De Balzac.
Ceremoniile religioase , prin caracterul lor afectiv de durată , au sădit
convingeri, ar mai ales au dat coeziune colectivităţilor sudându-le , creând
sentimentul propriei valori, modelând şi formând conştiinţele . Cultul a fost mai
elastic decât dogma. El a permis prelucrarea unor credinţe ancestrale, vehiculate
de tradiţie, unele venind de foarte departe, din neolitic sau epoca bronzului, şi
pe toate le-a contopit ca într-un creuzet, operând mutaţiile conceptuale, în
conformitate cu dogma ce susţinea cultul, proces petrecut mai ales, în cadrul
religiilor universale.
Religiile apărute într-un anumit context istoric depăşesc cadrul istoric
până a crea contradicţii între mentalul religios şi gradul de dezvoltare
intelectual al societăţii .
Tradiţionalismul alături de afectivitate constituie două din trăsăturile
care definesc religiile.
 Tradiţia deţine un loc aparte în studiul religiilor deoarece ea îl
aportează pe om la trecut , arată cât de puternic un popor este ataşat de originile
sale , dă mentalului colectiv un anumit specific, ce trimite la vremuri intrate de
mult în istorie , dar păstrate în memoria colectivă, cu toate că tradiţia nu este o
oglindă fidelă a timpurilor de demult.
O altă caracteristică a religiilor este limbajul simbolic. Simbolul în
concepţia veche religios , avea rol de actant , adică era un semn nu numai
asociat cu obiectul reprezentat, ci care se identifica cu el, nu numai în plan
mintal, ci în lanul realului. Simbolul nu indica un obiect sau o persoană, el se
substituia lor.
Toate religiile în Antichitate au folosit pe scară largă simbolurile ca
limbaj; creştinismul le-a amplificat, din nevoia de a concretiza divinul, de a-l
apropia de om, precum şi ca să acţioneze asupra unor stări de lucruri ( de aici
numele de actant), să le modifice dup dorinţa oamenilor.
Ceremoniile religioase conţin acte, gesturi, reprezentări, dintre care
unele de origine foarte veche , ca de exemplu în ritualul de nuntă sau de
înmormântare.
Simbolurile împreună cu religia sunt o moştenire culturală a umanităţii ,
de aici caracterul lor universal , în măsura în care a existat un mintal universal.
Limbajul simbolic a generat o creaţie artistică, de-a lungul timpului
îmbogăţită, readaptată care a sfârşit prin a d a un stil artistic în pictură, sculptură,
arhitectură. Explicaţia rezidă în faptul că religia adresându-se simţurilor a fost
în vechime singura instituţie care a promovat producţia estetică, deoarece ea s-a
manifestat şi acţionat prin artă, singura formă concretă posibilă a spiritualului.
Arta ca expresie a vieţii religioase este o altă trăsătură a religiei.
O altă trăsătură a religiei este antropocentrismul , fie în sensul că
divinităţile sunt închipuite asemenea omului, ducând o viaţă identică celei de pe
pământ , trăsătură vizibilă în religiile antice, fie că structura biologică a omului a
fost extrapolată la întregul Univers. De pildă, în Evul Mediu soarele şi focul în
mentalul colectiv erau întruchipate de un bărbat frumos . Era o credinţă ce
cobora în timp până în preistorie , fapt ce nu a împiedicat ca ea să dăinuie în
creştinism până în sec. XV, deşi acest mod de a personifica o forţă a naturii leza
vizibil dogma creştină.
Creştinismul includea la rândul său, antropogeneza în actul Creaţiei
divine , omul fiind modelat de Dumnezeu din lut după chipul şi asemănarea sa
- se spune în cartea Genezei. Adam în ebraică înseamnă pământ roşu, iar latinul
homo aminteşte de humus în traducere pământ.
Antropogeneza punea pe om în centrul Creaţiei , deasupra tuturor
lucrurilor, deşi intim legat de ele.
 Dezvoltarea istoriei religiilor

Bazele moderne ale istoriei religiilor au fost puse abia pe la jumătatea

secolului al XIX –lea. Sub forma de cercetare a religiilor în înţelesul mai lar al
cuvântului, începutul istoriei religiilor corespunde cu începutul istoriei în
general. Căci un fenomen cu importante înrâuriri asupra vieţii spirituale şi
sociale cum este religia nu putea să scape neobservat de învăţaţii tuturor
timpurilor, chiar dac studiul sistematic al religiilor avea să înceap în secolul al
XIX.
În Grecia antic, Herodot ( 484 – 425 î. Hr) dădea preţioase informaţii
asupra religiei egiptenilor , babilonienilor, perşilor şi altor popoare., între care şi
geto – dacii. Expediţia lui Alexandru cel Mare în Orient ( 334 – 323 î.Hr.) a
deschis gustul pentru studierea religiilor orientale.
Mai târziu , geograful Strabon ( 63 î.Hr. – 19 d. Hr. ) , Diodor din
Sicilia ( 80 – 21 ) , Plutarh ( 46 – 120 ) , au adunat un preţios material
informativ asupra propriei lor religii şi asupra altor popoare.
Romanii s-au interesat foarte puţin de credinţele religioase ale altor
popoare. Abia Caezar ( 100 – 44 î. Hr. ) dă unele informaţii scurte asupra
religiei celţilor şi germanilor în lucrarea De bello gallico, iar Tacit ( 55 – 120 )
dă unele notiţe tendenţioase în lucrarea sa Germania .
Biblia şi apoi apocrifele evreieşti şi creştine ne dau de asemenea
unele indicaţii asupra credinţelor şi practicilor religioase ale popoarelor cu care
evreii au venit în contact.
În primele secole după apariţia creştinismului, îndeosebi în vremea
persecuţiilor îndreptate de împăraţii romani împotriva creştinilor , se pot găsi
multe informaţii asupra cultelor păgâne în apologiile scriitorilor creştini, Sf.
Justin Martirul, Minuciu Felix , Aristide, Taţian, Clement Alexandrinul ,
Origen,Tertulian , Arnobiu, Lactanţiu, Epifaniu, Fericitul Augustin.
Teologia creştin a evului mediu nu s-a ocupat aproape deloc de studiul
istoriei religiilor . Exist însă lucrări în special despre iudaism şi
mahomedanism.
Curentul Renaşterii , preconizând întoarcerea spre antichitate a deschis
gustul pentru cunoaşterea mitologiei greco romane .
 În a doua jumătate a secolului al XVII –lea şi începutul secolului al
XVIII –lea au apărut importante lucrări teologice care interesează ş istoria
religiilor, ca acelea alea lui Gerhard Johann Vossius ( 1577 – 1649 ) , Pierre
Daniel Huet ( 1630 – 1721 ) .
Semnalăm de asemenea importanta lucrare a lui Dimitrie Cantemir
Sistemul religiei mahomedane, tipărită la Petersburg în anul 1722.
Descifrarea inscripţiilor descoperite în Fenicia, Siria, Palestina şi
Arabia , a furnizat un bogat material pentru studiul religiilor semite, iar în
nisipurile şi grotele Turkestanului s -.au găsit adevărate biblioteci de
manuscrise care au aruncat o vie lumină asupra religiilor din Asia Centrală.
În secolul al XIX au început să fie cercetate ştiinţific legendele şi
tradiţiile populare, în care s-au păstrat cu tenacitate resturi din credinţele şi
practicile religioase ale vremurilor de demult. Aşa a luat fiinţă ştiinţa
folclorului , cu secţia sa special de folclor religios. Cel mai puternic impuls în
această direcţie a fost dat de Wilhelm Grimm ( 1786 - 1859 ) , Iacob
Grimm ( 1785 – 1863 ).

Metodele istoriei religiilor

a) Metoda filologică – Într-o vreme când ştiinţa filologică era în mare

cinste şi când istoria religiilor era abia la început, s-a încercat să se
explice cu ajutorul filologiei fiinţa, originea şi evoluţia religiei. O
întreagă şcoală de filologi s-a pornit să studieze comparativ
miturile popoarelor indo-europene şi îndeosebi numirile zeilor,
pentru ca din etimologia acestor numiri s se deducă fiinţa însăşi a
zeităţilor , care a fost pusă totdeauna în legătur cu natura şi cu
fenomenele naturale ; de unde şi denumirea de şcoală naturistică
dată şcolii filologice. Max Muller a fost cel mai de seamă
reprezentant al acestei şcoli.
b) Metoda antopologică- etnologică - Împotriva şcolii filologice s-a
ridicat şcoala antropolgică , în frunte cu E.B. Tylor ( 1832 – 1917 )
Această şcoală şi –a îndreptat privirile spre populaţiile înapoiate ,
cercetându-le viaţa, credinţele, practicile religioase şi căutând să
schiţeze fazele succesive prin care vor fi trecut religiile lumii.
Desigur, cercetările antropologice , ca şi cele etnologice , sunt de
mare folos pentru studierea religiilor lumii. Greutatea începe îns
acolo unde apare unilateralitatea , cum s-a întâmplat în cazul
acestei şcoli .
c) Metoda comparativă – Cercetarea comparativă a religiilor nu este
nicidecum nouă . Ea a fost folosit încă din vechime , chiar înainte de
Herodot , care compara religia grecilor cu cea a egiptenilor.
Îndeosebi apologeţii creştini au folosit această metodă, comparând
doctrina şi cultul creştin cu credinţele şi practicile religioase ale
păgânilor. În Evul Mediu lucrările privitoare la mahomedanism şi
iudaism aveau de asemenea caracter comparativ. În vremea mai
nouă , metoda comparativă, folosită mai întâi în filologie, s-a extins
şi în istorie şi de aici în istoria religiilor, ajungându-se astfel la
studiul comparat al religiilor. Reprezentanţi de seamă : C.P.Tiele,
A. Reville, Nathan Soderblom, Mircea Eliade. Metoda a dus
uneori la exagerări şi la rezultate diametral opuse între ele., din
cauza preconcepţiilor cu care diferiţii cercetători au pornit la lucru.
De exemplu unii cercetători au cutat ca, din unele asemănări
superficiale dintre creştinism şi celelalte religii, să facă identităţi .
d) Metoda istorică – Exagerările la care au dus celelalte metode au
făcut pe unii învăţaţi s devină mai exigenţi , cerând ca istoricul în
domeniul religiilor , ca oricare cercetător , să analizeze amănunţit
izvoarele şi să nu se grăbească să afirme decât ceea ce este dovedit
ca sigur. El va cerceta documentele scrise şi monumentele
religiilor şi va coordona şi expune faptele, pentru ca , pe temeiul lor
să se întreprindă apoi studii de sinteză, studii comparative sau chiar
studii de filozofie a religiei. Învăţaţi ca Th.Mommsen, E.Meyer,
V.Pârvan, şi-au legat numele de această nouă metodă, care
prezintă cele mai multe garanţii de seriozitate ştiinţifică. Şcoala
istorică nu exclude teoriile şi ipotezele .Fără ipoteze nici nu este cu
putinţă cercetarea ştiinţifică. Şcoala istorică se foloseşte de ajutorul
ştiinţelor apropiate : arheologia, antropologia, etnografia , folclorul,
filologia, psihologia , sociologia, fără să confunde însă istoria
religiilor cu aceste ştiinţe.
e) Metoda psihologică şi sociologică - Sunt importante cu condiţia
să nu cădem în psihologism sau în sociologism , cum s-a
întâmplat în unele cazuri , când s-a încercat să se explice totul în
viaţa religioasă numai prin psihologie sau sociologie, ajungându-se
la interpretări eronate ale fenomenului religios. Aşa a fost cazul
lui S. Freud care căuta să explice întreaga viaţă spirituală a
oamenilor prin tendinţele instinctuale refulate , sau sociologul
francez Emile Durkheim care socotea că Dumnezeu nu este
altceva decât Societatea gândită simbolic.
Sisteme de explicare a fiinţei şi originii religiei

a ) Fetişismul – După A. Comte, J. Lubbok şi alţi cercetători

, la originea religiei ar fi o formă inferioară de religiozitate ,
numită fetişism, de la cuvântul portughez feitico, care
înseamnă obiect vrăjit, amuletă, talisman. Cu acest nume
indicau navigatorii portughezi în sec. XV obiectele stranii pe
care negrii de pe coasta occidentală a Africii păreau că le
adoră ca zeităţi. După cercetătorii amintiţi omenirea ar fi fost
la început fetişistă, deci ar fi adorat fetişi. După aceea s-ar fi
trecut la politeism şi apoi la monoteism. Acest fel simplist de
a înfăţişa originea şi evoluţia religiei a fost însă părăsit
repede, pentru că nicăieri şi la nici o populaţie primitivă nu a
existat o religie compusă numai din fetişism. Apoi fetişismul
nu constituie nicăieri elementul esenţial al religiei , ci doar o
parte secundară. Fetişismul nu se întâlneşte la populaţii foarte
înapoiate , ci mai mult la populaţii care sunt pe punctul de a
intra într-o civilizaţie superioară.
b) Naturismul - a avut puţină trecere, reprezentată de
M.Muller, Acesta ajungea la concluzia că la baza religiei ar
sta perceperea infinitului de către oamenii înapoiaţi sub forma
bolţii cereşti. Originea religiei ar sta adică în încercarea
omului de a da un înţeles , un nume fie chiar negativ, acestui
nemărginit. Perceperea sensibilă , aplicată diferitelor obiecte
naturale , ar fi dus pe om la divinizarea acestor obiecte, cele
apropiate devenind fetişi, iar cele mai depărtate cerul, soarele,
şi ceilalţi aştri cereşti, devenind zei.
C )Animismul – De mult trecere s-a bucurat
teoria după care originea religiei ar sta o formă inferioritate
de religiozitate, teorie căreia antropologul şi etnologul englez
E.Tylor i-a spus animism, adică animarea, însufleţirea lumii
înconjurătoare cu ajutorul spiritelor. Lucrurile se vor fi
petrecut astfel. Plecând de la starea de somn, când sufletul
omului pare să se desprindă de trup , sau de unele boli, când s-
ar părea că un duh rău a intrat în om, şi mai ales de la moarte,
 când trupul rămâne inert , lăsând impresia că partea spirituală a
ieşit din el, oamenii înapoiaţi vor fi tras concluzia că în jurul
lor , îndeosebi prin locuri temute de oamenii vii, ar fi
sălăşluind o puzderie de spirite , cel mai adesea răufăcătoare.
De la această formă inferioară de animism omul se va fi ridicat
treptat la animarea întregii naturi, în manifestările ei cele mai
impresionante, iar apoi prin progresul cugetării filosofice , se
va fi ajuns la zei, ca întruchipări ale fenomenelor naturale
politeism şi la un singur zeu monoteism.
d) Magismul – Conform teoriei magiste, primitivii neputând explica
ştiinţific forţele naturii , au crezut că există în natură o forţă
misterioasă, căreia i – au dat diferite numiri orenda, wakan,
mana, şi e care au căutat la fel cu vrăjitorii de astăzi s-o
stăpânească prin tot felul de formule consacrate , gesturi,
talismane, etc. Mai târziu ineficacitatea practicilor magice fiind
observată de unii primitivi mai sprinteni la minte, magia va fi
decăzut, trecându-se la animism .Teoria magistă asupra originii
religiei are defectul capital de a confunda magia şi religia, care
sunt deosebite în fiinţa lor. Ideea de o forţă misterioasă va fi dus
la constituirea magiei, dar nicidecum la aceea a religiei , care are
la temelia sa credinţa în fiinţe spirituale personale , adorate ca
fiind creatoare, providenţiatoare şi vrednice de a primi rugăciuni
şi sacrificiii.
e) Totemismul- tot ca o derivaţie a teoriei despre originea religiei a
apărut şi teoria totemistă , după care originea religiei trebuie
căutată în totemism adică în acea curioasă legătură de rudenie pe
care unele populaţii primitive o socotesc că există între un grup
dintre ei şi o specie de animale, păsări sau vegetale considerate ca
totemi. O întreagă serie de cercetători R.Smith, J. Frazer,
S.Reinach şi-au îndreptat privirile spre totemism, ameninţând la
un moment dat cu un fel de pantotemism Dar teoria după care
totemismul ar fi prima formă de religiozitate nu s-a putut menţine
. S-a dovedit că totemismul nu este atât de răspândit cât s-a pretins
şi nici nu se găseşte numai la populaţiile primitive. Totemismul
este cel mult , la aceste populaţii , o formă particulară a cultului
strămoşilor şi ca atare presupune animismul
f) Monoteismul primitiv – E.B. Tylor a ajuns la concluzia că la
populaţiile cele mai înapoiate există credinţa în existenţa unei
fiinţe supreme, concepută ca fiind creator al lumii şi legislator al
ordinii morale. Această descoperire era suficient pentru a pune la
îndoial teza lui Tylor după care ideea de spirit ar fi precedat pe
cea de divinitate, iar monoteismul ar fi rezultatul unei lungi
 evoluţii. A.Lang, atrăgea atenţia asupra acestor lucruri, apărând
teza monoteismului primitiv.

Importanţa istoriei religiilor

Studiul istoriei religiilor are o dublă însemnătate : mai întâi el prezintă

religia ca o etapă în procesul de gândire , ca pe un act cultural ce a înscris
efortul omenirii în trecut de a cunoaşte , o cunoaştere de sine şi a lumii din jur ;
în al doilea rând , religia dezvăluie spiritualitatea popoarelor , latura intimă a
gândirii lor, trăirea cea mai de durată din istoria lor.
Mircea Eliade spunea Cred că istoria religiilor este chemată să joace
n rol important în viaţa culturală contemporană, nu numai pentru că
înţelegerea religiilor exotice şi arhaice va aduce un ajutor semnificativ la
dialogul cu reprezentanţii acestor religii , ci şi mai ales pentru că străduindu-
se să înţeleagă situaţiile existenţiale prin documente pe care le studiază
istoricul religiilor va ajunge negreşit la cunoaşterea mai profundă a omului. Pe
baza unei astfel de cunoaşteri ar putea să se dezvolte , la scară mondială, un
nou umanism.
Începutul unui nou mileniu , implicaţiile sale în plan spiritual, au dus la
creşterea sentimentului religios , nu în sensul dorit al pacificării generale, al
armoniei între oameni, ci accentuând diferenţele dintre ei în felul de a gândi ,
hrănind conflicte, ce se adaugă celor de ordin politic.
Contrar aşteptărilor unor filosofi, societatea ce se naşte , sub ochii
noştri, nu este o lume secularizată, ci o lume în cutare de spiritualitate, prin care
omul , tot mai hărţuit de complexitatea relaţiilor contemporane, să găsească
acea fericire interioară promisă de religie.
Iată de ce milenara existenţă a conflictelor de idei nu poate renunţa la
religios, cu toate că gânditorii atei s-au străduit să impună alte concepte de viaţă,
materialiste, bazate pe raţiune.
 Marile religii. Evoluţia lor în timp.

Marile religii ale Antichităţii s-au creat în strânsă legătură cu marile

civilizaţii, apărute în Orient. Spre deosebire de lumea mediteraneană , unde
societatea greco – romană, pe tot întinsul duratei ei, cu excepţia doar a câtorva
şcoli – pitagoreană, platoniciană – a închipuit numai mitologii , a căror triadă
divină răspundea principiului existenţial trifuncţional - fecunditate, forţă,
suveranitate – în Orient au apărut adevărate religii filosofii, care au direcţionat
societatea , impunându-i o morală, un mod de viaţă, în familie şi societate,
elaborând o ideologie, menită s justifice politicul. Astfel au fost : taoismul ,
confucianismul, mohismul ( China ) , brahmanismul, budismul ( India )
mazdeismul( Persia ), mozaismul ( Palestina ).

Taoismul – tao –kiao, taosseismul - un concept religios privind

existenţa şi destinul oamenilor, a fost iniţiat de învăţatul filosof chinez Lao –
Tscu, în sec. VII – î.e.n., în timpul dinastiei Chu , tot în aceiaşi perioadă el
fiind zeificat.
Punctul de plecare al taoismului au fost vechile credinţe primitive ale
chinezilor , de aceea el este un amestec de adorare a spiritelor naturii, ale
morţilor, de credinţe fetişiste, de vrăjitorie, de magie, de demolatrie, ,
îngemănate cu o doctrină filosofică elaborată în termeni religioşi , conform
mentalităţii epocii , de către Lao –Tscu .
Învăţătura sa este cuprinsă în Cartea Principiilor şi a Virtuţii Tao – to
– king, un îndrumar moral, Tao în traducere cale – fiind o entitate abstractă prin
care se educa ideea de perfecţiune , un ideal moral, înţeles nu atât ca un număr
de virtuţi, cât mai ales ca o formă de control, cu ajutorul căruia individul să
ajungă împăcat cu sine cuprins de o linişte sufletească deplină.
De la început taoismul poartă amprenta despotismului, caracteristică
politică a Chinei antice, medievale şi moderne, ce lăsa individului prea puţină
libertate de mişcare sau de iniţiativă ; un despotism crâncen în care
supravieţuirea depindea de resemnare, de puterea de stăpânire , calităţi ce se
dobândeau prin interiorizare , concentrare spirituală , meditaţie , evadarea din
realitate cu ajutorul imaginarului. Indignarea , revolta nu ajutau la nimic. Răul
era explicat de către individul neajutorat – dominat de politic , în egală măsură
ca de religios – ca o manifestare a forţelor demonice , ce se credea că puteau fi
mai uşor înlăturate printr-o atitudine răbdătoare , calmă, supusă, dar fermă,
emanaţie a unei linişti sufleteşti .
Era aproape o magie, şi ca în orice magie, simbolurile ca actant între
două părţi contrare erau indispensabile .
Zâmbetul la chinezi, iar apoi prin împrumut la japonezi, a devenit
semnul înţelepciunii dat de propria spiritualitate. Ca mijloc de protecţie,
simbolistica a ocupat şi ocupă încă , un loc aparte în viaţa chinezului. Unele
culori sunt de bun augur : roşu, negru, verde , albastru, portocaliu, de aceea ele
sunt folosite pe scară largă în cromatica vestimentară. Alte culori ca : alb,
vernil, violet sunt culori ce amintesc de moarte sau culori aducătoare de
ghinion.
Cel mai venerat simbol al forţei , prosperităţii , regenerării , a fost în
vremurile depărtate , dragonul , o amplificare la proporţii groteşti a şarpelui. El
este prezent în artă:, în sculpturi, picturi , mozaicuri, în temple , în incinta
palatului imperial , în parcuri şi nu întâmplător Marele Zid chinezesc , ridicat
pentru a apăra frontiera de nord vest , are forma unui dragon uriaş.
Specificul taoismului rezidă în panteonul deosebit de încărcat. El
cuprinde divinităţi protoistorice , din vremea când forţele naturii , inexplicabile
omului primitiv , erau divinizate ; apoi antropormofizate , ele au căpătat
înfăţişarea unor zei. Lor de-a lungul timpului , li s-au adăugat mereu alte
divinităţi, inspiraţi fiind credincioşii taoişti de cotidian , psihologia chineză
având o deosebită predilecţie de a venera tot ce îi dă individului sentimentul de
siguranţă, sau îi trezeşte , dintr-un motiv sau altul , admiraţia.
Aureolarea cotidianului , cu ajutorul divinului, transpunerea societăţii
într-o lume sideral, iar prin aceasta justificarea ei, a dat naştere unui număr
copleşitor de mare de zei, pe de o parte , iar pe de alta , a făcut ca panteonul
chinez s fie imaginea organizării terestre a statului sclavagist , cu o birocraţie
complexă, aşa cum apărea el în perioada taoismului incipient. Panteonul chinez
era o împletire de material şi spiritual, el fiind conceput ca o vastă guvernare cu
ajutorul unor ministere şi departamente conduse de divinităţi strict ierarhizate.
În vârful acestui eşalon divin se afla o triadă San –thing, formată din :
Augustul de Jad ( Yu -.Oang –Chang ) considerat un părinte ceresc
atotputernic, o replică divină altădată a împăratului Chinei; urmează
Venerabilul Ceresc , a cărui încarnare , potrivit legendei, a fost însuşi Lao –
Tscu; în sfârşit Venerabilul Ceresc al Aurorei de Jad, ce păzea Poarta de Aur
la intrarea în împărăţia zeilor.
Cele trei divinităţi formau o treime inseparabilă, etern, pur, meditativă,
rolul ei fiind de a dirija moral lumea.
Conducerea lumii materiale, conform credinţei taoiste, revenea altei
triade San Koan compusă din trei directori : directorul cerului Thien – Koan ,
directorul pământului Ti –Koan , directorul apei Sui koan..
 Ţinutul zeilor - cerul – în credinţa taoistă , era reprezentat sub formă
de etaje , pe care sufletele trebuiau să le străbată după moarte. Numărul lor
varia de la 1 la 33, de aici o caracteristică a lăcaşului de cult, lipsa cupolei.

Templele taoiste - pagoda – se ridică pe verticală , spre cer, cu ajutorul unor

acoperişuri evazate , suprapuse , asemănătoare ramurilor de pin.
Cum morala taoistă rezervă cerul numai sufletelor ce nu s-au abătut de
la calea impusă , era firesc să se conceapă şi un loc al surghiunului pentru cei
răi. Infernul taoist, la rândul lui, a fost etajat , dar invers, în jos , în 28 de
inferne succesive , guvernate de 10 regi Yama , ierarhizaţi ca atribuţii, cel ce
deţinea întâietatea în rang aflându-se în directă dependenţă de Augustul de
Jad.
Frapează atotputernicia „părintelui ceresc „ stăpânul a două lumi
situate în planuri diferite , precum şi existenţa unui tribunal transcendental,
patronat de acelaşi August de Jad , în faţa căruia sufletul ajunge la 49 de zile
după moarte.
Ritul de trecere în viaţa viitoare a fost şi a rămas al înhumării, ca o
reminiscenţă a unui cult preistoric , când se credea că morţii nu părăseau pe cei
vii , cu ei formau, mai departe , clanul familial.
Ceremoniile taoiste comportau procesiuni efectuate cu ocazia marilor
sărbători din calendarul religios chinez, un calendar lunar. Dintre acestea , până
în prezent a rămas celebrată cu un fast deosebit Sărbătoarea Primăverii
echivalentul Anului Nou. Ea este plasată în luna februarie, când zăpada se
topeşte, iar în aşteptarea primăverii, se organizează tot felul de ceremonii, din
care dragonul nu lipseşte , la fel muzica şi dansul. În Evul Mediu s-a inventat
jocul de artificii şi lampioanele din hârtie colorată, ca mijloc de invocare a
soarelui, a focului sacru izvorât din el.
Sărbătoarea Primăverii este, mai ales, o sărbătoare de familie. Cultul
ancestral , singura religie, de fapt, a chinezului , indiferent de confesiunea lui
sau de concepţia sa despre existenţă, este în întregime domestic, oficiat de
persoana cea mai în vârstă din familie, motiv pentru care fiecare casă are în
casă un altar propriu, închinat strămoşilor, plasa în apropierea vetrei, ce este
străjuită de o parte şi de alta de zeii căminului . În timpul revoluţie culturale
comuniste , lor le-a fost alăturat portretul lui Mao.
Mâncăruri de ritual – turte de orez cu carne, prăjituri, băutură – o mas
îmbelşugată , întregesc atmosfera de sărbătoare mai multe zile.
O ceremonie de familie, mai simplă, este nunta. Ea este oficiată de tatăl
sau de mama mirelui, în faţa altarului strămoşilor , al cărui spirit este invocat
spre a binecuvânta unirea noii perechi.
Mireasa , îmbrăcată exclusiv în roşu , culoare sacră, pe cap cu o parură
de mărgele colorate, este adusă de femei în prezenţa viitorilor socri, unde o
întâmpină ginerele. Se rosteşte o formulă sacră, după care bărbatul înlătură
mărgelele de pe faţa miresei. Până în secolul XX a fost admisă poligamia,
statutul femeii în familie a fost de sclavă. Fetele puteau fi omorâte la naştere,
dacă numărul lor în familie era prea mare.
Taoismul şi-a creat un corp sacerdotal taosse , slujitori ai templelor,
care s-a închegat definitiv graţie celui de al doilea mare reformator taoist,
învăţatul Thang – Tao – Ling ( sec. II e.n.) la rândul lui zeificat mai târziu, în
sec. VII , în timpul dinastiei Tang, fapt ce a făcut ca în legătură cu persoana sa ,
la fel cum s-a întâmplat cu Lao – Tseu , să se nască un adevăra mit, ce le-a
conferit nemurirea. Ambii – se spune – au părăsit lumea aceasta în chip
miraculos : Lao – Tseu a încălecat pe un bou verde – simbolul puterii – şi a
plecat spre soare apune , de unde nu s-a mai întors niciodată; Than –Tao –Ling
are posibilitatea de a face miracole, lupt cu demonii, ar la sfârşitul vieţii se ridică
la cer pe un dragon negru. .
Legenda ce învăluie persoana lui Thang –Tao –Ling nu anulează
activitatea sa reală , reformatoare. Corpul sacerdotal a fost împărţit în dou
categorii de preoţi:
1) miniştri lui Tao - Tao - Su –porecliţi oamenii munţilor sien –jin
.din cauza izolări în care trăiau; erau u fel de pustnci;
2) preoţi saikung , care locuiau în comunităţi şi duceau aceeaşi viaţă
ca membrii acestora din oraşe şi sate; aveau familie, gospodărie, erau u fel de
înţelepţi ai comunităţi.
Clerul, o altă categorie privilegiată, ierarhizată, prin reforma lui Thang
–Tao-Ling a fost lipsit de u conducător real. Suveranul pontif taoist se pretindea
că locuieşte în ceruri, de unde îşi delega puterea pe pământ unui discipol. Prima
dat titulatura de Stăpân ceresc apare la Thang Tao Ling, despre care se spune
că, înainte de a se înălţa la cer a transmis fiului său cunoştinţele, harul şi titlul pe
care el le deţinuse până la moarte.
Toţi şefii pământeni ai cultului taoist s-au considerat descendenţii lui
Thang Tao Libg , că funcţia lor a fost considerată cerească , lor fiindu-le
delegată, în cadrul unei ceremonii, în numele marelui învăţat reformator, ce
veghează asupra lor din lumea spiritelor.

Confucianismul - a fost opera uneia dintre şcolile reformatoare , din

sec. V, şcoală condusă de filosoful Kung . Fu – ţzi( înaltul slujbaş şi filosof
Kung ) cunoscut cu numele europenizat de Confucius ( 551 – 479 ). Obiectivul
urmărit de el a fost refacerea autorităţii centrale cu ajutorul religiosului, o
autoritate slăbită vizibil, la un moment dat, sub acţiunea primilor germeni ai
feudalismului , ceea ce însemna tendinţe centrifuge din partea unor potentaţi.
Urmarea a fost naşterea unei noi religii cu tentă filosofică pronunţată, a cărei
morală a înscris prima dată în lume valori umane progresiste.
Despre Confucius , ca despre toţi mari întemeietori de religii , intraţi în
legendă, se ştiu foarte puţine date biografice, numai ceea ce a consemnat
tradiţia.
 Confucius s-a născut în micul principat Lu, care forma o parte din
actuala provincie Şandun, din nord estul Chinei. Descindea dintr-o familie
nobilă scăpătată. Tatăl său , care se căsătorise la vârsta de 70 de ani, a murit
curând, lăsându-l în grija mamei . La 19 ani s-a căsătorit şi a avut un băiat şi o
fată. În 517 a mers în capitala imperiului, Lo.-ian , ca să studieze vechile rituri
şi obiceiuri ale dinastiei Ciou. Acolo ar fi întâlnit pe marele filosof Lao –ţzi , cu
care nu s-ar fi înţeles , dar a cărui prezenţă l-ar fi impresionat mult. Ajunge
ministru al lucrărilor publice şi al justiţiei, contribuind foarte mult la ridicarea
nivelului moral şi politic al principatului. Opunându-se ca să se introducă în
palat muzica şi dansul, a căzut în dizgraţia principelui şi a fost nevoit să-şi
părăsească postul.
Faima sa ca învăţător crescu ajungând să aibă peste 3000 de învăţăcei.
În ultimii ani de viaţă s-a consacrat studierii enigmaticei cărţi Ii – ţin.
La temelia confucianismului se află cinci lucrări , atribuite
învăţătorului din Lu :
- Cartea istoriei
- Cartea odelor
- Cartea mutaţilor
- Cartea riturilor
- Cartea muzicii
Lor discipolii reformatorului le-au adăugat o culegere de cuvântări,
intitulată Discuţii cu Kong – Fu..
Din toate scrierile răzbate o singură idee călăuzitoare, morală, aceea de
a crea un organism social, sănătos, aproape de perfecţiune, care n numai să
accepte , dar să facă posibilă întâietatea împăratului.
Filosofia morală a lui Confucius pornea de la principiul că omul ,
fiind o părticică din întreaga natură, un microcosmos faţă de marele cosmos, are
în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui dao : ordine, dreptate, bunătate,
sinceritate.. Natura omului este dintru început bună, morală. Ea se perverteşte
numai când este în contact cu învăţătura rea şi cu exemplul rău. De aceea este
suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Copii trebuie
să aibă un respect deosebit faţă de părinţi, indivizii s respecte statul, cei vii să
respecte pe cei morţi, împăratul să respecte pe iluştrii săi predecesori şi să se
supună cerului.
În fond este vorba de o morală a supunerii , a ascultării şi, ca atare, a
fost criticată u o dată. Astfel s-a scos caracterul de clasă al doctrinei morale şi
sociale confuciene, supunerea faţă de ordinea nedreaptă existentă fiind socotită
în această doctrină ca o mare virtute.
Faţă de aproapele , Confucius s-a oprit la porunca negativă Să nu faci
altora ceea ce n-ai voi s ţi se facă ţie;
Lui Confucius i s-a recunoscut meritul de a fi prevăzut primele lini ale
une morale individuale, pregătind terenul pentru filosofii chinezi care l-au
urmat.
 Deşi nu a fost nici filosof în adevăratul înţeles al cuvântului, nici
întemeietor de religie, Confucius a dat totuşi religiei chineze un mare avânt ,
îndepărtându-o de superstiţii şi pregătind poporul pentru înţelegerea doctrinelor
filosofice şi religioase de mai târziu. Iar canonul confucian cele cinci ţin
redactate de el a fost timp de secole influenţa determinantă asupra Chinei şi
Asiei de Est în acelaşi fel în care Biblia şi vechii scriitori au fost factorii
determinanţi în Occident, cum spune profesorul de sinologie Hans Steiniger de
la Universitatea din Wurzburg.
Morala lui Confucius pornea de la un principiu aşadar al egalităţii
umane, în numele unor însuşiri general valabile omului. Era pentru prima oară ,
într-o lume sclavagistă, că noţiunea de om era enunţată global, într-o înlănţuire
logică, nu diferenţiat, în funcţie de naştere sau de apartenenţa la un grup social,
iar prin aceasta confucianismul a reprezentat un progres în gândirea despre om,
despre societate.
Argumentul folosit era religios, căci egalitatea dintre semeni era pusă e
seama Creaţiei divine, dar ceea ce este important, este că se nega statutul
predestinat al individului, susţinut de şcolile taoiste, iar aceasta însemna
justificarea aspiraţiilor celor ce nu erau aristocraţi de a participa la viaţa politică,
spre folosul guvernării , căci astfel oamenii competenţi n ar mai fi rămas în
afara unor funcţii importante.
O altă trăsătură importantă a confucianismului a fost noţiunea de
bunăvoinţă, introdusă în raporturile dintre oameni, indiferent de statutul social.
Bunăvoinţa în confucianism este ceea ce dragostea s-a vrut a fi în creştinism,
adică însăşi temelia credinţei.
Bunăvoinţa a fost socotită criteriul ideal al moralităţii , ba chir al ordinii
sociale, deoarece respectată întru totul , ea obliga individul la resemnare, la
renunţare la ambiţiile sociale, generatoare de conflicte. Fiecare trebuia s se
mulţumească cu ceea ce era prin forţa lucrurilor, ca subordonat , chiar s se
bucure de poziţia sa.
Cinstea , capacitatea nu însemnau neapărat promovare , deoarece
bunăvoinţa presupunea diferite grade de afecţiune : mai mult faţă de cei
apropiaţi, mai puţină pentru străini . Practic, bunăvoinţa se manifesta între
indivizi de aceeaşi condiţie , între clase ea căpăta nuanţe, tot mai accentuate, pe
măsură ce se cobora pe scara ierarhiei sociale.
Celor de rang înalt li se cuvenea o afecţiune necondiţionată, din partea
celor umil, e fiind cei ce beneficiau de bunăvoinţa celor mari.
Dacă în plan uman confucianismul a enunţat o egalitate umană, sub
aspect social el a justificat privilegiile de clas şi le-a impus poporului printr-o
educaţie în spiritul modestiei, al umilinţei, al renunţării, virtuţi esenţiale în
morala chineză, întâlnite până astăzi în formulele de protocol sau de respect.
Dup părerea lui Confucius , doar înţelepţii , nobilii dispuneau deplin de
darul de a fi binevoitori, bunăvoinţă ce o răsfrângeau asupra categoriilor
inferioare. Masa supuşilor nu putea fi decât obiectul bunăvoinţei celor
puternici, cu alte cuvinte , a stăpânilor, care, în anumite condiţii, puteau să-şi
retragă îngăduinţa dovedită anterior, atitudine ce se repeta pe diferitele trepte ale
ierarhiei chineze, lăsând loc unor acte despotice, în faţa cărora supuşii trebuiau
să se plece.
Riturile , în marea lor majoritate, au rămas cele vechi. Confucianismul
nu a desfiinţat cultul taoist, dar l-a remodelat, l-a adaptat unui spirit nou.
Confucius considera că epoca de aur a spiritului religios fusese
guvernarea dinastiei Zhu de Apus , un trecut aureolat, ce îl opunea tulburărilor
din perioada Primăverilor şi a Toamnelor, considerată de reformator, o vreme
anormală ce dusese la alterarea riturilor. De acea ele propunea purificarea lor ,
prin revenirea la cultul străvechi.
Ca Fiul al Cerului, descendent din Augustul de Jad, împăratul a fost
proclamat Om unic , înzestrat pe pământ cu funcţii sacerdotale, de altfel singur
putea juca rolul de mare pontif, rol ce-l împuternicea să acţioneze asupra
existenţei, să guverneze Timpul.
Harul îi era acordat conform unei superstiţii adânc înrădăcinate, cu
ocazia investirii cu titlul de împărat, ceremonie ce avea loc pe o colină, pentru
ca desemnatul prin naştere la înalta demnitate, să fie cât mai aproape de cer în
momentul consacrării sale.
Filiaţia cu divinul era marcată prin tunica portocalie , culoare sacră,
asociat cu lumina soarelui, fapt ce a făcut ca până în Epoca Modernă ,
veşmântul în întregime portocaliu să fie un privilegiu exclusiv al familie
imperiale, pentru membrii ei masculini.
Printr-o formulă de ritual, rostită în cele patru puncte cardinale,
împăratul desacraliza pământul, la începutul sezonului cald, pentru ca muncile
câmpului s poată începe, după cum toamna ,, printr-o altă formulă de ritual,
dispunea ca ţarinile să fie lăsate s se odihnească tot timpul iernii.
Întreaga guvernare îi aparţinea : administraţia, finanţele, justiţia se
realizau într-o formă centralizatoare, toate dispoziţiile plecau de la împărat, ele
fiind puse în aplicare cu ajutorul unor ierarhii, determinată de tipar religios.
Împăratul revărsa autoritatea sa sacră din treaptă în treaptă, de la guvernatorii de
provincii la conducătorii de districte.
Nevoia de a se da o întâietate absolută suveranului a făcut ca în cultul
confucianist clasa sacerdotală, incomodă pentru împărat , să dispară. În templele
închinate acum lui Confucius , în marea lor majoritate au fost aşezate tăbliţe pe
care erau înscrise cugetările sau ordinele împăratului, devenite acte sacre,
respectate ca atare.
Cultul imperial a luat sfârşit prin revoluţia din 1912, iar în 1917 ,
constituindu-se Republica , n-a mai fost recunoscut confucianismul ca religie
oficială a statului. Constituţia republicană a admis pe de altă parte libertatea
religioasă, lăsând facultativ cultul lui Confucius.
 Învăţătura lui Confucius , cu tot moralismul său respectabil , este
considerată ca un al doilea zid chinezesc , care a ţinut China departe de
înrâurirea culturii europene.

Cha - sau spuma jadului curgător – a apărut în secolul al V –lea ca

un ritual asociat cu principala divinitate de origine taoistă, Augustul de Jad. Cha
a fost considerat , la început de taoişti apoi de confucianişti, ca o parte însemnată
a elixirului nemuririi, mijlocul de a pătrunde în cel mai înalt cer. Un adevărat
cult al ceismului, s-a născut în timpul dinastiei Tang sec. VII. , întemeietorul
fiind Lu – Wuh, autorul celebrei Cărţi a Ceaiului şi al unui ritual destinat
ceaiului, ritual cu un dublu înţeles : stabilirea unei comuniuni szfleteşti între
participanţi, a unei armonii perfecte, în al doilea rând , apropierea de spiritul
luminii, de o lume paradisiacă, printr-un efort de concentrare , de spiritualizare,
înrudit cu beatitudinea ( se beau mau multe ceşti de ceai tare, cu efect
halucinant).
În acest scop există o o casă a ceaiului ce nu trebuie confundată cu o
ceainărie, în ea accesul nefiind permis oricum şi oricui.
Casa ceaiului se află în mijlocul unei grădini de flori, de o frumuseţe
tipic exotică, cu valoare simbolică de miniparadis. Accesul spre casă se face pe
o potecă foarte curată, un drum marcat de pietre , ce desparte , simbolic, lumea
materială de lumea spirituală, o cale tao, a iluminării ce duce spre casa păcii
depline, casa ceaiului, un locaş sacru.
În grădina – sanctuar se intră cu inima curată, fiecare piatră pe care se
păşeşte este socotită o treaptă a purificării inerente, ce începe odată cu
amenajarea pe calea iluminării.
O altă etapă a purificării începe cu trecerea prin poarta ce desparte în
două aleea , ca şi cum izolează o lume a grijilor, de alta a siguranţei. Trecerea
dincolo de poartă înseamnă încă un pas înainte de lepădarea a tot ce este
lumesc, de tot ce implică impuritate. În sfârşit, la capătul potecii , are loc o a
treia purificare, cu apă, la micuţul bazin săpat într-o piatră în dreptul unui
izvoraş, pentru ca apa să fie absolut limpede, necontaminată de impurităţi.
Odată prima etapă a ritualului încheiată, se lasă încălţămintea afară şi se
intră în genunchi în casa ceaiului, unde se stă îngenuncheat până se termină
ceremonia. Într-o linişte deplină , într-o atitudine de meditaţie , cei prezenţi
aşteaptă să fie pregătit ceaiul de către o persoană iniţiată în această taină.
Susurul apei din izvorul din grădină, al ceaiului ce fierbe într-un vas sacru,
deasupra unui foc sacru, crează o atmosferă propice concentrării, degajrii de
griji, de răutatea şi asprimea vieţii. Fiecare trebuie să simtă că o pace lăuntrică
îl cuprinde.
Ceismul este un cult închinat a tot ce este frumos, pornind de la
elementele de igienă corporală , de la aranjamentul din camer, până la armonia
dintre oameni.
Ceismul stabileşte o comuniune între convivi bazată pe reciprocitate şi
sentimentul de încredere. A oferi o ceaşcă de ceai este supremul gest de
prietenie, de aceea ceaiul se primeşte şi se bea cu mişcări de ritual - se oferă
bolul cu ambele mâini .
Ceismul are un cod moral propriu: cultivă simplitatea , simţul măsurii
în relaţia om univers, moderaţia în comportament, educă spiritul de curtenie,
ceea ce înseamnă să spui numai ce trebuie, pentru a nu supăra pe celălalt; un
gând neplăcut, o idee contrară să se ascundă cu un surâs.
La casele de ceai au acces atât bărbaţii, cât şi femeile, dar nu împreună
ci separat, o femeie neputând fi convivul unui bărbat. Nici cei sraci nu se
amestecă cu cei bogaţi. Pentru primii exist case de ceai în cartierele modeste, dar
ele au mai degrabă aspectul de ceainării.
Ceismul a fost şi a rămas o desfătare spiritual a clasei suprapuse , cult,
rafinată, pentru care subtilităţile din Cartea Ceaiului erau de înţeles , în tim ce
masele populare au referat s se refugieze în concepte proprii eretice.Aşa au
apărut cultele sau sectele populare.
Între aceste culte reformatoare , apărute între sec. V –III î.e.n. se
numără : mohismul, laozismul, reliia Mencius sau xunzi.
Mohismul – s- a datorat învăţatului Mozi ( 468 – 376 ) cunoscut sub
numele de Di, originar din statul Lu. . Doctrina sa nu este exclus să fi suferit
unele influenţe mozaice. Ea este cuprinsă în Cartea Mozi şi are ca fundament
religios dragostea pentru toţi şi faţă de toţi, în numele căreia Di promova ideea
unei egalităţi umane ce înlătura barierele sociale, desfiinţa deosebirile etnice.
Deviza mohismului a fost Poartă-te cu ceilalţi cum te porţi cu tine
însuţi. Iată un precept creştin apărut cu mult înainte de Hristos. Mohismul a
suferit contaminări din confucianism, aşa se face că el nu admitea nobleţea
drept criteriu al promovării în funcţii. Dar succesul în viaţă Mozi îl vedea ca pe
o răsplată cerească a Binelui, după cum eşecul îi apărea ca o pedeapsă a Răului.
Dihotomia bine – rău , ca factor coordonator al existenţei, atestă
posibile influenţe ale mazdeismului persan, înscris în cartea Avesta ( sec. VI
î.e.n. ) o religie dualistă , ce considera universul ca aflându-se în puterea a două
divinităţi, una pozitivă, alta negativă, cu o forţă egală de acţiune. , locuind în
două ceruri distincte. Faptul făcea ca soarta omului, în întregime , să fie când în
mâinile geniilor malefice , când în mâinile unor spirite benefice, căci cei doi zei
atotputernici se aflau într-o luptă puternică permanentă, miza fiind sufletele
oamenilor. În concepţia lui Mozi, cerul însuşi lua parte la această confruntare.
Mohismul , cu tot caracterul lui revoluţionar, legitima despotismul, căci
împăratul îl apăra pe Di, mai departe, centru existenţei.
 La gândul de a prăsi datinile binefăcătoare, oamenii s-au speriat , iar
secta , la un moment dat agreată, a căzut în disgraţie, chiar printre membrii ei.
În epoca Regatelor Combatante ( 481 – 221 ) principiul Binelui -
Yin şi al Răului yang ce guvernează lumea a născut alte două curente
religioase : laozi, înrudit cu taoismul şi mencius , desprins din şcoala
confucianistă.
Cele două secte explicau fenomenele naturale şi sociale cu ajutorul
legii, iar ca metodă de argumentare au folosit dezbaterea. Rezultatul a fost că în
loc să simplifice gândirea religioasă, să progreseze în definirea unor noţiuni,
mai mult a complicat-o, în plus , s-a dovedit că promova concepte retrograde.
Lao – zi , cunoscut sub numele de familie Li iar cu cel personal de
ER, a elaborat o teorie conform căreia universul , existenţa nu erau opera unui
zeu, ci emanaţia spiritului absolut Dao , superior timpului, în afara spaţiului,
premergător la amândouă. Dao constituia sursa oricărui lucru în această lume ,
atât în cer cât şi pe pământ .
Există o bogată literatură daoistă , care s-a îmbogăţit treptat,
ajungându-se ca pe la 1025 , în timpul dinastiei Sun ( 960 – 1297 ) , canonul
scrierilor daoiste să cuprindă 4359 volume.
Acest spirit absolut, atât de asemănător Logosului biblic, era
argumentul unui idealism greu de înţeles de o societate cu o gândire concretă,
care credea în actul Creaţiei, opera unor zei, fiinţe superioare, dar
asemănătoare omului, trăind într-o împărăţie aidoma celei de pe pământ, prin
urmare uşor de imaginat.
Credincioşii aveau nevoie de zeii lor cu care credeau că comunică, un
spirit absolut nu le spunea nimic. În plus, viziunea lui Lao –Zi la perfecţiunea
spirituală , la contopirea cu acel Dao , nu se putea ajunge decât renunţându-se la
cunoştinţe, la învăţătură, chiar la scris. Pentru ei o societate ideală era formată
din comunităţi mici, în care să nu existe unelte perfecţionate, mijloace de
transport pe apă sau pe uscat . Izolarea, rămânerea pe lor, fără perspectivă de
viitor, era pentru Lao – Zi suprema fericire, pentru că doar aşa omenii ar fi fost
lipsiţi de dorinţe.
În ceea ce priveşte cultul morţilor , daoismul are între cărţile sale sacre
una numită Kan – in –pien Cartea despre recompense şi pedepse, în care se
arată cu precizie cum vor fi răsplătiţi oamenii în iad, după faptele lor, de către
spiritele cerului şi ale pământului. Iadul daoist este închipuit ca o închisoare
aşezată în centru pământului, împărţită în zece părţi. Fiecare parte din cele zece
are câte un tribunal, care hotărăşte pedepse speciale, potrivit păcatelor comise.
Rar se poate închipui o atât de mare varietate de pedepse ciudate, ca acelea
create de imaginaţia daoiştilor
Religia lui Mencius a însemnat o revenire la bunăvoinţa propovăduită
de confucianism. Bunăvoinţa – spunea el – este o componentă a firii omeneşti.
De asemenea virtuţi ca : dreptatea, înţelepciunea , politeţea sunt înnăscute în om
de aceea datoria unui conducător , cum este împăratul , este să vegheze ca ele să
nu se altereze .
Adept al non violenţei, Mencius , în plină epocă a Regatelor
Combatante , a introdus principiul să nu ucizi ca îndreptar moral, unitatea ţării
el nu o vedea posibilă decât prin bunăvoinţă, nu prin cuceriri. A fost o utoie, de
aceea teoria sa nu a făcut numeroşi adepţi.

Brahmanismul -

A doua fază a religiei indiene, care cuprinde perioada de timp dintre

epoca vedică şi apariţia budismului, este numită brahmanism. Brahmanismul
este o creaţie a preoţilor, a brahmanilor , care au căutat să sistematizeze religia
vedică. Brahmanismul nu este deci o religie nouă, ci aceeaşi religie vedică
ajunsă la concepţii religioase noi şi deosebite de cele din vedism
Ca izvoare pentru cunoaşterea brahmanismului contează în primul rând
comentariile la cele patru Vede , comentarii intitulate Brahmanas –
Explicaţiile brahmanice - Vedele nu cuprindeau explicaţii cu privire la
legătura dintre imnele cântate de preoţi sau formulele pronunţate de ei şi
diferitele gesturi rânduite de ritualul sacrificiilor. Brahmanele vin cu astfel de
precizări, dar n se opresc numai la atât, ci speculează asupra fiecărui rit şi chiar
asupra fiecărui verset din Vede, folosind-se de interpretări alegorice şi mistice.
Pentru fiecare din cel patru Vede exist astfel de comentarii speciale, care sunt
de mai multe feluri , dup şcolile de teologi care le-a alcătuit.
Veda în sanscrită înseamnă cunoaştere , o cunoaştere a acelui
Absolut inefabil , numit brahman, singurul mijloc considerat în lumea hindusă,
de pătrundere a misterului cosmic , a acelui necunoscut de deasupra noastră , ce
a fascinat popoarele în perioada copilăriei lor, le-a alimentat imaginaţia, până a
plăsmui o lume de dincolo, făuritoare de destine, cu care omul a căutat neîncetat
să intre în contact.
Brahmanele conţin fiecare câte o secţiune intitulată Aranyakas –
cugetări din pădure - cugetări ale credincioşilor retraşi în pădure pentru a
medita în linişte. Aceste cugetări ale eremiţilor au fost culese de discipolii lor şi
formează o literatură destinată a fi aprofundată în liniştea pădurii. Spiritul mistic
din Brahmanas devine încă mai accentuat în Aranyakas în care se tratează
despre înţelesul mistic al sacrificiului şi al ceremoniilor în general, despre natura
zeilor , despre creaţie.
Fiecare Aranyaka are la rândul său câte o parte numită Upanişad –
Învăţătură secretă - destinată să fie cunoscută numai de un număr restrâns de
discipoli . Aici mai ales îşi dă frâu liber speculaţia teologică, punându-şi marile
probleme ale teologiei şi filosofiei : originea lumii, fiinţa şi atributele zeilor,
natura sufletului omenesc şi raporturile sale cu sufletul divin şi cu materia. În
ultimă analiză această speculaţie filosofică ajunge la un idealism pur, la
reducerea întregii realităţi la absolut. Se observă că Upanişadele au o mare
libertate de gândire, libertate care merge uneori până la ateism. Aceasta probabil
din pricină că Upanişadele nu sunt în întregime opera brahmanilor, ci în cea mai
mare parte a unor oameni din casta regilor şi nobililor.
Brahmanele, Aranyacele şi Upanişadele , ca şi Vedele propriu zise
dealtfel, sunt considerate de indieni ca literatură sfântă, inspirată şruti – ceea ce
a fost auzit, adevăr , Mai există însă şi o altă categorie de opere importante
pentru cunoaşterea brahmanismului, care nu au acest caracter, dar se bucură de o
autoritate aproape egală. Este vorba de scrierile care formează tradiţia şmiriti.
Între acestea se numără aşa numitele Satras - fir conductor, precept., un fel de
manuale, conţinând pe scurt învăţămintele tradiţionale cu privire la cult şi viaţa
morală. Acestea sunt diferite, după şcolile teologice care le-au alcătuit.
Cu vremea însă , în locul diferitelor Satras au început să apară
voluminoase coduri de morală şi politică, intitulate Şăstras – coduri, tratate,
reguli dintre care cel mai cunoscut este Manava Dharma Şăstra - Cartea
legii lui Manu , tradus şi în limba română . Aceste coduri sunt de fapt culegeri
şi sistematizări de tradiţii religioase , morale, juridice, politice, foarte
importante pentru cunoaşterea vieţii indienilor sub toate aspectele ei.
Conform brahmanismului, lumea este doar o iluzie, unica realitate este
Absolutul, necunoscut oamenilor, ci doar divinităţilor. Aceasta este pe scurt,
filosofia brahmană despre existenţă, căreia elita intelectuală indiană îi este
fidelă, în ciuda veacurilor ce s-au scurs peste brahmanism .
O caracteristică a Indiei este tradiţionalismul ei în formele de viaţă şi în
gândire , fapt ce face ca vechi credinţe cuprinse în Veda să fie actuale, deşi
schimbări au intervenit în religia arhaică.
Despre Veda se poate sune că este expresia protoistorică a unor
manifestări religioase , pe cât de vechi , pe atât de bogate, dat fiind multitudinea
de popoare care, la începutul istoriei Indiei ocupau teritoriul dintre Gange şi
Indus, trăsătură prezentă încă astăzi , popoare aflate pe diferite trepte ale
civilizaţiei. Indiferent, însă, de stadiul lor de dezvoltare, Veda, ca învăţătură,
comună ,reflectă organismele sociale primare care apărau integritatea
clanurilor, făcând din tată un sacerdot, spre deosebire de brahmanism care, sub
acest aspect
s-a depărtat de sensul originar al vedelor, a creat o castă a preoţilor – brahmanii
– a doua dintre cele patru prezente în India antică şi medievală, cheia de boltă a
societăţii hinduse, o castă superioară, conducătoare a destinului poporului,
deţinătoarea culturii, păstrătoarea tradiţiei.
Aşadar, brahmanismul este, pe de o parte , un cult familial, având un
şef propriu, în persoana capului familiei – poate fi însă un strămoş – cu rituri
specifice fiecărui clan, pe de altă parte , este un cult sacerdotal, apărător al
regimului de castă, un grup solidar cu un statut aparte şi nu întâmplător trecerea
de la stadiul vedic la cel brahmanic a corespuns apariţiei clasei războinicilor -
shatryas , o cast privilegiată , pătura suprapusă a societăţii hinduse , începând cu
secolul VII până în epoca modernă.
În mentalul primitiv, cel ce îndeplinea funcţia de apărător trebuia să
strălucească, forţa şi lumina erau două noţiuni interşanjabile în vechile credinţe.
Mai mult, în urma ceremonialului de înscăunare, regii deveneau, în mentalul
colectiv , egalii zeilor, aproape nişte demiurgi. În baza acestei superstiţii, ei au
revendicat secole de-a rândul o suveranitate fără egal, prin asociere cu zeul
Mithra , căruia îi atribuiau o putere absolută, chiar universală, acea dharma ,
proprie Soarelui, ce străluceşte pretutindeni, de el depinzând viaţa pe tot
pământul. O parte din dharma, se cuvenea aşadar , împuternicitului lui Mithra,
regele. De aici a rezultat un întreg ritual al învestirii monarhului cu puteri
depline , se credea, chiar de către însuşi zeul Mithra.
Ritualul, moment istoric de o splendoare de basm, înscria , pe lângă
ceremonii fastuoase, cum numai Orientul a cunoscut, nelipsitul sacrificiu al
calului, animal socotit simbol al Soarelui în toate credinţele indo-europene.
Sacrificiul era făcut de către suveran şi avea valoarea unui transfer al
forţei astrului ceresc asupra proaspătului raja, care avea să întrupeze , din acel
moment, trifuncţionalitatea divină: forţă, fecunditate, suveranitate.
Lui Mithra şi Varuna , zei oblăduitori ai ordinei cosmice şi terestre,
li s-a adăugat un al treilea zeu Indra, garantul tratatelor de pace. Figurat clare
pe un elefant, animal sacru cu precădere în India alături de cal, s-a bucurat şi se
bucură încă de o mare popularitate, datorită faptului că, în timp, folclorul i-a
multiplicat funcţiile, iar legendele i-au îmbogăţit biografia. Astfel, el a primit
importantul atribut de a fecunda natura prin dezlegarea ploilor după sezonul
secetos, schimbare de anotimp fără de care viaţa nu ar fi posibilă în India. Aici,
mai mult ca oriunde în lume, ploaia a fost considerată o binefacere divină
deoarece, după mai multe luni de soare torid, pământul se întăreşte atât de mult,
că săpatul sau aratul devine imposibil; este nevoie de alte câteva luni de ploi
continue pentru ca semănăturile să se poată face, iar recoltele să fie asigurate.
Indra a ajuns venerat de către toţi hinduşii, nu numai de o singură
categorie , ceea ce nu înseamnă că cea de a treia castă, a meşteşugarilor, nu şi-a
avut propriile divinităţi. Preferaţii au fost Vişnu şi Şiva , ambii consideraţi zei
ai Creaţiei.
Vişnu a fost privit ca deţinătorul trifuncţionalităţii legice a perpetuării
existenţei: fecunditate, forţă, suveranitate, de aceea el apare reprezentat cu trei
feţe şi este considerat părintele a toate şi al tuturor. Se spune despre ele că s-a
reîncarnat în Rama, regele zeu, venit pe pământ pentru a înlătura răul din lumea
hindusă. Ca Rama, Vişnu întruchipează dreptatea , dragostea fidelă, simţul
datoriei. În cartea sfântă a religiei hinduse Rhagavad Gita se aduce laudă lui
Rama a cărui putere absolută este redată în cuvinte frapant de asemănătoare cu
cele biblice creştine. La fel ca Iisus, Rama, spune despre sine Eu sunt
începutul, mijlocul şi sfârşitul întregii existenţe , apoi ca o particularitate se
adaugă: Eu sunt suveranitatea şi puterea celor ce guvernează … a celor ce
reuşesc şi cuceresc. Eu sunt tăcerea lucrurilor secrete, ştiinţa celui ce
cunoaşte.
Alături de Vişnu Rama, Şiva a fost destinat să menţină echilibrul în
cadrul Creaţiei divine între forţele Răului şi ale Binelui, ce se credea că
acţionează pretutindeni în univers , în cer ca şi pe pământ.
Panteonului hindus o notă aparte i-o dă mitologia populară, care se
anexează, mai ales, pe divinităţi negative, fapt ce face ca în mod curios Şiva, o
zeitate pozitivă, participantă şa Creaţie, să apară ca stăpânul demonilor .
Caracteristic mitologiei hinduse este capacitatea de metamorfoză a
divinităţilor, care din exponenţi buni se transformă în malefici , apoi iar în zei
binevoitori, se luptă cu demonii, îi subjugă, ca în cazul lui Şiva.
Peste toate divinităţile în panteonul hindus domneşte, însă, acea forţă
inefabilă Absolutul , Brahma Luminatul.
Brahmanii s-au constituit într-o castă privilegiată, a doua ca importanţă
În India antică. Ei s-au ierarhizat în funcţie de natura sacrificiului pe care îl
oficiau sau de importanţa zeului căruia i se închinau.
În anumite cazuri ei puteau să îşi asocieze în practica rituală o femeie
sau un grup de fecioare. De pildă , în sacrificiile de dimineaţă, brahmanul era
asistat de soţia sa, brahmina , după cum dansurile de ritual dintotdeuna au
fost interpretate de tinere fete , închinate uni templu la o vârstă fragedă , în
scopul precis de a întreţine în cadrul ceremoniilor cultului phalic, asociat lui
Vişnu, cult exagerat de puternic la indieni pînă astăzi, fapt ce face ca religia
brahmană să poarte o puternică tentă materială, pământeană, nu spirituală, în
ciuda aspectului filosofic idealist cu care a debuta, căruia intelectualitatea i-a
rămas credincioasă.
Aspectul material al religiei a făcut ca ceremonialul să împrumute
elemente din laic , ca de pildă în dansurile de ritual, a căror importanţă se poate
vedea din numeroasele sculpturi , pe această temă, ce împodobesc templele
hinduse , construcţii de o măreţie impresionantă , în jurul cărora s-au grupat
brahmanii.
Brahmanul în Antichitate era privit ca fiind prin naştere o fiinţă sacră, ,
el transmitând ereditar presupusa sacralitate. C a o consecinţă a acestei însuşiri c
care mentalul colectiv l-a investit, brahmanul era singurul în măsură , în
societatea antic şi medievală hindusă, să cunoască şi să transmită tradiţia;
singurul calificat să comenteze Veda ,comentarii înscrise în aşa numitele sutras
el emitea noi canoane, elabora noţiuni de drept sau simple cugetări cu valoare
morală; impunea diverse acţiuni în diferite domenii de viaţă.
Casta brahman a avut şi are încă propriile divinităţi, printre acestea un
loc aparte fiindu-i rezervat lui Agni , zeul focului, un derivat al Soarelui, înrudit
cu fulgerul. Agni era fiul cerului şi al pământului, origine ce i-a da dreptul la
multiple funcţii indispensabile vieţii, în plus , lui i s-a încredinţat misterul
morţii, de unde rolul rezervat lui în ceremoniile funerare. Credinţa este că Agni
însoţeşte defunctul pe drumul spre lumea celor drepţi, îl protejează de frig, de
umezeală , întocmai ca o corabie pe călătorii de e mare. În cântecele funebre ,
Agni este invocat să încălzească cu flăcările lui corpul neînsufleţit, să-l poarte pe
limbile de foc, spre tărâmul morţilor . De aici ritul de incinerare practicat de
hinduşi. În aer liber un rug format din lemn de esenţă tare , pe care se aşează
defunctul acoperit de flori. Este o ceremonie de familie, rugul este aprins de
ruda cea mai apropiată de sex masculin, de faţă fiind numai bărbaţi; femeile
înveşmântate în alb, undeva în apropiere , execută un dans ritual, în timp ce
rugul arde ; cenuşa rezultată este aruncată în Gange, fluviul sacru pentru
indieni. Este o ultimă purificare, dar totodată se crede că apa este o cale ce duce
spre eternitate, o lume , în credinţa brahmană, materială, unde cel plecat
întâlneşte toate plăcerile de pe pământ. Pentru ca desfătarea să fie deplină, în
cazul decesului unui bărbat înainte de vreme, văduva trebuia să fie încinerată de
vie, alături de soţul defunct, obicei ce s-a menţinut în India până în sec. .XIX. În
perioada colonialismului englez , reformatorul Ram Mohun Roy , în anul
1829, probabil influenţat de creştinism , a cerut Parlamentului interzicerea
obiceiului, din nefericire însă el a persistat, în anumite zone ale Indiei, până în
secolul XX.
Cum brahmanismul adoptase practica poligamiei, se alegea în vederea
supremului sacrificiu al femeii, una din soţiile fără copii mici, care să aibă încă
nevoie de mamă. Nu exista putinţă de împotrivire, căci femeia sortită
cumplitului sfârşit , dacă refuza să-şi urmeze bărbatul spre tărâmul păcii şi al
fericirii, devenea spurcată, ceea ce însemna că întreaga comunitate , chiar
familia aveau să o privească cu dispreţ , cu silă, fără nici un pic de îndurare .
Unica virtute la femeie în societatea hindusă era, şi în parte încă mai
este , de a place bărbatului şi de a-i dărui descendenţi masculini.
Ritualul de nuntă subliniază acest aspect al relaţiei bărbat femeie, încă
din timpuri străvechi, un ritual , în general respectat până în zilele noastre.
Ceremonia este asemănătoare cu cea a creştinilor ortodocşi, cu unele deosebiri :
mirii sunt aduşi în incinta unui locaş , anume destinat ceremoniei, de doi naşi,
ambii bărbaţi; după o formulă de introducere , mirele ia mâna miresei într-a sa şi
rosteşte cuvintele consacrate a pecetlui o legătură pe viaţă, cuvinte care, în timp,
au variat.
Apoi mirii gustă din aceeaşi turtă de orez, mai întâi bărbatul, ca semn al
comuniunii stabilite. Sunt cuvinte şi gesturi menite să fixeze întâietatea
bărbatului în viaţa cuplului. El este ploaia din cer ce fecundează pământul; aşa
cum nu se poate lipsi de hrană tot aşa nu poate trăi fără femeie. La fel se
procedează cu cupa de vin din care bea mai întâi bărbatul, apoi femeia. În
încheierea ceremoniei, perechea înconjoară de trei ori incinta sacră, iar la ieşire
se arunc cu orez peste capul tinerilor soţi, pentru ca belşugul să-i însoţească în
viaţă.
Cugetarea brahmană s-a îndreptat în chip stăruitor şi spre problemele
în legătură cu originea lumii. De aceea întâlnim chiar în literatura vedică o serie
de mituri cosmogonice . Îndeosebi un imn din Rig –Veda ( X , 129 ) stârneşte
admiraţia cercetătorilor şi a inspirat pe marele nostru poet Eminescu în
Scrisoarea I . Acest imn exprimă în primul rând ideea că haosul primordial
din care a ieşit lumea nu se poate defini prin termeni ca : fiinţă, nefiinţă,
atmosferă, cer, moarte, nemurire. Ce va fi fost la începutul începutului , se
întreabă autorul imnului. Va fi fost o mare , o prăpastie? Fiinţa însăşi a luat
naştere din puterea căldurii tapas . Căldura aceasta nu trebuie înţeleasă în mod
fizic, ci şi sufletesc, deoarece în perioada brahmană întâlnim frecvent ideea că
toate lucrurile se creează prin puterea căldurii ascetice, însoţită de puteri magice
creatoare.
Fraza cea mai plină de semnificaţii din tot imnul este desigur aceea în
care se arată că legătura dintre nefiinţă şi fiinţă este făcută din iubire. Iubirea
oarbă, inconştientă, stă la temelia lumii conştiente. Ea este prima sămânţă a
inteligenţei. Nici zeii nu cunosc originea lumii, fiindcă ei înşişi sunt posteriori
creaţiei, şi poate că n-o cunoaşte nici zeul cel mai mare, care din înaltiul cerului
veghează asupra întregului univers.
Brahmanele şi Upanişadele cuprind mai multe versiuni cosmogonice ,
în care se accentuează din ce în ce mai mult ideea că lumea este o emanaţie a
substanţei divine, a lui Brahman.
Dintre sistemele filosofice cel mai important este Vedanta , sistem
care datează din epoca brahmană. Vedanta înseamnă sfârşitul Vedei , adică o
încununare , scopul final al Vedelor. Acest sistem filosofic este cunoscut
îndeosebi prin opera marelui comentator indian Şankara ( 780 – 820 ) .
Vedanta este un sistem filosofic panteist, de o abstractaţiune şi subtilitate la care
nici scolastica medievală, cu tot excesul ei de speculaţie, nu a putut ajunge.
Lumea nu este una cu Brahman, pentru că ea nu există în realitate, ci
este doar o iluzie, un reflex iluzoriu al adevăratei realităţi, care este Brahman.
Orice ştiinţă prin care se urmăreşte cunoaşterea empiric a acestei lumi ireale este
fără rost, este o eroare pentru că studiază ceva care nu există şi este o primejdie
pentru c leagă individul de o iluzie de care trebuie să scape. Singura cunoaştere
este aceea a adevăratei realităţi şi singurul procedeu de mântuire , adică de
intrare în adevărata existenţă, este această cunoaştere. Când individul ajunge să
ştie că sufletul său este na cu absolutul , cu Brahman, atunci el scapă de
karman şi de renaşterea într-o nouă viaţă, pentru a intra în marea şi unica
realitate, în Brahman.
Vedanta este deci un sistem idealist în cel mai înalt grad al cuvântului.
Paralel cu acest sistem s-a dezvoltat în Upanişade un sistem opus, numit
Şamkhyra, al cărui autor se socoteşte a fi un personaj legendar numit Kapila ,
care ar fi trăit în NV Indiei prin sec. VI î.Hr.
Spre deosebire de monismul panteist al Vedantei, Şamkhyra este un
sistem pluralist, pentru că socoteşte lumea ca fiind alcătuită din 25 de principii.
Însuşi numele sistemului Şamkhyra , înseamnă socoteală , enumerare,
referindu-se la enumerarea celor 25 de principii constitutive ale lumii .
 Sistemul Şamkhiyra este dualist, deoarece din cele 25 de elemente din
care este alcătuită lumea contează primul, natura materială, prakriti , şi ultimul,
natura spirituală paruşa.
Există, după acest sistem două lumi deosebite, lumea materială şi lumea
spiritului, lumi la fel de reale şi veşnice , avându-şi fiecare existenţa sa separată.
Cu toate că cele două lumi sunt paralele, fără nici un amestec una cu alta, totuşi
sufletele individuale , simple, au fost captate , învăluite de natură într-o
închisoare materială în trup. Trupul este necesar sufletului, pentru că sufletul ar
rămâne inactiv. Sufletul este necesar trupului , pentru că astfel trupul nu s-ar
putea conduce. Ajutorul reciproc pe care şi-l dau trupul şi sufletul se redă de
obicei printr-o comparaţie expresivă, spunându-se că trupul şi sufletul au nevoie
unul de altul ca orbul ( trupul ) şi ologul ( sufletul ) cel dintâi purtând pe umeri
pe cel de al doilea.
Faptul că sufletul este legat de trup înseamnă o suferinţă , iar mântuirea
adică întoarcerea sufletului în sine însuşi şi izolarea sa de natură, este posibilă
ca şi în Vedanta , numai prin cunoaştere .
Când sufletul îşi cunoaşte adevărata sa natură şi ajunge să aibă
viziunea lumii spirituale , atunci el rupe lanţurile materiei şi intră într-un somn
veşnic, fără vise , în impasibilitatea absolută.
Sistemul Şamkhyra poate fi considerat ca un sistem ateist, la fel cu
sistemul Vedanta dealtfel.
Nu se poate spune acelaşi lucru despre un alt sistem filosofic , Yoga ,
care este mai degrabă o practică ascetică şi mistică bazată pe sistemul
Şamkhyra.
Ca practică, yoga este foarte veche, urmele ei găsindu-se în Rig – Veda
şi în vechile procedee magice ale arienilor sau chiar ale autohtonilor.
Preocuparea de căpetenie este tot cea a mântuirii, care se realizează prin asceză.
Ascetul numit yogin trebuie să ajungă la stăpânirea de sine, a trupului său prin
diferite procedee ca : post, mortificări, controlul respiraţiei, suprimarea
activităţilor simţurilor pentru lumea exterioară, concentrarea atenţiei samahdi
asupra unui obiect exterior, apoi asupra unei idei, meditaţie.
Când yoginul ajunge la cel mai înalt grad de concentrare, capătă puteri
ce ni se par extraordinare: poate să meargă pe cuie, pe cărbuni aprinşi, poate să
ţină în mâini greutăţi enorme.
Adevărata practică yoga cere însă ca atunci când un yogin a ajuns la
cucerirea unor puteri excepţionale , să nu se folosească de ele. După această fază
urmează pierderea conştiinţei personale şi cufundarea în Dumnezeu, adică
mântuirea definitivă, căci sistemul yoga m admite un Dumnezeu numit Işvara ,
conceput ca un spirit superior .
Dintre sistemele eterodoxe , cel mai important este Carvaka , sistem
care neagă existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului, ca şi existenţa unei alte vieţi
după moarte. Contrar sistemelor pesimiste de renunţare la viaţă şi la negarea ei,
acest sistem predică trăirea vieţii în toate bucuriile şi plăcerile ei. În aparenţă
optimist, sistemul acesta are la bază acelaşi exasperant pesimism indian:
gustarea plăcerilor nu este altceva decât un mijloc de a uşura durerea existenţei.
În secolul al VI –lea î.Hr. sacerdoţii filosofi au dat o nouă interpretare
lui Brahma, el a devenit Budha , în traducere iluminatul , cu alte cuvinte un alt
nume pentru una şi aceeaşi divinitate, care acum antropomorfizată , rămânea
mai departe să definească revelaţia.
Ea era înţeleasă ca o Lumină desprinsă din acel Absolut general,
abstract de la originea tuturor lucrurilor. Schimbarea denumirii lui Brahma în
Budha nu a fost un amănunt lipsit de semnificaţie, deoarece ea a fost însoţită de
noi concepte religioase , ce au degenerat într-o erezie , la început , dar care, mai
apoi, s-a constituit într-o religie nouă, budismul , de o amploare deosebită , cu
implicaţii în plan cultural politic în viaţa popoarelor din orient.

Budismul a apărut aşadar, în nordul Indiei, ca o abatere de la tradiţia

vedică- brahmană. El a reflectat o anumită treaptă a dezvoltării conştiinţei şi a
spiritualităţii unei societăţi în pragul trecerii ei spre feudalism , exprimă o
dorinţă de autodepăşire în cunoaşterea despre sine, mai întâi, apoi a lumii din
jur.
De la o religie materială, cum este brahmanismul, în care accentul se
pune e existenţa pământeană, pe fecunditate, până la adorarea unui cult phalic,
s-a trecut la o religie a cultivării spiritului , a pătrunderii misterului cosmic prin
ştiinţă.
Într-o lume preocupată de viaţa cotidiană, de perfectarea ei, dar mai cu
seamă de perpetuarea ei, budismul a adus doctrina mântuirii prezentă mai târziu
în creştinism, ca scop final al existenţei.
Principiul adoptat a fost : fiecare om este ceea ce el însuşi a făcut să fie
şi ajunge ceea ce merită să devină ca urmare a actelor sale. Moartea nu suprimă
existenţa, căci urmează o alta în care individul primeşte răsplata faptelor sale ,
acţiuni ce reclamă altele , făuresc noi destine umane, printr-o metempsihoză ce
se repetă la nesfârşit.
Aceasta este legea transmigrării sufletelor, ce avea să influenţeze
eschatologiile viitoare, dar care la data apariţiei a înfricoşat puternic
conştiinţele indienilor, deoarece ei se vedeau condamnaţi la un chin perpetuu,:
repetarea vieţii , în condiţiile epocii , pentru mulţi nu însemna altceva decât să
se ia de la capăt toata gama de suferinţe şi de privaţiuni.
Ca să evite descurajarea , s-a găsit ca soluţie salvatoare la aceste
reveniri, ce apărea ca o servitute apăsătoare Nirvana ,paradisul hindus , înţeles
în versiunea budistă, ca o stare de beatitudine veşnică.
La această fericire sufletească, conform budismului aveau acces cei ce
dobândeau înţelepciunea , cei iluminaţi, ca urmare a eliberării lor de ignoranţă
şi de grijile materiale ale vieţii, stare la care se putea ajunge doar printr-un efort
propriu.
 Potrivit doctrinei budiste , nu voinţa divină revelată, nu o autoritate
cerească avea să aducă omului mântuirea , ci un înţelept.. Aşadar un principiu
uman urma să deschidă calea de acces spre Nirvana , mai întâi salvându-se pe
sine, apoi pe ceilalţi. Acesta a fost Budha, înţeleptul din Chakyas, un personaj
contestat de unii istorici, a cărui viaţă este învăluită în legendă , marcată de
supranatural.
Budismul la început nu a fost o teologie, nu a avut dogmă sau rituri
proprii. El s-a limitat la credinţele brahmanice, a căror lege morală dharma - a
preluat-o şi la care a adăugat o biografie, biografia lui Budha , un sacerdot al
cărui nume se va suprapune peste noţiunea eretico – brahmană de Budha cu
sensul de Absolut inefabil.
Budismul a debutat ca o religie a meditaţiei, a studiului despre
Adevărul etern prin cercetarea cosmosului, trăsătură ce situează budismul pe o
treaptă superioară a gândirii umane.
Budismul a introdus , pentru prima oară, ca mijloc de reculegere
monahismul , o instituţie preluată de creştinism, ce se va răspândi până în sec.
XI de la Pacific la Atlantic .
Mănăstirea , spre deosebire de simpla recluziune , era practic o cetate
în interiorul căreia trăia o comunitate grupată pe sexe , fără bunuri personale, ,
cu un statut şi norme de viaţă proprii.
Călugării îşi duceau viaţa departe de zbuciumul lumesc, fără grija zilei
de mâine, scopul principal al vieţii fiind studiul şi rugăciunea. Punctul de
plecare al acestei religiozităţi , a fost convingerea că omul , în condiţiile fireşti
de viaţă, este antrenat într-un curent al pierzaniei, deoarece traiul zilnic în mod
ineluctabil înseamnă o luptă pentru supravieţuire, plină de tentaţii – nu tocmai
morale – de mizerii şi suferinţe, la care omul este condamnat , lui
nerămânându-i răgazul de a se gândi la lucruri mai înalte, preocupat fiind de
propria-i existenţă, mănăstirea , în schimb , îi oferea posibilitatea iluminării, iar
privaţiunile la care de bunăvoie se supunea , îi deschideau calea spre Nirvana .
Cele două privilegii la călugării budişti , sunt marcate prin veşmântul
portocaliu, culoare sacră, în timp ce lipsa oricărei podoabe capilare – sunt raşi
în cap , şi cu capul descoperit , fie bărbat fie femeie – subliniază renunţarea la
tot ce înseamnă frumuseţe lumească, distincţie socială, mândrie.
Apostolatul moral al budismului s-a transformat repede într-o
metafizică încărcată de vechi credinţe , mituri , chiar ritualuri.
În scrierea Mahayana se vede prima dat tendinţa ca Budha , cu
sensul de om iluminat ajuns la stadiul de a comunica cu inefabilul , să se
transforme într-un Dumnezeu etern, infinit, salvator universal, originea tuturor
lucrurilor din univers un adi – budha , unicul zeu ce susţine lumea prin gândirea
sa, o împiedică să alunece în abis.
Cine a fost Budha este greu de spus. Unii cercetători susţin că el nici
nu ar fi existat; pare să fi fost o divinitate brahmană secundară., patronul
planetei Mercur, căruia ziua de miercuri îi era consacrată. Se credea că el avea
puterea de a-i ilumina pe cei ce i se închinau, de aici Budha cu sensul de
Lumină .
Unii cercetători înclină să creadă în posibila existenţă a unui învăţat ,
supranumit Budhisattva. Conform tradiţiei el ar fi trăit între 563 – 483 în satul
Chakyas, o ţară din nordul Indiei, situată la graniţa cu Nepalul .
Cert este c există un mit al lui Budha , încheiat în sec. II î.Hr. , mit
inclus apoi în dogma budistă. Se spune că Budha ar fi fost zămislit , din voinţa
zeului Vişnu, în pântecele reginei din Chakyas în timp ce aceasta dormea , iar
vestitorul actului a fost un mic elefant alb, apărut în vis. Naşterea sa a fost la fel
de miraculoasă : Budha a ieşit din trupul mamei sale prin coapsa dreaptă, fără
dureri, pe neaşteptate , pe când regina se plimba în grădinile palatului. Tot ca o
minune , în aceeaşi zi cu Budha s-ar fi născut Yokodhara, viitoarea soţie ; la
fel calul său preferat, ce-l va purta prin lume când va părăsi curtea regalăîn
căutarea cunoaşterii, şi scutierul său, Chandaka , după cum, discipolul său
preferat a văzut lumina zilei odată cu Budha.
În acelaşi timp cu naşterea lui Budha se mai spune că a răsărit arborele
înţelepciunii Bodhi , sub care Budha a primit iluminarea după ce îşi părăsi
familia.
Totul în viaţa lui Budha , până devine călugăr înţelept , capabil să
răspândească asupra celorlalţi lumina cunoaşterii divine, se desfăşoară conform
tiparului obişnuit al poveştilor orientale. Întâmplările duc spre filosofia budhistă
a conexiunii cauzale între fenomene : orice eveniment dintr-o epocă dată se
explică prin fapte mult anterioare lui, petrecute cândva în trecut. Astfel se
justifica legea karman , potrivit căreia fiecare om nu este altceva , decât ceea ce
el însuşi a făcut să fie, prin purtarea lui într-o viaţă anterioară. Era în această
credinţă îndemn la comportament demn, cumpătat, presărat cu acţiuni nobile,
singurul în măsură să scurteze drumul spre Nirvana.
Se recomanda trai auster, în vederea purificării corporale şi sufleteşti,
dar nu împins până la abstinenţă exagerată. Chiar în mănăstirile budiste , deşi
este impus n regim alimentar , el nu este punctat de posturi lungi foarte severe,
mănăstirile sunt mai degrabă un loc de formare a caracterului. Educaţia în
mănăstiri consta în a căli mintea, sufletul şi trupul , n în a le mortifica în
speranţa unei mântuiri. De aceea instrucţia , pe lângă rugăciune, a fost şi este un
comandament important în mănăstirile budiste. Ele au devenit adevărate şcoli
prin care trebuie să treacă fiecare copil de sex masculin, de îndată ce a ajuns la
vârsta iniţierii, adică la 7 – 8 ani.
Este un rit de trecere obligatoriu .Micul neofit este dus la o mănăstire,
unde petrece câtva timp, rupt de familie, ca un adevărat călugăr: ras în cap,
înveşmântat în tunică portocalie, cu un regim de viaţă tipic monahal. Aici într-un
mediu auster , cu toată seriozitatea şi severitatea, impuse de religios, el primeşte
o învăţătură morală, însoţită de exerciţii fizice, subordonate aceluiaşi scop, o
morală ce îl va călăuzi în viaţă.
 Intrarea în mănăstire ca ucenic al lui Budha este n moment solemn
pentru orice copil, moment marcat de o ceremonie colectivă impresionantă,
sensul ei fiind acela de desprindere a băiatului de mamă, şi de protecţia maternă,
un prag care odată trecut îl introduce pe copil în rândul persoanelor cu
responsabilităţi; simbolic abia atunci se rupe cordonul ombilical , abia de atunci
pruncul de ieri devine un mic bărbat pe picioarele sale.
Sb aspect ritualic, mamă şi copil legaţi de mână printr-un şnur , şnurul
ombilical, în genunchi ascultă slujba divină , în cursul căreia , la un moment dat
şnurul este tăiat de către oficiant, iar copil este luat de lângă mamă, dus la
grupul de învăţăcei. Urmează o masă exclusiv a copiilor, metamorfozaţi în
călugări, în timp ce părinţii privesc de la distanţă la această manifestare
bărbătească, o masă între persoane de acelaşi sex, condimentată de râsul şi
veselia băieţilor, cărora li se îngăduie un ultim comportament lumesc în
incinta mănăstirii, înainte de a li se impune programul riguros al neofiţilor , de
pregătire budistă.
Fetele sunt excluse de la această iniţiere , deşi mănăstiri budiste de
călugăriţe există. Este o formă de a sublinia inferioritatea femeii faţă de bărbat
în societate. Alte rituri , ce marchează viaţa individului au fost preluate din
brahmanism şi ele nu diferă decât puţin de religia mamă. De pildă ritul
incinerării, a fost menţinut, dar cu o altă conotaţie, însoţit de alt ceremonial,
excluzând de la început arderea femeii alături de soţul defunct.
Lui Budha i s-au ridicat temple maiestuoase , împodobite cu statui
sculptate în piatră, ca de pildă impresionantele temple de la Borobudur –
Indonezia, Ancor – Cambodgia , Kamakura, Hashiman – Japonia
Budismul nu a înlăturat politeismul, ci doar a dat întâietate absolută lui
Budha; el a fost diferenţiat de Brahma, transformat în timp, într-o divinitate
inferioară.
Budha nu este unul, el poate să se multiplice , să apară sub mai multe
chipuri , unele chiar cu o încărcătură malefică, ca de pildă Budha – Kapala,
forma demonică , dată în Nepal marelui zeu .
Ipostaza benefică predomină. O întreagă castă sacerdotală formată ,
spre deosebire de brahmani, din bărbaţi necăsătoriţi, îl slujesc pe Budha a cărui
statuie tronează în mijlocul templului, statuie uneori de proporţii uriaşe ca cea
in templul Hashiman - Kioto înaltă de 16 m.
Ceremoniile sunt însoţite de psalmodieri , acompaniate de instrumente
de percuţie, de toacă, confecţionată din metal, celebre fiind cele din Ankor.
Gestul de rugăciune este cel al prosternării, în semn de cinstire a divinului; în
genunchi , cu palmele lipite faţă în faţă şi ridicate în dreptul frunţii ce se pleacă
la pământ.
În plan politic budismul a operat distincţia în guvernare între laic şi
sacerdotal, întâietatea având-o cea de-a doua categorie, a celor iluminaţi, de
altfel cărturari de seamă.
 Aşa se explică de ce budismul în China nu a putut concura cu
confucianismul, care asigura împăratului întreaga autoritate în stat şi de ce în
Japonia a provocat tensiuni, conflicte, până a obliga pe împăratul să mute
capitala de la Nara la Kioto în anul 794.
O teocraţie budistă cu caracter universal, a izvorât din acel adi –
budha iar urmarea a fost naşterea unui centru religios unic în Himalaia
-Lhassa , întemeiat pe aşa numitul Budha –La - Muntele lui Budha , un fel
de Vatican budist, în fapt un stat teocratic, condus de mai marele sacerdot
Dalai –Lama, şeful cultului budist, considerat o reincarnare a prea puternicului
zeu.
Dalai –Lama trăieşte închis în reşedinţa sa, înălţată pe vârful cel mai
înalt al muntelui, pentru a fi cât mai aproape de cer, în aşa numitul Oraş Roşu ,
denumire ce vine de la culoarea zidurilor, construite din ardezie. Este un
complex arhitectonic format dintr-o fortificaţie, un palat, o mănăstire, un templu,
plus numeroase locuinţe pentru cei 10.000 de lama , slujitorii lui Dalai Lama.
Dat fiind caracterul divin al acestui personaj , alegerea lui în funcţie se
face după îndelungi căutări ale unui indiciu că divinul s-a reîncarnat , căutări ce
durează uneori zeci de ani.
Conducerea în Oraşul Roşu revine unui consiliu de sacerdoţi, marele
lama fiind mai degrabă un personaj decorativ, ceea ce nu înseamnă c este mai
puţin venerat, dat fiind convingerea religioasă că el întrupează divinul.
Ca să stabilească cine anume se bucură de acest sfânt privilegiu, la
moartea lui Dalai Lama sunt trimişi emisari pretutindeni, în lumea budistă,
căutând din casă în casă. Căutările nu se opresc decât când se găseşte un copil
de vârstă mică – doi trei ani, cu însuşiri deosebite, încât să lase impresia că este
predestinat a fi noua revenire a lui Budha pe pământ. Atunci copilul este dus în
Oraşul Roşu, proclamat printr-o ceremonie religioasă Dalai Lama, după care ,
într-o total izolare de lumea laică alesul este crescut sub îndrumarea preoţilor,
care îl instruiesc pentru înalta misiune ce i-a fost hărăzit. Vârsta fragedă , la care
este înălţat în funcţie , atmosfera tihnită, aerul curat de munte, regimul alimentar
, toate la un loc fac ca anii de guvernare ai lui Dalai Lama să fie foarte numeroşi.
Prin virtuţile sale morale , prin prestigiul său intelectual, prin
organizarea superioară , toleranţa faţă de credinţele mai vechi, budismul s-a
răspândit foarte repede de la Gange până la Pacific, din Himalaia până în Pamir
– Iran.
În Japonia , Budha a fost asimilat divinităţii animiste a soarelui,
Amida, fapt ce a uşurat impunerea budismului în această ţară. Din sec. XIII,
graţie activităţii reformatoare a călugărului Shinran Shonin şi a sectei Jodo –
Shinsu , budismul a căpătat în Japonia un caracter exclusivist, în sensul că
partizanii noii doctrine nu au mai acceptat decât un singur zeu atotputernic şi un
singur buda , pe Budha Amida - Amitabha .
 Sub raport doctrinar , budismul japonez este o religie politeistă, al cărei
panteon este cu totul lipsit de omogenitate, ca provenind dintr-un amestec de
elemente indiene , chineze, coreene şi japoneze.
Pe acelaşi plan cu Budha Amida stă zeiţa Kvannon zeiţa îndurării,
invocată îndeosebi împotriva sterilităţii şi a pericolelor legate de naştere. Vin
apoi Binzuru zeu vindecător de toate bolile, Jodo un fel de demon,
Emmasama , stăpânul regiunilor infernale , care judecă sufletele morţilor,
Guizo , protectorul copiilor , cei şapte zei ai fericirii, între care zeul bogăţiei, al
frumuseţii, al abundenţei în mâncări.
Cultul budismului japonez beneficiază de temple măreţe, unele bogat
împodobite, altele prezentând anumite curiozităţi. Aşa de pildă celebrul templu
al celor 33.333 de divinităţi San-ju-san-gen-do de la Kyoto. Acest templu este
lung de 120 m ţi lat de 7 m. Înăuntru sunt aliniate , în rânduri suprapuse , circa o
mie de statui ale zeiţei Kvannon. Statuile sunt înalte de 1,50 m şi, deşi reprezintă
aceeaşi zeitate, nu sunt două la fel, deosebindu-se prin tot felul de amănunte.
Un alt templu renumit al budismului japonez este acela de la muntele
sfânt Fugi – Fugiyama, . Este un templu natural, într-un munte care are
înfăţişarea unei imense flori de lotus.
Un templu renumit pentru extraordinara sa bogăţie artistică esteacela
de la Kuengi, ctitorit pe muntele Minobu de sfântul budist Nicheren din sec.
XIII. Întemeietorul uneia dintre cele mai importante secte ale budismului
japonez. Aici se păstrează relicvele sfântului într-un relicvariu, în care renumita
artă decorativă japoneză şi-a dat întreaga măsură.
Printre alte curiozităţi ale budist japonez sunt şi faimoasele statui
gigant ale lui Budha , dintre care , una , cea de la kamakura, numită Daibuţu
( Budha cel Mare) şi datând din749 are 15 m înălţime. Este cea mai înalt
statuie de bronz din lume. .
Un rol deosebit au în cultul budismului japonez şi în general în viaţa
religioasă a japonezilor lanternele de tot felul, care sunt socotite c servesc la
iluminarea căilor pe unde se înapoiază sufletele pe pământ. De asemenea , unele
temple au clopote de dimensiuni colosale. Astfel, clopotul templului Scionin
din apropierea localităţii Kyoto, turnat în anul 1633, cântăreşte 74 de tone.
Riturile cultului budist japonez sunt pompoase şi acompaniate de
stăruitoare sunete de tobe, flaute şi alte instrumente. Credincioşii prezintă la
temple petiţii scrise , însoţite de daruri, în bani de obicei.
În toate templele se face comerţ cu amulete, talismane, mici idoli .
Principala sărbătoare a anului religios budist este sărbătoarea tuturor
sufletelor, celebrată cu multe lumânări aprinse , cu bogate ofrande de
mâncăruri şi dansuri speciale.
Ca şi în budismul chinezesc, întâlnim şi aici obiceiul prezentării
copiilor la templu, băieţii în a 21 a zi şi fetele în a 33 zi, primind cu acest prilej
de la preoţii budişti câte o amuletă specială: o foarte mică tăbliţă de lemn , e
care copii o poartă apoi asupra lor. Căsătoria nu are caracter religios şi se
celebrează prin simple ospeţe familiale. În ceremoniile înmormântărilor au
mare importanţă tăbliţele funerare, considerate drept locuinţe ale sufletelor
morţilor.
Budha a fost privit ca o divinitate a viitorului . Se crede că el va coborî
pe pământ din ceruri la 5.670.000 de ani de la intrarea sa în Nirvana, venire
însoţită de crearea unei stăpâniri a păcii şi dreptăţii veşnice. Până atunci Budha
tronează în paradisul său cresc , aşezat pe o floare de lotus, slujit de divinităţi
animiste şi şintoiste, un fel de budha mai mici cum ar fi : Dainiki, Ashuko,
Hosho, Mnida. Fuku.
În secolul al XV –lea o nouă reformă în Japonia, opera shogunului
Elisai Ashihaga , a impus varianta zen a budismului , cea practicată cu
precădere astăzi. Ea răspundea nevoii de reunificare teritorial a Japoniei, de
înlăturare a fărâmiţării feudale cu numeroasele ei aspecte de interpretare a lui
Budha.
În formula zen prea puternicul zeu redevine acel Absolut iniţial , o
ideea exprimată în trei termeni temporali : trecut, prezent şi viitor. Primul se
manifest în indurare, al doilea , prezentul în ştiinţă, iar al treilea
întruchipează era ce va veni , o era a dragostei
Oficial budismul japonez este împărţit astăzi în 3 secte şi 56 de culte,
fiind mai înfloritor decât oricând. În Japonia sunt peste 6000 de locuri de
învăţământ şi de predicare budistă. Teologii budişti de la universităţile Otani,
Tohoku, Naişo, sunt în fruntea studiilor budologice, buni cunoscători ai
limbilor sacre ale budismului, indianişti, sinologi.
Budismul caută puncte de interferenţă cu alte religii, o sinteză posibilă.
De curând s-a încercat o înfrăţire a lui cu creştinismul. Este vorba de secta
budisto creştină din Martinica , întemeiată în 993 de către Gilbert Bodin o
mişcare de o amploare neobişnuită, ce a născut speranţe că ea poate să să se
propage în Europa, unde există deja un interes faţă de budism. Faptul se explică
prin înclinarea europeanului spre exotism, într-un moment în care religiile
tradiţionale nu mai oferă individului un suport moral, sentimentul securităţii de
altădată şi aceasta într-o epocă în care setea de religios este tot mai mare.

Judaism Mozaism

n religia evreilor se deosebesc dou perioade principale: una până la

dărâmarea Jerusalimului an. 70 d. Hr. Şi alta după aceea până în vremea
noastră.
Palestina biblică , în care s-a desfăşurat istoria antică a poporului evreu,
se află pe ţărmul răsăritean al Mediteranei, având în nord Munţii Liban, iar către
est şi sud întinsele stepe şi deşerturi ale Siriei şi Arabiei. Clima Palestinei este
cald şi mult mai uscată. Apele sunt puţine, şi cu debit redus. Râul Iordan , care
formează în cursul său lacurile Merom şi Ghenizaret , vărsându-se apoi în
Marea Moartă, este o adevărată binefacere pentru acest ţinut cald.
În istoria veche a evreilor se pot distinge trei mari perioade : perioada
care se întinde de la Avraam până la Samuel şi care cuprinde aproape
întregul mileniu al II –lea Î.-Hr.; Regatul - sec. XI - IV î.Hr. şi perioada
dintre exil şi dărâmarea Jerusalimului ( 597 î. Hr.– 70 d. Hr. )
Ca şi celelalte religii, religia evreilor este studiat pe baza izvoarelor
arheologice şi a celor scrise. Cele dintâi , studiate în cadrul arheologiei biblice,
cuprind rezultatele cercetărilor efectuate nu numai pe teritoriul Palestinei , ci şi
pe teritoriile ţărilor vecine, cu care evreii au avut legături : Mesopotamia,
Egiptul, Fenicia. Aceste izvoare sunt preţioase prin vechimea lor şi prin faptul
că ele confirmă şi ilustrează datele din Biblie
Izvoarele scrise , în afară de Biblie sunt sărace. Ele cuprind câteva
inscripţii, corespondenţă, documente diplomatice, unele scrieri cu caracter
istoric, între care în primul rând scrierile lui Josif Flavius Antichităţi iudaice
şi Războiul iudaic , precum şi cele ale lui Filon din Alexandria.
Trebuie amintite aici, pentru noutatea şi valorarea lor faimoasele
Manuscrise de la Marea Moartă descoperite în grotele de la
Qumran,Murabba at şi Khirbet al Mird.
Cel mai important izvor scris este Biblia . Vechiul Testament care
ne interesează îndeosebi pentru istoria evreilor şi a religiei lor curinde cărţile
sacre înainte de venirea Mântuitorului. Canonul iudaic , fixat probabil în timpul
lui Ezdra , după întoarcerea iudeilor din exil, cuprinde 39 de cărţi.
După Sinodul iudaic de la Jamnia ( c. 90 –100 ) care pare că a închis
în mod oficial canonul iudaic, Biblia cuprinde următoarele colecţii de cărţi :
- Legea Torah - formată din cele cinci cărţi ale lui Moise – Facerea, ,
Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul , cuprinde o serie de texte
legislative prezentate în contextul istoric al principalelor evenimente prin care
au trecut evreii de la Avraam până la moartea lui Moise.
- Profeţii – Nebhi im colecţii care cuprinde , după canonul iudaic aşa
numiţii profeţi anteriori Iosua, Judectorii, Regii - şi profeţii posteriori
împărţiţi în profeţi mari Isaia, Ieremia, Iezechiel şi profeţi mici Osea,
Amos, Miheia, Ioil,Avdie,Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharie,
Maleahi.
- Scrierile Kethubhim - colecţie din care fac parte toate celelalte cărţi
canonice ale Vechiului testament, unele cu conţinut istoric – Cronici, Ezra,
Neemia, sau profetic Daniel , iar cele mai multe cu conţinut sapienţial sau poetic.
În ceea ce priveşte limba Vechiului Testament, acesta a fost scris în cea
mai mare parte în limba ebraică, afară de câteva mici fragmente scrise în
aramaică.
Religia evreilor a fost revelată în patru etape :
- perioada patriarhilor
 - perioada exodului
- perioada profeţilor
- iudaismul.

Perioada patriarhilor -
Istoria religiei evreilor începe cu chemarea lui Avraam , ales de
Dumnezeu din mijlocul populaţiilor semite, politeiste şi idolatre, care trăiau în
oraşul caldeean Ur din sudul Mesopotamiei. Această chemare a însemnat şi
începutul revelaţiei, care va continua în timpul migraţiei către Canaan şi care va
fi primită apoi de urmaşii lui Avraam, Isaac, Iacov.
Principala caracteristică este monoteismul, Dumnezeul lui Avraam,
apoi al lui Isaac şi Iacov este unic. El este desemnat prin termenul ebraic El şi
prin derivatele sale Elohim , Elohoh.
În ceea ce priveşte raporturile dintre divinitate şi om în epoca
patriarhală, acestea sunt precis reglementate, luând forma unui contract , a unei
alianţe, berith între Dumnezeu şi Avraam..
Morala patriarhală reiese limpede din cartea Facerii . Omul îi datorează
lui Dumnezeu în cadrul legământului încheiat cu Avraam , ascultare şi respect.
Dumnezeu pedepseşte pe cei răi, şi îi apără pe cei drepţi. Familia este privită ca
o instituţie sacră, monogam, creată de Dumnezeu. Sclavia nu este interzisă, dar
nici poligamia ( chiar practicată de patriarhi ) .
Cultul din vremea patriarhilor este asemănător în multe privinţe cu ceea
ce întâlnim la popoarele vecine. Locurile de cult erau în aer liber, c altare
simple marcate cu pietre. Locurile de cult erau legate de obicei de teofanii, aşa
cum s-a întâmplat de exemplu cu piatra pe care Iacov a ridicat-o la Betel şi pe
care el însuşi a numit-o casa lui Dumnezeu.
În perioada patriarhală nu se poate vorbi de un sacerdoţiu organizat..
Actele de cult erau săvârşite de capul familiei, care împlinea astfel funcţia de
preot.
Ca rituri, evreii chemai numele lui Dumnezeu, se rugau, se prosternau,
făceau libaţii şi ofrande şi aduceau sacrificii de animale.
Un rit practicat de majoritatea popoarelor semite , dar care capătă altă
semnificaţie la evrei este circumciziunea, care devine semnul distinctiv al
alianţei dintre Dumnezeu şi poporul Său ales . Sensul circumciziunii este deci
profund religios la evrei.
Eschatologia epocii patriarhale este vag exprimată în cartea Facerii.
Există credinţa în nemurire şi chiar într-o răsplată a faptelor din viaţa
pământească. Moartea nu este o dispariţie total ci o trecere la părinţi, o
adăugare la propriul popor.

Perioada exodului-
 Lunga perioadă egipteană din istoria poporului evreu este aproape
complet necunoscută, deoarece Biblia nu ne-a transmis decât foarte puţin
.Urmaşii patriarhilor au reuşit s păstreze depozitul sacru al revelaţiei şi
amintirea vie a legământului încheiat de Iahve cu Avraam.
Odată cu ieşirea evreilor din Egipt ( 1230 î. Hr) , începe să se
desfăşoare prodigioasa activitate a lui Moise, cu care revelaţia intră într-o
etap superioară. Dumnezeu se arată lui Moise , pe muntele Horeb, dezvăluindu-
şi pentru prima dată numele Eu sunt Cel ce sunt Este cuvântul ebraic Iahve
care va deveni numele propriu al lui Dumnezeu. Religia patriarhilor devine
acum religia lui Iahve, iar Iahve devine Dumnezeul lui Israel.
Misiunea încredinţată de Dumnezeu lui Moise are trei aspecte :
scoaterea evreilor din robia egipteană, unificarea şi organizarea lor pentru a
forma poporul ales al lui Iahve, şi, în sfârşit, călăuzirea acestui popor către
Canaan , către pământul făgăduit , în care trebuia împlinită înalta sa menire.
Constituirea poporului li Iahve se va face pe baze teocratice, Dumnezeu
însuşi fiind conducătorul poporului Său ales. Alianţa încheiată cu Avraam trece
pe o treaptă superioară şi este minuţios reglementată. Pe muntele Sinai , în
repetate teofanii Moise primeşte de la Iahve legislaţia, mai întâi în forma
concentrată a Decalogului , apoi în Cartea legământului,..
Ideea de Dumnezeu este precizată şi aprofundată în perioada exodului.
Descoperirea numelui lui Iahve, fără să reprezinte o definire a lui Dumnezeu,
care rămâne inefabil exprimă veşnicia, transcendenţa, omniprezenţa divină.
Iahve este unicul Dumnezeu, al întregii lumi.
Pentru a feri poporul ales de idolatria care îl ameninţa, Iahve interzice
orice reprezentare a divinităţii.
Morala perioadei exodului este înaltă, bine precizată şi reglementată
prin acel cod moral care este Decalogul. Copii trebuie crescuţi cu frica de
Dumnezeu, este păzită fidelitatea conjugală.
Morala socială este la evrei superioară, : sclavul nu poate fi omorât de
stăpânul său, judecătorilor li se cere aplicarea dreaptă a legilor, fără părtinire,
camăta este interzisă între evrei, iar haina luat zălog de la sărac trebuie
înapoiată până la asfinţitul soarelui. Sunt oprite omorul, furtul, adulterul,
mărturia fals, râvnirea bunurilor altuia.
Cultul este bine organizat. Apare un sacerdoţiu, preoţii kohanim
îndeplinind în primul rând rolul de mijlocitori între om şi Dumnezeu şi de
îndrumători spirituali ai credincioşilor.
Au acum un sanctuar, Cortul adunării, precum şi obiecte de cult, cel
mai important fiind Arca alianţei –Chivotul Legii , care nu este o reprezentare a
lui Dumnezeu , ci semnul văzut al alianţei berith dintre Iahve şi Israel.
Se instituie Sabatul - Shabath ca zi de odihnă, de care se bucură şi
sclavii şi chiar vitele. Ziua a şaptea este ziua pe care oamenii trebuie să o
consacre lui Dumnezeu.
 Perioada profeţilor -
Activitatea profeţilor se întinde de fapt pe aproape întreaga istorie a
poporului evreu. Şirul lor începe cu Avraam , cel dintâi transmiţător al
revelaţiei , şi se încheie cu Sf. Ioan Botezătorul, care va pregăti calea
Domnului.
Profetismul ebraic este un fenomen cu totul deosebit în istoria religioas
a omenirii , el reprezentând ultima treaptă a revelaţiei vechi testamentare,
înainte de revelaţia desăvârşită făcută prin însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Ideea de Dumnezeu este dezvoltată de profeţi, care pun acum accentul
pe universalism. Iahve nu mai este Dumnezeul unic al lui Israel, ci unicul
Dumnezeu, în sensul absolut al cuvântului.
Teologia profeţilor este caracterizată rin accentuarea mesianismului
prezent în perioadele anterioare doar ca o nădejde într-o remisiune , într-o
binecuvântare prin Israel a tuturor neamurilor pământului.
Profeţii vestesc pe Mântuitotrul şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu.
Mântuitorul se va numi Mesia Mashiah - cel uns , cuvânt tradus în greceşte
prin Hristos.. El va face parte din neamul lui David , va fi precedat de un înainte
mergător, va fi preţuit 30 de arginţi, va fi ucis şi străpuns .El este născut din
Dumnezeu şi este veşnic , ca Dumnezeu însuşi.
Morala este deosebit de înaltă. Profeţii pun accentul nu pe împlinirea
exactă a riturilor, ci pe credinţa şi pe căutarea lui Dumnezeu, pe efortul de a-l
cunoaşte. Profeţii predică smerenia, mila , dreptatea, condamnă formalismul
sacrificiilor şi al riturilor în general. Profeţii nu se sfiesc să-i mustre pe cei mari
şi să-i ameninţe cu mânia lui Dumnezeu. Îi osândesc chiar pe regii vinovaţi de
nedreptate, de fărădelegi şi de idolatrie.
În ceea ce priveşte cultul, acesta a cunoscut în vremea regilor o mare
strălucire exterioară . dar în acelaşi timp a degenerat în formalism şi a primit
înfluenţe nocive din afară. Până la construirea templului din Jerusalim,
principalul loc de cult era acela unde se găsea Chivotul Legii, transportat de
David la Jerusalim, care va deveni, pe lângă centru politic şi centrul religios al
evreilor.
Templul lui Solomon, principalul sanctuar consacrat lui Iahve, a fost
construit din piatră şi lemn preţios, a fost împodobit în aur şi argint şi fildeş.
Soarta lui a fost tristă. Distrus de Nabucodonosor, în 586 î.HR. el a fost
recosntruit după întoarcerea evreilor din exil şi apoi mărit şi înfrumuseţat de
Irod cel Mare în anul 18 î. Hr. În această formă , templul a fost distrus în anul
70 odată cu dărâmarea Jerusalimului.
Sacrificiul rămânea centrul cultului, pe lângă care continuă să se aducă
ofrande din făină, pâine, ulei vin., Sărbătorile devin mai spectaculoase, dar
pierd în ceea ce priveşte valoarea lor spirituală. Preoţimea creşte ca număr şi ca
organizare , în dauna rolului ei de îndrumător spiritual. Rolul acesta îl vor lua
profeţii, care îl vor exercita în numele luzi Iahve.
 Eschatologia profeţilor este mai limpede decât a perioadelor
precedente. Locuinţa morţilor este numită Şeol şi este socotită ca fiind o lume a
umbrei , o ţară de întuneric. Morţii sunt închipuiţi ca umbre care rătăcesc în
acest întuneric din care nu se mai pot întoarce.
Monoteismul profeţilor este absolut. Se accentuează universalismul , se
întăresc şi se limpezesc profeţiile mesianice.

Perioada iudaismului-
Începutul îndepărtat al iudaismului poate fi plasat curând după
cucerirea Jerusalimului de către Nabucodonosor 586 î.Hr. când încetează să
mai existe ultimul rest de independenţă politică a evreilor şi când începe de
fapt împrăştierea diaspora lor cam peste tot în lumea antică. Este perioada în
care activează din plin profeţii şi în care revelaţia continuă prin ei, atingând cea
mai înaltă treaptă înainte de venirea Mântuitorului.
În această perioadă se fixează canonul biblic iudaic , în care sunt
cuprinse 39 de cărţi sacre, socotite ca inspirate. Biblia a fost tradusă în limba
greacă pentru iudeii din diaspora, care nu cunoşteau limba ebraică. Este vorba
de Septuaginta, cea mai veche traducere a Bibliei .
În sânul iudaismului apar instituţii noi religioase, între care în primul
rând sinagoga înfiinţată în timpul exilului din Babilon, apoi răspândită atât în
diaspora, cât şi în Palestina. Sinagoga este o casă de adunare, în care sacrificiile
de la templu sunt înlocuite cu rugăciuni, lecturi din cărţi sacre.
Apar scribii şi urmaşii lor rabinii care interpretează Legea şi care mai
târziu vor ţine locul reoţilor. Ei au pus bazele acelei tradiţii iudaice care va fi
fixat mai târziu în Talmud.
Sub raport doctrinar dup renaşterea religioasă care a urmat revenirii din
exil, iudeii trec printr-o perioadă de frământări care vor duce la apariţia unor
direcţii deosebite, a unor curente contradictorii. Aşa de exemplu, fariseii, ostili
faţă de influenţele elenistice şi faţă de orice influenţă străină, erau apărătorii
Legii mozaice , dar acceptau şi legea orală a scribilor, acea tradiţie care a
îmbogăţit iudaismul. Ei reprezentau curentul popular, opus celui aristocratic al
saduceilor, care erau favorabili elenismului., dar erau foarte conservatori şi
limitaţi din punct de vedere religios. Ei nu acceptau decât Legea scrisă şi erau
refractari oricăror înnoiri.
Un alt curent îl reprezentau esenienii care au ajuns să formeze o
adevărată confrerie , o sectă influenţată de idei religioase străine , iraniene,
egiptene şi pitagoreice. Ei trăiau în jurul Mării Moarte, aveau o doctrină secret
şi practicau un fel de ascetism. Condamnau sacrificiile sângeroase, sclavia ,
folosirea armelor. Recomandau cumpătarea, celibatul, deşi unii dintre ei se
căsătoreau şi aplicau comunitatea bunurilor.
 În sfârşit curentul reprezentat de zeloţi rigorişti, bigoţi, proveniţi dintre
farisei.. Ei se remarcau prin zelul lor pentru apărarea teocraţiei , fiind principalii
animatori ai răscoalei din anul 66, care a dus la cumplitul război iudaic şi la
dezastrul din 70.
Cu toată această dezbinare, iudaismul păstrează încă tezaurul revelaţiei
revelaţie care continuă să se desfăşoare până aproape de începutul
creştinismului.
Teologia iudaic păstrează în centrul ei monoteismul, accentuând
mesianismul şi universalismul, acesta din urmă trecând şi pe teren practic, prin
începutul prozelitismului. Se dezvoltă mult anghelologia şi demonologia.
În morală se întăreşte ideea de responsabilitate , de răsplătire a faptelor,
dar şi de nesfârşită milă a lui Dumnezeu. Această milă se va întinde şi asupra
păgânilor, care nu mai sunt excluşi de la mântuire. În eschatologie întâlnim
acum învăţături mult mai limpezi decât în perioadele anterioare. Sufletele celor
drepţi se vor bucura de odihnă şi fericire, vor fi în mâna lui Dumnezeu.
În întreaga revelaţie din această perioadă , locul cel mai important îl
ocupă profeţiile mesianice, din ce în ce mai bogate şi mai precise. Ei aşteapt un
rege în sensul pământesc al cuvântului, un erou naţional care îi va elibera de sub
dominaţia străină şi îi va ridica e culmile puterii.

Izvoarele de credinţă ale iudaismului

a) a) Tora – În înţelesul restrâns al cuvântului Torah cartea sacră

prin excelenţă a iudaismului, este Pentateuhul , dar , în sens larg, şi cărţile
profetice şi hagiografice fac parte din Tora. Ar exista o Tora scrisă şi una
orală.
După concepţia rabinică , Tora nu este o simplă carte sau lege divină,
cui un fel de fiinţă divină , creată de Dumnezeu cu două mii de ani înainte de
crearea lumii şi având rolul de sfătuitor al lui Dumnezeu în crearea lumii. Ceva
asemănător gândesc dealtfel şi musulmanii despre Coran.
b) Literatura rabinică Rabinii încep să strângă explicaţii ale Sfintei
Scripturi, care se transmit din generaţie în generaţie , socotite cu vremea ca
provenind de la Moise însuşi şi având putere de lege ca şi Tora. Munca
exegetică a rabinilor începută cu mult înainte de dărâmarea Ierusalimului , s-a
continuat cu deosebit zel, dând ceea ce se cheamă literatura rabinic. Nu este
vorba , desigur de o muncă exegetică în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci de
un fel de comentarii cu privire la partea legislativă şi la partea istorică şi morală
a cărţilor sfinte.
Pe vremea Mântuitorului, comentariile făcute de rabini la textele Sfintei
Scripturi nu erau fixate în scris, ci se păstrau ca tradiţii orale cu putere de lege
şi se completau necontenit cu noi interpretări de la caz la caz. După multe
ezitări, au început să se redacteze şi în scris aceste comentarii, aceste Mişnah ,
formând adevărate coduri de legi juridico – religioase iudaice.
 Cea mai celebră Mişna , care le-a pus în umbră pe toate celelalte , a
fost cea a lui Iuda cel Sfânt , Iuda Ha –Nasi ( 164 – 217 ) , şeful şcolii din
Tiberiada .
Cu vremea Mişna a devenit pentru evrei o a doua Lege, şi încă mai
importantă decât cea dintâi, lucru pentru care Mântuitorul îi certa . Desigur , era
firesc ca erudiţii iudaismului să caute a da explicaţii pentru modul cum trebuie
aplicată Legea mozaică în practică, dar aceste explicaţii au ajuns să fie atât de
amănunţite, încât au transformat Mişna într-un cod formalist complicat şi
imposibil de aplicat în totul în practică. Mişna reprezintă însă pentru noi, pentru
creştini, un important izvor pentru cunoaşterea vieţii religioase din primele
două secole.
În Mişna redactată de Iuda Ha-Nasi n-au intrat toate tradiţiile orale care
circulau, ci numai cele mai importante dintre ele. Cele rămase sub formă de
note au fost, de asemenea , adunate într-o alt lucrare, numită Teosephta -
adăugare, supliment în care materialul era orânduit tot cam la fel cu cel din
Mişna .
În secolele III – IV, conţinutul Mişnei a fost supus unor noi şi
amănunţite comentarii şi interpretări de către aşa-numiţii amoraim, doctori ai
iudaismului.Comentariile acestora poartă numele Ghemara , şi împreună cu
Mişna formează Talmudul, fie cel din Palestina, fie cel din Babilon, după
provenienţa Ghemarei. Talmudul de la Ierusalim , numit şi palestinian, a fost
redactat la sfârşitul secolului al V –lea şi începutul secolului al VI –lea.
Talmudul a fost scris în limba aramaică. Cel de la Babilon este de patru ori mai
mare decât cel de la Ierusalim şi este mult mai important decât acela, fiind cel
mai des citat.
Pe lângă scrierile de mai sus , evreii au şi alte comentarii la Sfânta
Scriptură Midraşim şi traduceri ale Bibliei din limba ebraică în aramaică
Targumim, care uneori nu sunt însă simple traduceri, ci parafrazări şi
interpretări.
De asemenea există o literatură iudaic sectară, ca aceea a saduceilor şi a
unor organizaţii sectare, cum este Noua Alianţă, din ale cărei scrieri unele au
fost descoperite în apropiere de Marea Moartă.

Formarea teologiei iudaice

Nu există un sistem dogmatic bine închegat al iudaismului. Există însă

un număr de credinţe şi principii fundamentale iudaice , care se degajează din
cele două rugăciuni principale ale iudaismului, Şema Israel ( ascultă Israel) şi
Şemone – Ezre ( optsprezece binecuvântări) .
Din aceste rugăciuni se poate deduce o teologie iudaică monoteistă, dar
această teologie nu s-a constituit în vremurile mai vechi, când accentul se punea
mai mult pe credinţă şi pe respectarea practicilor religioase decât pe concepţii
metafizice. În evul mediu, şi din pricina filosofiei arabe şi a concurenţei cu
islamismul şi creştinismul, teologii evrei au simţit nevoia unei sistematizări
dogmatice.
Primul formular de credinţă al iudaismului a fost alcătuit în 13 articole
de marele teolog evreu Moise Maimonide . Deşi bine primit şi devenit regulă
de credinţă a iudaismului, un fel de crez, formularul lui Maimonide are multe
defecte şi a fost corectat de mai mulţi teologi de după el, ca Hasadai Cresca
( sec, XIV ), Joseph Abo ( m. 1444 ), Max L. Margolis( m. 1904 ) . când
adăugându-i - se articole noi, când reducându-i-se la mai puţin de 13 .

Monoteismul

Dogma fundamentală a iudaismului este monoteismul. Dumnezeu nu

este pentru credinciosul evreu o realitate metafizică, ci Dumnezeul patriarhilor,
aspru şi bun în acelaşi timp. El este cunoscut prin revelaţia pe care a făcut-o lui
Moise şi profeţilor, nu pe calea raţionamentelor filosofice. Totuşi Maimonide
a admis folosirea raţiunii ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu. Iudaismul
conservator vede însă în speculaţia filosofică o primejdie pentru credinţă.
Iudaismul afirm nu numai unitatea lui Dumnezeu, ci şi unicitatea Lui.
Adică, pentru iudaism, Dumnezeu nu numai că este singurul Dumnezeu, pe
lângă care nu mai există alte divinităţi sau principii supreme, ci este unic în
Fiinţa Sa, neadmiţându-se două trei sau mai multe ipostaze în fiinţa divină.
Dumnezeu este conceput în iudaism ca fiind atotputernic şi creator , iar
minunile sunt socotite ca posibile şi vrednice de atotputernicia lui Dumnezeu,
ca şi în creştinism.
Spiritualitatea lui Dumnezeu este atestată în iudaism, deşi teologia
conservatoare iudaică face unele concesii concepţiei antropomorfice cu privire
la fiinţa divină.
Eternitatea, omniprezenţa, atotştiinţa, sfinţenia, bunătatea, dreptatea
sunt atribute recunoscute lui Dumnezeu de către teologii iudaismului, ca şi în
creştinism.
Dumnezeu este conceput ca un judecător aspru, neîngăduitor, de care
credinciosul trebuie să se teamă. Distanţa dintre Dumnezeu şi oameni a fost
mărită şi prin interdicţia de a se pronunţa numele lui Dumnezeu, interdicţie
care apare limpede în Septuaginta, unde textul din Levitic XXIV, 16 a fost
tradus Cel ce va pronunţa numele domnului să fie pedepsit de moarte. Numele
trebuia înlocuit cu Cel Prea Înalt, Cel Veşnic, Stăpânul Cerului .
Interdicţia şi ţinerea ascunsă a adevăratului nume a lui Dumnezeu a
dus în iudaism la mistica în jurul acestui nume , ce se întâlneşte în cabalistică.
Revelaţia divină vechi testamentară a fost considerată ca apanajul unui
anumit popor, iar celelalte popoare au fost excluse şi considerate ca prozeliţi ai
porţii.
 Alte puncte de doctrină

Teologia iudaică admite existenţa îngerilor buni şi a îngerilor răi,

creaturi ale lui Dumnezeu şi subordonate lui. Vechiul Testament aminteşte în
mai multe locuri despre îngeri, dar nu insistă prea mult , aşa cum se insistă în
scrierile apocrife iudaice , în Mişna şi mai ales în speculaţiile cabalistice
medievale.
Începând cu Maimonide , cultul spiritelor şi speculaţiile asupra lor au
scăzut, pentru ca în prezent să nu se mai vorbească despre spirite nici chiar în
catehismele elementare.
În problema antropologică , teologia iudaică admite că păcatul
strămoşesc a avut o rea înrâurire asupra neamului omenesc, dar tocmai ceea ce
este esenţial în păcatul strămoşesc , consecinţele dezastruoase spirituale pentru
urmaşii lui Adam , nu face parte din teologia rabinică.
Erudiţii iudaismului recunosc libertatea spirituală a omului, dar şi
necesitatea harului divin. Nu există păcat care să nu poată fi iertat, chiar şi
apostazia, dacă, bineînţeles , păcătosul se pocăieşte, mai ales la sărbătoarea Iom
Kipur şi în ceasul morţii.
Învierea morţilor, care constituie un important articol de credinţă pentru
evreii pioşi, a dispărut aproape cu totul în teologia iudaic, fiind socotită ca
împotriva raţiunii. Evreii liberali au făcut să dispară din cărţile lor de rugăciuni
cererile cu privire la învierea morţilor.

Morala

Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament şi rezumată în

Decalog. Totuşi Decalogul a dispărut din cultul iudaic. Morala iudaic are un
caracter religios şi legalist. Deşi teologii evrei se silesc s arate că iudaismul este
o disciplină raţională, totuşi morala iudaică se prezintă ca o obligaţie divină şi
canonică.
În morala iudaică se observă caracterul negativ al comandamentelor;
nu face cutare lucru. În Sf. Evanghelie , dimpotrivă , se spune : iubeşte pe
aproapele tău. Deci comandament pozitiv. De asemenea în morala iudaică se
insistă asupra dreptăţii, a dreptului din . Cazuistica talmudică este străbătută
de un suflu de dreptate.
Morala iudaică se mai remarcă şi prin opoziţia ei faţă de ascetism.
Judaismul - spune Moses Rosen - neagă asceza , se situează pe poziţie
pozitivă în faţa drepturilor trupului de a se înfrupta din plăcerile vieţii.
După morala iudaică , viaţa este bună şi trebuie trăită păstrând calea
de mijloc şi dragostea de viaţă, cu respectarea legilor morale.
Totuşi postul este recomandat de morala iudaică. De asemenea
rugăciunea şi milostenia. Rugăciunea trebuie făcută neapărat dimineaţa şi seara.
. Postul era respectat în timpul Mântuitorului lunea şi joia. Astăzi evreii nu mai
postesc decât în zilele de post ritual.
Căsătoria a fost totdeauna socotită ca sfântă şi ca poruncă religioasă ,
iar celibatul n-a fost niciodată bine privit în iudaism. Femeia şi copii nu trebuie
să recite rugăciunea Şema .
Milostenia este în mare cinste la evrei. Rabinii au organizat asistenţa
publicăm în comunităţile iudaice. Operele de caritate poartă numele Ţedoqah
– dreptate, deoarece ele sunt socotite că aduc din partea lui Dumnezeu o
răsplată dreaptă, în raport cu faptele bune. Pe lângă milostenie evreului i se
recomandă o serie de opere de binefacere ca : vizite la bătrâni şi bolnavi,
asistenţă văduvelor şi orfanilor.
Patriotismul este ,de asemenea, recomandat de morala iudaică.La toate
marile congrese ale rabinilor s-a recomandat evreilor loialitate faţă de statele pe
unde sunt răspândiţi.

Mistica

Abia din secolul al XIII –lea putem vorbi de o înflorire a misticii

iudaice, cu publicarea Cărţii splendorii – Sepher ha Zohar , de către Moise
de Leon ( 1250 – 1305).
Această carte, în care sunt strânse tradiţiile ezoterice ale iudaismului
din cele mai vechi timpuri, poartă numele de Kabbala – Kabbalah – tradiţie de
la evreiescul qibbel - a primi instrucţiunea.
În Kabbala se arată cum Dumnezeu , Fiinţa Supremă, incognoscibilă şi
infinită, Sa limitat pe Sine, dând lumii fiinţă sub forma a două sfere de
existenţă, una a lumii emanaţiei, compus din zece sfere - sefirot, şi alta a
lumii inferioare, alcătuită de asemenea din zece sfere.. Aceste două lumi sunt
paralele .Prin rugăciune şi virtute, omul poate ajunge să urce scara acestor
sfere şi să dobândească puteri magice deosebite. Învăţătura Kabbalei ar fi
cuprinsă în Sfânta Scriptură , dar nu oricine poate s-o înţeleagă, ci numai cei
iniţiaiţi. Acestora li se descoperă o înţelegere deosebită nu numai a cuvintelor
Sfintei Scripturi, ci şi a literelor, care au semnificaţie divină şi toate nu fac decât
să repete , sub diferite forme, numele ascuns al lui Dumnezeu.
Zoharul a avut şi are o importanţă foarte mare în iudaism, fiind venerat
de cabalişti în aceeaşi măsură ca şi Tora. Chiar savanţi creştini ca Pico della
Mirandola ( 1463 – 1494 ) s-au lăsat iniţiaţi în ştiinţa ezoterică a Zoharului ,
crezând că pot descoperi în aceasta argumente pentru credinţa lor.
Cabalismul a avut o mare dezvoltare în Orient prin Moise Cordovero
(1522 – 1570 ) ,care insista asupra laturii speculative a cabalismului, şi prin
Isaak Luria ( 1534 – 1572 ) şi discipolul său Haim Vital ( 1546 – 1620 ) ,
care insistau asupra laturii practice: rugăciunea , meditaţia prelungită şi celelalte
practici care duc la obţinerea extazului. Între învăţăturile lui Luria era şi aceea a
metempsihozei, iar dintre practicile recomandate de el erau , pe lângă
exerciţiile ascetice , folosirea de amulete , chemări de spirite , combinaţii de
numere şi semne alfabetice, care ar fi înzestrat pe iniţiaţi cu puteri
supraomeneşti.
Întreţinând ideea de apropiata venire a lui Mesia, lurianismul a dat
naştere mişcării iniţiate de Sabbathai Zevi ( 1626 – 1676 ) , care pretindea că
este Mesia, dar care nu era în fond decât un aventurier. După ce a stârnit în
jurul său un mare entuziasm , Sabbathai Zevi a părăsit iudaismul şi s-a făcut
musulman .
Lurianismul a avut o mare influenţă asupra vieţii religioase iudaice din
Polonia. Aici existau cercuri religioase în care se practica misticismul Kabbalei
şi ai căror membri se numeau hassidim - cei pioşi .
Hasidismul acorda o mult mai mare importanţă sentimentului religios
decât practicilor religioase recomandate cu amănunţime de ortodoxia talmudică.
Din Kabbala , hassidismul a luat doctrina despre influenţa pe care o are asupra
lui Dumnezeu activitatea omului curat sufleteşte şi drept. Un astfel de om poate
să influenţeze voinţa lui Dumnezeu şi astfel să intervină în cursul fenomenelor
naturale. Omul pios , numit ţadik – saddik devine astfel o mare forţă în
hasidism, fiind considerat ca făcând legătura între lumea supremă şi cea de
aici de pe pământ. Consideraţia exagerată acordată ţadikului a dus , cum era şi
firesc , la îngâmfarea acestuia şi la tot felul de dezordini, care au făcut să decadă
hasidismul.
Deşi aproape dispărut astăzi, hasidismul a avut o mare influenţă asupra
vieţii religioase iudaice , influenţă care se resimte şi astăzi şi care a înviorat
ideea de Mesia, pe care evreii pioşi îl mai aşteaptă încă.

Cultul

a) Cultul public. Sinagoga iudaică nu este de fapt un loc de cult, ci

mai mult o casă de rugăciuni, de învăţământ religios şi de reuniuni, ţinând
locul templului din Ierusalim.- În fundul sinagogii, într-un fel de altar, se
păstrează o lădiţă tebah, cu suluri ale Legii. I se zice Arca şi este acoperită cu
un văl. În faţa acestei lădiţe arde tot timpul o lampă. La un pupitru alăturat se fac
lecturi din cărţile sfinte. În sinagogi sunt bănci. Pentru femei sunt rezervate
galerii înalte.
După dărâmarea Ierusalimuli, iudaismul nu mai are preoţi propriu-zişi
kohanim . Rabinii nu sunt preoţi, ci consilieri şi jurişti. Ei ţin predici şi citesc
rugăciunile principale. Cantorul oficiant la altar se numeşte hazan. De obicei
însă , oficiantul cultului este capul familiei.
Pentru a se face rugăciuni la sinagogă este nevoie să fie prezenţi cel
puţin zece credincioşi de sex bărbătesc trecuţi de 13 ani minian . Riturile
variază după tradiţii locale, dar sunt două rituri principale : sefard spaniol
portughez, şi cel askenazi germano polonez care se diferenţiază prin unele texte
liturgice şi prin muzica liturgică.
 Limba cultică este cea ebraică, dar iudeii liberali, mai ales în ţările
unde limba ebraică nu mai este cunoscută, folosesc limba vorbită a poporului
respectiv.
Serviciul religios zilnic de la sinagogă are trei părţi : una de dimineaţă,
până pe la ora nouă, a doua pe la trei după amiază şi a treia după apusul
soarelui.
Cultul public al iudaismului are o serie de sărbători celebrate cu
bucurie şi o altă serie de sărbători triste. Dintre cele dintâi fac parte cele trei
sărbători ale Pelerinajului şi anume Paştile – Pesah , Cincizecimea şi
Sărbătoarea Corturilor.
Paştile se sărbătoresc de fapt în familie, dar în acelaşi timp se recită la
sinagogă rugăciuni şi se citeşte Cântarea Cântărilor , parafrazată în sensul
unirii lui Israel cu Dumnezeu.
Cincizecimea , sărbătoarea secerişului şi a primiţilor , este socotită ca
ziua când Dumnezeu a dat lui Moise Legea. La sinagogă se execută cântări
speciale. Evreii îşi împodobesc casele cu verdeaţă.
Sărbătoarea corturilor sau a Tabernacolelor cade pe la mijlocul
lunii octombrie, şi durează şapte zile, dintre care numai primele două sunt de
mare sărbătoare. În toate cele 7 zile se desfăşoară festivităţi la sinagogă, care
este înconjurată de şapte ori, cu suluri de Tora în mâini şi cu ramuri de arbori.
Din ciclul acestor sărbători fac parte şi Hanuca - Hanukka şi
Purim .
Hanuca se sărbătoreşte pe la începutul lunii decembrie, timp de opt
zile, în amintirea purificării templului de către Iuda Macabeul , după victoria
sa împotriva lui Antioh Epifaniu ( 24 dec. 165 î. Hr). Cu acest prilej se
iluminează casele .
Purim are loc la zece săptămâni mai târziu, în amintirea salvării, prin
Estera a evreilor din Imperiul persan ( sec. I . î, Hr. ) ameninţaţi cu pierirea de
primul mare dregător al Imperiului. Este cea mai veselă sărbătoare a evreilor şi
se desfăşoară cu mult zgomot în jurul sinagogilor.
Dintre sărbătorile triste fac parte Roş ha – Şana , şi Iom Chipur.
Roş ha –Şana - sărbătoarea anului nou al calendarului ebraic, este zi
de pocăinţă deoarece, după credinţa iudaică, în această zi se înscrie soarta
fiecărui evreu pentru anul în curs. Cea de a doua încheie ciclul celor zece zile
de pocăinţă care urmează după Roş ha Şana . În toate cele 10 zile , evreul pios
posteşte şi caută să se pocăiască, pentru a primi iertarea în ziua de Chipur, când
judecata lui Dumnezeu devine definitivă.
În afară de Iom Kipur , iudaismul prescrie şi alte zile de post, în
amintirea vreunor întâmplări triste din istoria poporului evreu.

b) Cultul particular
Cultul familial este celebrat sâmbăta la domiciliu începând de vineri
seara , când capul familiei merge la sinagogă şi, înapoindu-se , binecuvintează
copii şi este primit de soţie cu două pâini puse pe un şervet, în amintirea
proviziei duble de mană în pustiu. Mai departe , cultul familial se desfăşoară
după un anumit ritual.
Paştile se sărbătoresc de asemenea în familie începând cu 15 Nisan şi
durează şapte zile ( opt în diaspora ) , dar numai primele şi ultimele două zile
sunt sărbătorite în chip deosebit. I se mai spune şi Sărbătoarea Azimelor
.Carnea friptă care se mănâncă acum şi celelalte feluri de mâncare au sens
simbolic, urmându-se un întreg ritual. Între altele , se beau patru cupe de vin. Se
pune pe masă şi un pahar pentru profetul Ilie , care se presupune că prezidează
masa .
Celelalte rituri ale cultului particular sunt mai ales în legătură cu
principalele momente din viaţa omului : naştere, căsătorie şi moarte.
Există în iudaism credinţa că cei circumcişi sunt asiguraţi de viaţă
veşnică în cer. Poate că şi din această pricină evreii respectă strict rânduiala
circumciziunii. Operaţia circumciziunii o face tatăl copilului, dar de obicei o
face specialistul comunităţii, numit mohel - circumicizător , Acesta dă şi
numele copilului.
Majoratul religios este atins în iudaism la vârsta de 13 ani şi o zi. La
această dată este obiceiul să se facă un fel de confirmare, printr-o festivitate
religioasă asemănătoare oarecum cu aceea a confirmării din romano catolicism.
Căsătoria se celebrează de obicei la sinagogă. Mirele şi mireasa sunt
acoperiţi cu un văl, care simbolizează sfinţenia căsătoriei. Li se dă să guste vin
dintr-o cupă. Mirele trece un inel în degetul miresei. Se recită rugăciuni, si
citeşte un contract ketuba, şi se pronunţă şase binecuvântări.
În momentul morţii, evreii caută să facă pe muribund să recite
rugăciuni sau pun s se recite rugăciuni la sinagogă. După ce s-a produs decesul,
anumite societăţi funerare poartă grijă de înmormântare. Evreii conservatori
condamnă cremaţiunea ca fiind împotriva Legii. Timp de 11 luni, fiul
defunctului sau, în lipsa lui, văduva trebuie să meargă la slujbele de la sinagogă
şi să recite rugăciunea Kadiş – Kaddich despre care se crede că scapă sufletul
defunctului de la condamnare.
Evreii conservatori respectă unele prescripţii cu privire la îmbrăcăminte
şi de aceea există haine kaşer - conform Legii, în care nu se amestecă textile
diferite. De asemenea poartă haine lungi, cu centură, barbă şi perciuni. Ei nu se
descoperă la sinagogă, iar femeile , dup ce se mărită, îşi ţin tot timpul părul
acoperit. Evreii conformişti poartă pe piept, sub îmbrăcăminte, o bucată de
pânză, care are la colţuri ciucurii rituali. Această pânză se numeşte micul talit -
tallith . Mai există şi un mare talit , care constă dintr-o eşarfă de lână sau de
mătase albă, vărgat cu benzi negre şi albe şi cu ciucuri rituali la colţuri. Talitul
este purtat în timpul slujbei de dimineaţă, la toate slujbele de la Iom Chipur, şi
la slujbele la care se recită rugăciunea de doliu Kadiş.
Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul străvechi al filacterilor, mici cutii de
piele în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt două cutiuţe
de felul acesta , dintre care una se poartă pe inimă, iar alta se pune pe frnte. Ele
sunt socotite că alungă demonii, la fel cu mezuza , un mic sul pus într-o cutiuţă
de lemn, plastic sau metal. , fixată pe canatul din dreapta al uşii şi conţinând de
asemenea texte biblice şi cuvinte magice. Printr-un orificiu al cutiuţei se vede
numele Celui Atotputernic, Şaddai. Când evreu iese din casă, atinge cu degetul
acel orificiu şi apoi sărută degetul.
Evreii pioşi mănâncă numai carne tăiată în chip ritual şi declarată
kaşer de un specialist. Nu au voie să amestece carnea cu laptele şi de aceea
gospodinele evreice trebuie să aibă două rânduri de vase , unele pentru lapte
altele pentru carne.
Legea iudaică prescrie şi o mulţime de purificări pentru cazuri de
impuritate, ca atingeri de leproşi, de cadavre, de animale spurcate. Evreii pioşi
se roagă dimineaţa, seara, iar înainte şi după masă îşi spală mâinile şi de
asemenea se roagă.

Creştinism

Apărut în secolul I, creştinismul s-a dezvoltat în secolele II –III mai

întâi în provinciile limitrofe ale imperiului roman, acolo unde nemulţumirea
faţă de Roma era mai puternică şi unde controlul guvernatorilor era precar. A
fost o formă de împotrivire faţă de stăpânirea romană, chiar dacă pacifistă, iar
prin extinderea sa , creştinismul a fost destinat să transforme civilizaţia
europeană Creştinătatea europeană a fost o realitate istorică în Evul mediu, ce
astăzi nu mai poate fi negată.
Începuturile ei se plasează între secolele II –V când creştinismul ca
mentalitate a adus o schimbare radicală a societăţii. Pornind de la textul Bibliei
creştinismul a impus principii noi morale care, pe drept cuvânt , J.
Bowle le numea o adevărată revoluţie în gândirea umanităţii. Astfel s-a
răspândit conceptul mai vechi iudaic al unei stăpâniri universale , în numele
Dumnezeului unic, dar spre deosebire de gândirea politic iudaică, teocraţia
universală creştină nu se rezuma la un cadru etnic. Ea viza o unitate spirituală a
popoarelor fără a le anula caracterul naţional.
Dogma creştină a dat o nouă valoare personală individului. Noţiunea
despre om a devenit alta. Omul , în general , indiferent de statut social, avea
dreptul la viaţă, la bunuri proprii, la familie dar mai ales la fericirea înţeleasă
acum prima dată ca o trăire spirituală şi aceasta în virtutea originii comune a
oamenilor, a unui drept natural , cum va spune la sfârşitul secolului al VI – lea
papa Grigore cel Mare.
Creştinismul instituia astfel o egalitate morală – nu admitea sclavia –
ceea ce atunci nu era puţin. Primii creştini se numeau între ei fraţi şi surori ,
femeia fiind admisă alături de bărbat, părtaşă cu el la bucuriile sau necazurile
vieţii, destinată ca şi bărbatul la mântuire.

Întemeietorul creştinismului

Cu privire la întemeietorul creştinismului, prima notă distinctivă la care

ne referim este istoricitatea Sa sigur, , în comparaţie cu viaţa unora dintre
ceilalţi întemeietori de religii. Istoricitatea vieţii lui Iisus Hristos aparte cu
pregnanţă.
O altă caracteristică a vieţii Mântuitorului Hristos este divina sa
simplitate. Această simplitate extremă, în contrast cu sublimitatea învăţăturii şi
cu puterea de pătrundere a creştinismului ne dă convingerea că Întemeietorul
creştinismului nu a fost un simplu om. Chiar naşterea Mântuitorului ca om este
înfăţişată de Sfinţii Evanghelişti cu aceeaşi măreaţă simplitate pe care o găsim în
tot cuprinsul Sfintelor Evanghelii .
Felul propovăduirii Mântuitorului a fost, de asemenea , esenţial
deosebit de acela al altor întemeietori de religii . Mântuitorul a vorbit celor ce
aveau urechi de auzit, a intrat numai prin uşile care I s-au deschis. Confucius şi
Zoroastru şi-au propovăduit convingerile cu ajutorul unor protectori politici care
le îngăduiau să dicteze , iar Mahomed a propovăduit acel oribil război sfânt
prin care a răspândit cu armele şi cu ameninţarea morţii credinţa în Allah.
Deosebirea fundamentală între Mântuitorul şi ceilalţi întemeietori de
religii este dumnezeirea Sa. . Confucius şi Lao – ţzi n-au avut nici măcar
intenţia de a se da drept trimişi ai lui Dumnezeu, iar Buddha a exclus pe
Dumnezeu chiar şi din filosofia sa, înfăţişând oamenilor o doctrină atee. La fel şi
alţi întemeietori de religii, care au fost simpli oameni şi s—au mărturisit ca
atare. Divinizarea lor a fost postumă şi s-a datorat discipolilor lor, sau a
adepţilor lor. Uneori divinizarea a fost opera mai multor veacuri , cum a fost
cazul cu Confucius, care a ajuns să fie venerat şi să i se aducă un cult special la
250 de ani după moartea sa.
Iisus Hristos – şi-a manifestat mesianitatea încă de la începutul
activităţii Sale. , fie implicit, fie explicit, dar în mod gradat , ascendent. Aceasta
din cauza situaţiei politice şi religioase a Palestinei, care era stăpânită de
romani şi răscolită de certurile dintre partidele rivale : farisei, saducei, zeloţi.
Erau şi unii care aşteptau un Mesia moral şi religios, dar nu în sensul de
eliberator al sufletelor , de mântuitor. Trebuia deci ca spiritele să fie pregătite.
Iisus s-a afirmat pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu şi prin faptele Sale, nu
numai prin vorbele Sale, primind omagii ce se aduc numai lui Dumnezeu,
atribuindu-şi puteri divine, iertând păcatele , făcând numai minuni. A făcut
numeroase minuni , care impresionează prin iubire de oameni din care a izvorât
şi al căror rol este considerabil în istoria evanghelică. Nici evreii contemporani
sau imediat următori lui Iisus , nici adversarii de mai târzii : Cels, Porfir,
Hierocles, Iulian , n-au negat minunile sale, ci numai le-au atribuit magiei şi
demonilor .
Dar minunea cea mai mare a Mântuitorului a fost învierea sa din morţi,
care este piatra de temelie a predicării creştine.

Doctrina

Ceea ce este esenţial în orice religie eset ideea de Dumnezeu. Există

desigur în toate religiile credinţa în existenţa a ceva mai mult sau mai puţin
transcendent, ceva absolut, de care credincioşii se simt dependenţi, dar câtă
deosebire între absolutul diferitelor religii.
În doctrina creştină divinitatea , unică în fiinţa sa, este o persoană care
are conştiinţă de sine şi libertate. , cuget şi se determină pe Sine în chip liber.
Treimea divină nu contravine nu contrazice cu nimic monoteismul; cele trei
persoane nu sunt trei dumnezei, ci moduri de existenţă veşnică a divinităţii, care
rămâne unică în fiinţa sa. Misterul Sf. treimi este desigur un adevăr divin
revelat. El nu are nimic de a face cu triadele religiilor şi filosofiilor antice.
Dogma fundamentală a creştinismului este fără îndoială , dogma
hristologică. Creştinismul este religia Dumnezeului om – Iisus Hristos. Această
credinţă în dumnezeirea lui Iisus este temelia Bisericii: cu ea stă sau cade
întregul edificiu. Marea descoperire pe care o aducea Mântuitorul şi care avea s
aibă o adânc înrâurire asupra sufletului credincioşilor este învăţătura despre
Dumnezeu iubire , concepţie incomparabil superioară faţ de tot ce s-a putut
întâlni în celelalte religii. Valoarea dogmatică a acestui adevăr divin este
imensă. Iubirea presupune ieşirea din sine către altul, presupune comuniune,
deci o pluralitate de persoane. Presupune o unitate profund, ontologică – cele
trei persoane ale Sfintei Treimi sunt, prin iubire , o singură fiinţă divină.
Un alt capitol de doctrină în care putem face astfel de distincţii este
acela al cosmogoniei . Cosmogonia iudeo creştină are la bază doctrina despre
crearea lumii din nimic de către Dumnezeu cel Atotputernic. Dumnezeu a creat
lumea atât ca fiinţă – deci nu dintr-o materie preexistent- cât şi ca formă.
Eternă ca idee în Dumnezeu, lumea a fost creată în timp sau odată cu timpul. Ea
este o realitate în afară de Dumnezeu, care a creat-o liber, dincolo de orice
necesitate.
Scopul şi centru creaţiei este în creştinism omul, şi cu aceasta trecem la
concepţia antropologică existent şi aceasta în celelalte religii, unde întâlnim
diferite concepţii despre om, despre natura sa fizică şi sufletească.
Doctrina creştină învaţă că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul
şi asemănarea sa.. , ca împlinire a întregii creaţii. Omul este un microcosmos,
un univers mic, o chintesenţă a lumii, deoarece în el lumea materială şi cea
spirituală se unesc. Creştinismul socoteşte sufletul o substanţă simplă ,
imaterială, distinctă de lumea material şi de fiinţa lui Dumnezeu, dar capabilă
să se ridice , prin virtute şi cu ajutorul harului divin , până la asemănarea cu
Dumnezeu. Demnitatea la acare este ridicat omul în creştinism este
incomparabil : el este chemat să se înalţe până la îndumnezeire.
Între păcat şi mântuire oscilează deci viaţa credinciosului din orice
religie. Dat atât noţiunea de păcat cât şi aceea de mântuire variază foarte mult de
la o religie la alta. Chiar atunci când din punct de vedere formal noţiunea de
păcat este aceeaşi în diferite religii, conţinutul cu care este umplută această
noţiune este de obicei foarte variat. De asemenea , căile indicate de diferitele
religii pentru evitarea păcatului şi obţinerea mântuirii nu sunt exact aceleaşi în
toate religiile.
În doctrina creştină, răul din lume este considerat ca o înclinare spre
rău provenită din greşeala lui Adam şi moştenită de întreg neamul omenesc.
Păcatul originar este de natură spirituală, iar consecinţa lui este căderea omului
din starea de har , izolarea lui de Dumnezeu şi antrenarea întregii creaţii în
această izolare. Dar şi după cădere, omul şi-a păstrat valoarea sa de centru şi
corp al creaţiei, de fiinţă liber şi spirituală, capabilă să, se ridice din nou, prin
harul divin şi prin propriile sale fapte bune. , la o stare chiar superioară celei din
care a căzut.
Învăţătura creştină despre păcat este completată cu aceea despre
mântuire . Creştinismul este religia mântuirii.
O alt problemă care preocupă pe cercetătorii comparativişti este şi
aceea a destinului sufletului, a concepţiei cu privire la viaţa viitoare în diferite
religii. Este vorba deci de problema eshatologică.. Desigur în toate religiile se
întâlneşte credinţa în nemurire , dar , felul în care este concepută nemurirea
diferă mult de la o religie la alta.
Eshatologia creştină punând marea problemă a morţii şi a destinului
ultim al omului, o rezolvă într-un fel deosebit. În concepţia creştină moartea
este consecinţa păcatului. Idealul eshatologic străbate întreaga viaţă creştină.
În ceea ce priveşte concepţia creştină despre rai şi iad , aceasta este
deosebit de înaltă şi spirituală. Iadul înseamnă suferinţa cumplită a îndepărtării
sufletului de Dumnezeu, a ieşirii lui din iubirea divină şi a izolării depline .
Raiul reprezintă plenitudinea , viaţa perfectă, pentru că el înseamnă vederea lui
Dumnezeu, viaţa în Dumnezeu împreună cu toţi cei drepţi. Aceasta este fericirea
suprem şi veşnică , pe care Mântuitorul a făgăduit-o încă de la începutul
activităţii sale, tuturor celor ce îi vor urma învăţătura , celor blânzi, milostivi,
curaţi cu inima, paşnici , însetaţi de dreptate.
Idealul eschatologic creştin nu îndeamnă la contemplarea sterilă, la
inactivitate , la pasivitate. El presupune o activitate creatoare continuă, o luptă
intensă pentru a atinge acest ideal. Împărăţia lui Dumnezeu trebuie pregătită şi
intrarea în ea trebuie meritată, cucerit. Chiar sfinţenia care reprezintă viaţa
omenească pe culmi , este plină de acel patos activ pus în slujba desăvârşirii

Morala
 Morala creştină a favorizat progresul nu numai prin principiile sale
umanitare de iubire, dreptate şi pace, ci şi prin înalta sa concepţie despre lume şi
viaţă : o concepţie optimistă, diametral opusă pesimismului şi fatalismului
cugetării antice.
Perfecţionarea necontenită a omului până la asemănarea sa cu
Dumnezeu nu înseamnă în morala creştină o spiritualizare excesivă, o detaşare
cu totul de viaţa trăită în chip normal, cum se întâmplă de pildă în cugetarea
religioasă indiană. Numai în mod greşit a fost interpretată doctrina creştinăca o
învăţătură a trăirii pe un plan pur spiritual, departe de zbuciumul vieţii, într-o
apatie şi aşteptare a fericirii din viaţa de apoi. Primul mare comandament al
moralei creştine, care le cuprinde în sine pe toate celelalte, iubirea : faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele, iubire care nu cunoaşte graniţe de neam, de rasă,
de religie sau de stare socială.
Sfinţii Apostoli înţelegând sensul iubirii creştine, aveau să considere
iubirea ca fiind însăşi esenţa dumnezeirii
În ceea ce priveşte idealul de dreptate , acesta îşi găseşte cea mai înalt
expresie în Fericiri, care constituie o adevărată cartă a moralei creştine .
Ideile de iubire şi dreptate propovăduite de Mântuitorul aveau să fie
prinse de Sf. Apostoli şi difuzate cu neînfricat zel misionar. Ideea că toţi
oamenii sunt fraţi, ca fii ai aceluiaşi Părinte ceresc, ideea de egalitate în faţa lui
Dumnezeu a tuturor oamenilor, ideea c bunurile materiale sunt ale luzi
Dumnezeu şi oamenii sunt numai uzufractarii lor egal îndreptăţiţi, toate aceste
idei de iubire şi dreptate , precum şi multe altele care există în Sfânta
Evanghelie, au primit din partea Sf. Apostoli şi apoi din partea Sf- Părinţi
admirabile precizări şi exemplificări.
Cât despre pace, al treilea comandament esenţial al moralei creştine şi
al oricărei morale care îşi poartă pe drept acest nume, putem spune că în
morala creştină îi găsim temeiurile cele mai solide , chiar dacă şi celelalte
religii se găsesc îndemnuri la pace.
Creştinismul este o religie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Putem afirma
că morala creştin în general şi în Ortodoxie în special , agape este forţa care
ne împinge la coinoia, cu omul şi la diaconia omului ( Patriarhul Justinian)

Cultul

În creştinism rugăciunea se face în duh şi în adevăr. , Creştinul se

roagă oriunde. Se roagă şi în biserică, împreună cu ceilalţi credincioşi,, dar mai
ales se roagă în singurătate , după exemplul Mântuitorului , Rugăciunea a
devenit în creştinism o adevărată viaţă în Dumnezeu, o adevărată viaţă în
Hristos, dând credincioşilor o mare putere sufletească.
Jertfele sunt acte de umilinţă ale credinciosului în faţa lui Dumnezeu,
căruia acesta îi prezintă , ca un suprem omagiu , propria sa viaţă, chiar dacă o
face prin substituire. Sublimitatea jertfei creştine şi caracterul ei deosebit sunt
evidente. Fără jertfă nici nu se poate concepe o religie, fie ea jertfa şi numai
aceea a rugăciunii, dar câtă deosebire între jertfa păgână , în care predomina
elementul magic al constrângerii divinităţii prin rit şi prin vărsare de sânge, şi
jertfa creştină , în care însuşi Fiul lui Dumnezeu aduce Tatălui Său supremul
omagiu pentru ispăşirea păcatelor omenirii întregi. Mai puţin importante decât
sacrificiile, riturile de iniţiere , de fundaţie şi de curăţire se întâlnesc de
asemenea în toate religiile. Generalitatea acestor rituri vădeşte necesitatea lor
pentru viaţa religioasă în general şi unitatea naturii umane, care comportă
pretutindeni aceleaşi mijloace de exprimare a sentimentelor religioase . Nu este
deci pentru creştinism un scăzământ faptul că are şi el astfel de practici
religioase care se întâlnesc şi în alte religii, ci dimpotrivă, o confirmare a
caracterului său de religie în adevăratul înţeles al cuvântului.
În ceea ce priveşte sărbătorile , în creştinism se referă la persoanele Sf.
treimi, la Maica Domnului, la Sfinţii cei aleşi. În special sărbătorile creştine
ortodoxe se prezintă ca adevărate actualizări , ca trăirea în prezent a actelor
mântuirii; fapt din care credincioşii trag puteri spirituale nebănuite.
În creştinism este recunoscută prestanţa cultului morţilor şi a riturilor de
înmormântare prescrise de Biserica creştină, pe care nu reuşesc să le întunece
obiceiurile necreştine, practicate din generaţie în generaţie şi insuficient
combătute de Biserică.

Islamismul

Când în apusul Europei păstorea papa Grigorie cel Mare ( sfârşitul sec.
VI ) iar dogma creştină , începea să se cristalizeze, în Răsărit , în Peninsula
Arabă , se năştea a treia religie monoteistă , mahomedanismul , ce se consideră
ca fiind revelată , ea având totodată un caracter universal.
Întemeietorul mahomedanismului a fost Muhamad ( 571 –632 )
cunoscut din istoriografia occidentală cu numele Mahomed.
Mahomed - Muhammad cel lăudat - s-a născut pe 570 dintr.o
familie car aparţinea puternicului trib al coraişiţilor. Tatăl său se numea Adallah
şi mama sa Amina. Rămânând orfan de mic, a fost crescut de nişte rude şi
protejat mai ales de unchiul său Abu Talih. La 24 de ani a intrat în serviciul nei
văduve bogate numită Khadija ,, care s-a folosit de el în afacerile sale
comerciale , iar mai târziu s-a căsătorit cu el, deşi era o diferenţă între ei de 15
ani.- Mohamed avea 25 de ani iar Khadija 40 de ani.
Această căsătorie a fost foarte fericită pentru Mahomed , dându-i
posibilităţi largi de existenţă, vază în societate şi timp liber pentru meditaţie.
Din această căsătorie a avut doi băieţi, care au murit în vârstă fragedă. , şi patru
fete , dintre care una singură i-a supravieţuit Fatima. .
Tradiţia mahomedană istoriseşte o serie de întâmplări din copilăria
profetului , care prevesteau marele rol pe care acesta avea să-l joace mai târziu.
Unii cercetători au făcut caz de firea sa nervoasă, bolnăvicioasă, şi chiar unele
accese de epilepsie ale acestuia. A făcut multe călătorii unde va fi învăţat multe
lucruri despre viaţă şi lume.
Este posibil ca Mahomed să se fi complăcut în societatea hanifilor, şi să
fi avut mai mulţi dascăli . Pare să fi fost un om înclinat spre religiozitate.
Această trăsătură a firii sale apare din îndelungile sale meditaţii prin munţi şi
prin viziunile pe care i le-a pus pe seamă tradiţia mahomedană.
Criza sufletească din care Mahomend a ieşit încredinţat de misiunea sa
profetică s-a dezlănţuit pe la vârsta de 40 de ani. Acum s-a manifestat la el o
puternică nevoie de singurătate , de linişte, de meditaţie. Şi-a făcut obiceiul să
se retragă în fiecare an câte o lună în cavernele muntelui Hira din apropiere
de Mecca şi acolo practica o asceză severă. Coranul şi tradiţia mahomedană
relatează că în această vreme a avut o serie de viziuni care l-au umplut de
groază şi l-au făcut să creadă că a devenit obiectul intervenţiilor diavoleşti.
Într-o astfel de viziune i-ar fi apărut în somn îngerul Gabriel ţinând în
mână un postav brodat, în care în mână un postav brodat, în care era înfăşurată
o carte.
Îngerul l-ar fi obligat să repete după el următorul text, care formează
în Coran primele cinci versete din sura – surah , numită a Sângelui închegat :
Citeşte! În numele Domnului tu, care a făcut
A făcut pe om din sânge închegat !
Citeşte ! Căci Domnul tău este prea bun,
El este cel ce ne-a învăţat să purtăm condeiul,
L-a învăţat pe om ceea ce n-a ştiut.

Zguduit puternic de această viziune, Mahomed, ar fi primit din partea

soţiei sale şi a vărului acesteia Waraka încredinţarea că este vorba de o
revelaţie dumnezeiască şi că el este alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin el
poporul arab să-şi aibă scriptura sa sfântă.
La o altă arătare a îngerului, i s-a poruncit ca Mahomed să
propovăduiască , şi într-adevr Mahomed s-a apucat să propovăduiască.
După cele mai vechi tradiţii mahomedane, această propovăduire se
reducea la următoarele învăţături principale: Dumnezeu este unic, El s-a
revelat şi altor profeţi, iar acum cheamă pe Mahomed ca să propovăduiască
arabilor monoteismul . Dumnezeu este judecător atotputernic şi apropiata lui
judecată este teribilă pentru cei păcătoşi. Omul trebuie să se supună lui
Dumnezeu cu toată fiinţa sa, să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.
Cuvântul islam are tocmai semnificaţia de renunţare cu totul la sine şi
supunere totală faţă de Dumnezeu. Ca practici rituale şi comandamente morale ,
Mahomed cerea la această epocă spălări rituale, rugăciuni, recitări din Coran,
practicarea dreptăţii , milostenia.
Cei dintâi adepţi ai lui Mahomed au fost soţia sa Khadija , fiicele sale,
cei doi fii adoptivi, Ali şi Zaid , şi prietenul său Abu-Bakr. Propovăduirea lui
Mahomed atingea însă grav interesele comerciale ale coraişiţilor , care aveau
în grija lor Kaaba şi idolii din acest templu. Coraişiţii au făcut lui Mahomed o
opoziţie îndârjită.. Pentru un timp , profetul s- a văzut nevoit să nu mai predice
în public ci într-o casă particulară. O încercare de compromis din partea lui a
liniştit lucrurile , dar numai pentru o clipă. Obosit de hărţuielile coraişiţilor,
Mahomed a declarat în chip solemn că zeităţile oraşului Mecca Al - Lat Al –
Uzza , Al Manat sunt mijlocitoare între credincioşi şi Allah.
Încercând s propovăduiască la Taif , localitate la circa 120 de km de
Mecca, a fost alungat cu pietre. Aflând că coraişiţii s-au hotărât să-l suprime pe
Mahomed , s.a refugiat la Jathreb împreună cu alţi discipoli de ai săi. Fuga lui
Mahomed de la Mecca la Iathreb în 622 era un eveniment de foarte mare
importanţă , pentru că nu era vorba de fuga din faţa primejdiei , ci de o
expatriere, de o rupere a legăturilor tribale. , care erau pe atunci foarte puternice
la arabi. Emigrarea lui Mahomed la Iathreb poartă numele de Hegira şi de la
această dată începe era musulmană. Oraşul Iathreb a luat de acum înainte
numele Medina – oraşul profetului.
Acum începe în viaţa şi activitatea lui Mahomed o nouă perioadă ,
simţitor deosebită de cea precedentă. Pune ordine în treburile interne ale
oraşului. Orânduieşte un loc anume de cult unde oficiază el însuşi şi impune
rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei. Postul şi rugăciunea sunt reglementate
cu amănunţime după exemplul luat de la evrei.
La Kaaba Mahomed a distrus cele câteva sute de idoli şi a orânduit
ritualul cultului în forma în care fusese aşezat de Avraam , părintele arabilor.
În 632 a făcut un pelerinaj de adio la Mecca şi a stabilit toate
amănuntele cultului. În acelaşi an la 8 iunie a murit la Medina , privind către
cer şi murmurând cuvinte despre paradis, după cum relatează tradiţia
mahomedană.

Organizarea şi răspândirea islamismului

Mahomed n-a lăsat descendenţi de sex masculin şi nu şi-a desemnat un

succesor. De la început s-au ivit două concepţii cu privire la forma de conducere
a statului teocratic întemeiat de profet. Unii socoteau că ar fi bine ca triburile sau
oraşele să se organizeze separat. Alţii,. Care înţeleseseră mai bine concepţia lui
Mahomed despre stat îşi dădeau seama de primejdia renaşterii vechiului sistem
tribal , au cerut o conducere monarhică şi au izbutit s-şi impună punctul lor de
vedere. Abu Bakr a fost ales succesor sau locţiitor khalifa al profetului,
fiind agreat de coraişiţii meccani. De voie sau de nevoie , medinezii au prestat
jurământ de credinţă lui Abu Bakr . dis
După moartea lui Abu Bakr 634 , a urmat Omar, credinciosul discipol
apropiat al lui Mahomed. Acesta a extins puterea politică a islamismului,
alungând cu totul pe bizantini din Siria şi supunând Mesopotamia, Persia,
Palestina şi Egiptul. A murit în anul 644 înjunghiat în moscheea din Medina.
Sub urmaşul său Othman au continuat cuceririle şi a fost supus definitiv
Egiptul . A murit şi el înjunghiat în 656 în momentul în care citea Coranul , a
cărui redactare definitivă se făcuse din iniţiativa sa.
Lui Othman i-a urmat la califat Ali , vărul şi în acelaşi timp ginerele lui
Mahomed, deoarece era căsătorit cu Fatima . Ali a murit şi el înjunghiat într-o
moschee. Moavia se proclamase dealtfel calif încă înainte de moartea lui Ali
şi îşi alesese ca reşedinţă Damascul. Prin aceasta se încheia şirul celor patru
califi ortodocşi , aleşi de comunitatea dintre discipolii apropiaţi ai lui
Mahomed sau dintre rudele acestuia.

Izvoarele de credinţă ale islamismului

A ) Coranul - Mahomed a avut grijă ca învăţătura sa să fie fixată în

scris de secretarul sau Zaid . Acesta a notat mesajele profetului pe pergament.,
bucăţi de scândură, omoplat de cămilă. După moartea profetului primii trei
califi au strâns cu grijă aceste însemnări şi le-au redactat sub titlul Al Quran
recitare -.
Meritul cel mai mare în redactarea Coranului a revenit califului Othman
care, având în mână un manuscris şi confruntându-l cu alte texte , a transcris
Coranul .
În forma actuală Coranul se prezintă ca o lucrare mai puţin
voluminoasă decât Vechiul testament şi se compune din 114 capitole numite
sure împărţite în 6219 versete. La început sunt surele cele mai lungi şi către
sfârşit cele foarte scurte, unele numai de câteva versete. În cuprinsul aceleiaşi
sure au fost puse versete care tratează chestiuni diferite şi fără legătură între ele.
Importanţa Coranului în islamism este foarte mare. El serveşte ca bază
nu numai a doctrinei şi vieţii religioase , ci şi a culturii mahomedane în general.
Recitarea Coranului are dealtfel la mahomedani şi o valoare liturgică. Se recită
sau se plăteşte s se recite pentru rudele decedate sau pentru sfinţi.
B) Hadith – pe lângă Coran, islamismul are un al doilea izvor doctrinar
numit Hadith – comunicare, istorisire , format din diferitele relatări tradiţionale
codificate în secolul al II –lea al erei mahomedane.
Deoarece Coranul nu cuprindea norme de comportare pentru toate
împrejurările religioase, sociale, juridice, în care s-ar fi găsit credincioşii, s-a
recurs la tradiţiile orale, căutându-se a afla de la persoanele apropiate de
Mahomed, îndeosebi de la Aişa, soţia favorită a acestuia , felul de comportare -
sunnah al profetului în astfel de împrejurări.
Din sec. II – II ale erei musulmane, au apărut comentatori renumiţi ai
izvoarelor doctrinare mahomedane ca Abu – Hanifa ( m. 696) , Malik din
Medina ( 715 – 796 ) , Al Shafii din Siria ( m. 820 )
C) Igma - Pentru chestiunile mai noi, pentru care nu se găseau texte în
Coran şi în Hadith şi pentru care comentatorii n-au dat vre-o normă de urmat ,
s-a recurs la consensul erudiţilor musulmani dintr - o anumită epocă. Acest
consens poartă numele de igma şi se întemeiază mai ales pe o tradiţie celebră ,
după care Mahomed ar fi spus Comunitatea mea nu va fi niciodată de acord
asupra unei erori.

Doctrina islamică

Islamismul este un sincretism spunea Maurice Gaudefroy

Demombymes . Este un amestec de elemente religioase diferite ca
provenienţă şi factură. Cele mai multe au fost luate de Mahomed din iudaism
şi din Talmud, , altele din creştinism, din tradiţia perşilor şi din vechile tradiţii
ale arabilor.
Teologia mahomedană ortodoxă este rezumat în două formule , dintre
care una foarte scurt shahada este formată din iniţialele cuvintelor care
compun cunoscuta formulă Bu este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed
este profetul său.
Cealaltă formulă, mai dezvoltată, este o adevărată mărturisire de
credinţă a islamismului.
a) Dumnezeu - Dogma esenţială a islamismului este aceea a unicităţii
lui Dumnezeu . Sub influenţa iudaismului şi a creştinismului , Mahomed a căutat
să spiritualizeze ideea pe care arabii şi-o făceau despre zeul lor suprem , Allah .
Ideea de Dumnezeu pe care Mahomed însuşi o avea la Mecca era,
antropomorfică, deci inferioară.
Mahomedanii trebuie să cunoască cel 99 de însuşiri ale lui Dumnezeu
şi să le recite cu ajutorul unor mătănii – tesbih cu 99 de mărgele.
Dumnezeu este considerat de Mahomed drept creator al lumii şi al
oamenilor, stăpân al universului şi providenţiator milostiv. El a creat lumea
dintr-un fum care umplea spaţiul. Ordinea creaţiei a fost următoarea : apa,
pământul, munţii, vieţuitoarele şi în sfârşit omul.
În atenţie este concepţia predestinaţiei. Faptele oamenilor nu sunt
libere. Allah însuşi creează faptele oamenilor şi oamenii numai le execută în
mod fatal, inevitabil.
b) Îngerii- sunt creaţi de Dumnezeu din lumină. Ei au misiunea să
laude pe Dumnezeu şi să ducă oamenilor poruncile lui. Căpetenia lor este
Gabriel Jibril , cel care s-a arătat lui Mahomed în muntele Hira , transmiţându-
i apoi revelaţia divină. Alţi îngeri au misiuni speciale : Israfil va trâmbiţa
învierea morţilor la judecata de apoi, Iblis , îngerul căzut ca şi Lucifer , în
păcatul trufiei .
O mare importanţă are în islamism credinţa în spirite jinn fiinţe create
de Dumnezeu din foc. Ca şi îngerii jinn sunt buni şi răi.
c) Profeţii – sunt oameni aleşi ai lui Dumnezeu dintre cei mai buni şi
mai credincioşi şi primind sarcini de mare importanţă. Ei sunt de două feluri_
profeţi nabî şi trimişi ai lui Dumnezeu către oameni rasul . Cei dintâi au
misiunea să păstreze neatinsă adevărata credinţă, ceilalţi au misiunea specială
să convertească pe necredincioşi şi să transmită revelaţia.
Coranul numeşte 25 de profeţi şi trimişi, dar după tradiţie numărul lor
trece de o sută de mii.
Dintre ei , şase sunt consideraţi ca principali : Adam, Noe, Avraam,
Moise, Iisus, Mohamed.
În Coran Mahomed este chiar numit Khatam - pecete, sigiliu el
încheind şirul profeţilor
d) Cărţile sfinte – Credinţa în cărţi sfinte formează o altă dogmă în
islamism. Mahomed considera şi Biblia drept o carte sfântă, dar falsificată de
evrei şi de creştini. Cărţile sfinte sunt , după învăţătura islamică, opere ale
profeţilor şi trimişilor lui Dumnezeu , cărora li s-a comunicat , li s-a dictat
Coranul . Coranul – carte sfântă prin excelenţă, este în concepţia islamică
necreat şi veşnic.
e) Eshatologia - Foarte important în teologia islamică, eshatologia este
vag expusă în Coran şi plină de elemente iudaice şi creştine. Tradiţia a
completat mai târziu dogma islamică despre viaţa viitoare. Astfel după moarte,
sufletele merg la un fel de judecată particulară în faţa îngerilor Nakir şi
Munkar , celor buni arătându-li-se raiul şi celor răi iadul. După aceea sufletele
rămân în mormânt într-un fel de de beţie sau somn al morţii până în ziua
judecăţii de apoi. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de această
anticameră, mergând direct în paradis. Ziua judecăţii va fi precedată de minuni
şi semne apocaliptice , între care şi apariţia unui fel de Antichrist, monstru cu un
singur ochi şi călare pe un asin.
Va veni Mahdi, cel condus de Allah , un fel de Mesia islamic, care va
converti lumea la islamism şi va aduce ordinea şi dreptatea pe pământ.
Iisus însuşi va coborî din cer şi se va arăta oamenilor la moscheea din
Damasc, după care va ucide pe Antichrist şi va rămâne 40 de ani e pământ ,
aducând pace între oameni şi între animale.

Legea islamică

Şaria – Sharia împarte faptele oamenilor în mai multe categorii :

obligatorii, recomandate, îngăduite, condamnabile şi interzise.
Între faptele obligatorii, impuse tuturor credincioşilor , sunt considerate
cinci obligaţii rituale : mărturisirea de credinţă, rugăciunea, milostenia
rituală, postul Ramadan, pelerinajul la Mecca.
a) Mărturisirea credinţei se face prin rostirea formulei şahada
Nu este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed este profetul său. Ea se rosteşte
la intrarea în islamism, dar mai ales când se apropie moartea. Nu există o
ceremonie care să consfinţească momentul primei mărturisiri a credinţei, o
formă de pecetluire , de confirmare a credinţei.
 b) Rugăciunea rituală - salat - trebuie rostită de cinci ori pe zi la
anumite ore, de preferinţă în comun cu alţi credincioşi şi cu faţa spre Mecca. .
Are un caracter de laudă adus lui Dumnezeu şi se deosebeşte de rugăciunea
particulară duo pe care mahomedanii o pot face în orice timp, în orice loc, în
orice limbă.
c) Milostenia - zakat – taxa săracilor – un fel de impozit legal
proporţional , perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului, argintului şi
mărfurilor. Bunurile strânse erau apoi folosite în diverse scopuri de binefacere,
pentru întreţinerea unor instituţii religioase musulmane, pentru războiul sfânt.
d) Postul – saum . este obligatoriu de la vârsta de 14 ani . Sunt scutiţi
de post bătrânii, femeile însărcinate şi cele care alăptează copii, călătorii şi
soldaţii în timp de război.
Postul musulman durează o lună, luna Ramadan când profetul ar fi
avut primele revelaţii. Postul începe în fiecare zi în zori, exact în momentul când
este destulă lumină pentru a se putea deosebi un fir alb de unul negru, şi
durează până seara după apusul soarelui. Credinciosul nu are voie să mănânce
nimic, nici să bea, să miroase parfumuri , să fumeze sau să aibă contact sexual.
Noaptea însă toate acestea sunt îngăduite .
f) E) Pelerinajul la Mecca – hadji datează din epoca preislamică
şi a fost păstrat de Mahomed datorită prestigiului pe care această tradiţie o avea
printre arabi, ca şi datorită faptului că prin el izbutea să menţină unitatea
politică şi religioasă a unei populaţii atât de împrăştiate. Musulmanii sunt
obligaţi să facă acest pelerinaj la Mecca cel puţin odată în viaţă.
f) Războiul sfânt – djihadul nu este o obligaţie individuală, cum
sunt cele precedente, ci o datorie a comunităţii musulmane, care trebuie să lupte
cu necredincioşii şi să răspândească islamismul. Cel care moare într-un astfel
de război merge de-a dreptul în rai. Prin astfel de războaie au izbutit
musulmanii să răspândească islamismul şi să creeze două imperii dintre cele
mai întinse - Califatul arab şi Imperiul otoman.
g) Alte prescripţii ale legii islamice. Legea islamică opreşte
consumarea cărnii de porc şi a animalelor care nu au fost ucise la vânătoare,
interzice băuturile alcoolice, condamnă jocurile de noroc şi camăta . Poligamia
este admis, poate s aibă patru soţii, Căsătoria nu are un caracter religios. Ea
constă dintr-un contract cu doi martori, la încheierea căruia femeia nu este de
faţă , dar îşi are un reprezentant. Femeia nu se poate căsători în nici un caz cu un
bărbat de altă credinţă. Divorţul este simplu. Bărbatul trebuie să spună soţiei
sale de trei ori te repudiez şi căsătoria se dezleagă. Voalul negru pe care îl
poartă femeile musulmane nu este prescris de Coran.

Mistica islamică

a) Sufismul – misticii islamici au fost numiţi la început sufişti, , de la

numele îmbrăcămintei simple de lână aspră suf pe care aceştia , imitând pe
călugării creştini, obişnuiau să o îmbrace în semn de renunţarea la orice fel de
lux. Alte numiri care s-au dat sufiştilor au fost acelea de fachiri sau dervişi ,
cuvinte care indicau pe omul sărac sau care a renunţat la orice avere
pământească.
b) Confreriile religioase . Au luat naştere în sec. XII –XIII Au
caracter de adevărate ordine monahale, în genul celor creştine şi indiene, deşi
monahismul este în opoziţie cu spiritul învăţăturii lui Mahomed. .
c) Cultul sfinţilor - În legătură strânsă cu aceste confrerii religioase
este cultul sfinţilor, care a dat naştere la sărbători, pelerinaje, dar şi
unele superstiţii, care au schimbat caracterul islamismului în vremea
mai nouă. Islamismul are cultul relicvelor, fără a le atribui
importanţa religioasă pe care creştinii o atribuie relicvelor venerate
de ei. Astfel , islamiştii au un profund respect pentru o spadă, o
pereche de pantofi şi un mare număr de fire de păr din barba lui
Mahomed. Dar cea mai importantă relicvă este stindardul verde al
profetului sangiak scerif , păstrat de calif cât timp a durat califatul
pân în 1924. Musulmanii cred că acest stindard provine din cer, a
fost dat lui Mahomed ca semn al victoriei.
d) Babismul şi bahaismul În secolul XIX , mikstica islamică a
cunoscut o nouă şi puternică înflorire în Persia, prin babism şi bahaism, două
reforme religioase despre care s-a vorbit mult în Europa . Babismul este legat
de numele unui tânăr Mârza Ali Mohammed , care se dădea p e sine ca fiind
Bab – poartă prin care se face cunoscută doctrina imamului ascuns - Mahdi.
Babismul a fost umbrit de Baha Ullah - splendoarea lui Dumnezeu, fiind
alungat din Persia, în Turcia . Doctrina avea un caracter umanitar şi pacifist

Cultul

A ) locurile de cult - Musulmanii îşi pot face rugăciunile rituale în

orice loc socotit curat din punct de vedere religios. Au avut la început clădiri
speciale pe care le numeau masdjid – locul unde se îngenunche , din care s.a
format cuvântul moschee. Mosceile principale , care serveau pentru rugăciunile
în comun, au fost numite geamii – djamii. Primul model de moschee l-a format
casa de rugăciune de la Medina din timpul lui Mahomed.
Moscheile au de obicei o tind şi o sală de rugăciune , a căror arhitectură
şi ornamentaţie variază după ţările supuse de musulmani. Cupola şi minaretele
acele turnuri înalte de unde sunt vestiţi credincioşii pentru rugăciune, au devenit
cu vremea părţi constitutive ale arhitecturii moscheilor. Singura ornamentaţie a
moscheilor constă din arabescuri , decoraţii formate din motive geometrice şi
florale, deoarece , după tradiţie Mahomed ar fi interzis reprezentarea figurii
umane şi a animalelor. În interiorul moscheii partea cea mai important o
formează firida , care indică direcţia spre Mecca.
 b) Oficianţii cultului Islamismul nu are un sacerdoţiu propriu – zis .
Imam-ul cel ce merge înainte – nu este decât un conducător al
rugăciunilor publice făcute în comun de credincioşi. Lui i se cere să
aibă o viaţă morală şi să cunoască bine ritualul cultului musulman.
Şeful religios al unei comunităţi se numeşte muftiu sau cadiu .
Conducătorul cultului islamic dintr-o ţară se numeşte mare muftiu,
având şi atribuţii judecătoreşti
c) Riturile Cel mai important rit al cultului mahomedan este
rugăciunea care trebuie făcută de cinci ori pe zi . Înainte de rugăciune au loc
spălări. Aceasta se face cu apă curată şi la nevoie cu nisip. Petele de sânge .
saliva sau alte murdării de pe haine fac ca rugăciunea să fie ineficace. În cazul
unei impurităţi grave, cum ar fi de exemplu contactul sexual , numai o baie
generală poate face pe credincios apt pentru rugăciune. În moschei îşi lasă
încălţămintea la uşă şi se aşează în rânduri înapoia imamului , repetând cuvintele
şi gesturile acestuia.
Un loc deosebit îl ocupă rugăciunea de vineri la amiază, deşi vinerea
nu este pentru musulmani o zi de sărbătoare în înţelesul pe care îl are Duminica
pentru creştini. La rugăciunea de vineri trebuie să fie prezenţi cel puţin 40 de
credincioşi , dar în cazuri excepţionale pot fi şi mai puţini, chiar şi numai câteva
persoane.
d) Sărbătorile - Sărbătoarea religioasă a musulmanilor este vinerea ,
dar aceasta nu are un caracter sacru Sunt şapte sărbători principale : ziua a
zecea a primei luni musulmane , ziua naşterii şi ziua morţii lui Mahomed, ziua
Diplomei , ziua destinului şi nopţile care preced marele şi Micul Bairam.
Micul Bairam se cheamă şi ruperea postului, are loc la sfârşitul lunii de post
Ramadan, şi durează trei zile. Marele Bairam este sărbătoarea sacrificiilor şi
are loc în timpul pelerinajului la Mecca.

Obiceiuri la naştere, căsătorie şi moarte.

Când se naşte un copil, musulmanii obişnuiesc să-i şoptească la ureche

formula de mărturisire a credinţei Nu este Dumnezeu afară de Allah…. În ziua
şaptea dup naştere se sacrifică doi berbeci sau două capre, din a căror carne se
dă o parte săracilor , şi se taie în chip solemn părul copilului. Tot atunci se d şi
numele copilului , apoi este circumcis, fie în ziua a şaptea a 14 –a , fie în anul al
şaptelea. Înainte de căsătorie , mirele stă retras , fiind păzit de cavalerii săi de
onoare. În noaptea nunţii sunt împlinite practici cu caracter magic. Dup şapte
zile, soţii împlinesc un rit de purificare şi apoi încep viaţa obişnuită.
Când se apropie moartea , musulmanii îndeamnă pe muribund să
pronunţe formula mărturisirii de credinţă. Dac decesul s-a produs dimineaţa ,
înmormântarea se face în cursul zilei. Ceremoniile care urmează înmormântării
variază după regiuni şi nu se deosebesc mult de cele practicate în alte regiuni.
Doliul nu se obişnuieşte, totuşi pe alocuri se vopsesc în albastru unele veşminte
sau părţi ale corpului şi nu se schimbă veşmintele într-un anumit interval de
timp.

Bibliografie selectivă

Anghelescu, N. Introducere în Islam, Bucureşti, 1993

Aries, Ph. Omul în faţa morţii, Bucureşti , 1996
X x x Biblia, Bucureşti, 1990
Belenki, M. Despre mitologie şi filosofia Bibliei, Bucureşti , 1982.
Berar, P. Religia în lumea Contemporan , Bucureşti 1970
Căzan, Fl. , Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi în
contemporaneitate , Bucureşti, 1999.
X x x Cântarea Cântărilor, , Bucureşti ,1977
Coman, M. , Patrologie , bucureşti, 1983.
Comte, F. , Cărţile Sfinte , Bucureşti , 1994.
X x x Coran,, Bucureşti, 1992.
Culianu,P Gnozele dualiste, Bucureşti 1995.
Eisenberg, I. O istorie a evreilor , Bucureşti , 1993.
Eliade, M. Aspecte ale mitului, Bucureşti , 1978
Eliade, M. Istoria credinţelor şi ideilor religioase , Bucureşti, 1981.
Evseev, I. , Cuvânt , simbol, mit , Timişoara 1983.
Gaudin , Ph. Marile religii, Bucureşti , 1995
Hârloianu, A. Istoria universal a poporului evreu, Bucureşti , 1992.
Kosidosky , Z. , Povestiri biblice, Bucureşti, 1970
Laperrouzas ,E.M. Manuscrisele de la Marea Moartă , Bucureşti 1997.
Loon, H. Van Istoria Bibliei, Bucureşti , 1993.
Malinovski, D. Magie, Ştiinţ,ă şi religie , Bucureşti, 1994.
Otto, R. Mistica Orientului şi Mistica Occidentului, Bucureşti , 1993.
Rus. R. , Filosofia Islamului, Bucureşti , 1994.
Soloviov, Vl. Evreitatea şi problema creştină, Bucureşti, 1981.
Schure, Ed., Evoluţie divină , Bucureşti , 1993-
Tocarev, A Religia în istoria popoarelor lumii, Bucureşti , 1974.