FILOSOFIA ELENISTĂ

ȘI IMPERIALĂ (II).
NEOPLATONISMUL

Neoplatonismul

N eoplatonismul este un curent filosofic de limbă

greacă din sec. II–VI (până în 529, când împăratul
Iustinian a desființat, prin decret, Școala din Atena),
adică din perioada de sfârșit a Antichității numită și
„epoca imperială”. A fost întemeiat de Ammonius
Saccas (c. 175–242), cel care a fost și profesorul lui
Origen. Principalii reprezentanți, care formează „lanțul
de aur” al neoplatonismului sunt: Ammonius Saccas
(c. 175–242), din Alexandria, care nu a scris nimic;
Plotin (c. 204–270), discipolul său, care s‑a mutat la
Roma, unde a întemeiat o școală; Porfir din Tyr (233–
309), care a editat tratatele lui Plotin și a predat, la
rândul lui, la Roma; Iamblichos din Chalcis (250–325),
fost discipol al lui Porfir, a mutat centrul neoplato‑
nismului în Siria, înființând o școală la Apameea; de
aici, gândirea neoplatonică va ajunge la Atena, prin
doi discipoli – Priscus și un alt Iamblichos, al cărui
discipol, Plutarh din Atena (mort în 432), va înființa
aici școala care va rămâne până la sfârșitul neoplato‑

77
 FILOSOFIA PE SCURT

nismului; la Atena, se vor succede: Syrianus (diadoh

între 432–437), Proclus (c. 410–485, diadoh între 437–
485) și, după alți câțiva, Damascius (458–550)1.
Neoplatonismul este o relectură a lui Platon, în
special a tezelor cosmologice (din dialogul Timaios),
făcând legătura între Platon, Aristotel și stoici2. Este
influențat, în același timp, și de gândirea iudaică, prin
traducerea Pentateuhului în greacă, sub numele de
Septuaginta, realizată în sec. II î.Hr., la Alexandria, la
cererea lui Ptolemeu al II‑lea (285–247 î.Hr.).

Plotin
Când l‑a audiat pentru prima dată pe Ammonius
Saccas, la Alexandria, înainte să‑i devină discipol
pentru o perioadă de unsprezece ani, Plotin (204–270)
ar fi exclamat: „Iată‑l pe omul pe care‑l căutam!”3.
După 245, Plotin a întemeiat la Roma o școală de fi‑
losofie caracterizată prin asceză și contemplație,
printr‑o viață consacrată Zeului – o filosofie opusă
spiritului hedonist al marelui oraș. În căutarea exta‑
zului, Plotin susținea o filosofie a mântuirii sufletului,
considerat bun și divin, în opoziție cu trupul, socotit
rău; după cum scrie Porfir, „Plotin […] părea că se
1
Marilena Vlad, „Introducere: Damascius și tradiția neopla‑
tonică”, în Damascius, Despre primele principii: aporii și soluții
(Surse clasice), trad. Marilena Vlad, Humanitas, București, 2006,
p. 6.
2
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 63.
3
Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, trad. Laurențiu
Zoicaș, prefață de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași, 1998, p. 39.

78
 N E O P L AT O N I S M U L

rușinează fiindcă [trebuia să viețuiască] în trup”4. De

fapt, după cum arată Émile Bréhier, Plotin aparține
filosofiei grecești, dar este obligat să răspundă unor
probleme de natură religioasă ale vremii sale, probleme
pe care filosofia greacă nu și le pusese niciodată. În
consecință, cu toate că are pretenția vechimii și a acor‑
dului cu Platon, găsim în filosofia lui o profundă trans‑
formare a filosofiei grecești, constrânsă „să spună
ceea ce nu‑i era în fire să spună”5. Problema filosofiei
lui Plotin costă în încercarea de a împăca doi versanți
diferiți: pe de o parte, problema religioasă a mântuirii
sufletului și a readucerii lui la starea originală de di‑
nainte de căderea în trup; pe de altă parte, problema
explicației raționale a realității6. Soluția lui Plotin dez‑
văluie că raționalismul are o valoare religioasă7.
Plotin a scris o serie de tratate adunate, de către
elevul său, Porfir, într‑o colecție numită Enneade8.
Sunt 54 de tratate grupate în șase grupe, câte nouă în
fiecare grupă, foarte originale, chiar dacă sunt influ‑
ențate de Platon, Aristotel și stoici: Enneada I conține
tratate care se ocupă de morală; Enneada II – tratate
4
Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, trad. Adelina
Piatkowski et al., ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, Polirom,
Iași, 1998, p. 123.
5
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, trad. Dan Ungureanu,
Amarcord, Timișoara, 2000, p. 22.
6
A se vedea Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 33.
7
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 43.
8
Plotin, Enneade, vol. I, trad. Vasile Rus et al., IRI, București,
2003; Plotin, Enneade, vol. II, trad. Vasile Rus et al., IRI, București,
2005; Plotin, Enneade, vol. III, trad. Vasile Rus et al., IRI, București,
2007.

79
 FILOSOFIA PE SCURT

ce se ocupă de fizică și univers; Enneada III – tratate

despre cele ce sunt în legătură cu universul: destin,
providență, iubire, eternitate, timp, contemplație,
Unu; Enneada IV – tratate despre suflet; Enneada V –
tratate despre Intelect (cele trei ipostaze: Unu, Intelect,
Sufletul lumii; despre bine, frumusețe); și Enneada VI
– tratate despre Ființă, Bine și Unu. Se poate observa
în dispunerea lor non‑cronologică o ordine care avan‑
sează de la etică, prin fizică, înspre metafizică și
teologie, schemă obișnuită vremii9. De asemenea, s‑ar
putea face schița unui tratat plotinian în patru mo‑
mente: (1) prezentarea aporiei care cuprinde problema
ce urmează a fi rezolvată; (2) demonstrația dialectică
prin care se soluționează problema sau cel puțin se
aduc argumente cât mai convingătoare pentru solu‑
ționarea ei; (3) convingerea, „care încearcă să dea naș‑
tere convingerii”; (4) concluzia, care constă într‑un
fel de imn în favoarea lumii inteligibile și fericirii de
a avea acces la aceasta10.
Filosofia lui Plotin vorbește despre trei ipostaze
ierarhice: Unul, Intelectul și Sufletul lumii. Unul (Ἓν)
– Primul, Binele, Zeul – este principiul suprem: inefabil
(niciun cuvânt nu‑l poate desemna cu adevărat), prea‑
plin, superior, transcendent, dincolo de esență, dincolo
de ființă. Intelectul (Νοῦς) – Inteligența, Spiritul, In‑
teligibilul – conține ideile, lumea inteligibilă. Sufletul
lumii (Ψυχή) – se află în lucrurile individuale, dă
ordine materiei (considerată rea în sine, Plotin vorbind
9
A se vedea Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, p. 180.
10
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, pp. 28–29.

80
 N E O P L AT O N I S M U L

aici despre „obscuritatea materiei”). „…Sufletul, de

pildă, este expresia inteligenței și un fel de act, la fel
ca inteligența însăși față de unu”11. Trinitatea aceasta
se bazează pe o tradiție platoniciană de școală – Binele,
Inteligența și Sufletul –, dar Plotin pune în valoarea
continuitatea dintre cele trei ipostaze mai degrabă
decât separarea lor12.

Cele trei ipostaze

sau despre emanație
Filosofia lui Plotin presupune două mișcări fun‑
damentale: una descendentă, procesia, și alta ascen‑
dentă, ascensiunea. Procesia (κάθοδος) sau emanația
(ἀπόρροια) presupune o sărăcire de ființă atunci când
de la Unu, este emanat Intelectul și, de la acesta, Sufletul
lumii. Unul sau Zeul nu mai e un demiurg care orga‑
nizează o materie preexistentă, dar emanația nu are
de‑a face nici cu creația biblică din nimic. Iată cum
este descris acest proces:

Unul este toate și nici unul. Fiind principiul tuturor, el

nu este toate, ci este toate în felul lui: căci <toate> într‑un
fel au apărut în el; deși ele, mai degrabă, nu există, ci
urmează să existe13.

Unul nu este ființa, pentru că ființa este toate lu‑

crurile; el generează totul, fără a fi ceva din cele ge‑
nerate; este înaintea ființei, înaintea esenței, înaintea
11
Plotin, Enneade, vol. II, V, 1, 6.
12
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 9.
13
Plotin, Enneade, vol. II, V, 2, 1.

81
 FILOSOFIA PE SCURT

mișcării și repausului (care sunt proprietăți ale ființei).

Trebuie să enunțăm negativ despre Unu, înțelegând,
în același timp, că el este mai mult decât neființa și
negațiile.
Omul a suferit o cădere dramatică a sufletului,
considerat divin, în materie, considerată rea în sine.
Diferită fundamental de creația creștină din nimic (ex
nihilo), ce presupune o diferență ontologică între
Creator și creație, ca între necreat și creat, emanația
plotiniană trebuie înțeleasă ca o iradiere a Unului în
care nu există mișcare sau deplasare (ceva de ordinul
ieșirii). Problema Unului și Multiplului este rezolvată
de Plotin în acest mod paradoxal, printr‑o emanație
„care nu este nici creație, nici producere, nici evoluție,
nici naștere veritabilă”14.
Despre rău, Plotin afirmă că este neființă și că nu
este cauzat de Zeu; când coboară în materie, sufletul
ajunge până la rău. Materia este rea în sine, tocmai
în virtutea îndepărtării ei de obârșie:

Fiindcă nu există doar binele, trebuie <să existe o limită>

a ieșirii din el, sau, dacă cineva vrea să spună altfel, a
coborârii neîntrerupte sau a depărtării de el, iar <această>
limită, după care nimic nu mai poate exista, este răul.
<De aceea> este necesar ca ceea ce <urmează> după cel
dintâi să existe, astfel încât și ultimul să existe; aceasta
este materia, care însă nu are nimic din <bine>. Aceasta
ar fi necesitatea răului15.

14
Jean Brun, Neoplatonismul, trad. Cătălin Anghelina, Uni‑
versitas, București, 2000, p. 41.
15
Plotin, Enneade, vol. I, I, 8, 7.

82
 N E O P L AT O N I S M U L

La fel ca la Platon, omul rău este, de fapt, un igno‑

rant. În ceea ce privește eternitatea lumii, Plotin o
afirmă, susținând că lumea nu are nici început, nici
sfârșit.
Ce‑a de‑a doua ipostază a sistemului lui Plotin este
Intelectul (Spiritul, Inteligența, Inteligibilul), pe care
Unul îl emană. Intelectul este „gândirea lui Aristotel,
pe care Plotin o numește Nous sau inteligență și pe
care o concepe ca pe locus al ideilor lui Platon”; se si‑
tuează „imediat sub el [Unu], și născută din el”16,
având drept conținut „unitatea multiplă a inteligibi‑
lelor”17. Intelectul este unu și multiplu, fiindcă e
gândire, dar o „unitate multiplă” (ἓν πολλά), ca
rațiune multiplă în ea însăși, ca o unitate fără confuzie.
Intelectul conține în sine Ideile, inteligibilele. Revărsarea
din Unu, care este perfect, produce diferența ca Intelect.
Deci la întrebarea de ce Unul nu a rămas în singurătatea
sa și a produs, prin emanație, etajele inferioare, Plotin
răspunde prin ideea unei emanații firești, asemănătoare
celorlalte generări din natură; în plus, niciun principiu
nu e principiu dacă nu e principiu a ceva.

Atunci, cum <se nasc ele> din simplul unu, în care nu

apare vreo diversitate și nu există vreo dualitate? Tocmai
pentru că nu exista nimic în el, toate <s‑au născut> din
el și, tocmai ca să existe ceea ce există, el însuși nu este
ființă, ci părintele ei. Iar aceasta este, pentru a spune

16
Étienne Gilson, Dumnezeu și filosofia (Aletheia 26), trad.
Alex Moldovan, ed. a 2‑a, cu un cuvânt înainte de Jaroslav Pelikan,
Galaxia Gutenberg, Târgu‑Lăpuș, 2005, pp. 52–53.
17
Jean Brun, Neoplatonismul, p. 55.

83
 FILOSOFIA PE SCURT

astfel, o primă naștere: fiind desăvârșit, căci nu caută

nimic, nu are nimic și nu îi lipsește nimic, <unul> pare
că s‑a revărsat, iar supraabundența sa a produs ceva
diferit. Cel născut s‑a întors, însă spre el, s‑a umplut
și, privind spre el, a devenit inteligență. Repausul lui
alături de unu a produs ființa, iar privirea îndreptată
spre el – inteligența. Prin urmare, fiind în repaus lângă
unu ca să‑l privească, <cel născut> devine totodată in‑
teligență și ființă18.

Sufletul lumii, a treia ipostază, este situat sub Intelect

în ordinea procesiei emanaționiste. Dat fiind că su‑
fletele oamenilor sunt Sufletul în felul în care speciile
aparțin aceluiași gen, originea și natura sufletului
uman sunt divine. Prin urmare, pentru Plotin, sufletul
individual este nemuritor.
Rămâne problematic motivul pentru care sufletul
coboară: fie este vorba despre bunătatea procesiei
care ajunge până la materie, fie despre o cădere, din
cauza mândriei și îndrăznelii sufletului, ori din pricina
faptului că se autocontemplă în reflectarea pe care o
are în materie și cade în ea. Este ca diferența dintre
o necesitate naturală (procesia) și o dorință rea (că‑
derea)19.
În acord cu ideea că, prin procesie, se pierde din
calitate, conștiința individuală este pentru Plotin o
slăbire, un accident și la fel sunt și funcțiile sufletești
ca rațiune, memorie și sensibilitate.

Plotin, Enneade, vol. II, V, 2, 1.

18

A se vedea discuția din Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin,

19

pp. 66–70.

84
 N E O P L AT O N I S M U L

Urmează că în suflet, la cea mai înaltă treaptă a vieții

spirituale, nu există memorie, fiindcă sufletul e în afara
timpului, nici sensibilitate, fiindcă sufletul n‑are raporturi
cu lucrurile sensibile, nici raționament, nici gândire
discursivă, fiindcă „în eternitate nu există raționament”.
Între funcțiile normale ale sufletului și natura intimă a
sufletului există o contradicție20.

Plotin vorbește despre dianoia, care s‑ar traduce

prin rațiune discursivă sau înțelegere și care de fapt
ne reprezintă pe noi ca nivel al sufletului. „Înțelegerea
suntem noi înșine, pe când inteligența, pe de o parte,
și corpul, pe de alta, sunt doar ale noastre”21.

Ascensiunea sau extazul

Mișcarea ascensională își are originea în eros, în
dorința după frumosul originar, pe fundalul credinței
că trupul și materia sunt improprii naturii divine a
sufletului. Ascensiunea nu este „nici creație, nici con‑
strucție, nici evoluție, nici istorie”22. Se petrece prin
contemplare, căutând extazul în Unu, printr‑un soi de
vid apofatic, printr‑o „fugă a celui singur spre cel sin‑
gur”23, atitudine foarte îndepărtată de cosmopolitismul
stoicilor. Această temă a singurătății înțeleptului cu
principiul absolut va fi reluată de „misticii contem‑
plativi din toate epocile”24. În căutarea unei uniri, prin
contemplație, cu Principiul absolut, cu Unul, prin
20
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 71.
21
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 76.
22
Jean Brun, Neoplatonismul, p. 46.
23
Plotin, Enneade, vol. III, pp. VI, 9, 11.
24
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 8.

85
 FILOSOFIA PE SCURT

extaz, înțeleptul e un inițiat care se sustrage lumii ră‑

mase în urmă.
Pentru filosofia lui Plotin, cunoașterea este în primul
rând un travaliu al virtuților și schimbare interioară,
până când se ajunge la frumusețea spirituală:

Revino asupra ta și privește‑te și, dacă nu te vezi frumos

încă, precum făuritorul unei statui care trebuie să devină
frumoasă elimină o parte, după ce a subțiat o alta, aici
a șlefuit, dincolo a curățat, până când s‑a ivit un chip
frumos pe statuie, așa și tu elimină câte sunt de prisos
și îndreaptă câte sunt strâmbe, câte sunt întunecate,
curățându‑le, fă‑le să fie strălucitoare și nu înceta să‑ți
făurești propria statuie, până când nu va transpare în
tine strălucirea cu chip divin a virtuții, până când vei
putea vedea cumpătarea așezată pe un piedestal pur25.

În al doilea rând, cunoaștere este abandonare a

lumii și asemănare cu Zeul, prin virtute, trăsături care
se vor regăsi și în spiritualitatea creștină.

Fiindcă relele există în această lume, iar această lume

trebuie parcursă, și pentru că sufletul vrea să scape de
ele, trebuie să fugim din această lume. Ce este, însă, această
fugă? Să te faci asemănător zeului, spune <Platon>. Iar
acest lucru va avea loc dacă am deveni drepți și cucernici
prin înțelepciune și cu totul <învăluiți> în virtute26.

Cea mai înaltă contemplare este extazul, înțeles

drept contemplare nemijlocită a Unului, un fel de re‑
venire de la circumferință la centru prin dorință –
25
Plotin, Enneade, vol. I, I, VI, 9.
26
Plotin, Enneade, vol. I, I, II, 1 (subl. în orig.).

86
 N E O P L AT O N I S M U L

cuvânt pentru care Plotin utilizează mai mulți termeni,

cu destulă indiferență: eros (ἔρως), efesis (ἔφεσις),
pothos (πόθος), horme (ὁρµή). Există o dezvăluire
finală a Unului când sufletul devine una cu el. As‑
censiunea sufletului, înțeleasă ca evadare din corp,
reculegere și dobândire de sine, este însă dublată de
o cădere înapoi în corp, în viață și în uitarea sinelui27:

Deseori, când mă trezeam din corp pentru a reveni la

mine însumi, fiind atât în afara altor lucruri cât și în‑
ăuntrul meu, eram foarte uimit de frumusețea văzută.
Crezând atunci că țin mai ales de o parte superioară
<a universului> și că trăiam viața cea mai bună, fiind
în divin, deveneam una cu el. Situându‑mă în el, am
ajuns la o stare ce m‑a plasat deasupra oricărui alt in‑
teligibil. După acest repaus în divin, coborând din in‑
teligență la rațiunea discursivă, <mă întrebam> cum
de mai cobor acum și cum a ajuns sufletul meu să fie
în corp, fiindcă el era lucrul care părea a fi în sinea sa,
deși existent în corp28.

În concluzie, filosofia lui Plotin este o filosofie

mistică în care ceea ce este rațional și ceea ce este
religios se îmbină într‑o soluție care amintește de gân‑
direa indiană din Upanișade. Există trei caracteristici,
potrivit lui Bréhier, care apropie aceste două tipuri
de gândire: (1) există un contact direct între filosof și
Unu, prin puterea meditației, fără nevoia unui mân‑
tuitor; (2) nu există chemare a Unului, pentru că mân‑
tuirea nu se realizează datorită voinței zeului, ci
27
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 35.
28
Plotin, Enneade, vol. II, IV, VIII, 1.

87
 FILOSOFIA PE SCURT

datorită necesității naturii sale; (3) există o identitate

între sufletul omului și Unu, pentru că Unu e pretu‑
tindeni29. La Plotin, așadar, soluția spirituală exprimată
de ascensiune se fundamentează pe ideea că trans‑
cendentul este imanent și imanentul este transcendent.
În această filosofie, ochii minții se deschid pentru a
deveni una cu Lumina cu care se identifică și, trebuie
spus, există o identitate între sufletul ajuns în stare
de contemplație și Zeul pe care îl contemplă. La
moartea sa, Plotin a spus că „încearcă să ridice divinul
din noi la divinul din Tot”30. Spre deosebire de gândirea
creștină – unde se subliniază diferența ontologică
dintre Creator și creație și unde unirea cu Dumnezeu
este după har –, la Plotin unirea cu Unul este după
ființă.

29
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, p. 156.
30
Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, p. 124.

88