ARISTOTEL

Introducere

A ristotel (384–322 î.Hr.), creator al logicii și discipol

al lui Platon, a fost o personalitate enciclopedică
și un creator de sistem filosofic în care și-au găsit locul
științele și metafizica deopotrivă. S-a născut în Stagira
(de unde și denumirea de „Stagiritul”), oraș din Ma-
cedonia1. Tatăl său, Nicomah, era medic. Timp de 20
de ani, din 367 î.Hr., a fost elevul lui Platon la Academie,
plecând după moartea maestrului, când la conducerea
școlii a urmat Speusippos, un platonician cu care Aris-
totel se afla în dezacord. Aristotel a fost dascălul lui
Alexandru cel Mare (din 343 î.Hr.), la îndemnul căruia,
a întemeiat la Atena, în 335 î.Hr., propria sa școală de
filosofie numită Liceul – Lykeion (gr.), Lycaeum (lat.) –
sau Peripatos. Aici Aristotel și-a predat cursurile, unele
sub forma unor conversații în timpul unor plimbări
(peripatos înseamnă „plimbare”2), de unde și numele
de „filosofi peripatetici”. După moartea lui Alexandru
cel Mare, Aristotel a fost nevoit să părăsească Atena
1
Pentru o scurtă biografie a lui Aristotel, a se vedea David
Ross, Aristotel, trad. Ioan-Lucian Muntean și Richard Rus, Hu-
manitas, București, 1998, pp. 13–17.
2
Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. 1, p. 57.

49
 FILOSOFIA PE SCURT

și să fugă la Chalkis, pe insula Evia – locul familiei

mamei sale – unde avea să moară, un an mai târziu,
în 322 î.Hr., la vârsta de 62 de ani.
Aristotel este unul dintre cei trei mari creatori de
sisteme atotcuprinzătoare, alături de Sf. Toma din
Aquino și G.W.F. Hegel. Spre deosebire de Platon,
de la care ni s-au păstrat operele publicate, de la Aris-
totel s-au păstrat prelegerile pe care le ținea studenților.
A scris și a contribuit la dezvoltarea mai multor do-
menii, fiind un gânditor enciclopedic: în primul rând,
a fost creatorul logicii (Categoriile, Despre interpretare,
Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile
sofistice – aceste cărți au fost adunate în Organon3); de
asemenea, a scris pe teme de fizică (Fizica4), psihologie
(Despre suflet5), etică (Etica nicomahică6 și Etica eudemică),
politică (Politica7), retorică (Retorica8), estetică (Poetica9),
metafizică (Metafizica10) și altele.
3
Aristotel, Organon, vol. 1–2, trad. Mircea Florian, IRI,
București, 1997.
4
Aristotel, Fizica, studiu introductiv, note, indice tematic și
indice terminologic de Pavel Apostol, studiu analitic și note de Ale-
xandru Posescu, trad. N. I. Barbu, Ed. Științifică, București, 1966.
5
Aristotel, Despre suflet, trad. Alexander Baumgarten, Hu-
manitas, București, 2005.
6
Aristotel, Etica nicomahică, trad. Stela Petecel, ed. a 2-a, IRI,
București, 1998.
7
Aristotel, Politica, trad. Raluca Grigoriu, Paideia, București,
2001.
8
Aristotel, Retorica, trad. Maria-Cristina Andrieș, ediție bilingvă,
studiu introductiv și index de Maria-Cristina Andrieș, note și co-
mentarii de Ștefan-Sebastian Maftei, IRI, București, 2004.
9
Aristotel, Poetica, trad. C. Balmuș, Ed. Științifică, București,
1957.

50
 ARISTOTEL

Aristotel a fost influențat de Platon, a cărui înrâurire

se resimte chiar și atunci când opiniile celui dintâi se
îndepărtează de cele ale maestrului, preferând mai
mult cercetarea empirică, științifică, decât contemplația.
Influența lui Aristotel asupra filosofiei a fost uriașă,
atât din punct de vedere logic și filosofic, cât și științific.
Scolastica medievală s-a dezvoltat sub autoritatea gân-
dirii aristotelice, Sfântul Toma din Aquino creând
chiar un sistem filosofico-teologic în care aristotelismul
și creștinismul s-au întâlnit. De asemenea, empirismul
secolului al XVII-lea își are rădăcinile în filosofia lui
Aristotel: John Locke, Georges Berkeley și David Hume.

Logica
Interesat de corectitudinea raționamentelor și de
respingerea sofismelor, Aristotel a fost întemeietorul
logicii, formulând principiile gândirii corecte, cunoscute
ca principii ale logicii: (1) principiul identității, care ex-
primă identitatea cu sine a unui concept de-a lungul
unei argumentări (A este A); (2) principiul non-contra-
dicției, care afirmă că propozițiile p și non-p nu pot fi
adevărate în același timp și sub același raport (deși
pot fi ambele false); (3) principiul terțului exclus, potrivit
căruia din două judecăți contradictorii, una e neapărat
adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu există (tertium
non datur).
10
Aristotel, Metafizica (note și indice alfabetic de Dan Bădărău),
trad. Șt. Bezdechi, IRI, București, 1996; Aristotel, Metafizica, trad.
Andrei Cornea, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Humanitas, Bu-
curești, 2007.

51
 FILOSOFIA PE SCURT

Aristotel a formulat, de asemenea, teoria silogis-

mului, potrivit căreia din două premise rezultă cu
necesitate o concluzie. „Silogismul – scrie el – este o
vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât
datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”11.
De exemplu, un silogism valid este următorul:

Toți oamenii sunt muritori. (premisa majoră)

Socrate este om. (premisa minoră)
Deci Socrate este muritor. (concluzia)

Pe lângă această gândire deductivă, care pornește

de la universal la particular, Aristotel a subliniat și
importanța gândirii inductive, științifice, care se bazează
pe o serie de exemple particulare pentru a trage o
concluzie universală. Logica sa a fost un standard
pentru gândirea filosofică până la logica matematică,
apărută în secolul al XIX-lea.

Metafizica
Cele 14 cărți ale metafizicii lui Aristotel, care tratează
despre doctrina primelor principii și a ființei ca ființă,
sunt adunate în cartea intitulată Metafizica. Titlul nu
a fost dat de Aristotel, ci de editorul acestor texte,
Andronicus din Rhodos, care a trăit în secolul I î.Hr.
În editarea tratatelor lui Aristotel, pentru că aceste
scrieri fără nume veneau după tratatele despre fizică
din Fizica, Andronicus le-a numit pur și simplu „cele
Aristotel, Analitica primă, I, 1, 24 b, în Aristotel, Organon,
11

vol. 1.

52
 ARISTOTEL

care vin după cărțile de fizică” (ta meta ta physica).

Metafizica este, așadar, un nume conjunctural, care
a ajuns să însemne „ceea ce depășește lumea fizică”,
„ceea ce se situează dincolo de natură”, un sens nu
lipsit de echivoc, disputat până astăzi.
Aristotel pune o întrebare ontologică de generalitate
maximă: ce este ființa ca ființă? Sau, altfel spus, ce
este este-le? Răspunsul angajează omonimia ființei,
faptul că despre ea se poate vorbi „în mai multe fe-
luri”12: ființa este act și posibilitate; substanță și categorii;
adevăr și fals; esență și accidente13. Există, de asemenea,
ființa separată de lume, de care se ocupă o disciplină
pe care Aristotel o numește teologie, dar și ființa ine-
rentă lucrurilor, vizibilă în modul lor de a fi.

Despre Ființă se vorbește sau în sensul de Ființă prin

accident, sau în sensul de Ființă în sine. […] Ființa în
sine se ia în atâtea accepții câte feluri de categorii sunt,
căci sensurile Ființei sunt tot atât de numeroase ca
aceste categorii. Deoarece, așadar, dintre categorii una
indică substanța, alta calitatea, alta cantitatea, alta
relația, alta acțiunea sau pasiunea, iar altele locul și
timpul, urmează că Ființa înseamnă același lucru ca
fiecare din aceste categorii14.

Dacă luăm exemplul omului numit Aristotel,

atunci potrivit categoriilor se poate spune că, în cazul
lui: cel care este Aristotel (substanța) este filosof (ca-
12
Aristotel, Metafizica, 1028 a.
13
Alexander Baumgarten, 7 idei înrâuritoare al lui Aristotel,
Humanitas, București, 2012, p. 90.
14
Aristotel, Metafizica, 1017 a.

53
 FILOSOFIA PE SCURT

litatea); este de 1,71 m înălțime (cantitatea); este pre-

ceptorul lui Alexandru cel Mare (relația); este în Atena
(locul); este în timpul dimineții (timpul); este în
picioare (poziția); este abandonat (posesia); este pre-
dând filosofia (acțiunea); și este exilat (pasiunea, su-
ferința). Am folosit în acest exemplu verbul a fi pentru
a sublinia că răspunsul la întrebarea asupra ființei
se poate da și pornind de la substanță și categoriile
ei.
Aristotel a criticat teoria Ideilor formulată de
Platon, reproșându-i separația dintre planul trans-
cendent al Ideilor și cel imanent al lucrurilor sensibile,
care ar dubla inutil realitatea15:

Cât despre aceia care admit, ca principii ale lucrurilor,

Ideile, ei, căutând să-și dea seama de aceste cauze,
n-au făcut deocamdată altceva decât să adauge la
cele existente alt rând de lucruri egale ca număr cu
cele dintâi. Procedeul lor seamănă cu al acelora care,
încredințați că nu pot număra niște obiecte, pentru
că ar fi prea puține, le-ar spori numărul, convinși
că astfel le pot număra mai ușor16.

Aristotel a accentuat această separare, ca și cum

Platon n-ar fi insistat asupra participării lucrurilor la
Idei17; sau dacă a avut în vedere ideea de participare,
15
Critica apare în Aristotel, Metafizica, 990 b–993 a.
16
Aristotel, Metafizica, 990 b.
17
Ideea că Aristotel a exagerat separarea Ideilor de lucruri
este afirmată în Jacqueline Russ (ed.), Panorama ideilor filosofice.
De la Platon la contemporani, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord,
Timișoara, 2002, p. 58.

54
 ARISTOTEL

atunci a argumentat că „așa-numita participare […]

e un cuvânt fără niciun sens”18.
Afirmând, într-o frază celebră, că va pune adevărul
mai presus de prietenie („Prieten mi-e Platon, dar mai
prieten mi-e adevărul”), Aristotel a criticat teoria Ideilor
folosindu-se de „argumentul celui de-al treilea om”.
De exemplu, participarea tuturor oamenilor la Ideea
perfectă de Om conducea la întrebarea dacă pentru a
înțelege această Idee perfectă nu este nevoie de o nouă
participare, a Ideii de Om la o altă Idee perfectă de
Om și așa mai departe, ad infinitum19. De aceea,

…a spune că ele [Ideile, n.n.] sunt prototipurile ce-

lorlalte lucruri care participă la ele înseamnă a vorbi
în vânt sau a face o metaforă poetică20.

Pentru Aristotel, Formele sau Ideile nu sunt separate

de lucruri, ci sunt în lucruri; astfel, transcendența pla-
tonică a Ideilor este înlocuită de imanența aristotelică
a Formelor.
În locul dualismului lui Platon, spirit și materie,
Aristotel vorbește despre materie și formă, în care forma
este inerentă lucrului, nu exterioară, și apare deodată
cu lucrul, iar lucrul deodată cu forma lui, fiecare lucru
fiind, de fapt, un compus între cele două, materie și
formă. Principiile întregii existențe ar fi materia, forma
și privațiunea de formă.
18
Aristotel, Metafizica, 992 a.
19
Will Buckingham et al., Filosofie. Idei fundamentale, trad.
Crina Boitor, Litera, București, 2016, p. 58.
20
Aristotel, Metafizica, 991 a.

55
 FILOSOFIA PE SCURT

O distincție importantă este cea dintre potență (vir-

tualitate) și act, potrivit căreia mai înainte de a fi în
act, lucrurile sunt în potență, adică există o virtualitate
care precedă actualizarea. Pentru a explica această
devenire, Aristotel a formulat teoria celor patru cauze:
cea formală, cea materială, cea finală și cea eficientă21.
Pentru a exemplifica, o statuie are drept cauză formală
ideea pe care sculptorul o are despre cum va trebui
să arate statuia; cauza materială este materia din care
este făcută, de pildă piatra; cauza finală este scopul
în vederea căruia este creată – de exemplu, păstrarea
fizionomiei unei personalități; iar cauza eficientă este
sculptorul însuși, ca agent care transformă blocul de
piatră într-o statuie.

Psihologia
Spre deosebire de Platon, care afirmase nemurirea
sufletului, Aristotel consideră că sufletul omului
este muritor, chiar dacă el este forma (ideea) imanentă
a trupului, „actul prim al corpului natural dotat cu
organe”22. Dacă universaliile sunt în lucruri, sufletul
nu există separat de trup. Plantele au suflet vegetativ,
animalele – suflet senzitiv, iar oamenii – suflet ra-
țional.
Spiritul sau intelectul, este împărțit de Aristotel în
pasiv și activ, cel din urmă fiind partea superioară a su-
fletului și divin. Chiar dacă, având o asemenea calitate,
21
Aristotel, Metafizica, 983 a.
22
Aristotel, Despre suflet, 412 b.

56
 ARISTOTEL

intelectul activ poate fi considerat mai degrabă nemu-

ritor, la Aristotel el nu este personal, ci generic, apar-
ținând tuturor oamenilor. Este aici un paradox care
afirmă că partea cea mai elevată și mai nobilă a omului
îi este de fapt transcendentă, dar îi asigură fericirea:

S-ar putea spune că acest ceva divin este ființa însăși a

fiecăruia dintre noi, din moment ce el reprezintă ceea
ce natura umană are mai nobil și mai elevat23.

Problema nemuririi sufletului individual a fost o

piatră de încercare pentru Sf. Toma din Aquino care,
în secolul al XIII-lea, a realizat o sinteză între aristotelism
și gândirea creștină. Toma a căutat o teologie în opera
lui Aristotel, dar, pentru că nu a găsit-o, a afirmat că
Aristotel nu ar mai fi avut timp să o scrie24.

Etica, politica, estetica

Etica aristotelică este teleologică, adică pornește
de la scopul final al omului, care este aspirația către
bine. Iată pasajul care deschide Etica nicomahică:

Orice artă și orice investigație, ca și orice acțiune și

orice decizie, par să tindă spre un anume bine; de aceea,

23
Aristotel, Etica nicomahică, 1178 a. Pierre Hadot scrie, referitor
la acest paradox: „…intelectul este esențialul din om și, în același
timp, există ceva divin ce pătrunde în om, astfel încât chiar și
ceea ce îl transcende constituie adevărata sa personalitate, ca și
cum esența omului ar consta în a fi deasupra lui însuși”. Pierre
Hadot, Ce este filosofia antică?, p. 106.
24
Alexander Baumgarten, 7 idei înrâuritoare al lui Aristotel, p. 31.

57
 FILOSOFIA PE SCURT

pe bună dreptate s-a afirmat că binele este cel spre care

aspiră toate25.

Este justificată căutarea fericirii (eudaimonia) – un

termen care s-ar traduce prin „vegheat de un geniu
bun”, „noroc”, „șansă”26 –, iar omul trebuie să acționeze
potrivit cu sensul vieții și binelui său, ceea ce înseamnă
și a dispune de mijloace de trai27. Aristotel consideră
că fericirea este o activitate, de aceea nu se poate dobândi
în somn, nici fără a face nimic, ci este în acord cu
virtutea. În privința virtuții, trebuie evidențiată „regula
de aur” sau justa măsură, potrivit căreia extremele
trebuie evitate, iar calea de mijloc trebuie căutată. Vir-
tutea se situează la mijloc între două extreme, cea a
excesului și cea a insuficienței; de exemplu, curajul se
află între nechibzuință (exces) și lașitate (insuficiență)28.
Politica lui Aristotel este legată în mod natural de
etică, de vreme ce scopul statului este fericirea comună
a cetățenilor, adică tot eudaimonia. Omul se definește
ca zoon politikon, animal social sau „ființă a cetății”29,
deci caracterizat prin sociabilitate. Pentru Aristotel,
dintre cele trei tipuri principale de constituție – mo-
narhia, aristocrația și democrația – cea mai potrivită
este democrația. Statul nu are ambiții imperialiste,
dar libertatea este restrânsă datorită legitimării sclaviei
și ideii, care apare în contextul educației obligatorii a
25
Aristotel, Etica nicomahică, 1094 a.
26
David Ross, Aristotel, p. 183.
27
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, pp. 54–55.
28
David Ross, Aristotel, p. 195.
29
Aristotel, Politica, 1253 a.

58
 ARISTOTEL

tinerilor, că „toți aparțin cetății, deoarece fiecare este

o componentă a cetății”30.
Estetica lui Aristotel are în centru ideea artei ca
imitație (mimesis) a realității:

Epopeea și poezia tragică, ca și comedia și poezia

ditirambică și, în cea mai mare parte, ca și cântatul
din flaut și din cithară sunt toate, în general, imi-
tații31.

Rolul artei este unui purificator: de exemplu, tra-

gedia provoacă o purificare (katharsis) pentru că omul,
văzând rezultatul hybris-ului (al lipsei de măsură),
poate alege din nou dreapta măsură, virtutea32.

Teologia
Pornind de la întrebarea fundamentală a ființei ca
ființă, Aristotel consideră că există o ființă separată,
Dumnezeu, de care se ocupă teologia. Dumnezeu este
Primul mișcător sau Primul motor care justifică exis-
tența întregii mișcări, atât a celei din natură, cât și a
celei de la potență la act. Pornind de aici, s-a formulat
argumentul mișcării în favoarea existenței lui Dum-
nezeu, care urcă de la mișcare la cauza ei, până la cel
care El însuși este nemișcat și etern.

Dar pentru că orice lucru mișcat este în mod necesar

mișcat de un altul, și dacă ceva se mișcă cu o mișcare
30
Aristotel, Politica, 1337 a.
31
Aristotel, Poetica, 1444 a.
32
A se vedea și David Ross, Aristotel, pp. 269–270.

59
 FILOSOFIA PE SCURT

locală, fiind mișcat de un alt lucru, și iarăși lucrul

care pune în mișcare este mișcat de un alt lucru miș-
cat, și acela de altul, și așa mai departe mereu, în
mod necesar există un Prim motor și nu se poate
merge la infinit33.

Întrucât Primul Mișcător nu este corporal, el nu cau-

zează mișcarea ca un agent fizic, ci ca un obiect al
dorinței sau al iubirii, așadar ca o cauză finală: „…cauza
finală imprimă o mișcare în același fel în care obiectul
iubirii pune în mișcare pe cel care iubește acest obiect”34.
Aristotel se întreabă dacă Dumnezeu este potență
sau act și răspunsul este definitoriu: Dumnezeu este
act pur, pentru că dacă ar fi potență, atunci ar putea
să nu treacă niciodată în act și să rămână doar un
Dumnezeu potențial sau virtual, ceea ce ar fi absurd.
Având atributul raționalității, Dumnezeu este imuabil,
indivizibil, fără întindere (nematerial), sinonim cu Bi-
nele suprem. Fiind „Gândirea ce se gândește pe sine”,
„activitatea se confundă cu fericirea sa”35. Dumnezeu
este ființa separată de lucruri, nu ființa comună aces-
tora:

Dacă există undeva elementul divin, el nu poate fi decât

într-o astfel de fire nemișcătoare și separată. E natural
doar ca știința cea mai de seamă să aibă ca obiect do-
meniul cel mai vrednic de slavă36.

33
Aristotel, Fizica, 242 a.
34
Aristotel, Metafizica, 1072 b.
35
Aristotel, Metafizica, 1072 b.
36
Aristotel, Metafizica, 1026 a.

60
 ARISTOTEL

De asemenea, trebuie să citim însă în Aristotel și

faptul că Dumnezeu se definește prin viață, chiar dacă
viața pare a se reduce tot la contemplație:

Dar și viața îi revine divinității, căci actul inteligenței

este viața, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar
acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viața des-
ăvârșită și veșnică. De aceea și definim pe Dumnezeu
ca o Ființă eternă desăvârșită, așa că noțiunea de viață
și de veac nesfârșit și veșnic sunt atribute inerente lui
Dumnezeu, căci la aceasta se reduce, în definitiv, divi-
nitatea37.

În concluzie, Dumnezeu este Ființa prin excelență

și toate ființele tind spre El.

37
Aristotel, Metafizica, 1072 b.

61