MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE CIVILĂ

CATEDRA ŞTIINŢE MANAGERIALE, SOCIO-UMANE

ȘI COMUNNICARE PROFESIONALĂ

FILOSOFIA SCOLASTICĂ ȘI PROBLEMELE PRINCIPALE.

TOMA d’ AQUINO

Referat la Logica juridică

a studentei gr. DFT-214,
învățîmânt cu frecvenţa la zi
Mungiu Snejana
Consultant ştiinţific:
Simion Roşca,
doctor în filosofie,
profesor universitar interimar

Chişinău 2021
 CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................3
Ce este filosofia scolastică ?....................................................................................4
Filosofia Scolastică medievală...............................................................................4
Cadrul teologiei scolastice: Universităţile..............................................................6
Curentele gândirii scolastice..................................................................................8
Gânditorii scolasticii..............................................................................................9
Toma d’Aquino, teolgul scolasticii.......................................................................13
CONCLUZIE.........................................................................................................18
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................19
 INTRODUCERE
Filosofia este o știință care stabilește multe probleme care trebuie
abordate. Toate acestea sunt specifice, iar multe dintre ele sunt extrem
de complexe. Această disciplină are o structură complexă și, prin
urmare, este dificil să se determine care sunt problemele de durată sau
contemporane ale filosofiei. Totul depinde de direcția sa.

Scolastica defineşte gândirea bisericii catolice din evul mediu.

Literatura acestei gândiri a încercat să pună filosofia în slujba teologiei
pentru a îndreptăţi dogmele teologice prin filosofie. Dictonul scolasticii
era: ,,Filosofia este slujnica teologiei’’.[1]

Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din

cuvântul grecesc schole, care înseamnă un loc unde se învaţă.[2]
Termenul scolastic era aplicat profesorilor de la scola lui Carol cel Mare
şi învăţătorilor medievali care foloseau filosofia în studiul teologiei.

[1] Bunaciu Ioan, Curs de Apologetică, p.25

1

[2] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225

2
 Ce este filosofia scolastică ?
Cuvântul „scolastic” provine din latinescul „scholasticus”, care
înseamnă „cel care predă sau învață la școală”. Filosofia scolastică
constă în aceasta curent filozofic medieval și, de asemenea, teologic,
care a folosit o parte din filosofia clasică greco-latină pentru a înțelege
sensul religios al creștinismului.

Putem spune că filosofia scolastică desfășurat în universități (în

facultățile de teologie și arte) și este tradus literal ca „filosofia
școlarilor” (adică de la profesori universitari).

De fapt, a fost forma predominantă de filozofie între secolele XI și

XVI, care a rămas prezentă în universități în perioada modernă și până în
prezent.

Acest curent de filozofie și teologie a predominat în gândirea

medievală. Dar, concret, când s-a dezvoltat filosofia scolastică? A fost
pe tot parcursul Evului Mediu, în principal în domeniul creștinismului,
deși s-a dezvoltat și în tărâmurile arabe și evreiești.

Mai mult, dacă ne concentrăm asupra Occidentului creștin, putem

vorbi de filozofie medievală, similară cu filosofia scolastică, dar care în
acest caz ar cuprinde atât filozofia, cât și teologia, ambele predate în
perioada menționată a Evului Mediu.

Filosofia Scolastică medievală

În umbra marilor catedrale ale goticului şi în liniştea plină de
reculegere a mănăstirilor se dezvoltă în secolele IX-XIII o puternică şi
bogată gîndire filosofică, ce poarta numele de scolastică. Scolastică este
o noţiune derivată din latină, schola însemnând şcoală, care desemnează
acea tendinţă din filosofie şi teologie care, începând din perioada tardivă
a Evului Mediu, a încercat să explice şi să facă înţelese fenomenele
supranaturale ale revelaţiei creştine cu ajutorul raţiunii umane. Aceasta
se remarcă printr-un spirit mai larg şi mai deschis, care o face maleabilă
si permeabilă în faţa valorilor gîndirii antice. În primul rînd faţă de
Aristotel, marea revelaţie a scolasticii.

Principalele dogme ale teologiei creştine fiind odata elaborate de

"parinţii bisericii", urmeaza acum sistematizarea si susţinerea acestor
dogme prin argumente logice, care să faca posibilă răspîndirea lor largă
în mase, precum şi înţelegerea lor exactă în sensul cerut de Biserică, spre
a putea feri religia oficiala de pericolul ereziilor ce ar fi putut s-o
submineze din interior. Apare tendinţa sufletească de a întelege raţional
religia dar, în acelaşi timp, fără a fi însoţita, în plan intelectual, de teama
că aceasta ar putea fi neadevarată. Această tensiune interioară a
termenilor între care se zbate şi pe care încearcă sa-i concilieze, credinţă
şi adevăr, face şi drama sufletească a scolasticii, izvorul măreţiei şi
slăbiciunii sale. Mai ales cu începere din secolul al XIII-lea scolastica se
caracterizează prin efortul susţinut de a-l încorpora în sistemul gîndirii
teologice pe Aristotel. Dar este vorba de un Aristotel ajustat, interpretat
şi deformat în conformitate cu interesele Bisericii. Aceasta se petrece,
oarecum, în dauna platonismului ce dominase patristica şi secolele
imediat următoare, şi înseamna, de fapt, a găsi o formulă de gîndire
suficient de largă, în care să poată încăpea alaturi de Augustin şi
Aristotel.
 Din acesta din urmă se preia, în mod deosebit, silogismul ca
instrument de demonstraţie, aşezat în serviciul raţionalizării dogmelor.

Cadrul teologiei scolastice: Universităţile

Scolastica este perioda precursoare reformei care sa caracterizat
dezvoltarea culturii şi a universităţilor. Învăţământul din timpul lui Corol
cel Mare (768-814) şi în secolele X-XI în scolile mănăstireşti şi de
catedrală.

În sec. XII, şcolile de catedrală au devenit cele mai înalte cadre de

pregătire pentru studenţi. Demnitarul catedralei (cancelarul) preda
cursanţilor avansaţi cele şapte arte liberare şi teologia. Alţi învăţători îi
instruia pe scolarii mai tineri în studiul gramaticii latine. Studenţii din
aceste scoli erau pregătiţi mai ales pentru slujbe clericale. Cancelarul
acorda licenţa de învăţător, act care a precedat acordarea gradului
universitar de mai târziu. În sec. XI, scolile de catedrală fruntaşe din
Europa erau cele din Lion, Paris, Chartes, Colonia (Koln).

Scolile de catedrală au culminat prin întemeierea universităţilor.

Termenul latin „universitas” (totalitate, comunitate, asociaţie) era folosit
pentru a denumi o breaslă sau o corporaţie, fie a profesorilor fie a
scolarilorcare se organiza pentru a-şi apăra drepturile în faţa autorităţilor
oraşului. Universităţile din Europa de nord au fost organizatede în bresle
de profesori, pe când în Italia, breslele au fost formate din studenţi.
Primele universităţi au obţinut o cartă de la papă, cale întemeiate ulterior
şi-au cerut carta de la puterea seculară. Printre cele mai importante şi
cunoscute universităţi au fost: Bologna, Salerno, Padua în Italia;
Sorbona, Montpellier şi Toulouse în Franţa; Oxford şi Cambridge în
Angria si Salamanca în Spania.

La universităţi erau predate cele Sapte arte liberare, un sistem de

învăţământ constituit în epoca romană târzie, şi considerat necesar
pentru formarea unei persoane instruite. Cele sapte discipline intelectule
se împărţeau în două cicluri:

– Trivium (cele „trei căi”)- Gramatica logica şi retorica

– Quadrivium (cele „patru căi”)- Aritmetica, muzica, geometria şi

astronomia.

Studile pentru obţinerea titlurilor de licenţiat şi ” magister” tindeau

să fie dominante în logică şi în filozofie. În facultăţile care acordau titlu
de doctor se preda medicina, dreptul şi teologia.
 Curentele gândirii scolastice

1. Realismul: În evul mediu timputiu prevala idealismul platonic,

– concepţia că în mintea lui Dumnezeu există idei, forme perfecte sau
esenţe, ca de pildă omul sau onoarea; iar lucrurile perfecte pe care le
percep oamenii în fapt corespund acestor idei (numite universalii).
Realiştii credeau în realitatea acetor idei sau universalii, susţinând
principiul „universalia ante rem” (universaliile există înaintea lucrurilor
create). Mai întâi Augustin şi apoi Aslem au aplicat această concepţie
teologiei.

2. Realismul Moderat: Aristotel a avut o cocepţie mai moderată

cu privire la natura realităţii. El a susţinut că univesaliile au o existenţă
obiectivă dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele şi
în gândirea lor. Această concepţie a fost rezumată în evul mediu în
expresia „universalia in rem. Scolasticismul medieval care accepta
concepţia lui Aristotel era cunoscută sub numele de realism moderat.
Abelard şi Toma d’Aquino pot fi clasificaţi drept realişti moderaţi sau
concepualişti, cum mai sunt numiţi uneori.

3. Nominalişti: Scolasticii medievali cunoscuţi sub numele de

nominalişti au fost opuşi atât realiştilor cât şi realistilor moderaţi. Ei
susţineau că universaliile erau doar nume folositoare pentru a vorbi
deapre lume. Concepţia lor era exprimată în expresia „universalia post
rem”. Adevărurile sau ideile generale nu au o existenţă obictivă în afare
minţii, dipotrivă ele sunt idei subiective dezvoltate in minte ca rezultat
alobservării lucrurilor particulare.
 Gânditorii scolasticii
Aslem. (cca1033-1109), arhiepiscop de Cantembury, este cunoscut
astăzi ca filozof şi teolog. Ideea lui despre legătura raţinii cu credinţa a
fost rezumată în expresia credo ut intelligam[3] (cred ca să cunosc).
Aslem a aplicat raţunea la verificarea credinţei în două mari opere.
Monologion este în esenţă o argumentare inductivă de la efect la cauză a
existenţei lui Dumnezeu. Acestă argumnetare cosmologică poate fi
exprimată după cum urmeză: omul se bucură in viaţă de multe bunuri.
Aceste bunuri sunt o reflecţie a Binelui suprem prin care există totul.
Deorece este de neconceput regresul infinit cauza tuturor trebuie să fie
Cel pe care noi îl numim Dumnezeu.

Lucrarea ,,Proslogion’’ a lui Aslem este o agumentare deductivă a

existenţei lui Dumnezeu. Această argementare cunoscută sub numele de
argumentare ontologică, poate fi rezumată astfel: fiecare are în conşiinţa
sa o idee despre o Fiinţă supremă perfectă, Această idee trebuie să
corespundă unei realităţi care are o existenţă obiectivă, deoarece o fiinţă
care nu are o existenţă obiectivă nu poate fi perfectă. Deasemenea fiinţa
aceasta trebuie să fie de asemenea natură încât una mai mare decât ea să
nu poată fii concepută. Deoarece nu poate fi concepută o ideea mai mare
decât ideea de Dumnezeu ca fiinţă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie
să fie această realitate.

Cea mai mare lucrare a lui Aslem se intitulează „ De ce a devenit

Dumnezeu om?” Aslem a răspuns că păcatul face să acumuleze o datorie
faţă de Dumnezeu pe care oamenii nu ar putea să o plătească ei înşişi
niciodată. Însă moartea lui Hristos a fost atât de preţioasă încât a dat
[3] ibiderm2, p. 229
3
satisfacţie maistăţii rănite a lui Dumnezeu şi a câşigat o răsplată. În
consecinţă Tatăl a dat mântuire în contul meritelor lui Isus Hristos.
Astfel Aslem a introdus ideea de merit şi recompense.

Abelard (1079-1142). A fost un învăţător dinamic şi deosebit vestit

pentru capacitatea sa intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la
Universitatea din Paris străngea au devanit atât de calebre încăt la orele
lui avea mii de studenţi. În contrast cu Aslem el susţinea ideea inelligo ut
credam (cunosc ca să cred).

Principala sa scriere este Sic et non (da şi nu). Această carte este
formată din 158 de afirmaţii ale părinţilor bisericii aranjate astfela încăt
să arate vederile lor pro şi contra în legătură cu anumite idei. În felul
acesta Abelard a reuşit să scotă în evidenţă contradicţiile ce existau între
părinţii bisericii, în speranţa că metoda lui va rezolva acete contradicţii.

Albert Magnus (11921280) cunoscut ca „doctorul universal”

datorită cunoştinţelor sale neobişnuit de vaste. Principalele lui opere,
compendii de teologie si de creaţie tratează ştiinţa teologică şi ştiinţa
naturii într-un efort de ale reconcilia.

Petru Lombard a scris cele patru cărţi de asfirmaţii, un manual de

teologie popular în evul mediu. Sentinţele lui Lombard a fost una dintre
cele mai populare scrieri scolastice .

Prima dezbatere teologică

 Scolastica s–a evidenţiat prin dezbateri care au redeşteptat viaţa
intelectuală în Occident şi au contribuit la extinderea vocabularului şi
profunzimii gândirii creştine.

Despre substanţa euharistiei. Discuţia a pivotat în jurul cuvintelor

de consacrare rostite în timpul liturghiei: „acesta este trupuil meu, acesta
este sângele meu” la acestă controversă a participat Berebgar, un elev al
lui Fulbert de Chartes, ajuns înăţător la scola de catedrală din Tours.
Acesta susţinea că are loc o schimbare reală în aceste elemente însă
această scimbare este spirituală iar pâinea şi vinul nu-şi schimbă
substanţa. Lanfranc şi alţi teologi au polemizat cu el, crezând că
substanţa profundă a pâinii şi vinului se schimbă în sângele şi trupul lui
Hristos. Pe când „accidentele” (aparenţele) rămâneau aceleaşi la gust,
vedere şi miros. În timpul unei controverse lungi înverşunate (1045-
1080) a apărut termenul de „transubstanţiere”, pe care la definit
Lanfranc[4]. Berengar a fost condamnt şi silit să-şi renege părerile.

[4] ibidem5, pp.320,321
4
 Ce probleme abordează?

Tema centrală a filosofiei scolastice este problema existentă între

credință și rațiune, și este inclus în toate manualele, propozițiile și
textele care trebuie citite de absolvenții în teologie sau de cititorii /
amatorii care doresc să fie instruiți în ea.

Mai exact, misiunea sa este de a coordona credința și rațiunea, deși

rațiunea a fost întotdeauna subordonată credinței, așa cum putem vedea
printr-una dintre frazele sale reprezentative: „Philosophia ancilla
theologiae”, care înseamnă „Filosofia este slujitorul teologiei”. Dar
subiectele tratate de filosofia scolastică merg mult mai departe, întrucât
gândirea scolastică era foarte largă și nu avea o singură linie la care
aderă diferiții autori. De fapt, putem vorbi despre trei mari teme sau
probleme, în special discutate de filosofia scolastică, și acestea au fost
următoarele.

1. Problema universalelor

Această întrebare are legătură cu existența reală sau nu a

conceptelor abstracte. Putem găsi, în cadrul filosofiei scolastice, două
mari grupuri de scolastici; cei care neagă existența reală a conceptelor
abstracte (așa-numiții „nominaliști”) și cei care o afirmă (așa-numiții
„realiști”).

2. Relația dintre credință și rațiune

Din filosofia scolastică, se înțelege că rațiunea este o facultate

naturală prezentă la toți oamenii, care, în plus, face parte din revelația
lucrurilor. Pentru scolastici, credința trebuie să fie rațională pentru a fi
adevărată și de aceea una dintre sarcinile lor este să demonstreze
credința prin rațiune.

În acest sens, relația dintre credință și rațiune este o altă temă

centrală a acestui curent de filozofie și trebuie să fie această relație de
colaborare.

Toma d’Aquino, teolgul scolasticii

Toma d’Aquino (cca1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”.

S-a născut într-o familie nobilă din Aquino (Italia), în 1225. Educat la
Monte Cassino şi la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr
dominican impotriva dorinţei părinţilor lui, şi s-a devotat studiului.

Scopul său urmarit in filosofia scolastica era impacarea religiei cu

filosofia. Această învățătură se întemeiază pe urmatoarea ideie: Ceea ce
nu poate fi dovedit cu ajutorul rațiunii nu are nevoie să fie crezut.
Credința intervine numai acolo unde rațiunea nu ajunge. În filosofia lui
d`Aquino obiectul principal al cunoașterii este Dumnezeu, a cunoaște
adevărul înseamnă a cunoaște pe Dumnezeu. El a încercat să
argumenteze existența lui Dumnezeu cu ajutorul rațiunii formulând 5
dovezi:

1. Trebuie să existe primul motor;

2. Trebuie să existe prima cauza;
3. Totul în lume e întimplător și necesară o substanța absolut
întrebuincioasă;
4. Trebuie să existe o ființa perfectă;
 5. Existența raționalului în natură.

Dupa d`Aquino tot ce exista în afara de Dumnezeu este creat de el

din nimic. Dumnezeu creaza lumea și în prezent în fiecare clipa,
Dumnezeu este veșnic ca o ființă supremă absolută și perfectă. Omul
este unitatea substanțială dintre trup și suflet, iar sufletul este forma și
forța trupului. Dupa d`Aquino exista 3 tipuri de suflet:

1. Sufletul vegetativ la plante;

2. Sufletul senzitiv la animale;
3. Sufletul rațional la om.

d`Aquino respinge ideea Platonică precum că sufletul a preexistat

trupului, el se creaza în același timp trup + suflet. Învățătura lui
d`Aquino a exercitat o influență esențială în gândirea filosofică, în epoca
modernă apare o noua învățătura neotomism. În anul 1879 sistemul lui
d`Aquino a fost declarat de Papa de la Roma ca filosofie oficială a
catolicismului.

Învăţătura prodigioasă a lui Toma d’Aquino a fost aplicată la

problema integrării noii filosofii naturale a lui Aristotel.în teologia
revelată a Bibliei, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Făcând aceasta
el a luat poziţia realismului moderat, devenind principalul scriitor
scolastic care a susţinut această poziţie. El credea că pe tărâmul natural,
folosind logica şi raţiunea lui Aristotel, omul poate ajunge la adevăruri
ca acelea legate de existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Pe
de altă parte când este vorba de idei ca Întruparea şi Trinitatea, creaţia în
timp şi păcatul omul poate ajunge al adevăr numai prin credinţa în
revelaţia lui Dumnezeu în Biblie, aşa cum era ea interpretată de Biserică.
Toma s-a stăduit să sintetizeze cele două domenii ale credinţei şi ale
raţiunii într-o totalitate de adevăruri în marea sa lucrare intitulată
Summa Theologiae (Sinteza teologiei).[5]

„Summa Theologiae” constă în trei mii de articole incluzând

peste 600 de întrebări, organizate în trei părţi majore. Ea a fost destinată
să fie o expunere sistematică a întregii telogii.

Prima parte care discută, care discută existenţa şi natura lui

Dumnezeu, pune accentul pe fiinţa lui Dumnezeu. Trinitatea şi lucrarea
Trinităţii în creaţie sunt deasemenea puse în discuţie.

A doua parte tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma

remarcă natura moralităţii şi a vituţilor şi scoate în evidenţă că voinţa
omului este subjugată de păcat, şi că ea nu este total predispusă la rău.

Cea de-a treia parte este în legătură cu Hristos care este văzut
drept Calea noastră către Dumnezeu; Această parte accentuează
Întruparea lui Hristos, viaţa, moartea şi învierea Lui. El încheie cu o
dicuţie despre cele şapte sacramente instituite de Hristos drept conduite
ale harului.

Vestitele lui „cinci căi” au fost încercări de a dovedi existenţa lui

Dumnezeu prin raţionamente întemeiate pe ceea ce se poate cunoaşte din
lume. Însă această „teologie naturală” ne învaţă foarte puţin despre
Dumnezeu şi nimic care să nu fie clar şi din Scriuptură. El a elaborat
unul dintre sistemele de gândire cele mai consecvente lăuntric care au

[5]https://valentindedu.wordpress.com/2008/10/07/principiile-teologice-ale-filosofiei-scolastice/
5
fost imaginate vreodată dar aceasta nu s-a bucurat de acceptarea
universală nici măcar în vremea lui. Motivul pentru care a fost cel mai
aspru criticat era faptul că nu a recunoscut că raţiunea şi revelaţia se
contrazic adesea între ele.[6]

Totuşi peste ani, opera lui Toma şi-a căştigat întâietatea în gândirea
Romano-Catolică, păstrându-şi-o până în prezent. La conciliul de la
Trent (1545-1563), contrareformatorii au folosit lucrarea lui d’Aquino
pentru a-şi redacte decretele lor iar în 1989, papa Leon XIII a declarat
thomismul (teologia lui Toma) enern valabil.

[6] Valeriu Andreescu, Curs de Istoria creştinismului, vol2, p.335

6
 CONCLUZIE
În Occident, în momentul culminant al evului mediu, întregul
învăţământ era în mâinile bisericii, iar marii gânditorii erau toţi călugării
şi clericii. Gândirea lor se sprijinea pe fundamentul antic: filosofia
greacă, Biblia şi scrierile părinţilor bisericeşti. Contribuţia scolaştilor
consta în a pune acestea într-un sistem logic. Cercetarea credinţei ar fi
pentru ei căutarea unei formulări logice.

Ceea ce aveau în comun oamenii scolii era un anumit stil sau un amunit
mod de gândire iar nu ao serie uniformă de credinţe. Tehnica scolastică
de prezentare a unor afirmaţii contradictorii cu privire la o preoblemă şi
apoi de rezolvare a lor pe calea raţiunii a fost folosită de Toma
d’Aquino7.

Epoca scolastică s-a evidenţiat prin următoarele caracteristici:

 A pregătit un cadru pentru pregătirea tinerilor în ştiinţele teologice:

universităţile.

 A dezvoltat o metodă logică de sistematizare a teologiei şi găndirii

creştine.

 A încercat reconcilierea revelaţiei creştine cu știința.

 A încercat reconcilierea teologiei cu filosofia.

 A favorizat dezvoltarea culturii.

Scolastica a fost o perioadă importantă în istoria teologiei şi culturii

europene. Seminţele scolasticii au germinat mai târziu şi au favorizat
progresul academic in plan teologic şi filosofic.
7
[7] https://valentindedu.wordpress.com/2008/10/07/principiile-teologice-ale-filosofiei-scolastice/
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu Valeriu, Curs de Istoria Creştinismului, ITP, 2000

2. Bunaciu, Ioan, Curs de apologetică, UBR, 2003
3. Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, SMR Oradea-
1997
4. Dedu Valentin , Principiile teologice ale filosofiei scolastice, 2008
5. https://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia
medievala/scolastica-71688.html
6. https://biblioteca.regielive.ro/referate/filosofie/filosofia-scolastica-
medievala-toma-d-aquino-180905.html