Cultura

teologică în
Apus în secolele
XI-XV

Scolastica, spiritualitatea
medievală
Premisele unei rapide dezvoltari
• Dominat de spiritul Reformei de la Cluny, de Universități și de ordinele călugărești, Apusul
își va desfășura în această epocă viața sa bisericească și activitatea teologică într-un fel cu
totul deosebit de cel al Răsăritului.
• Către anul 1000 după perioada de bulversări produse de populațiile noi care apar în Europa
Apuseană, odată cu așezarea acestora și convertirea lor la Creștinism, începe o epocă de
stabilitate, între rezultatele căreia trebuie amintite: un notabil spor de populație și o
reurbanizare a acestei părți a continentului european.
• Prosperitatea care însoțește această nouă stare de lucruri, se va manifesta pe plan religios
prin înmulțirea numărului Catedralelor și mănăstirilor.
• Numărul școlilor a crescut foarte mult și cu înmulțirea lor a început să se aplice metodele
logicii și dialecticii la discutarea problemelor teologice, fapt care va duce la o nouă și
fertilă dezvoltare intelectuală. Întrucât ea a luat ființă în școli, această mișcare este
cunoscută sub numele de scolastică.
Cearta Universaliilor
• Dezvoltarea scolasticii a fost inaugurată și însoțită de discutarea naturii
universaliilor sau cearta universaliilor.
• Raportul dintre cugetare și viață, între idee și realitate.
• Au existat trei răspunsuri la această problemă sau trei concepții:

1. Realismul (exemplu la T. Scotus Eriugena)

- la baza conceptelor generale (universalia) se află o esență generală,
diferită de lucrurile individuale... ele fiind prin urmare adevăratele lucruri
din care se ivește particularul

2. Nominalismul (exemplu la W. Occam), conform căreia conceptele

generale nu sunt decât simple cuvinte – nomina, voces

3. Realismul moderat (de exemplu la Toma d'Aquino) conform căreia

conceptele generale există în mod real... dar numai în lucrurile individuale”.
Excesele unei
teorii
Această dispută a universaliilor a
influențat dezvoltarea teologică.
Realismul extrem poate duce la
panteism, dar pe de altă parte
ușurează înțelegerea transmiterii
păcatului originar și înțelegerea
Bisericii ca realitate a cărei
autorități nu depind de oameni.
Nominalismul extrem tinde să o
vadă pe aceasta ca totalitatea
credincioșilor, de la care ierarhia
acesteia își dobândește autoritatea.
Controversa euharistica
Cea dintâi controversă scolastică a fost controversa euharistică din secolul al
XI-lea.
Aceasta a început ca urmare a afirmației lui Berengar de Tours, potrivit căreia
elementele euharistice nu se transformă și că Hristos este prezent în acestea
doar „în mod intelectual”, adică spiritual.
Dacă culoarea și gustul pâinii și vinului se păstrează după consacrare,
înseamnă că și esența lor se păstrează pentru că accidentele nu pot fi separate
de substanță. Pâinea și vinul devin sacrament, adică semn al Trupului și
Sângelui Domnului care sunt în cer.
Lui Berengar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezența reală a lui Hristos în
Euharistie și prefacerea elementelor.
Metoda dialectică a lui Berengar a fost folosită de Anselm de Canterbury
(1033-1109), care a ucenicit și și-a scris primele tratate la Mănăstirea lui
Lanfranc de la Bec.
În 1093 el a ajuns arhiepiscop de Canterbury.
Marile idei ale lui Anselm de Canterbury
(1033-1109)
• Bazată pe primatul credinței, metoda lui Anselm era înrudită cu cea a lui
Augustin, care spunea: „dacă nu crezi nu vei înțelege”. El va afirma: „ego non
intelligo ut credam, sed credo ut intelligam”. Metoda lui Anselm, din lucrările
sale (Monologhion, Prosloghion, Cur Deus homo) era de a ridica o problemă
teologică și de a o rezolva pe baza Scripturii, a Sfintei Tradiții cu ajutorul rațiunii.
• Pe această linie trebuie amintit mai întâi argumentul ontologic despre existența
lui Dumnezeu (dezvoltat în Prosloghion). Această denumire i-a fost dată mai
târziu de către Im. Kant.
• Anselm își extrage argumentul pentru existența lui Dumnezeu din presupunerea
că atunci când spunem Dumnezeu noi concepem o ființă mai mare decât alta
nu există. Dar El trebuie să existe în realitate și numai în concepția noastră pentru
că altfel am concepe altceva și mai înalt.
• Argumentul lui Anselm a stârnit discuții, călugărul Gaunilo afirmând că existența
a ceva nu poate fi dovedită prin perfecțiunea sa (ex. cu insula).
Teoria satisfactiei
• Tot atât de cunoscută este și teoria lui Anselm privitoare la soteriologie, pe care a
dezvoltat-o în Cum Deus homo, numită teoria satisfacției.
• Potrivit lui Anselm, scopul Întrupării nu a fost acela de a elibera pe om din robia
diavolului și de a plăti datoria față de acesta. Datoria trebuie plătită față de
Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, a ierta fără a i se da satisfacție ar fi însemnat să
accepte dezordinea. Omul este incapabil să ofere satisfacție pentru păcatul său.
• Cel mult el se poate comporta drept, dar în felul acesta el își face doar datoria. Trebuie
mai întâi să fie învins diavolul și acest lucru îl poate face cineva fără de păcat, ceva
imposibil pentru om, care este născut în păcat.
• Prin urmare, omul este incapabil să ofere satisfacție lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu
poate oferi satisfacție care să împace onoarea sa rănită. Pe de altă parte, din partea
omului se așteaptă să ofere satisfacție pentru păcatul său. Deci, această satisfacție
trebuie să fie oferită de către Dumnezeu Omul.
 Petrus Abelard (1079-1142)
• Contemporanul mai tânăr al lui Anselm, a fost un dialectician preocupat nu
de crearea unui sistem teologic, ci de a dezvolta argumentul dialectic în
sprijinul credinței și de aceea silogismul celui dintâi devine la el Inteligo
ut credam.
• În problema universaliilor el a văzut soluția în a nu le mai socoti pe acestea
lucruri, întrucât nu există prin ele însele. Dar pe de altă parte, ele nu sunt
doar simple sunete, ci sunt reale, în felul în care forma există în materie, dar
nu există independent de materie.
• În lucrarea sa Sic et non el și-a propus să ajungă la adevăr prin cercetarea
rațională a diferitelor opinii. Abelard așează în paralelă 158 de întrebări la
care unii au răspuns afirmativ iar alții negativ, fără a le încerca să le împace.
„Prin îndoială ajungem la cercetare, iar prin cercetare percepem adevărul”.
• Această metodă a fost numită îndoiala metodică. Aceasta a fost „cea dintâi
expunere cuprinzătoare a teologiei ca știință mai degrabă decât ca
meditație... o piatră de hotar pe calea spre sistemele secolului al XIII-lea”.
Universitatile
• Cele mai vechi universități au fost cele din Salermo, Bologna și
Paris. Cele dintâi au fost „mai cu seamă practice în accentul lor
și neeclesiastice în origine și caracter”.
• Universitatea de la Paris, întemeiată în 1200 de regele Filip al
II-lea, recunoscută de papa Inocențiu al III-lea a fost de la
început strâns legată de Biserică.
• Ea s-a dezvoltat din școlile existente acolo în secolul al XII-lea
și mai ales din școala catedrală la care predase Abelard.
• Existau aici patru facultăți: Arte, Drept, Medicină și Teologie.
Fiecare student trebuia să o facă cea dintâi ca să poată urma pe
urmă pe una din celelalte trei. Cursurile la Arte erau de șase ani
(patru + două de magisteriu).
• La Teologie cursurile durau opt ani: doi pentru dialectică, doi
pentru studierea Scripturii și apoi patru pentru didactică și
disputație.
• Venirea reprezentanților ordinelor călugărești la Universități, în
special la Paris și Oxford, a sporit prestigiul acestora.
Albertus Magnus (1206-1280)
• A fost dascălul lui Toma D'Aquino și cu care este asociat de
istorici în crearea așa-numitului aristotelism creștin.
• Fiind mai degrabă eclectic decât original, profesorul de la
Paris, numit și „doctor universalis”, autor al unei Summa
Theologiae s-a remarcat mai ales prin distincția pe care a
făcut-o între filosofie și teologie.
• „Teologia are de-a face cu revelația, filosofia cu experiența
naturală.
• Aceasta înseamnă că niciuna dintre ele nu poate acționa ca
explicare pentru cealaltă”.
Toma D'Aquino (1225-1274)
• Ucenicul lui Albert cel Mare, dominican și el a fost numit Prințul
scolasticii și Doctor angelicus pentru că darurile sale intelectuale s-au
unit la el cu o spiritualitate profundă.
• Comparat cu dascălul său, se spune despre Toma că este inferior celui
dintâi datorită amplorii cunoștințelor și îndrăznelii creatoare de
concepții, dar îl depășește pe dascăl prin claritatea și precizia gândirii
prin profunzimea speculației teologice și vigoarea sistemului său.
• Toma a stabilit o distincție între adevărurile care pot fi cuprinse cu
rațiunea (filosofia) și cele de dincolo de ea (teologia).
• În timp ce filosofia este o știință autonomă, care poate ajunge la
limitele rațiunii umane, teologia studiază adevărurile revelate ce nu
pot fi puse la îndoială.
• În privința universaliilor el a fost un realist moderat.
Dovedirea existentei
lui Dumnezeu
Toma D'Aquino a respins teza lui Anselm că existența
lui Dumnezeu este evidentă în sine spunând că aceasta
trebuie dovedită și oferă cinci căi pentru ea:
• din existența mișcării (primul mișcător),
• fiecare lucru are o cauză (prima cauză),
• fiecare lucru este contingent (și-a primit existența de
la altul),
• din existența diferitelor grade de perfecțiune,
• din ordinea din univers.
• cunoașterea lui Dumnezeu prin analogie (Analogia
entis): creaturile sunt asemănătoare lui Dumnezeu.
Alti printi ai Scolasticii
• Ioan Duns Scotus (1260-1308), supranumit
Doctor subtilis afirmă că ținta cunoașterii
umane este ființa, existența pur și simplu.
Aceasta în timp ce unii spuneau că este
Dumnezeu iar alții esența lucrurilor
materiale.
• Despre argumentele lui Toma D'Aquino a
spus că sunt fizice și nu metafizice. El
combină elemente ale argumentului lui
Anselm cu cele ale lui Toma.
• A acceptat teoria lui Anselm privitoare la
soteriologie. Satisfacția adusă lui Dumnezeu
nu era o necesitate. Dumnezeu a vrut să-l
mântuiască pe om în felul acesta.
• Ioan Bonaventura (1217-1274), profesor la
Universitatea din Paris, general al ordinului
franciscanilor, cardinal episcop de Albano.
• Gândirea sa s-a caracterizat printr-o orientare
mai mult spre Platon și Augustin decât spre
Aristotel. În consecință el a manifestat tendința
augustiniană de a adapta cunoașterea la
credință, de a nega pentru experiența materială
vreun rol în procesul de ajungere la credință.
• Cunoașterea vine din iluminarea Logosului.
Toate științele sunt rânduite spre cunoașterea
lui Dumnezeu și deci ele culminează în
teologie. Pentru înclinația sa spre mistică a fost
numit Doctor seraphicus.
Duns Scotus Bonaventura
Metafizica trebuie despărțită de teologie
• William Ockham (-1349), profesor la
Oxford.
• Opera principală: Centiliquim theologicum.
• Adept al nominalismului, el susține că în ce
privește cunoașterea lui Dumnezeu aceasta
se poate face numai prin credință.
• Cardinalul Petru Damian; cel care a
codificat dreptul canonic
• Bernard de Clairvaux.
Mistica medievala
În cuprinsul istoriei au existat forme mistice care nu au avut caracter religios. Pe de altă parte atunci
când a început să fie asociată cu religia au existat forme de viață mistică în religii ca: hinduism,
budism, iudaism.
Despre Platon se afirma că prin precizările pe care le-a făcut în ce privește raportul dintre ființă și
devenire, dintre permanență și schimbare a contribuit la dezvoltarea terminologiei misticii.
O contribuție și mai mare a adus neoplatonianul Plotinus (205-270). El a făcut posibilă interpenetrarea
tradiției teologice despre relația dintre Dumnezeu și lume cu concepția filosofică despre raportul dintre
ființă și devenire [...].
Părintele misticii apusene este socotit Fericitul Augustin (354-430).
Pe fundalul concepției sale despre Dumnezeu și om el a accentuat necesitatea stării de umilință din
partea omului pentru ca prin har să poată primi în sine pe Dumnezeu Cel întrupat în Hristos. Potrivit lui
Augustin, experiența mistică este un proces continuu care nu se oprește niciodată.
Mistica apuseană și-a extras elemente din scrierile autorului răsăritean cunoscut sub numele de Dionisie
Pseudo-Areopagitul (sec VI)
Bernard de Clairvaux
(1090-1153)
• Contemporan al lui Anselm de Canterbury
și Abelard.
• În opoziție față de Abelard și în mod mai
radical decât Anselm, Bernard a afirmat nu
numai Credo ut Intelligam, ci că multe din
adevărurile de căpătâi și cele mai profunde
ale credinței sunt accesibile doar prin
experiență mistică personală.
• Pentru el unitatea dintre Dumnezeu și om
se exprimă cel mai bine prin dragoste
(caritas) și astfel el a scris un comentariu
la Cântarea Cântărilor.
Printul misticii medievale.
Johannes Eckhart (1260-1327)
• Cunoscut ca Meister Eckhart a fost cel mai mare mistic german al Evului Mediu și unul din cei mai
mari mistici ai Creștinătății.
• Călugăr dominican de la vârsta de cincisprezece ani el a studiat la Koln unde se pare că l-a avut ca
dascăl pe Albertus Magnus căruia i-a fost ucenic și Toma D'Aquino.
• A studiat și apoi a fost profesor la Paris, fiind socotit unul din marii învățați ai vremii sale.
• Meritul lui Meister Eckhart este acela de a fi încercat „să transpună în chip minunat tezaurul
adevărurilor tradiționale în limba inimii și a sentimentului, într-o proză creatoare și a face să fie trăite
adevărurile religioase fundamentale în forța și profunzimea lor originală”.
• Pe de altă parte Meister Eckhart a contribuit la crearea unei baze proprii misticii.
• Teologia sa mistică este de un accentuat caracter trinitar. El afirmă că Nașterea Fiului și Purcederea
Duhului Sfânt din Tatăl sunt procese veșnice. În felul acesta Fiul poate să se nască și în sufletele
noastre.
• Eckhart face distincție între Dumnezeu și Dumnezeire. În experiența mistică nașterea lui Dumnezeu în
sufletul omului constituie începutul unei experiențe fără de sfârșit care duce pe creștini dincolo de
Dumnezeu spre Dumnezeire, unde domnește liniștea și unitatea absolută.
Alti mistici medievali
Johannes Tauler (1300-1361)
• Dominican ca și Eckhart, a fost unul din marii
predicatori ai Evului Mediu, predicând în
primul rând pocăința. El vorbea despre cele
cinci răni ale lui Hristos care îi învață pe
creștini cum să se lepede de sine și cum să
sufere.
• El a pus accentul pe Liturghie ca bază a
misticii creștine și pe realitatea Bisericii –
Trupul tainic, mistic al lui Hristos, care
reconstituie viața lui Hristos în lume.
• se năștea un alt mare reprezentant al teologiei mistice
Antologiile de literatură mistică reproduc
Prima sa predică la Praznicul Crăciunului în
care vorbește despre cele trei nașteri ale lui
Hristos în veci din Tatăl; în istorie din Sfânta
Fecioară Maria și în sufletul omenesc.
Jan van Ruysbroeek (1293-1381)
• de origine flamandă care s-a stabilit la Brussels unde trăia
un unchi de al său.
• La vârsta de cincizeci de ani, dorind să se dedice unei
vieți de rugăciune și contemplare, s-a retras într-o pădure
din apropierea Brussels-ului unde a scris lucrarea
Podoaba căsătoriei duhovnicești. Aceasta este una din
cele mai mișcătoare descrieri a progresului vieții
lăuntrice. Acest proces are trei faze: a curățirii, a
iluminării și a unirii.
• La data când van Ruysbroeek se apropia de sfârșitul vieții
Tomas de Kempis (1380-1471), [...] autorul lucrării De
imitatione Christi (1420), cartea cea mai mult tradusă și
tipărită după Sfânta Scriptură. La noi ea a fost mai întâi
tradusă (în slavonă) de Udriște Năsturel, traducere urmată
de multe altele în românește, sub titlul Urmarea lui
Hristos.
Timeline-ul culturii teologice Occidentale
Metafizica trebuie
despărțită de teologie
Bernard de Clairvaux
NOMINALISMUL argumentul ontologic Meister Eckhart
REALISMUL Teoria satisfactiei Johannes Tauler
REALISMUL MODERAT „dacă nu crezi nu vei înțelege” Jan van Ruysbroeek

Cearta Controversa Anselm de

Universitatile Mistica
Universaliilor Euharistica Canerbury

Elementele euharistice se Universitatea de la Paris

tranforma in mod intelectual. Albertus Magnus
Berengar de Tours, Lanfranc, Toma D'Aquino
Anselm de Canterbury
Scolastica