ÎNCERCĂRI DE UNIRE

A BISERICILOR ÎN
SECOLELE XI-XIV
CUM FUNCȚIONA MECANISMUL DE UNIRE A BISERICILOR ÎN EVUL MEDIU?
PRELIMINARII
 
• Prezența turcilor în Asia pe teritoriile pe care le-au cucerit de la Imperiul Bizantin, îi va determina pe mulți împărați
bizantini să încerce o apropiere de Roma, negociind chiar și o unire bisericească cu aceasta în schimbul unui ajutor
militar substanțial.
• Papalitatea la rândul ei, a încercat să folosească situația grea în care se aflau bizantinii pentru a-și atinge scopurile
ei. Astfel, împăratul Mihail Dukas (1071-1078), cel care a urmat pe tron după bătălia de la Manzikert, s-a oferit să
mijlocească o unire bisericească în schimbul unui ajutor din partea apusenilor.
• Papa Grigorie al VII-lea n-a putut concretiza ajutorul pe care intenționa să-l trimită bizantinilor datorită conflictului
său cu nomazii și cu împăratul Henric al IV-lea.
• Împăratul Alexios I Comnenul a militat pentru o uniune politică creștină.
• În timpul domniei sale au trecut prin Constantinopol cruciații celei dintâi acțiuni de acest fel în timpul papei Urban
al II-lea. Mai târziu papa Pascal al II-lea i-a scris împăratului arătând că singura condiție a „unirii” este recunoașterea
prealabilă, necondiționată și totală a primatului papal, fără de care nu se poate discuta nimic.
 ACTORII DIALOGULUI ECUMENIC
• Ca și Petrus Grossolanus, Anselm de Canterbury era convins
că dreptatea este de partea latinilor în problema care va sta
în centrul discuțiilor și anume aceea a lui Filioque, dar spre
deosebire de cel dintâi Anselm îi va aborda pe colegii
UNIREA BISERICEASCĂ bizantini într-un spirit umil și conciliant.
SE PUTEA REALIZA PE • Se pare că în timpul șederii la Constantinopol, Anselm a avut
DOUĂ CĂI: mai întâi mai multe discuții și dezbateri neoficiale.
• După acestea, la 10 aprilie 1136 a avut loc o dezbatere
1. fie printr-un acord între papă și
oficială între Anselm și Niceta de Nicomidia, unul dintre
împărat,
principalii profesori ai Academiei Patriarhale.
2. fie printr-o înțelegere între • Dezbaterea publică s-a desfășurat cu permisiunea
bizantini și latini în cadrul unui
împăratului Ioan al II-lea și a patriarhului Leon, în fața bisericii
sinod.
Sfânta Irina din cartierul pisan al orașului, aflată tocmai în
spatele catedralei Sfânta Sofia. Aspectul procedural a fost
supravegheat de către silențiarii de la Palatul Saon; au existat
și stenografi. Traducător a fost Moses de Bergaux, bun
cunoscător al literaturii grecești și latine, (a existat problema
traducerii mot a mot sau a sensului).
DISCUȚII PE TOATE PLANURILE
• În anul 1112 Pascal al II-lea a trimis la Constantinopol o
misiune din care făcea parte și Petrus Grossolanus,
arhiepiscop de Milano care a avut acolo o discuție publică
pe tema unirii afirmând că cei care nu acceptă învățătura
apuseană despre Filioque îl fac pe Fiul inferior Tatălui și
credința lor prezintă lipsuri. De fapt schimburi
diplomatice, a căror principală misiune a fost unirea
bisericească au avut loc și dinspre Răsărit spre Apus, între
1100 și 1135 înregistrându-se șase acțiuni de acest fel.
• Anul 1135 a fost cel în care călătorea spre Constantinopol
episcopul Anselm de Havelberg în fruntea unei delegații a
împăratului german Lothar al II-lea pentru a încheia un
pact militar cu împăratul bizantin Ioan al II-lea Comnenul
împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei.
• Pentru că discuțiile politice se prelungeau,
Anselm a avut timp să cerceteze problema care
îl interesa mai mult și anume de ce latinii și
bizantinii nu se înțelegeau în chestiuni de
credință și de practică religioasă. Problema unirii
bisericești va sta în centrul atenției sale în timpul
șederii în capitala Imperiului Bizantin.
• Anselm a afirmat că a venit la Constantinopol
să învețe despre credința bizantinilor și pe
aceștia credința proprie și s-a comparat pe sine
și pe Niceta cu cei doi ucenici pe drumul spre
Emaus.
LA AFIRMAREA DE CĂTRE ANSELM A
ÎNVĂȚĂTURII DESPRE FILIOQUE, NICETA A
RĂSPUNS CĂ:
• Nu există autoritate scripturistică, sinodală sau rațională în sprijinul acestei învățături; ea distruge
„monarhia” (unicul principiu al dumnezeirii). Dacă s-ar accepta Filioque rezultatul ar fi poliarhie sau anarhie.
• Anselm a acceptat argumentul lui Niceta despre monarhie în Dumnezeu însă a respins concluzia conform
căreia ar exista două principii dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul. El a afirmat că Tatăl și Fiul sunt un
singur principiu tot așa după cum ei sunt un singur Dumnezeu.
• Cei doi au mai discutat și despre folosirea azimei și a pâinii dospite în Liturghie.
• Anselm și Niceta au declarat că diferențele dintre ei privesc doar chestiuni minore care nu împiedică
mântuirea sufletelor și și-au exprimat dorința ținerii unui sinod general care să aducă rezolvarea diferențelor
dintre ei.
• În ciuda acestei dorințe, Anselm a spus că autoritatea papei ar fi superioară oricărui sinod. Așadar, existau
două păreri despre autoritate: Papa (în Apus) și Tradiția Bisericii exprimată în sinod (în Răsărit).
DISCUȚIA LUI ANSELM CU VASILE AL
OHRIDEI

• Anselm a mai avut o a doua discuție în Răsărit în anul 1154 când a fost trimis la Constantinopol de către
Frederik I Barbarossa pentru a cere mâna Mariei, fiica sebastocratorului Isaac.
• După împlinirea cu succes a misiunii el s-a oprit la Tesalonic unde a avut o discuție publică cu Vasile de
Ohrida, arhiepiscopul orașului.
• Cei doi au fost de acord că problema cea mai serioasă între Răsărit și Apus era cea a lui Filioque. Anselm
a încercat să-l convingă pe Vasile că Filioque n-ar fi o inovație, ci o dezvoltare legitimă întrucât sinoadele
timpurii n-au completat învățătura despre Duhul Sfânt. Vasile a răspuns arătând că dacă ar fi fost așa la
Filioque ar fi ajuns și răsăritenii. Participanții la discuție s-au despărțit în termeni amicali.
• În 1155 Anselm a fost făcut arhiepiscop de Ravenna.
DISCUȚIILE ÎN TIMPUL IMPERIULUI LATIN
• În noul context creat la Constantinopol în urma cuceririi orașului de către cruciați și a întemeierii
Imperiului Latin de Răsărit au avut acolo câteva discuții între latini și bizantini.
• Chiar în decembrie 1204 cardinalul Petru Capuano a cerut ortodocșilor să se supună urmașului Sfântului
Petru, adică Papei. La acea dată patriarhul Ioan Camateros al Constantinopolului se refugiase la bulgari.
• După moartea patriarhului Ioan în 1206, la 26 septembrie același an a avut loc o discuție între cardinalul
Benedict și monahii din Constantinopol, al căror purtător de cuvânt era monahul Ioan Mesarites, fost
profesor la curtea imperială bizantină.
• Cardinalul le-a cerut bizantinilor să se supună lui Tomasso Marosini, patriarhul latin, dar ei au răspuns
arătând că au avut patriarh pe care l-au pomenit la slujbe, dar acela murind nu mai au patriarh și îl vor
pomeni în continuare pe patriarhul care se va alege după obiceiul Bisericii Ortodoxe.
ROMA CAPUT ECCLESIAE
• A urmat o discuție în legătură cu primatul lui Petru și cu episcopatul acestuia la Roma. Apostolii n-au avut
scaune proprii – au spus bizantinii – pentru că trebuiau să propovăduiască Evanghelia în tot pământul;
fiecare zidea pe învățătura celuilalt. Iacob al Ierusalimului n-a fost unul din cei doisprezece Apostoli, ci unul
din cei șaptezeci de ucenici.
• La afirmația că Roma este capul tuturor bisericilor, ortodocșii au răspuns că ea este prima nu pentru că este
cea mai veche, ci pentru că a fost capitala imperiului.
• Apelul la papă s-a făcut de către răsăriteni atunci când el era de aceeași credință. (Sfântul Atanasie).
Neajungându-se la niciun rezultat, cardinalul i-a învinuit pe ortodocși de nesupunere, fariseism și bârfă.
• O nouă întrunire a avut loc la 2 octombrie 1206. Cardinalul Benedict le-a cerut din nou ortodocșilor să-l
recunoască din nou pe patriarhul latin. Aceștia au răspuns că nu pot recunoaște un patriarh care nu este
ales după canoanele și obiceiurile lor.
• El nu poate fi recunoscut nici chiar dacă papa ar fi de aceeași credință cu ei pentru că un patriarh nu se
amestecă în sfera de jurisdicție a altui patriarh.
DIALOGUL DIN TIMPUL ÎMPĂRATULUI
TEODOR LASKARIS
• Un nou patriarh ortodox a fost ales în 1208, dar nu în Constantinopol, ci la Niceea, în persoana lui Mihail Autoreanus, cel care l-
a încoronat pe Theodor Lascaris ca prim împărat bizantin cu sediul la Niceea. Titulatura lui Mihail era cea de patriarh al
Constantinopolului chiar dacă rezida la Niceea care devenise centrul de gravitație al bizantinilor.
• Împăratul Theodor Lascaris avea de făcut față primejdiei turcești. Pentru că latinii de la Constantinopol îi sprijineau pe turci, el s-
a adresat papei Inocențiu al III-lea cerând să mijlocească o înțelegere cu latinii constantinopolitani.
• Papa trimite în Răsărit pentru a mijloci înțelegerea pe cardinalul Pelagius (Pelayo) Gaitan, episcop de Albaux. Acesta va avea și
discuții teologice. El a avut mai întâi o discuție la Constantinopol cu Nicolae Mesarites (arhiepiscop de Efes) între 15-22
noiembrie 1214. Au existat probleme de protocol, Mesarites fiind nemulțumit de faptul că unii monahi bizantini fuseseră
expulzați din mănăstirile lor. Cardinalul promite să corecteze această situație dacă este adevărată.
• În a doua parte a discuției, cei doi au abordat problema azimelor fără a ajunge la un rezultat concret.
• A doua rundă de discuții între Pelagiu și Mesarites s-a desfășurat în fața împăratului Theodor Lascaris abordându-se tema
primatului papal și cea a lui Filioque cu argumentele cunoscute ale latinilor și ortodocșilor. Mesarites a făcut legatului concesia
de a accepta ca patriarhul bizantin (Irenikos) să fie numit doar Arhiepiscop al Grecilor, ceea ce acesta i-a reproșat lui Mesarites.
NEGOCIERI CARE SPERAU CĂ VOR DUCE LA
PLECAREA LATINILOR DIN
CONSTANTINOPOL
• Urmașul lui Theodor Lascaris, Ioan Dukas Vatatsis (1224-1254) sprijinit de patriarhul Gherman al II-lea erau favorabili
unirii nădăjduind că aceasta va duce la retragerea latinilor din Constantinopol. Prin intermediul unor călugări
franciscani care au venit la Niceea după ce au scăpat de captivitatea turcească, patriarhul Gherman s-a adresat papei
Grigorie al IX-lea în problema unirii.
• Au fost trimiși la Niceea câțiva legați papali care au purtat în 1234 discuții cu ortodocșii (conduși de Nicefor Blemides)
asupra lui Filioque și a diferențelor euharistice, fără să se ajungă la vreun rezultat. S-au înregistrat ieșiri violente de
ambele părți și participanții s-au anatemizat reciproc, înrăutățind raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus. Foarte
aproape de realizarea unei uniri s-a ajuns în ultimii ani ai domniei lui Ioan Dukas Vatatsis când papa Inocențiu al IV-lea
era dispus să sacrifice Imperiul Latin de Răsărit pentru unire, iar împăratul era gata să plătească cu independența
Bisericii Bizantine. Acest pas a fost oprit de moartea în 1254 atât a împăratului de la Niceea cât și a papei.
• Theodor al II-lea Lascaris (1254-1258) a urmat la început politica tatălui său, dar a schimbat-o radical atunci când și-a
dat seama că poate recuceri Constantinopolul fără ajutorul papei oferit în schimbul unirii bisericești. Theodor a murit
în 1258, iar în anul următor tronul a fost uzurpat de Mihail a VIII-lea Paleologul.
 SINODUL UNIONIST DE LA LYON (1274)
În 1261 Mihail al VIII-lea a reușit să recucerească
CATOLICII ȘI LUMEA Constantinopolul.
SLAVĂ După acea dată au început tratative cu Roma pentru a se pune
la adăpost de noi atacuri din partea cruciaților, întrucât papa
În aceeași vreme, sub amenințarea cuceririlor
Urban al IV-lea a început să predice o nouă cruciadă, de data
tătare, marele duce de Suzdal, George al II-lea
s-a adresat papei Grigorie al IX-lea, care în 1232 aceasta antibizantină, pentru a redobândi Constantinopolul.
(sau 1233) l-a numit pe Gerard de Opatow ca
„episcop al Rusiei”. Această numire se încadra
Situația era gravă pentru că în Apus s-a format o coaliție între
în politica papală de latinizare a celor care se Balduin al II-lea (ultimul împărat latin la Constantinopol), Carol
uneau cu Roma. El i-a cerut lui George de de Anjou (1266) rege al Neapolei, la care s-a aliat și Veneția.
Suzdal pe care l-a numit „illustri regi Russiae” să
accepte practicile și obiceiurile latine.
Aceasta a determinat o reacție antilatină și
expulzarea trimișilor catolici din Kiev în 1233 și
din Suzdal în 1237
AJUTOR SAU LEGITIMITATE DIN APUS?
• Confruntat cu această situație, Mihail al VIII-lea s-a adresat papei Grigorie al X-lea, urmașul lui Urban al IV-
lea pentru a porni tratative de unire.
• Acest act, de fapt, reprezenta răspunsul împăratului bizantin la o invitație trimisă de papă de a participa la
un sinod pe tema unirii Bisericilor. Mihail a răspuns favorabil „chiar dacă unirea Bisericii ar fi însemnat
umilirea propriei sale Biserici.
• El considera că este singurul mod de a-și păstra tronul și spera, în mod eronat, că poporul său va considera
că independența politică merită sacrificiul”.
• La sinodul convocat pentru anul 1274, la care trebuiau să participe treisprezece capete încoronate ale
Europei occidentale (dar n-a venit decât unul), Biserica din Bizanț n-a fost, de fapt, reprezentată. Niciun
teolog mai de seamă ca Bekkos, Grigorie de Cipru sau Planudes n-au fost trimiși acolo.
• Cei trei George Akropolites, marele logothet (un fel de prim ministru), Gherman al III-lea, fost patriarh al
Constantinopolului și Teofan, mitropolitul Niceii l-au reprezentat pe împărat și nu pe patriarh (Iosif I) sau
Sfântul Sinod, ai cărei membrii, în majoritate, se opuneau unirii.
SINODUL DE LA LYON 1274
• La sinod a fost invitat și marele teolog Toma de Aquino căruia i s-a încredințat sarcina
de a tine un cuvânt prin care să combată „erorile” răsăritenilor. Lucru pe care n-a mai
ajuns să-l facă pentru că a murit în drumul său spre Lyon. Prezent acolo a fost totuși
cardinalul Bonaventura, care a rostit predica despre unitatea Bisericii.
• Participanții bizantini au sperat ca la sinod să aibă loc veritabile discuții teologice,
ceea ce nu era în planul papei.
• La sărbătoarea Sfințiilor Petru și Pavel, papa a săvârșit Liturghia în catedrala din Lyon,
în cadrul căreia a fost rostit Crezul în latină și apoi în greacă, cu adaosul Filioque.
• O săptămână mai târziu, la 6 iulie a fost citită declarația oficială de unire și
Akropolites a rostit jurământul de supunere față de Biserica Romei în numele
împăratului. De fapt, el adusese mărturisirea de credință, alcătuită de papă și
semnată de Mihail al VIII-lea. Filioque a fost din nou rostit, de data aceasta de două
ori.
• Patriarhul Iosif s-a opus încă înainte de sinod acestei practici opuse tradiției
răsăritene. În 1273, într-un memoriu către împărat, patriarhul atrăgea atenția asupra
faptului că un acord nu poate fi realizat dacă diferențele teologice care au produs
schisma nu sunt discutate într-un sinod. În centrul discuțiilor ar fi trebuit să stea
problema lui Filioque. Și, de fapt aceasta a fost cea dintâi întrunire a unor
reprezentanți bisericești din Răsărit și Apus în care problema apare, fără ca totuși să
aibă loc o discuție pe această temă, o dezbatere pro și contra.
COMPROMISURI MARI, CÂȘTIGURI MICI
• Atitudinea patriarhului Iosif l-a neliniștit pe împărat întrucât acesta era cel dintâi patriarh din timpul domniei
sale după ce îi înlăturase mai întâi pe Arsenie și apoi pe Gherman al III-lea. În așteptarea rezultatelor întrunirii
de la Lyon, Iosif a fost trimis încă în ianuarie 1275 la o mănăstire, împăratul dându-și seama că va trebui să
numească pe altcineva.
• Aflând de cele hotărâte la sinod patriarhul s-a retras din scaun și locul său a fost luat de către Ioan Bekkos.
Inițial opus unirii, Bekkos a fost întemnițat și convins
prin coerciție să accepte ideea unirii. Ieșit din închisoare acesta a crezut că a găsit formula de compromis
afirmând că unii părinți răsăriteni au formulat o doctrină asemănătoare lui Filioque prin expresia: „De la Tatăl
prin Fiul”, expresie care se referea la trimiterea temporală a Duhului Sfânt în lume.
• Dar opoziția față de unirea acceptată la Lyon nu s-a limitat la unii oameni ai Bisericii.
• Însăși sora lui Mihail al VIII-lea, Evloghia s-a numărat printre opozanți declarând că ar fi „mai bine să piară
domnia fratelui meu, decât puritatea credinței”.
• După acesta declarație ea s-a refugiat la fiica sa Maria, care era căsătorită cu țarul Bulgariei.
O ATMOSFERĂ TOT MAI RECE
ÎNTRE
RĂSĂRIT ȘI APUS
• Situația s-a agravat în timpul urmașilor lui Grigorie al X lea: Inocențiu al IV-
lea și Nicolae al III-lea, care au cerut clerului bizantin un jurământ de
fidelitate față de Roma și mărturisirea deschisă a lui Filioque, precum și
acceptarea unui cardinal care să rezide la Constantinopol pentru a putea
controla Biserica Răsăriteană.
• Unirea a fost proclamată solemn la Constantinopol la 6 ianuarie 1275 cei
care nu o acceptau urmând să fie excomunicați.
• Și au existat tot mai mulți antiunioniști, măsurile luate împotriva lor au fost
tot mai severe. Închisorile au fost umplute cu călugări, preoți și laici acuzați
de trădare pentru opoziția lor față de unire. Unii dintre conducătorii opoziției
au fost orbiți, mutilați sau exilați, unii fiind chiar rude ale împăratului.
• Un lucru la prima vedere curios a fost lista de deosebiri între ortodocși și
catolici: botezul printr-o singură cufundare, semnul crucii făcut cu cele cinci
degete, celibatul, lipsa bărbilor. Astfel de lucruri erau mai ușor de înțeles
decât problemele de natură dogmatică, așa cum este Filioque. Apar lucrări
care înfățișează dialoguri imaginare între răsăriteni și apuseni (ex: ortodoxul
Banagiote și catolicul Azymites).
AU CREZUT LATINII ÎN UNIREA
BIZANTINILOR?
• Dar cu toată cruzimea tratamentului aplicat oponenților unirii,
Mihail al VIII-lea n-a reușit să înlăture îndoielile noului papă
Martin al IV-lea, ales în 1281. De neam francez, acesta a
început să încline spre conaționalul său Charles de Anjou.
• După ce îl excomunică pe împăratul bizantin, papa își dă
consimțământul pentru o nouă cruciadă împotriva Imperiului
de Răsărit. Charles câștigă și sprijinul Veneției și al statelor
balcanice pentru plănuita acțiune în Răsărit.
• Ceea ce părea o acțiune măreață sfârșește printr-o înfrângere
tragică nu la Constantinopol, ci acasă la Palermo ca urmare a
acțiunii numită vesperele siciliene (30 martie 1282) când
populația s-a răsculat (cu sprijin bizantin și spaniol) și a ucis
două mii de soldați francezi.
ÎMPĂRATUL MOARE TRIST

• La doar opt luni după aceasta, în decembrie 1282 a murit și

împăratul Mihail al VIII-lea.
• Fiul său Andronic al II-lea n-a ezitat de fel în a lua măsuri
menite să înlăture urmările politicii religioase a tatălui său.
• La 26 decembrie 1282 patriarhul Ioan Bekkos a fost internat
într-o mănăstire și fostul patriarh Iosif I a fost reașezat în
scaun.
• Dar în martie 1283 Iosif a murit și succesor al său a devenit
Grigorie de Cipru.
VINDECAREA RĂNILOR DE LA LYON

• La rândul său Grigorie de Cipru a convocat un sinod în 1285 care s-a ținut în biserica Vlacherne pentru a
discuta impactul Lyonului.
• De la acest sinod ne-a rămas vestitul Tomos de la Vlacherne, creația patriarhului Grigorie, considerat de
unii teologi ca fiind egal în autoritate cu sinoadele ecumenice. Patriarhul Grigorie și-a dat seama că la
baza dezacordului în privința lui Filioque stau abordările diferite ale misterului Treimii.
TOMOSUL DE LA VLACHERNE 1285
• În ce a constat contribuția patriarhului Grigorie?
• Pentru a explica afirmația unor părinți răsăriteni despre purcederea Sfântului Duh de la Tatăl prin Fiul, el nu s-
a mulțumit cu explicația despre manifestarea temporală a Duhului.
• Potrivit lui, în cadrul vieții lăuntrice a Treimii, alături de modul de subzistență există și un mod de
manifestare. În timp ce prima arată derivarea cauzală sau existența personală a Duhului doar din Tatăl, a
doua arată felul cum el există prin Fiul, pentru că el strălucește și este manifestat prin Fiul. La această relație
veșnică ca ipostază a Fiului și Duhului Sfânt s-au referit Părinții.
• De fapt, acest punct de vedere va fi aprobat mai târziu de sinoadele palamite: „Manifestarea lui Dumnezeu
este o purcedere energetică naturală ad extra a dumnezeirii comune, un mod de viață dumnezeiască distinct
atât de Ființă cât și de persoane”.
RELAȚII TOT MAI RECI ȘI SPORADICE
• În tot timpul domniei Andronic al II-lea, Biserica din Bizanț a ignorat total
Biserica Romei. Timp de peste patruzeci de ani n-a mai avut loc nicio
legătură directă între Bizanț și Roma.
• Reluarea contactelor se va realiza în anul 1339 în timpul lui Andronic al
III-lea (1228-1341) nepotul lui Andronic al II-lea.
• În contextul amenințărilor turcești, teologul bizantin Nicefor Gregoras a
recomandat ținerea unui sinod de unire.
• În 1339 împăratul l-a trimis pe Varlaam Calabritul la papa Benedict al XII-
lea la Avignon cu misiunea de a încerca să obțină aprobarea papei pentru
convocarea unui sinod de unire. El înțelegea acest sinod ca pe o
Concordia discordantium adică o înțelegere între greci și latini pe baza
căreia ei pot să fie în dezacord.
• În această călătorie în Apus, Varlaam n-a avut niciun mandat din partea
Bisericii de Răsărit.
• Benedict a respins această propunere și le-a cerut conducătorilor
bizantini să meargă în Apus să fie învățați acolo „credința cea adevărată”.
UNIREA ÎMPĂRATULUI IOAN AL
V-LEA DIN 1355
• Un schimb de opinii pe tema convocării sinodului de unire a avut loc în 1347 la
Constantinopol între împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino și preotul roman
Bartolomeu. Acest proces a fost subminat în 1355 de către împăratul Ioan al V-lea
Paleologul care în secret a acceptat doar în ceea ce îl privea pe el, unirea cu Roma. Al
doilea fiu al său, Manuel al II-lea trebuia trimis la Roma ca ostatic. Toate acestea le
făcea în speranța unui ajutor militar împotriva turcilor.
• În anul 1366 au avut loc la Constantinopol discuții între Paul de Smirna (titularul latin
al Constantinopolului) și fostul împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino, călugărit cu
numele de Ioasaf. Au discutat pe tema convocării unui sinod al unirii. La acesta
trebuiau să participe toți ierarhii din cadrul Patriarhiei Constantinopolului, patriarhii
celorlalte scaune răsăritene: catolicosul Georgiei, patriarhul de Târnovo, arhiepiscopul
Serbiei și mitropolitul Kievului.
• Paul insista ca unirea să se realizeze de către împărat. Ioasaf i-a arătat că doar un
sinod poate face acest lucru, întrucât mulți ortodocși trăiau în alte țări decât Imperiul
Bizantin.
• Paul a fost apoi de acord cu convocarea sinodului și s-a fixat chiar și data deschiderii
acestuia între iunie 1367 și 31 mai 1369. Acesta nu a avut loc datorită opoziției
papalității față de ideea unui sinod.
O PAPALITATE TOT MAI NEPUTINCIOASĂ
• Dar în curând schisma papalității care a început în 1378 va duce la
considerarea și în Apus a sinodului ca modalitate de rezolvare a
problemei unității.
• Manuel al II-lea (1391-1425) a călătorit doi ani în Apus după 1394 și
a abordat din nou problema unirii.
• Manuel l-a sfătuit pe fiul său, Ioan al VIII-lea Paleologul, să
continue, să studieze și să facă planul pentru un asemenea sinod ca
mijloc de speriere a turcilor, dar să nu realizeze unirea pentru că
aceasta ar duce la o schismă și mai rea de data aceasta în Bizanț
care l-ar slăbi și mai mult în fața primejdiei turcești.
• Delegații bizantine au fost trimise la Konstanz (1414-1418) și Basel
(1431-1449).
• Toate aceste încercări n-au dus la niciun rezultat pentru că ele erau
pornite doar din rațiuni politice.