VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LUI CONSTANTIN-CHIRIL ŞI METODIE

PR E ZE NTAR E C R ONOL OGI C Ă

815 d. Hr. – Se naşte Metodie, primul din cei şapte copii ai familiei grecului Leon
(v.sl.Leon[). Acesta îndeplinea funcţia de locţiitor al strategului oraşului Sa-
lonic 1 . Deoarece în regiunea Salonicului trăia o populaţie slavă compactă, iar
numeroşi locuitori ai urbei greceşti erau bilingvi, există motive întemeiate
pentru a accepta ideea că Metodie, ca şi Constantin, stăpânea – pe lângă limba
greacă – şi idiomul slav bulgaro-macedonean vorbit în zonă 2 .

827 – Vine pe lume Constantin, ultimul din copiii familiei Leon. Cei doi fraţi se
instruiesc în oraşul natal, vădind de mici aplecare spre învăţătură. Mai târziu,
Metodie va ajunge la Constantinopol, unde se va orienta spre studierea
dreptului, familiarizându-se totodată cu problemele administraţiei de stat.

841 – După moartea tatălui (841/2), de educaţia lui Constantin se ocupă Theoctist,
logothet al curţii imperiale 3 . Constantin vine în capitala Bizanţului şi este dat la
şcoala ce funcţiona într-unul din palatele imperiale (Magnaura), la care aveau
acces doar fiii înalţilor dregători, fiind frecventată mai târziu şi de viitorul îm-
părat Mihai al III-lea. Aici are parte de învăţătura unor dascăli de elită, între
aceştia numărându-se Leon Matematicul şi Fotios, viitor patriarh. Cu timpul,
Constantin se adânceşte în studiul gramaticii şi retoricii, al dialecticii şi
filozofiei antice greceşti („laice”, nerecunoscută oficial de biserică) 4 , ca şi în
lectura textelor homerice. El se simte atras în mod deosebit de scrierile sfinţilor
părinţi ai bisericii, în primul rând de cele ale lui Grigorie de Nazianz (Grigorie
Teologul sau Bogoslovul, cca. 330-390) – pentru care avea un adevărat cult –,
ale lui Vasile cel Mare (329-379) şi Ioan Gură de Aur (cca. 340-407), ca şi de
cele aparţinând altor reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii creştine răsăritene,
între care Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschinul, Theodor Studitul ş.a.

842 – După moartea împăratului Theophilos (829-842), văduva sa Theodora

guvernează ca regentă în numele fiului ei nevârstnic Mihail al III-lea (n.836).
Ea dispune convocarea sinodului bisericesc care îl demite pe patriarhul
Constantinopolului Ioan al VII-lea Gramaticul (834-842, m.847), înverşunat
susţinător al iconoclasmului, înscăunându-l pe ieromonahul Methodios (842-
847). Aplicând deciziile sinodului, noul patriarh desfiinţează pentru totdeauna
interdicţia de închinare la icoane impusă credincioşilor şi practica distrugerii
lor în biserici 5 .

843 – Metodie este numit guvernator („arhonte”) al provinciei macedonene cu

populaţie slavă Strymion (valea râului Struma) 6 . Va rămâne în această funcţie
până în anul 856.

849 – Constantin devine diacon, fiind curând hirotonisit preot şi ocupă pentru scurt
timp însemnata funcţie de bibliotecar şi arhivar patriarhal 7 , ajungând astfel unul
din colaboratorii apropiaţi ai patriarhului Ignatios (847-857).

850 – Dezamăgit de intrigile de la curte, Constantin se retrage la mănăstire, dar la

insistenţele protectorului său Theoctist acceptă să predea filozofia la Şcoala su-
perioară ecleziastică din capitala Bizanţului 8 , devenind coleg de catedră cu
fostul său dascăl Fotios.
851 – Constantin face parte dintr-o misiune diplomatică trimisă de curtea din
Bizanţ la califul saracenilor (arabilor) Mutawakkil (domnie între 847-861), care
îşi avea reşedinţa la Samarra. Misiunea urma să-l determine pe domnitor să-şi
îmbunătăţească relaţiile politico-diplomatice cu Bizanţul şi să renunţe la
persecutarea creştinilor din califat. Constantin participă la o animată dispută
teologică cu imamii şi învăţaţii arabi ai curţii, apărând cu argumente extrase din
Biblie valorile credinţei creştine în confruntarea cu cele ale islamului. Revenit
la Constantinopol, el îşi reia activitatea la catedră.

855-856 (înc.) – În urma unei lovituri de palat, Theodora este înlăturată de la

cârma statului şi trimisă la mănăstire. Frâiele guvernării sunt preluate de
Bardas, unchiul lui Mihail al III-lea. Nemulţumit de atitudinea de ostilitate a
intransigentului patriarh Ignatios, care nu se sfia să-l critice în public, Bardas
convoacă un sinod bisericesc ce îl demite pe Ignatios şi îl alege patriarh pe
Fotios (858-867, al doilea pontificat între 877-891), fostul dascăl al lui
Constantin 9 . Deoarece Theoctist, protectorul său şi principalul sfetnic al
regentei Theodora, este asasinat de adversarii săi politici, Constantin îşi pierde
sprijinul pe care îl avea la curte şi se vede nevoit să părăsească
Constantinopolul.

856 – Metodie renunţă la funcţia de guvernator şi se retrage la una din mănăstirile

complexului monastic ridicat în secolul al VIII-lea pe muntele Olympos din
Bithinia (nord-estul Asiei Mici, nu departe de oraşul Bursa de astăzi;
v.sl.Olómp[/Olómb[). Îmbracă rasa de călugăr şi se consacră vieţii
duhovniceşti. Lui i se alătură curând şi Constantin.

860-861 – Constantin şi Metodie revin în viaţa publică, desigur cu concursul lui

Fotios. Ei participă la o misiune diplomatică trimisă de curtea bizantină la
hazari – o populaţie turcică organizată într-o formaţiune statală (kaganat) ce se
întindea din Crimeea până în nordul Caucazului, cu capitala la Itil (în apro-
pierea oraşului Astrahan de astăzi). Scopul misiunii era acela de a-l convinge pe
kagan, aliat al Bizanţului 1 0 , să exercite presiuni politico-diplomatice şi militare
asupra Cnezatului Rusiei Kieviene care în 860 declanşase un puternic atac
armat asupra Constantinopolului, cu greu respins de bizantini.
În drum spre reşedinţa temporară de la Semender (lângă Derbent) a
kaganului, ei ajung în oraşul Herson de la Marea Azov, unde zăbovesc mai mult
timp din cauza iernii. Aici cei doi descoperă miraculos rămăşitele pământeşti
ale sfântului Clement (lat. Clemens, v.sl. Kliment[), din anul 90 cel de-al
patrulea episcop al Romei (după sfântul Petru, Linus şi Araclet), care fusese
exilat acolo în anul 98 din porunca împăratului Traian, fiind martirizat în anul
101.
Prezenţa lui Constantin în cadrul misiunii se explică şi prin faptul că
Bizanţul dorea să-i aducă la creştinism pe domnitorul hazar şi pe membrii curţii
acestuia, adică să-i convingă să renunţe la credinţa iudaică pe care la începutul
secolului al IX-lea o îmbrăţişaseră oficial cercurile conducătoare din stat,
adoptând cărţile sfinte ale evreilor şi, evident, ca limbă a cultului religios,
ebraica 1 1 . Domnitorul hazar a admis ca, în prezenţa sa în calitate de moderator,
Constantin să expună principiile credinţei şi învăţăturii creştine, după care să
aibă loc o dezbatere teologică liberă cu rabinii şi cu alţi învăţaţi ai curţii. Pe
plan religios, misiunea bizantină n-a înregistrat succesul scontat, desigur din
motive care n-au depins de elocinţa şi puterea de persuasiune a lui Constantin,
 ele trebuind căutate în situaţia politică internă a statului hazar din acea vreme.
Mai important este însă faptul că în timpul şederii sale la Herson, dar şi după
aceea, Constantin şi-a perfecţionat cunoştinţele de ebraică, în bună măsură şi
cele de arabă, studiind nu numai cărţile fundamentale în aceste limbi, ci şi
sistemele grafice orientale (scrierile ebraico-samariteană, arabă, etiopiană şi
coptă) 1 2 .
Potrivit legendei, la Herson Constantin a găsit o evanghelie şi o psaltire
scrise cu litere „ruseşti”, informaţie mult timp dezbătută şi care a dat naştere la
interpretări diverse 1 3 . Tot acolo ei au aflat de existenţa maghiarilor, în acel timp
aşezaţi în stepele dintre Nipru şi Don, de unde nu peste multă vreme au fost
siliţi să migreze spre vest, sub presiunea pecenegilor 1 4 .

861 – După înapoierea la Constantinopol, Constantin revine la catedră, de data

aceasta la Şcoala de studii teologice nou înfiinţată de Fotios pe lângă biserica
cu hramul Celor doisprezece apostoli. Neacceptând propunerea patriarhului de
a-l numi arhiepiscop, Metodie se statorniceşte ca egumen al mănăstirii Polihron
de la poalele muntelui Olympos.

862-863 (înc.) – În capitala Bizanţului soseşte o solie din Principatul Marii

Moravii, trimisă de Rostislav (domnie între 846-870) şi asociatul său la tron
Svatopluk (singur domnitor între 871-894), care îi era nepot de frate 1 5 . În
mesajul solilor era formulată rugămintea ca Mihail al III-lea să trimită în
principat oameni învăţaţi care să grăbească procesul de creştinare a slavilor
moravi prin introducerea slavei ca limbă a cultului religios, să scrie cărţile
trebuincioase pentru propovăduirea credinţei creştine în rândul populaţiei
slavo-morave, să organizeze viaţa bisericească şi să instituie în stat normele de
drept canonic şi laic, axate pe principiile învăţăturii creştine 1 6 . Se pare că solia
avea şi un substrat diplomatic: prin strângerea legăturilor cu împăratul bizantin
în vederea unei eventuale alianţe, principii moravi urmăreau să-l determine pe
Mihail să acţioneze mai energic împotriva ţaratului bulgar al lui Boris (domnie
între 852-889), ce se învecina la sud-est cu Marea Moraviei şi era ostil acesteia.
Ei sperau ca schimbarea politicii Bizanţului să conducă la slăbirea presiunii
militare pe flancul sud-estic al statului morav. Totodată Rostislav se gândea să
întemeieze o biserică oficială a statului, supusă controlului său direct,
independentă de episcopatele bavareze, punând astfel capăt imixtiunii
Imperiului Franc de Răsărit în treburile interne ale Marii Moravii ce se
manifesta şi sub forma misiunilor de creştinare venite din Apus prin episcopia
de la Passau şi arhiepiscopia din Salzburg 1 7 .
Îndeplinind rugămintea principilor moravi, împăratul Mihail încredinţează
această misiune apostolică lui Constantin şi Metodie.

863 – Cei doi fraţi pleacă în principatul morav, însoţiţi de un număr de ucenici,
dintre care unii, originari din Macedonia, erau vorbitori de limbă slavă 1 8 .
Pentru a-şi putea desfăşura viitoarea activitate, Constantin întocmeşte
primul alfabet al slavilor – cel denumit glagolitic –, pe care îl foloseşte
deîndată la traducerea din limba greacă în slavă a cărţilor de primă necesitate
pentru oficierea slujbei religioase, ca şi pentru realizarea celorlalte forme de
manifestare a ritualului creştin 1 9 . Încă înainte de a părăsi Constantinopolul, cei
doi conlucrează la scrierea unui evangheliar (sau aprakos-evangelion ) – o carte
de ritual conţinând fragmente (pericope) din cele patru evanghelii, rânduite
după tipicul bisericesc, servind la oficierea slujbei în duminicile şi sărbătorile
din an 2 0 , de asemenea a unui praxapostol – o culegere de pericope din Faptele
 apostolilor, cu aceeaşi utilitate ca şi evangheliarul 2 1 , precum şi la întocmirea
unei culegeri de psalmi 2 2 .

864-867 – Ajunşi în Moravia la începutul anului 864, cei doi apostoli ai slavilor
desfăşoară timp de peste trei ani o susţinută activitate de elaborare în
continuare a cărţilor destinate cultului, paralel cu cea de pregătire pentru viaţa
duhovnicească a tinerilor învăţăcei aduşi cu ei din Bizanţ, ca şi a celor recrutaţi
din rândul populaţiei slavo-morave 2 3 .
Prezenţa lui Constantin şi Metodie în statul morav a stârnit de la început
ostilitatea episcopiei din Passau, căreia principatul îi era subordonat
ecleziastic, dar această adversitate nu a atins momentele de conflict de mai
târziu şi pentru faptul că episcopul Hartwig, suferind (m.866) , n-a găsit puterea
de a interveni cu mai multă hotărâre împotriva celor doi. Situaţia a luat însă o
întorsătură dramatică în anul 866, când noul episcop Hermanrich (lat.
Hermanricus, 866-874), simţindu-şi lezată autoritatea şi deranjat de interdicţia
de pătrundere pe teritoriul morav a misionarilor apuseni, a declanşat o intensă
campanie de defăimare a lui Constantin şi Metodie 2 4 . Între altele ei erau
învinuiţi de erezia de a introduce slava ca limbă liturgică, încălcând astfel
principiul sacrosanct al celor trei limbi recunoscute de biserica Romei 2 5 , precum
şi de neacceptarea dogmei apusene privitoare la sfânta Treime, potrivit căreia
Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul („qui ex Patre Filioque procedit”),
în opoziţie cu cea a bisericii de rit răsăritean care susţinea că Sfântul Duh
descinde numai din Tatăl (prin Fiul: „per Filium”). Fireşte, Constantin şi
Metodie n-au renunţat niciodată la dogma bisericii din Bizanţ.
În Moravia, cei doi izbutesc să traducă integral în slavă principalele cărţi de
cult: ei extind evangheliarul la dimensiunea unui tetraevanghel 2 6 şi realizează
transpunerea integrală din greacă în slavă a Apostolului (denumire prescurtată
pentru Faptele apostolilor) 2 7 , precum şi a Psaltirii 2 8 .
Pentru a marca solemn fericitul eveniment al încheierii traducerii
tetraevanghelului, Constantin a creat o minunată compoziţie în versuri
dodecasilabice nerimate, cu cezură după silaba a cincea sau a şaptea, intitulată
Cuvânt înainte la evanghelie (titlul în v.sl. după primul vers este
Proglas[ ésm[ svêtü évangelú) – un emoţionant elogiu adus învăţăturii
creştine în veşmântul limbii slave 2 9 .
Lui Constantin i se atribuie, de asemenea, următoarele scrieri:
Poruncile sfinţilor părinţi (Zapovhdi svêtyx\ ot]c]) – un text rezumativ
conţinând un număr de instrucţiuni privitoare la pedepsele date de preot
păcătoşilor spre pocăinţă („epitimii”), traduse în slavă dintr-un fel de cod penal
latinesc (lat. poenitentiale ) ce era folosit în Marea Moravie încă înaintea venirii
misiunii chirilo-metodiene 3 0 .
Liturghia sfântului Petru – o transpunere din limba greacă în slavă, în al
cărei adaos sunt cuprinse scurte rugăciuni rostite de credincioşi în timpul sau
după terminarea liturghiei, de pildă la primirea hostiei. Aceste rugăciuni
formează conţinutul Foilor de la Kiev – o copie manuscrisă glagolitică timpurie
(sec.X), reprezentând cel mai vechi text paleoslav păstrat 3 1 .
Ritualul spovedaniei (Yin[ nad[ ispovhdaò§tim[ sê) – un fel de îndrumar
practic folosit de preoţi la săvârşirea tainei spovedaniei 3 2 .
Cuvânt despre aducerea moaştelor preaslăvitului Clement (Slovo na
prenesenie mo§tem] preslavnago Klimenta) – o istorisire făcută pe un ton
apologetic ce relatează descoperirea la Herson în 861 a rămăşiţelor pământeşti
ale sfântului papă-martir. Redactată iniţial în greacă, scrierea a fost tradusă
apoi de Constantin în limba slavă 3 3 .
 Lege de judecată pentru laici (Zakon[ sôd]nyi lúd]m[) – reprezintă cea
dintâi scriere slavă cu conţinut juridic 3 4 . Este o traducere în limba slavă, pe
alocuri ad-litteram, a unui compendiu de legi grecesc ( Ecloga < gr. Έκλογη
„Culegere”), scris în secolul al VIII-lea, în vremea împăraţilor bizantini Leon al
VIII-lea Isaurul şi Constantin al V-lea Copronimul. Versiunea slavă, al cărei
original nu s-a păstrat, a fost foarte probabil rodul conlucrării celor doi fraţi,
ştiut fiind faptul că Metodie era un bun cunoscător al dreptului bizantin, acest
lucru demonstrându-l, de altfel, în traducerea sa de mai târziu a Nomocanonului
(vezi infra).
Elaborarea acestei scrieri a fost determinată de necesitatea de a introduce în
practica judiciară a statului morav un sistem de reglementări privind sancţiunile
şi pedepsele pentru încălcarea normelor de convieţuire de către credincioşi,
precum şi pentru săvârşirea unor fapte penale (Capitolul al XVII-lea din
Ecloga). De asemenea, se făcea simţită nevoia aplicării unor norme procedurale,
de pildă cele referitoare la martori. Întrucât situaţia social-politică şi cutumele
din Marea Moravie se deosebeau în destule privinţe de cele din Bizanţ,
Constantin şi Metodie au operat câteva modificări de conţinut în raport cu
originalul grecesc, înlocuind, de pildă, unele pedepse mutilante cu altele mai
blânde. Totodată, ei au introdus câteva completări considerate necesare şi au
renunţat la un număr de prevederi din Ecloga ce nu se potriveau cu specificul
relaţiilor sociale existente în statul morav.
Prin realizarea acestei scrieri şi prin punerea în aplicare a canoanelor pe
care le cuprindea, cei doi fraţi misionari au răspuns în mod strălucit la
solicitarea exprimată în mesajul solilor moravi primiţi în 862/3 de împăratul
bizantin 3 5 .

867 – După patruzeci de luni petrecute în Moravia, Constantin şi Metodie pleacă la

Roma, însoţiţi de un număr de ucenici. Ei doreau să se dezvinovăţească de
acuzele înalţilor clerici bavarezi şi să obţină încuviinţarea papală pentru
activitatea lor. De asemenea, nădăjduiau ca papa să aprobe fiinţarea unei
biserici morave subordonate direct Romei şi să consacre preoţi din rândul
ucenicilor ce îi însoţeau, ei înşişi neavând rangul ierarhic cerut pentru
săvârşirea hirotoniei. Pentru viitorul bisericii morave, asigurarea necesarului
de preoţi constituia, evident, o problemă de primă însemnătate.
În drum spre Cetatea Eternă, Constantin şi Metodie poposesc la reşedinţa de
la Balaton (v.sl. Blatensk[ Kostel], germ. Mosapurch, lat. Urbs Paludarum,
astăzi oraşul maghiar Zalavár) a principelui Koţel (v.sl. Koc]l], domnie între
861-873), fiu al lui Pribina (m.860/1) şi vasal al lui Rostislav. Aici ei se
bucurau de o mare popularitate, iar principele ar fi dorit ca ei să se stabilească
în statul său şi să ajute la organizarea bisericii, în acest scop dându-le spre
învăţătură un număr mare de ucenici.
Oprindu-se la Veneţia, în drumul spre Roma, Constantin poartă o vie dispută
teologică cu reprezentanţii clerului local care îi suspectau pe cei doi de erezie.
În oraş le parvine ştirea despre asasinarea împăratului Mihail al III-lea (la 24
septembrie 867), precum şi invitaţia scrisă de a veni la Roma trimisă de papa
Nicolae I (pontificat între 858-13 noiembrie 867). Ajunşi în oraş, ei nu-l mai
află în viaţă pe Nicolae, ci pe succesorul acestuia Adrian al II-lea (14
decembrie 867-872), care în fruntea unui alai de înalte feţe bisericeşti le face o
primire deosebit de călduroasă.

868 – La începutul anului, un eveniment sărbătorit cu mult fast a fost cel al

înmânării către papă a relicvarului cu moaştele sfântului Clement, act în care
 suveranul pontif vedea o expresie a ecumenismului şi care a sporit atitudinea sa
binevoitoare faţă de cei doi. Pe altarul bazilicii Sfânta Maria (astăzi Santa
Maria Maggiore), cărţile de cult în limba slavă aduse de ei primesc înalta
binecuvântare a sfântului părinte, iar Constantin – singurul cu rang de preot
dintre membrii suitei – oficiază o liturghie în limba slavă în prezenţa papei şi a
înalţilor reprezentanţi ai clerului roman. A urmat consacrarea ca preot a lui
Metodie în bazilica sfântul Petru, iar în martie 868, influentul episcop
Formosus (m.896) 3 6 oficiază serviciul divin de consacrare ca preoţi a lui
Gorazd, Kliment şi Naum, iar ca diaconi a lui Anghelar şi Sava, ucenici din
suita celor doi 3 7 . În bazilicile romane cu hramul sfinţilor Petru, Andrei, Pavel şi
al sfintei Petronela, fiecare din cei patru preoţi nou hirotonisiţi ţine câte o
slujbă religioasă în limba slavă.
În timpul şederii în oraş, Constantin şi Metodie s-au bucurat de sprijinul lui
Anastasius (800-885), bibliotecar al Lateranului (Anastasius Bibliothecarius),
bun cunoscător al limbii greceşti, al episcopului Gauderich de Velletri
(Gaudericus, m.cca. 890) şi al cardinalului Arsenius (m.869) 3 8 .
Spre sfârşitul anului, starea sănătăţii lui Constantin se înrăutăţeşte.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, el se călugăreşte, luându-şi numele monahal de
Chiril (gr. Κυρίλλος, lat. Cyrillus) şi mai trăieşte într-o mănăstire grecească din
Roma doar cincizeci de zile.
În primăvara aceluiaşi an, la Sfântul Scaun soseşte o solie a principelui
Koţel al Balatonului, care solicită revenirea lui Metodie în statul său. În iulie,
papa Adrian îi înmânează lui Metodie epistola Gloria in excelsis Deo (V. Met.,
cap.VIII: Slava k[ vy§]nix[ bogü), adresată lui Rostislav, Svatopluk şi Koţel,
prin care aprobă folosirea limbii slave în biserică. Revenit în Pannonia la curtea
de la Balaton, Metodie este împiedicat de arhipresbiterul Rihpald să-şi
desfăşoare activitatea 3 9 . Pentru acest motiv se reîntoarce la Roma,
încunoştinţându-l pe papă de greutăţile întâmpinate, iar acesta îl numeşte legat
papal („legatus apostolicae sedis a latere”), îl învesteşte arhiepiscop-misionar
(„archiepiscopus pro fide”), încredinţându-i arhidieceza cu sediul la Sirmium
(oraşul Srem de astăzi), pe care o reînfiinţează cu acest prilej 4 0 . Revenit în
Pannonia cu puteri depline, Metodie îl demite din funcţie pe Rihpald, care
refuza să i se subordoneze. Acesta pleacă la Salzburg, unde la îndemnul şi
probabil cu concursul său, cancelaria arhiepiscopiei redactează în latină o
amplă scrisoare de protest, intitulată Epistolă despre convertirea la creştinism
a bavarezilor şi carintienilor (Libellus de conversione Bagoariorum et
Carantanorum), trimisă papei în 871 4 1 .
După trei ani de absenţă din Moravia, Metodie revine la curtea lui Rostislav,
părăsind Pannonia – temporar, credea el –, dar este imediat făcut prizonier de
emisarii lui Carloman, fiul lui Ludovic Germanicul, pe atunci markgraf al
Bavariei (856-876; între 876-880 împărat) şi ai unei coaliţii a episcopilor
bavarezi, fiind întemniţat la mănăstirea Ellwangen din Suabia (Würtenberg).
Deşi supus la presiuni şi umilinţe pentru a renunţa la funcţia de episcop,
Metodie nu capitulează.

870-871 – La începutul anului 870, Svatopluk se numeşte singur stăpânitor al

ţinutului slovac al Nitrei. Secesiunea provoacă mânia lui Rostislav, care
încearcă fără succes să-l înlăture de la putere. În mai, Rostislav este luat
prizonier de Svatopluk şi predat lui Carloman, care invadase cu oaste
principatul morav, numind provizoriu la guvernare doi reprezentanţi ai săi.
Judecat la Regensburg pentru încălcarea jurământului de credinţă făcut
împăratului franc, Rostislav este orbit şi încarcerat, sfârşindu-şi viaţa în
 închisoare (m.cca.876). Mai abil în relaţiile politice cu Carloman, în 871
Svatopluk reuşeşte să ocupe tronul lui Rostislav, să consolideze principatul
Marii Moravii şi să-i extindă influenţa în teritoriile cu populaţie slavă vecine
(Cehia, Luzacia).

873 – Aflând abia în primăvara acestui an despre actul de samavolnicie la care a

fost supus Metodie, noul papă Ioan al VIII-lea (872-882) intervine energic
pentru eliberarea acestuia din detenţie. Numit legat papal, episcopul Paul de
Ancona îi vizitează la rând pe împăratul Ludovic Germanicul, pe Carloman şi
pe arhiepiscopul de Salzburg, Adalwin (m.873), comunicându-le indignarea
papei şi hotărârea acestuia de a-i excomunica în cazul tergiversării eliberării
prizonierului, iar pe episcopii Hermanrich din Passau (m. 874) şi Anno din
Freising (m.875) îi convoacă la Roma pentru a da seamă de fapta nelegiuită
săvârşită. Intervenţia papei a avut efect, iar Metodie este pus în libertate după o
detenţie de doi ani şi şase luni. El se stabileşte la curtea lui Svatopluk,
nemaiputându -se duce în Pannonia, deoarece principele Koţel, sprijinitorul său
constant, nu se mai afla la domnie (după anul 873 despre soarta acestuia nu se
mai ştie nimic, probabil murise). Metodie îşi reia activitatea de propovăduitor
al credinţei creştine şi de elaborare a scrierilor sale.

880 – La insistenţele lui Svatopluk de a hotărî cât mai grabnic viitorul bisericii
morave, papa Ioan al VIII-lea emite bula Industriae tuae, prin care reconfirmă
folosirea limbii slave în biserică, dispunând totodată înfiinţarea arhiepiscopiei
Marii Moravii, în fruntea căreia îl numeşte cu titlu provizoriu pe Metodie. Sub
autoritatea nou createi eparhii urmau să intre dioceza de la Velehrad, condusă
de Metodie, şi cea de la Nitra, pentru care papa îl avea în vedere pe canonicul
german Wiching (lat.Uichingus, m.după 900) – un apropiat al cercurilor
clericale bavareze şi adversar neîmpăcat al lui Metodie.

881 – În epistola sa din 23 martie adresată lui Metodie ( Methodio archiepiscopo

pro fide), papa Ioan îl înştiinţează oficial despre numirea sa ca arhiepiscop al
Moraviei, însărcinându-l cu organizarea celor două episcopii. Nemulţumit de
faptul că a devenit subordonatul ierarhic al lui Metodie, Wiching începe să
asalteze curia papală cu denunţuri, plângeri şi calomnii la adresa superiorului
său, neezitând să se preteze la utilizarea unor false înscrisuri pentru a submina
autoritatea lui Metodie şi a zădărnici activitatea acestuia.
În toamna aceluiaşi an, la invitaţia patriarhului Fotios (aflat în cel de-al
doilea pontificat: 877-886) şi a împăratului Vasile I Macedoneanul (867-887),
Metodie întreprinde o vizită la Constantinopol. La dorinţa patriarhului, doi
diaconi dintre ucenicii care îl însoţeau rămân în capitala bizantină. Nu este
exclus ca unul dintre aceştia să fi fost cel care mai târziu se va stabili la curtea
ţarului Boris-Mihail, fiind cunoscut apoi sub numele de Constantin de la
Preslav (Konstantin Preslavski) – un reprezentant de seamă al grupului de
învăţaţi şi literaţi din capitala ţaratului bulgar, a căror activitate va atinge
momentul de vârf în timpul domniei lui Simeon (893-927) .

882 – În primăvara anului, Metodie revine în Moravia, unde în cei trei ani pe care
îi mai are de trăit îşi continuă activitatea pastorală şi cea de elaborare a
scrierilor sale. Din martie până în octombrie, reuşeşte să realizeze traducerea
cvasi-integrală a Vechiului Testament (cu excepţia Cărţii Macabeilor ,
considerată apocrifă), apelând la ajutorul a doi ucenici ai săi, stăpâni pe
meşteşugul scrierii rapide (v.sl. skoropis]ci – astăzi i-am numi stenografi; V.
 Met., cap.XV), cărora le dictează textul în limba slavă. O anumită parte din
material Metodie o avea redactată sub forma unui parimeinic – o culegere de
citate şi pasaje exemplificatoare din Vechiul Testament, folosită de preoţi la
ţinerea sfintelor lecţiuni duminicale şi în celelalte forme ale activităţii de
propovăduire a învăţăturii creştine în rândul credincioşilor 4 2 .
O realizare însemnată a lui Metodie este Nomocanonul , adică versiunea în
limba slavă a scrierii juridice bizantine din secolul al VI-lea, datorată
patriarhului Ioan Scolasticul (565-577), intitulată Synagoga. Ea reprezenta o
colecţie a 87 de capitole din legile lui Iustinian, cu amendamentele adoptate la
fiecare sinod bisericesc, şi era recunoscută oficial în Bizanţ. Traducerea lui
Metodie este rezumativă (un fel de epitomè), el omiţând pasajele din originalul
grec mai puţin relevante pentru realitatea socială din Marea Moravie şi
modificând sau redistribuind în textul slav unele articole de lege astfel încât să
poată fi mai uşor înţelese şi aplicate în practică 4 3 .
Lui Metodie i se atribuie, de asemenea, un scurt text, intitulat Mustrări
către stăpânitori (Napomenütïe k[ vladarom[), reprezentând o omilie cu
conţinut juridic, destinată principelui morav şi celor îndrituiţi să împartă
dreptatea. Acestora Metodie le atrage atenţia să nu judece pripit litigiile şi
plângerile oamenilor, să convoace la judecată un număr suficient de martori – el
invocând ca argument cuvintele lui Moise (Exod, XXIII, 1): slüx[ bo
süét]n[ neprime§i „să nu accepţi o audiere deşartă”, adică fără martori –, să nu
admită încheierea de căsătorii nepermise de lege şi nici divorţul fără motive
bine întemeiate. De asemenea, Metodie recomandă pedepsirea mai puţin severă,
prin postire (ca formă de pocăinţă) a celor dovediţi de încălcări de mai mică
gravitate ale prevederilor legii 4 4 .
În decembrie 882 papa Ioan al VIII-lea moare, lui urmându-i în scaunul
pontifical Marinus (882-884) şi Adrian al III-lea (884-885).

885 – La 6 aprilie, Metodie se stinge din viaţă. Cu puţin timp înainte de moarte îl
desemnează ca succesor al său pe Gorazd, care îi era un devotat colaborator şi
se remarca printr-o pregătire deosebită, fiind un bun cunoscător al limbilor
latină şi greacă. Gorazd nu şi-a putut îndeplini însă mandatul din cauza
evenimentelor survenite la scurt timp după moartea lui Metodie.
Odată cu intronizarea papei Ştefan al V-lea (885-891), soarta ucenicilor lui
Metodie a fost pecetluită. Adversar al folosirii limbii slave în biserică şi prea
grăbit să dea crezare numeroaselor plângeri şi acuzaţii la adresa lui Metodie
acumulate la curia papală încă din timpul numirii acestuia ca arhiepiscop al
Moraviei, papa Ştefan interzice oficierea liturghiei în limba slavă prin epistola
Quia te zelo fidei , adresată lui Svatopluk în septembrie 885.

885-886 (înc.) – Nedorind să se amestece în problemele de dogmă ale bisericii, pe

care de altfel nu le înţelegea, Svatopluk adoptă o atitudine de neutralitate în
conflictul devenit acut dintre ucenicii lui Metodie şi tabăra celor ce voiau
imediata aplicare a interdicţiei papale de folosire a limbii slave în biserică.
Obligat să ia o hotărâre pentru a curma vrajba apărută în rândul propriului cler
– care îi strica imaginea peste hotare –, principele dispune convocarea unei
întruniri a reprezentanţilor bisericii din statul său, aceştia urmând să hotărască
modul de desfăşurare în viitor a ritualului liturgic. Fireşte, Svatopluk ar fi
putut lua singur o decizie, dar se pare că nu voia să fie suspectat de părtinire (el
şi familia sa, ca şi un mare număr de curteni ascultau sfânta slujbă în limba
latină). În cursul dezbaterilor din conclav, Wiching reuşeşte să obţină câştig de
cauză, susţinut fiind de nu puţinii săi adepţi din rândul dregătorilor de la curte,
 iar din umbră de episcopii bavarezi. Participanţii la întrunire hotărăsc
interzicerea activităţii ucenicilor lui Metodie pe teritoriul statului morav.
Profitând de absenţa temporară din capitală a principelui, Wiching şi
susţinătorii săi forţează nota şi îi alungă din ţară pe ucenici, în condiţii
umilitoare, revoltătoare.

886 – Majoritatea celor izgoniţi din statul morav găsesc refugiu la curtea
ospitalieră a ţarului Boris-Mihail . Pe teritoriul bulgar, ei sunt sprijiniţi să-şi
desfăşoare activitatea de răspândire a învăţăturii creştine şi de pregătire a
clerului în spiritul tradiţiei chirilo-metodiene. Dintre aceştia s-au făcut
remarcaţi în mod deosebit Kliment (m. 916), devenit în anul 900 episcop de
Ohrida (Macedonia nord-vestică) şi Naum (m. 910) . Un număr relativ însemnat
de ucenici a intrat în mănăstiri croate din Dalmaţia, păstrând cu sfinţenie în
scrierile lor – ca şi Kliment de Ohrida, de altfel – alfabetul glagolitic lăsat
moştenire de Constantin-Chiril. Câţiva dintre cei expulzaţi din Moravia au fost
primiţi la curtea principelui ceh Borivoj (m. cca. 894), care fusese o vreme
vasalul lui Svatopluk şi despre care se crede că a fost creştinat de Metodie 4 5 .
Datorită activităţii acestora şi a continuatorilor lor, pe tot parcursul secolului al
X-lea, parţial şi în secolul al XI-lea, scrierile în slava veche domină peisajul
cultural ceh, cea mai însemnată fiind Viaţa Sfântului Václav (ceh. Život svatého
Václava), patronul sacrul al cehilor .
Despre soarta lui Gorazd, izvoarele istorice tac. Se presupune că ar fi fost
omorât împreună cu alţi fraţi ai săi întru credinţă şi suferinţă.

5555555
După moartea lui Constantin-Chiril şi Metodie, ucenici ai acestora, rămaşi în
anonimat, au elaborat două scrieri în limba slavă veche privitoare la viaţa şi
activitatea celor doi, intitulate Viaţa lui Constantin (abr. V. Const.) şi Viaţa lui
Metodie (V. Met.) 4 6 . Din lectura textului acestora se poate deduce faptul că
autorii lor au fost martori la unele din evenimentele descrise, iar despre autorul
V. Const.– presupus a fi Kliment de Ohrida – există indicii că ar fi obţinut unele
date biografice chiar de la Metodie. Scrierile la care ne referim aici nu
reprezintă propriu-zis legende hagiografice, chiar dacă pe alocuri se face
simţită influenţa producţiilor bizantine de acest fel, îndeosebi în V. Const. Ele
pot fi caracterizate mai degrabă ca relatări pe un ton obiectiv – ce-i drept,
marcat adesea emoţional – ale strădaniei celor două mari personalităţi de a
aduce învăţătura creştină la slavii moravi. Valoarea celor două texte este
deosebită atât prin informaţiile transmise privitoare la viaţa şi activitatea celor
doi apostoli ai slavilor şi la realitatea istorică a vremii în care au trăit, cât şi
prin virtuţile literare ale limbii şi stilului folosit.
În mod tradiţional, V. Const. şi V. Met. sunt denumite generic Legende pan-
nonice, cu toate că titulatura respectivă nu este tocmai exactă 4 7 .

(Red. T.P., R.L.)

Note:
1
Strategul (gr. στρατηγός, v.sl. stratig[) era comandantul militar al oraşului Salonic, el deţinând şi unele atribuţii
administrative; locţiitorul său purta numele de drungarius (gr. δρυγγάριος, v.sl. drôgar]).
2

Dacă se ia în considerare ipoteza potrivit căreia mama lui Constantin şi Metodie ar fi fost slavă, atunci idiomul bulgaro-
macedonean vorbit de populaţia slavă din jurul Salonicului era chiar limba maternă a celor doi.
3
Logothetul (gr. λογοζέτης, v.sl. logoƒet[) era un înalt dregător al curţii imperiale bizantine, ce îndeplinea funcţia de
secretar de stat.
4
În epocă, filozofia laică era catalogată „învăţătură exoterică” (gr.κέ εξό σοφία). Într-o scriere a sa de întâmpinare a
sinodului constantinopolitan din 869, la care participa în calitate de delegat al papei, Anastasius, bibliotecar al Lateranului, îi
numea pe cunoscătorii filozofiei greceşti antice, întâlniţi în capitala Bizanţului, „viros exterioris sapientiae”. (Despre
Anastasius vezi şi notele 33, 37).
5
Iconoclasmul a apărut în secolul al VIII-lea, în timpul împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul (714-741). Fiind de
origine siriană („isaur”), el a impus în biserica răsăriteană interdicţia de închinare la icoane – de sorginte islamică – şi a
dispus distrugerea celor aflate în biserici. Iconoclasmul a continuat sub Constantin al V-lea Copronimul (741-775) şi în
perioada de domnie a celorlalţi suverani aparţinând dinastiei siriene (775-820), ca şi sub primii doi împăraţi ai dinastiei
frigiene, care i-au urmat (820-842: Mihail al II-lea şi Theophilos).

6
Cuvântul v.sl. knêjenié, din textul V. Met. (cap. II) are ca echivalent grecesc substantivul αρχοντία „arhontie”, adică o
provincie condusă de un arhonte (άρχωυ): knîjenié émü dast] dr]jati Slovhnîstvo „şi i-a dat să ţină arhontia
slavilor”, cf. Anthony - Emil N. Tachaios, Some controversial points relating to the Life and Activity of Cyril and
Methodius, în „Cyrillo - Methodianum”, XVII-XVIII, Salonic, 1993-1994, p. 50 urm.
7
Denumirea funcţiei care cumula cele două activităţi înrudite era aceea de hartofilax (gr. χαρτοφύλαξ).
8
De aici provine supranumele „Filozoful” ce i-a fost atribuit: Kon]stan[tin[ Filosof[ Constantin Filozoful.
9
Alegerea ca patriarh a lui Fotios nu s-a făcut cu respectarea strictă a canoanelor bisericii bizantine - care erau şi cele ale
Romei. Fotios era laic, dar cu sprijinul lui Bardas numirea sa de sinod ca întâistătător al bisericii din Bizanţ nu a întâmpinat
obstacole. Trezea însă suspiciune faptul că înainte de începerea lucrărilor înaltului for ecleziastic, Fotios urcase vertiginos,
într-o singură săptămână, toate treptele ierarhice, de la diacon la mitropolit. Prezenţi la lucrările sinodului în calitate de
observatori, membrii delegaţiei papale s-au lăsat mituiţi şi revenind la Roma i-au comunicat papei Nicolae I că alegerea lui
Fotios a fost legală, iar protestele lui Ignatios, patriarhul demis, sunt lipsite de temei. Aflând curând adevărul despre
abaterile de la canoane, papa Nicolae nu l-a recunoscut pe Fotios ca patriarh, cerând convocarea unui nou sinod, iar acesta i-
a plătit cu aceeaşi monedă, refuzând să-l mai considere oficial pe Nicolae conducător al bisericii romane. S-a produs astfel o
puternică dezbinare a bisericii creştine din acel timp, ea prefigurând marea schismă din anul 1054, apărută în timpul
pontificatului lui Leon al IX-lea (1043-1054).
10
Legăturile de alianţă dintre Bizanţ şi Hazaria erau de dată veche, ele fiind consolidate în trecut şi pe linie dinastică: soţia
lui Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) şi a lui Constantin al V-lea Copronimul fuseseră principese hazare.
11
În timpul domniei kaganului Obadia (799-809), Hazaria devenise un loc de refugiu pentru numeroşi evrei persecutaţi în
califatul arab vecin. Nu puţini intelectuali din rândul acestor imigranţi au ajuns în anturajul domnitorului hazar şi al
succesorilor acestuia la tron, iar rabinii au reuşit să zădărnicească încercările imamilor şi învăţaţilor musulmani trimişi din
califat pentru a-i atrage pe hazari la islamism.
12
Potrivit legendei (V. Const., cap. XIII), buna cunoaştere a limbii ebraice şi a scrierii samaritene i-a permis lui Constantin să
descifreze un text inscripţionat pe o cupă a regelui Solomon.

13
V.Const., cap. VIII: Obrhte je tü evanggelïe i jaltir] rüs]k\mi pismen\ pisano „şi au găsit acolo o evanghelie
şi o psaltire scrise cu litere «ruseşti»”. Cum în vremea respectivă slavii – în speţă ruşii – nu aveau scriere, iar afirmaţia din
text era de neacceptat, a apărut ipoteza potrivit căreia ar fi fost vorba despre scrierea runo-gotică a varegilor (etnonimul
rüs] „vareg” – gr. το Ρως), invocându-se faptul că Biblia tradusă de apostolul goţilor Wulfila (cca 311-cca 383) ar fi avut o
circulaţie în rândul populaţiei din vestul Hazariei. Există însă şi ipoteza după care sintagma din textul V. Const. ar însemna
chiar „cu litere ruseşti”, pe considerentul că în acea vreme populaţia slavo-rusă din sud-vestul Hazariei, denumită cu acelaşi
etnonim (rüs] „rus” – gr. το Ρως) se afla la început de creştinare sub influenţa Bizanţului şi dispunea realmente de cele
două principale cărţi de cult scrise în limba lor, pe baza unui sistem grafic (alfabet) „pre-glagolitic”, dezvoltat dintr-o scriere
pictografică străveche sau „pre-chirilic”, întemeiat pe alfabetul grec. Cf. V.A.Istrin, Существовало ли письмо у Славян до
введения азбуки Кирилла Константина и каким бьло это письмо, în „1100 лет славянской азбуки”, Moscova, Ed.
Acad. de Ştiinţă a URSS, 1963, p. 88 urm.; Emil Gheorghiev, Письменност Россов, în „Cyrillo-Methodiana”, Köln-Graz,
1964, p. 372 urm.
Mai plauzibilă pare a fi însă explicaţia cercetătorilor André Vaillant (Les «lettres russes» dans la Vie de Constantin,
în „Revue des études slaves, 15, 1935, p.77 urm.) şi Roman Jakobson (Saint Constantin et la langue Syriaque, în „Annuaire
de l’Institut de Philologie et d’Histoire Orientales et Slaves”, VII, 1933-1944, p.181 urm.), potrivit cărora adjectivul
rüs]k\mi este în realitate un lapsus calami al copistului, lecţiunea corectă a sintagmei în discuţie fiind sür]k\mi
pismen\ „cu litere siriene”, adică arabe. (În acel timp circula o traducere din limba ebraică în arabă a Sfintei Scripturi,
cunoscută sub denumirea Peşitto, cf. Ján Stanislav, Po stopach predkov. Staroslovenská čitanka pre vyššie triedy strednych
škôl, Bratislava, 1948, p.35).
14
Pentru amănunte privitoare la misiunea bizantină la hazari cf. Donka Petkanova, Константин-Кирил – деница на
славянския род, Sofia, Narodna prosveta, 1983, p.32 urm.
15
Marea Moravie era o formaţiune statală prefeudală (principat), constituită la începutul secolului al IX-lea sub Mojmír I (m.
846) dintr-o uniune de triburi slave apusene (strămoşii cehilor, moravilor şi slovacilor de astăzi). Teritorial ea îngloba partea
răsăriteană (Moravia) a Republicii Cehe actuale, o parte însemnată din Pannonia, Austria Inferioară de astăzi, aria sud-
vestică a Slovaciei (din anul 833, când Mojmír a anexat micul principat de la Nitra al lui Pribina), precum şi o parte din
Silezia. Principele Rostislav l-a recunoscut formal ca suzeran pe împăratul Ludovic Germanicul (conducător al Imperiului
Franc de Răsărit între 843-876), dar a trebuit să apere relativa independenţă a statului său împotrivindu-se cu oaste
repetatelor incursiuni întreprinse de puternicul suveran vecin. Cea mai mare extindere teritorială şi influenţă politică asupra
micilor formaţiuni statale slave din jur (Cehia, Luzacia) a cunoscut-o Marea Moravie în timpul domniei lui Svatopluk. După
moartea acestuia în 894, succesorul său la tron, Mojmír al II-lea, n-a putut opune rezistenţă atacurilor maghiare, încât între
anii 906-908 statul morav s-a destrămat şi a dispărut pentru totdeauna de pe scena istoriei.
16
Se cuvine precizat faptul că pătrunderea creştinismului în Marea Moravie a început cu peste o jumătate de secol înainte de
venirea misiunii chirilo-metodiene, un rol de seamă avându-l misionarii apuseni (irlandezi, germani şi italieni) aparţinând
diferitelor ordine monahale, îndeosebi celui benedictin (V. Met., cap V: i süt] v[ ny v[§li üçitele mnozi... üça=e ny
razliç], trad. ad-litteram: „şi au venit la noi mulţi propovăduitori de credinţă, …învăţându-ne în toate felurile”, altfel spus:
…”răspândind credinţa creştină potrivit canoanelor fiecărui ordin monahal din care făceau parte misionarii”). Principii
moravi, ca şi dregătorii şi persoanele de vază de la curte şi din teritoriu fuseseră deja creştinaţi în ritualul apusean, o dovadă
în acest sens constituind-o menţionarea unor nume ale acestora pe o veche evanghelie aflată la mănăstirea Cividale – un
vechi loc de pelerinaj din nord-estul Italiei: rastisclao (Rostislav), szuentiepulc (Svatopluk), quocili (Koţel), priuuina
(Pribina) ş.a. cf. J.Stanislav, op.cit., p.80. De asemenea, Epistola despre convertirea la creştinism a bavarezilor şi
carintienilor, din secolul al IX-lea (vezi nota 41) conţine informaţia privitoare la faptul că la curtea de la Balaton a
principelui Pribina (m. 860/1) oficia liturghia în limba latină un anume preot Dominic, trimis de episcopatul bavarez. Din alt
izvor istoriografic se cunoaşte faptul că în jurul anului 828, pe când era conducătorul principatului de la Nitra, Pribina
înălţase o biserică impunătoare închinată sfântului Emmeram – un înalt prelat bavarez ajuns arhiepiscop de Poitiers
(Franţa), care în 652 venise la Regensburg, intenţionând să conducă o misiune de creştinare a avarilor, dar fusese omorât în
oraş. Sfinţirea bisericii de la Nitra a fost făcută de însuşi arhiepiscopul de Salzburg, Aldaram. Cf. J. Stanislav, op.cit., p.80
urm.; Vladimír Vavřínek, Předcyrilometodĕjské misie na Velké Moravĕ. K výkladu V. Kapitoly
staroslovĕnského života Metodĕjova, în „Slavia”, XXXII, fasc. 4, Praga, 1963, p.465 urm.; Eugen Pauliny,
Slovenost´ a kultúrny jazyk Velkej Moravy, Bratislava, Slovenské vydavatel'stvo krásnej literatúry, 1964, p.50 urm.; Joseph
Macůrek, La mission byzantine en Moravie au cours des années 863-865 et la portée de son héritage dans l’histoire de nos
pays et de l’Europe, în „Magna Moravia”, Praga, 1965, p.17 urm.

Cf. Slovenská Akademia Vied, Historický ústav, Pramene k dejinám Vel’kej Moravy (Na vzdanie pripravil Petar
17

Ratkoš), Bratislava, Ed. SAV, 1964, p. 79 şi urm.

18
Unul dintre aceştia era Kliment (m. 916), devenit în 900 episcop de Veliţa (Ohrida) şi cunoscut apoi sub numele de
Kliment de Ohrida (bg. Климент Охридски). Despre el se crede că era originar din Macedonia nord-vestică. Este posibil ca
şi alţi ucenici, recrutaţi din Salonic, să fi fost vorbitori de limbă slavă.
19
În acea vreme, slava vorbită în Macedonia răsăriteană (idiomul bulgaro-macedonean) nu se deosebea esenţial de slava
moravă, ea putând fi uşor înţeleasă de supuşii lui Rostislav. Deosebirile dialectale dintre ariile meridională, occidentală şi
orientală ale limbii slave, pe atunci unitară, ca şi din interiorul acestor arii lingvistice s-au produs semnificativ abia după
secolul al IX-lea. Referitor la caracterul unitar al slavei din veacul al IX-lea cf. M írek Čejka, Arnošt Lamprecht, К вопросу
о славянском язиковои единстве в период прихода в Моравю, „Magna Moravia. Sborník k 1100. výročí příchodu
byzantské mise na Moravu”, Praga, Státní pedagogické nakladatelství, 1965, p. 461 şi urm.
20
Se păstrează în Codex Assemanianus – manuscris glagolitic datând de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui
următor, precum şi în Evanghelia lui Sava – o copie manuscrisă chirilică rusească din secolul al XI-lea.
21
Este cunoscut numai din copii manuscrise chirilice târzii, efectuate după secolul al XV-lea.
22
Figurează într-o copie manuscrisă glagolitică din secolul al XI-lea, descoperită la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai.
23
Despre unul dintre aceştia, pe nume Gorazd, se cunoaşte faptul că provenea dintr-o familie de rang înalt din ţinutul slovac
al Nitrei. Cf. V Pogorelov, Cyril, Metod, Gorazd, ich činnost' a pôvod, Trnava, 1936.
24
Curând după înscăunarea sa ca episcop, Hermanrich fusese desemnat de Ludovic Germanicul să conducă o misiune de
preoţi la curtea ţarului Boris-Mihail, creştinat nu de multă vreme (în 865), în vederea organizării bisericii bulgare. Sosit la
curte în 867, Hermanrich a avut neplăcuta surpriză să întâlnească acolo o misiune similară trimisă de Papa Nicolae I, sub
conducerea episcopului Formosus, şi s-a înapoiat dezamăgit la Passau. De fapt, papa i-o luase înainte lui Ludovic, dorind ca
biserica bulgară să intre sub jurisdicţia directă a Romei, nicidecum sub cea a episcopilor bavarezi. Misiunea romană aducea
răspunsurile papei la întrebările referitoare la învăţătura creştină şi la modul de organizare a bisericii bulgare ce îi fuseseră
trimise suveranului pontif de către ţar în 866 (Responsa Nicolai I papae ad consulta Bulgarorum). Misiunea papală a eşuat
deoarece, din motive politice, Boris-Mihail s-a apropiat de Bizanţ şi s-a decis să apeleze la patriarhul Fotios, acceptând
venirea în ţară a preoţilor greci şi folosirea limbii greceşti în biserică. Mai târziu, el a renunţat la aceştia, promovând clerul
autohton şi înlocuind greaca bisericească cu limba bulgară. Cf. V.N. Zlatarski, История на първото българско царство, I,
2, Sofia, 1927, p. 111 urm.
25

Ridicată la rang de dogmă, ideea fusese pusă în circulaţie pentru prima oară de sfântul Isidor de Sevilla (570-636),
arhiepiscop şi teolog de seamă al bisericii apusene. El aducea ca argument faptul că Pilat din Pont dispusese ca pe crucea de
răstignire a Mântuitorului inscripţia batjocoritoare „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor” să figureze în trei limbi: ebraică,
greacă şi latină (Io, XIX, 20).
26

Se păstrează în două còpii manuscrise glagolitice intitulate Codex Zographensis şi Codex Marianus, datând din secolul al
XI-lea. Mai figurează şi în còpii chirilice târzii, de ex. Evanghelia lui Dobromir (denumire după numele copistului) – un
tetraevanghel scris în mediobulgară în Bulgaria apuseană (secolul al XII-lea).
27

Ca şi Praxapostolul, a rămas doar în câteva còpii manuscrise târzii, realizate după secolul al XV-lea.
28

Formează conţinutul scrierii glagolitice Psalterium Sinaiticum din secolul al XI-lea.

29

S-a transmis posterităţii în patru còpii manuscrise, cea mai veche – sârbească -, din secolul al XII-lea, fiind realizată la
mănăstirea Hilandar (Muntele Athos). A. Vaillant (Une poésie vieux-slave. La Préface de l'Évangile, în „Revue des études
slaves”, 33, 1956, p. 24 urm.) a pus la îndoială faptul că autorul Proglasului ar fi fost Constantin-Chiril, atribuindu-l lui
Constantin de la Preslav (Konstantin Preslavski) – idee la care au aderat şi unii cercetători bulgari. Contribuţii ştiinţifice
ulterioare au contrazis, cu argumente de luat în seamă, afirmaţia lui Vaillant, astfel încât astăzi, paternitatea lui Constantin-
Chiril asupra scrierii este acceptată de majoritatea slaviştilor. Cf. R. Jakobson, The Slavic Response to Byzantine Poetry, în
„Le XIIe Congrès des études byzantines”, VII, Belgrad-Ohrida, 1961, p. 264 urm.
30

Textul Poruncilor figurează în Euchologium Sinaiticum, el constituind un adaos la partea de ritual liturgic propriu-zis
(„trebnic”), datorită faptului că nu constituia o parte componentă a liturghiei. Se mai păstrează şi în două còpii manuscrise
târzii din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Prin conţinut, Poruncile se apropie într-o măsură destul de însemnată de textul
latinesc al Codicelui de la Merseburg, scris în prima jumătate a secolului al IX-lea, aflat în fondul bibliotecii catedralei din
oraşul german.
În textul scrierii, substantivul post[ „post, postire” (< v. germ. fastan) nu semnifică simpla abţinere a
credincioşilor de la consumarea unor alimente în anumite perioade ale anului, el având aici statut de termen juridic (în
dreptul canonic) denotând pedeapsa concretă dată de preot credincioşilor pentru diferite încălcări ale canoanelor bisericii.
Pedepsirea consta în pocăinţa păcătosului, ceea ce presupunea ţinerea unui regim alimentar sever „cu pâine şi apă” – o
xlhbh, o vodh), prevăzut pentru un anumit număr de zile, ce varia în funcţie de gravitatea faptei comise. În afară de
postire, în categoria „epitimiilor” (= a sancţiunilor date de preot) se încadrau şi alte forme punitive, de pildă interzicerea
participării la slujba duminicală în totalitate sau numai la o parte a ei, cu refuzul administrării hostiei. Pentru faptele penale
care intrau sub incidenţa legii civile (zakon[ lúd]skyi, „ius civile”) se aplicau, fireşte, şi pedepsele fizice - unele mutilante
– prevăzute de normele juridice sau încarcerarea pentru o anumită perioadă de timp.
31
Este consemnată numai într-un manuscris sârbesc târziu (secolul al XVII-lea), descoperit la mânăstirea Hilandar (Athos).
Versiunea în limba greacă a acestei liturghii reflectă, în esenţă, ritualul Bisericii Romei, chiar dacă prezintă câteva
modificări în raport cu originalul latin (de exemplu intercalarea unor scurte rugăciuni între momentul citirii Evangheliei şi
cel al rostirii Crezului). Liturghia Sfântului Petru a fost tradusă şi în limba gruzină de sfântul Hilarion (822-875) –
contemporan al lui Constantin şi Metodie –, despre care se ştie că a trăit timp de trei ani într-o mânăstire de pe muntele
Olympos (Bithinia), apoi tot atâta vreme la Roma, ultimii zece ani din viaţă petrecându-i în Salonic. Versiunea gruzină a
liturghiei, efectuată de Hilarion, este de însemnătate pentru stabilirea textului slav.
32

Ritualul spovedaniei figurează în Euchologium Sinaiticum (f. 66r-80r). Prima parte a scrierii reprezintă o traducere în slavă,
pe alocuri cu modificări, a unui text redactat în vechea germană superioară (Althochdeutsch), închinat sfântului Emmeram,
iar partea a doua conţine o traducere a unui text grecesc. Cea mai veche copie manuscrisă a textului german, efectuată în
ultima treime a secolului al IX-lea – poate chiar mai devreme – se găseşte la mânăstirea ordinului premonstrant din Teplá
(Cehia).
33

Textul se păstrează într-o copie manuscrisă din secolul al XVI-lea. (Vezi şi nota 38).
34

Legea de judecată pentru laici este cunoscută numai din còpii manuscrise ruseşti târzii, realizate după secolul al XIII-lea în
variante rezumative sau mai extinse în raport cu originalul nepăstrat al lui Constantin şi Metodie. Într-o amplă lucrare
monografică consacrată acestei scrieri, profesorul bulgar Venelin Ganev («Zakon[ südn\i lúdom » Правно-
исторически и правно-аналитички проучаваня, Sofia, 1959) susţine că Legea de judecată ar aparţine, de fapt, unui
învăţat bulgar rămas în anonimat, trăitor la curtea ţarului Boris-Mihail. Teza lui Ganev a fost respinsă cu argumente
credibile, între alţii, de slavistul ceh Josef Vašica (Literární památky epochy velko-moravské, 863-885, Praga, Ed. Vyšehrad,
1996, p. 82 urm.), autorul remarcând inexistenţa vreunei copii de redacţie bulgară (sau sârbă), precum şi conservarea în
copiile ruseşti a unor cuvinte vechi slave de provenienţă apuseană (împrumuturi lexicale din germană şi latină), ceea ce
indică folosirea de către copiştii ruşi a unui protograf slav morav, nepăstrat ca atare. Ultima şi cea mai completă ediţie a
Legii de judecată aparţine slavistului rus M.N. Tihomirov, Закон судныи людем краткой редакции, Moscova, 1961;
Закон судныи людьм ностранной и слободной редакции, Moscova, 1961.
35

Vezi nota 16.

36

Episcopul Formosus (m. 896) era întâistătătorul diecezei din suburbia Porta a Romei. A fost papă între 891-896. Despre el
vezi şi nota 24.
37

Împreună cu Constantin şi Metodie, cei cinci alcătuiesc un septet de sfinţi, sărbătorit în Bulgaria sub numele de „Cei şapte
sfinţi dintru început” (bg. Седемпочетници) la 27 iulie după calendarul iulian, respectiv la 9 august după cel gregorian.
38

Episcopul Gauderich (lat. Gaudericus, m. cca 882) conducea dieceza din suburbia Velletri a Romei. Era un mare admirator
al sfântului papă-martir Clement şi elabora o scriere despre viaţa acestuia. Informaţii despre Clement i-au fost furnizate între
876-878 de bibliotecarul Anastasius, care în 869/870 se aflase la Constantinopol ca membru al delegaţiei papale participante
la sinodul bisericesc. În capitala Bizanţului a extras date despre descoperirea moaştelor sfântului Clement dintr-o versiune
grecească anonimă, aparţinând, de fapt, lui Constantin-Chiril (Cuvânt despre aducerea moaştelor lui Clement). Datele
culese le-a inclus într-o scriere proprie (Vita cum translatione corporis sanctis Clementis), transmisă lui Gauderich. Acesta a
folosit materialul obţinut de la Anastasius într-o lucrare în limba latină, dictată diacului Ioan, cunoscută sub denumirea
Legenda Italică. Ea a fost înmânată papei Ioan al VIII-lea înainte de anul 882.
Cea mai veche copie manuscrisă a Legendei Italice, datând din secolul al XIV-lea, a fost descoperită în 1954 la
Praga, în Arhiva capitulară (= arhiepiscopală) de cercetătorii belgieni Paul Devos şi Paul Meyvaert (Trois enigmes
cyrillométhodiennes de la Légende italique grâce à un document inédit în „Analecta Bollandiana”, tomul 73, Bruxelles,
1955, p. 189 urm.). În această copie există menţiunea faptului că Anastasius a extras informaţii despre Clement din scrierea
grecească sus-amintită a lui Constantin, precum şi la faptul că Anastasius a consultat o scriere cu litere slave („litterae
Sclavorum”), presupusă a fi fost Viaţa lui Constantin. Pentru amănunte cf. Ivan Duicev, Към тълкуванието на
постраните жития на Кирила и Методия, în „Хиляда и сто години славянска писмености, 863-1963. Сборник в
чест на Кирил и Методий”, Sofia, БАН, 1963, p. 93 urm.; P. Devos, P. Meyvaert, La datte de la première rédaction de la
Légende italique, în „Cyrillo-Methodiana. Zur Frühgeschichte des Christeutums bei den Slaven. 863-1963. Slavistische
Forschungen”, 6, Köln-Graz, Görres-Gesellschaft, Böhlau Verlag, 1964, p. 54 urm.
 Episcopul Arsenius (m. 868) conducea dieceza din suburbia romană Orte. A ajuns cardinal şi a devenit unul dintre
cei mai apropiaţi colaboratori ai papei Adrian al II-lea. Din cauza încercării de tăinuire a unei odioase crime înfăptuite de
fiul său Eleutherios, el a fost excomunicat, murind la scurt timp după aceea.
39

Arhipresbiterul era un preot cu experienţă, desemnat de arhiepiscopie să conducă provizoriu o dieceză deja afiliată sau pe
cale de afiliere.
40
Arhidieceza cu sediul la Sirmium (astăzi Srem) fusese întemeiată în secolul al II-lea de sfântul Andronic – unul din cei 70
de episcopi-misionari trimişi de Biserica Romei în teritorii în vederea creştinării populaţiei şi întemeierea de parohii (cf. V.
Met., cap. VIII). Sub autoritatea acesteia se aflase un vast teritoriu, cuprinzând Pannonia, Moravia şi Iliria. După separarea
Imperiului Roman în cel de Apus şi cel de Răsărit (sfârşitul secolului al IV-lea), arhidieceza a fost desfiinţată. Reîntemeierea
ei de către papa Adrian şi numirea lui Metodie la conducere au pus pe jar arhiepiscopatul din Salzbzurg, care îşi vedea
primejduite interesele în regiune.
41

Chiar dacă Libellus de conversione... reprezintă, în esenţă, o plângere la adresa lui Metodie, coroborată cu sublinierea
meritelor istorice ale clerului bavarez în activitatea de creştinare a populaţiei din teritorii, prin bogăţia informaţiilor pe care
le cuprinde scrierea constituie o valoroasă sursă de cunoaştere a faptelor istorice petrecute în secolul al IX-lea în Imperiul
Franc de Răsărit şi în Marea Moravie. Un izvor istoriografic nu mai puţin însemnat îl reprezintă Analele de la Fulda
(Annales Fuldenses) – o scriere latinească ce urmăreşte evenimentele politice din teritoriile menţionate mai înainte pe
parcursul a aproape două secole (din 717 până în 901). Scrierea este rodul strădaniei unui lung şir de cronicari germani
(Eginhard din Selingstadt, Rudolf din Fulda, Meginhold şi continuatorii acestora).
42

Versiunea în limba slavă a Vechiului Testament, realizată de Metodie, nu s-a păstrat ca atare şi nu se regăseşte în vreo copie
manuscrisă de mai târziu. În schimb, Parimeinicul a rămas în mai multe cópii, cea mai veche, de redacţie bulgară, datează
de la cumpăna veacurilor al XII-lea – al XIII-lea.
43

Textul Nomocanonului lui Metodie s-a transmis în două cópii ruseşti, cea mai veche datând de la sfârşitul secolului al XIII-
lea (ms. păstrat la Muzeul Rumianţev din Moscova), iar cealaltă, de la începutul secolului al XVI-lea (manuscrisul denumit
Iosafat, după un nume adnotat pe marginea textului). Scrierea lui Metodie a fost editată de I.I. Sreznevski (Обозрение
древних русских списков Кормчей книги.Приложения І. Собрание канонов Иоана Сkoластика в 50-ти главах, St.
Petersburg, 1897, p. 1-66, şi de Karel Haderka, Nomokanon, în „Magnae Moraviae Fontes historici”, IV, Brno, 1971, p. 205-
363 (cu un cuvânt introductiv, aparat critic şi traducerea în limba cehă).
44
Textul Mustrărilor către stăpânitori se află în Glagolita Clozianus, fiind intercalat între două omilii ale lui Ioan Gură de
Aur. Spre deosebire de celelalte texte din Codice, reprezentând traduceri din limba greacă, cel al Mustrărilor nu are un
pandant grecesc, fiind multă vreme considerat o creaţie originală a unui autor necunoscut. Analizând particularităţile de
limbă şi stil ale textului şi procedând la confruntarea lui cu Legea de judecată pentru laici, slavistul sloven Franc Grivec
(Clozov-Kopitarjev Glagolit v slovanski književnosti in zgodovini, în „Razprave Akademije znanosti in umetnosti”, I, nr. 5,
Ljubljana, 1943, p. 341 urm.) şi cel francez A. Vaillant (Une homélie de Méthode, în „Revue des études slaves”, 23, 1947, p.
34 urm.) au demonstrat convingător faptul că autorul originalului nepăstrat după care s-a făcut copia din Cloz a fost
Metodie. Un indice relevant în această privinţă îl constituie prezenţa în textul Mustrărilor şi al Legii de judecată a câtorva
termeni juridici comuni (de ex. tîja litigiu, pricină, ispytan]e cercetare, anchetă, slüx[ audiere, klevet]nik[ pârâş,
reclamant, be§tin]ca încălcare a legii ş.a. Cf. E. Pauliny, op. cit., p. 178.
Textul Mustrărilor către stăpânitori se află în ediţia A. Dostál, Clozianus, Praga, 1959, p. 127 urm.
45
Evenimentul este menţionat în Cronica Cehilor (Chronica Boëmorum), din secolul al XII-lea, a cronicarului ceh Kosmas,
precum şi în Cronica cehă a aşa-numitului Dalimil (Česká kronika tak zvaného Dalimila), scrisă în versuri la începutul
secolului al XIV-lea, în care citim: „Knĕz prosi křista ot Svatopluka, krále moravského, a ot Mytudĕje, arcibiskupa
velehradshého” – Principele (Borivoj, n.n.) a rugat să fie botezat de Svatopluk, regele morav (în calitate de naş, n.n.) şi de
Metodie, arhiepiscopul de Velehrad (Cap. XIII, rd. 17-18).
46
Viaţa lui Constantin se păstrează în 59 de còpii manuscrise chirilice, nici una din acestea nefiind realizată mai înainte de
secolul al XV-lea, iar Viaţa lui Metodie în 16 còpii manuscrise ruseşti, dintre care cea mai veche, datând de la sfârşitul
secolului al XII-lea, figurează într-un sbornic aflat la biserica Uspenia din Moscova („Sbornicul Uspenski”). Această copie
s-a făcut după un original nepăstrat care a ajuns din Moravia în Rusia prin Cehia, în text existând câteva informaţii ce
reflectă realitatea cehă. Cele două scrieri au fost editate pentru prima oară în 1851 de slavistul şi istoricul ceh Pavel Josef
Šafařík (1795-1861), ediţiile din continuare datorându-se următorilor: František Pastrnek, Dĕjiny slovanských apoštolů
Cyrila a Metodĕje, Praga, 1902 (cu textul vechi slav normalizat, însoţit de traducerea în limba latină); A. Teodorov-Balan,
Кирил и Методи, Sofia, 1920; P. A. Lavrov, Материали по истории вознкновения древнещей славянской
письменности, în „Труды славянскои комисии”, I, Leningrad (St-Petersburg), 1930; Tadeusz Lehr-Spławinski, Żywoŧy
Konstantina i Metodego, Poznań, 1959; Fr. Grivec, F. Tomšič, Konstantin i Metodije Solunjani, Izvori (Constantinus et
Methodius Thesalonicenses, Fontes), în „Radovi Staroslovanskog Instituta”, Knjiga 4, Zagreb, 1960.
47
Motivaţia constă în faptul că în timpul când au fost elaborate cele două scrieri, Metodie, ca şi autorii acestora, nu se mai
aflau în Pannonia. Cât priveşte pe Constantin-Chiril, prezenţa sa la curtea lui Koţel a fost meteorică, aşa cum s-a amintit mai
înainte.